Curentul, iunie 1934 (Anul 7, nr. 2271-2300)

1934-06-11 / nr. 2281

anul vii No* 2281 IOPA GINI 3LEI Luni II Iunie 1934 Director: PAMIU. ŞEICARI) REDACȚIA Şl ADMINISTRAŢIA Palatul Nifon, str. Doamnei I, et. 1Cabinetul directorului . • . . . 3—4084 Redacția 3—4088, Administrația 3—4080 Secretariatul şi Provincia . . • 3—4084 ABONAMENTE: Ld 700 pe ani 330 pe 6 luni I 200 pe 3 lunii pentu Bănci, Institutiuni şi Administraţii Publice Lei 1000 anual; pentru străinătate: Lei 1700 pe an I 850 pe 6 luni I 500 pe 3 luni. Abonamentele Încep la 1 şi 15 ale lunei. Taxa poştală plătită In numerar concord« Dir. Generale P. T. T.n. 55740/929. Popas duminical Nici un buget nu seamănă mai puţin cu bugetul pe care-ţi propui să-l faci, decât bugetul pe care-l faci. Aceasta-i adevărat şi pentru bugetul personal al cetăţeanului şi pentru bugetul general al Statului. In limbaj vulgar, constatarea noastră, pe care d. Victor Slăvescu a experimentat-o atât de dureros săptămâna aceasta, se traduce prin cunoscuta locuţiune populară: „Socoteala de acasă nu se potriveşte cu Cea din târg”. * In practică vine cam aşa: eşti ministru de Finanţe (ferească Dumnezeu!) şi te hotărăşti, după îndelungate studii şi serioase chibzueli, să rămâi în istorie printr’un buget admirabil întocmit, bine cumpănit, perfect echilibrat, care să nu depășească cifra de — să zicem — optsprezece miliarde lei! Cum te-ai hotărît și cum ai avut imprudenta să faci publică această hotărîre a d-tale, cum încep să plouă protestele. Nici un ministru nu e mulţumit cu fondurile, ce i se alocă. Fiecare în parte şi toţi la un loc declară că, în asemenea condiţii financiare, Statul nu poate merge înainte; unii din ei ameninţă cu demisia, iar alţii chiar demisionează, bineînţeles pasager. Demisia ministrului Instrucţiunii Publice, de pildă, face parte integrantă din ritualul pregătirii bugetului, sub orice guvern şi oricare ar fi titularul departamentului, ocupat astăzi de către d. dr. C. Angelescu. Până la urmă, bugetul de optsprezece miliarde ese de douăzecişitrei! Cam aşa s’a întâmplat şi de data aceasta, cu toate „severele economii” (cităm dintr’una din numeroaseledeclaraţii ale primului ministru) cărora le-au căzut victime, blânde şi inocente jertfe, cei patru subsecretari de Stat — demisionaţi în cursul acestei săptămâni. Aţi cetit desigur vreodată, prin ziare, o tragică, dar omenească întâmplare, cum multe se întâmplă, că doi inşi — de obicei, un bărbat şi o femeie, împătimiţi de iubire, — care se decid să moară împreună, spre a-şi realiza într’o lume mai bună idealul supremei fericiri, dar unul din ei, în clipa hotărîtoare, când îl vede pe celălalt agonizând, nu mai are curajul să-şi facă felul şi rămâne — sinistru chiulangiu — in viaţă... Tocmai aşa s-a întâmplat şi cu subsecretarii de stat. Era vorba să demisioneze toţi în bloc. Patru, luându-şi inima dinţi, au făcut-o; ceilalţi au rămas şi afectează superioare aere de totală indiferenţă, ca şi când nici n’ar fi fost vorba de aşa ceva. Fără îndoială că toată chestia aceasta o să aducă şi în partidul liberal, multe supărări, de felul alora cari frământă astăzi pe naţional-ţărănişti. Nici săptămâna aceasta nu a trecut pentru aceştia din urmă, fără micul scandal familiar al cărui ecou a fost de această dată d. Zaharia Boilă. Azi, Duminică, era vorba de o îrtpăcăciune la Orăştie. D. Aurel Vlad care nădăjduia să o realizeze, aşa, la un pahar de vin, cu prilejul congresului organizaţiei d-sale, se trezeşte că n’are pe cine împăca, fiindcă toţi invitaţii şi-au găsit treabă în altă parte: d. Mihalache la Ploeşti, d. Vaida la Bucureşti, d. Maniu la Bădăcin. Tot potrivit tradiţiei, am avut săptămâna aceasta din nou o sărbătoare, supliment pentru Duminică. De astă dată a fost sărbătoarea aniversării suirii pe tron a Regelui Carol II. Festivităţile, desfăşurate cu această ocazie, au oferit bucureştenilor, cari de un timp încoace au parte de tot soiul de minunăţii, spectacolul inedit al defilării primarilor tuturor comunelor din ţară Tot de 8 iunie, a apărut un nou decret de înaintări în armată pentru ofiţerii activi; un altul pentru ofiţerii de rezervă; un altul pentru graţieri şi reduceri de pedepse. Cu această ocazie a ieşit în sfârşit şi decretul cu nouile atribuţiuni ministeriale ale d-lor Lapedatu şi Nistor. Bine c’a dat Dumnezeul... Dar tare mi-e teamă că fără 8 Iunie, rămâneau şi mai departe fără portofolii sau, cum se zice în Ardeal — cu un termen foarte potrivit împrejurărilor — miniştri fără resorturi. Victor Rodan ZIUA DOMNULUI Profesorul Ion Mihalcescu, de la Facultatea de Teologie din Bucureşti, împlineşte sau a împlinit, zilele astea, şasezeci de ani de viaţă şi treizeci de ani de profesorat. Lumea noastră bisericească şi teologică s’a hotărât să prăznuiască, în ziua de 14 iunie apropiat, această dublă aniversară. Un comitet a pus la cale câteva festivităţi şi cheamă la ele pe toţi câţi cunosc pe sărbătorit şi vor să-l încredinţeze despre bunele lor sentimente. Sărbătorirea dascălului şi preotului Ion Mihalcescu este o faptă bună şi o aprob din toată inima. îmi pare răunumai de atâta că, până acum, pe aici, pe la noi, nu sau putut descoperi alte modalităţi, de a încununa pe cineva meritos. Sfânta slujbă la biserică şi mulţumită adusă lui Dumnezeu însemnează partea cea etern bine venită şi impunătoare tuturor. Cât despre discursuri — şi nu vor fi puţine — şi despre ospăţul de seara, în grădina cu nume elveţian — aici cred că s’ar fi putut găsi altceva mai bun. Ion Mihalcescu merita o carte de onoare (un fel de album omagial) în care teologii noştri, ar fi scris lucruri serioase, imitând pe colegii lor de la alte facultăţi, în câteva împrejurări analoage. Dar este vorba de cel sărbătorit. Este un om de o imensă şi fondată bunătate. Dacă astăzi a ajuns cu sănătate să facă acest popas festiv, în calea vieţii lui — pe care i-o doresc cât mai lungă — a cunoscut şi a trăit începuturi excepţional de grele. Studenţia lui în Germania a fost aproape mucenicie. Dar l-a ajutat Dumnezeu, Fericiţi cei curaţi cu inima!.. O altă manifestă minune a Proniei, pentru amicul meu Ion Mihalcescu, este că bunătatea lui, a rămas intactă, după treizeci de ani de profesorat la Facultatea de Teologie din Bucureşti. Activitatea lui de profesor şi de autor didactic, în aceşti treizeci de ani este remarcabilă. Cursurile lui sunt reputate drept cele mai bine informate şi mai ştiinţifice, în materie dogmatică dintre toate câte se fac l. facultăţile noastre teologice. Este unul dintre profesorii cei mai iubiţi şi cei mai stimaţi. Omagiile cele mai interesante ce îi vor fi aduse vor fi omagiile elevilor săi. Este inutil, poate chiar contra-indicat, să ne gândim la alte întâmplări mai vechi pe care ni le aduce aminte sărbătoarea ce va să fie... Dar nu putem să nu citim, în ochii buni şi obosiţi ai lui Ion Mihalcescu, o tainică tristeţe... Nu este tristeţea Eclesiastului... Este o tristeţe nouă, specială cremei şi alcătuirilor noastre bisericeşti... Şi dacă sărbătorirea acestui fruntaş al bisericii noastre trebue să fie sufletească (eu aş fi voit numai sufletească) ce flori şi ce discursuri pot să contrabalanseze adevărul?.. Gala Galactian Condiţia esenţială a băncii Nu ştiu cum mi-a căzut în mână un vechi almanah «Calendarul pentru toţi fiii României pe 1902». In foile lui îngălbenite de vreme, se contura imaginea unei societăţi dispărute, cu moravurile ei, cu sensibilitatea ei specifică. Se profilau concepţiile de viaţă, aspiraţiile, ritmul sufletesc al epocii. De altfel almanahurile rezumă slainic respiraţia unei societăţi în aşteptările ei naive, în neostenitul ei optimism, în fragilele ei siguranţe, pe care nu cutezi să le inventariezi sub cruntele de smintiri primite în decursul anilor ce au urmat, de teamă să nu-ţi clatini şi firavele siguranţe cu care te mângâi. Un vechiu almanah este un prilej de reflexii melancolice asupra timpului, asupra oamenilor, asupra nestatorniciei oricărei aşezări sociale. In paginile almanahului «pentru toți fiii României, pe 1902», am găsit şi o înşiruire de Domnii, de caimacamii, din epoca ce a precedat în veacul trecut unirea Munteniei şi Moldovei. Lung şirag de nume rostogolite de capriciul paşalelor, parodierea ideii de autoritate prin această îmbrâncire a oricărei noţiuni de aşezare. Simţi zigzagul capriciului ridicând o domnie, ca apoi s’o mătrăşească înainte chiar de a se fi aşezat o goană dementă spre necunoscut fără să i se dea tării răgaz de a croi ceva durabil. Abia era căftănit un nou Domn, — nici nu apuca bine să aibă un cât de slab contact cu tara, că peticul negru i se aşeza pe umăr cu formula consacrată: «mazil». împotrivirea nu era cu putinţă, fiindcă nimeni nu-şi risca viaţa într o zadarnică opunere; ba unii mai prudenţi porneau în pribegie, trecând munjii pe la Braşov, înainte Ca să sosească trimisul de la Sublima Poartă. • •— -■ ^ ~ M au oprit mult în loc aceste jalnice defilări de nume isgonite de capriciul turcesc. Cum se instala câte un Domn, — de fapt un fel de vechil al vizirului dela Constantinopol, — porneau iarăşi cu o grabă ce nu-şi dădea nici un răgaz, intrigile să se ţeasă prin Serai, se strecurau dulceag şi milog pe lângă favorita Sultanului, mai umpleau de daruri vreo cadână a vizirului, până ce se obţinea schimbarea dorită.Dar odată schimbarea făcută, intrigile porneau iarăşi cu aceeaşi febră, cu neepuizată ingeniozitate, spre a supralicita slugărnicia şi a spori darurile. In umbra lascivă a seraiurilor s’a împletit, în urzeala intrigilor, soarta Munteniei şi Moldovei. Chiar aşa de netrebnici nu vor fi fost fanarioţii, şi din interes tot ar fi năzuit ei să facă ceva: să dea ţării în care veneau o mai bună întocmire, să-i înlesnească prosperitatea, să-i mărească veniturile pe urma cărora Domnul era, doar, primul beneficiar. Dar nici nu aveau măcar timpul să se gândească şi erau isgoniţi. Sentimentul de durată nu exista Când venea căftănit un Domn nou de la Constanţinopol, ţata se întreba: «Dar acesta, când pleacă?». Şi Domnul gândea la fel: «Cât mă va ţine?»... Fiindcă ceia ce era sigur era doar acest sentiment de nestatornicie, de capricioasă schimbare a Domnilor, sentiment ce răbufneşte în înţelepciunea acelei zicale populare: «Schimbarea Domnilor, ci bucuria nebunilor». Nu se aştepta nimeni la mai bine; toţi erau ţintuiţi de spaima crescândă a unui necunoscut pândind mereu un popor oropsit să nu cunoască liniştea, să nu respire acea odihnitoare atmosferă de aşezare cuminte, a sortit să fie mereu sub harapnicul nestatorniciei, harapnic mânat de capriciul Seraiului, de fantezia vizirilor. Ce să ne mai surprindă acea demoralizare ce a cuprins cele două principate? Ce să ne mire acea sărăcire treptată a Naţiei, acea îndobitocire a Poporului, când hălăduia pe meleagurile româneşti vântul nestatorniciei, vântul nesiguranţei? Nu se poate realiza nimic când se tot vântură cei sortiţi să conducă destinele unei ţări, când nimeni nu este sigur că mâine vor fi tot cei de azi. Şi desprind din acel almanah «pentru toţi fiii României, pe 1902» pomelnicul foştilor Domni. In Ţara Românească (Valahia), — Alexandru Moruzi, pentru a treia oară domn dela 9 Februarie 1799 până la 15 Octombrie 1801. Mihaiu Şutu dela 30 Octombrie 1861 la 15 Mai 1802. Alexandru Şutu dela 29 Iunie la 31 August 1802. Alexandru Şutu, — din nou numit, — a ocupat tronul la 3 Octombrie 1806 și a domnit numai 10 zile, adică până la 13 Octombrie 1806... In Moldova, aceiaşi îmbrâncire de Domnii, — scurte ca respiraţia unui om gonit din urmă. Scarlat Calimachi a domnit dela 10 Octombrie şi Până la 13 Octombrie 1806, adică numai trei zile, destituit de Poartă în urma stăruitoarei cereri a Rusiei, fiind acuzat ca partizan al Franţei. Alexandru Moruzi, — pentru a treia oară numit Domn la 14 octombrie 1806, nici n’a apucat să intre la tură şi să se sue pe tron. Şi pomelnicul este lung, — de un puternic dramatism, —, al unei naţii sortite tuturor vitregiilor. Numai simpla enumerare de nume, de date, îţi tălmăceşte toate scăderile noastre sociale, toată întârzierea evoluţiei noastre, mizeria oraşelor, primitivismul satelor, lipsa de însuşiri morale, absenţa unei culturi ca şi a formelor şi conţinutului de civilizaţie. Nestatornicia Domniilor, această discontinuitate a autorităţii, a devastat puterile de viaţă ale poporului român, a vlăguit energia românească. Şi nu erau atât de netrebnici Domnii, cât erau obligaţi să fie umili, lingăi pe lângă Serai, cu plocoane pe la Vizir, cu fruntea lovită de duşumea in faţa Sultanului. Ţinuta obligatorie era mârşăvia; pe căi întortochiate şi pline de taine ajungeau la putere, ca să aibă doar siguranţa că pe aceleaşi drumuri vor isbuti şi alţii să-i cureţe de la Domnie. Ce caracter mai putea să aibă un Domn al Valahiei sau al Moldovei, când climatul era al nestatorniciei? Venea făcând temenele, se urca pe brânci pe tron şi nu se menţinea decât atâta timp cât isbutea să menţină simpatia Seraiului. Intre plecăciune şi spaima neprevăzutului, bieţii domni fanarioţi defilau, vechili ai Sultanului, cu scurtimi de gratii, şi goană să-şi scoată provizii pentru ziua când altul le lua locul. Ades mă gândesc că de atunci s’a adâncit în firea noastră demonul blestemat al nestatorniciei; de atunci ni s’a frânt echilibrul moral, — de atunci ne-am mârşăvit sufletul. Când aud întrebarea: «Bar aceştia, cât timp mai stau?», — şi nu din interes de partid, din acea gâfâială a nerăbdării opozantului ce se vrea la putere, — atunci regăsesc ecoul ereditar al acelor vremuri de nesiguranţă şi de instabilitate, când Sultanul, Seraiul şi Vizirul se jucau de-a popicele cu parodia de Domni ce ni-i furniza Fanarul. Anumite forme de viaţă istorică lasă urme adânci în psihologia unei Naţiuni: zestre a veacului fanariot este desigur şi secăturismul nostru politic. Aici începe însă rolul de pedagogie politică a Monarhiei: să dee sentimentul de statornicie, să educe poporul românesc în acel sentiment de durată ce stimulează râvna creiatoare a unei Naţiuni. Nu poţi să porneşti la faptă când nu eşti sigur de a doua zi, când truda ta este sortită să se prăvălească în neant. A organiza o Naţiune înseamnă să-i creezi cadrul permanentelor, să o scapi de tălăzuirea hazardului, să-i dai sentimentul robust al încrederii. Pentru noi, Monarhia înseamnă corectivul fecund al duratei, baza de siguranţă, punct de reazim al oricărei conştiinţe ce se vrea pusă la adăug, post de furtuna instabilităţilor. In orice domeniu, marile creaţiuni cer colaborarea indispensabilă a timpului nevânturat de capriciul de direcţie, de schimbările necontenite la conducere. Şi epocile înfloritoare ale istoriei sunt epocile de statornicie politică. Când se vorbeşte de organizarea unui Stat, se evocă desfăşurarea in timp a unei unităţi de direcţie. Rolul monarhiei apare ca acela al unui regim de desintoxicare faţă de toată zestrea morală lăsată de nestatorniciile fanariote, de autorităţile improvizate în umbra lascivă a seraiurilor, de autorităţile numite de viziri. Monarhia înseamnă permanentă, adică ceia ce formează condiţia esenţială a oricărei sforţări de biruinţă, condiţia istorică a desvoltării naţionale. E sensul pe care îl dăm Restauraţiei. Pamfil Şeicaru M. S. REGELE CAROL Ciudăţenii valutare Un confrate publica mai deunăzi o interesantă şi melancolică spovedanie a doamnei Livia Dymsza-Maiorescu, fiica marelui pontif al Junimii, întoarsă în patrie din Lituania pentru o bucată de vreme ca să pregătească între altele apariţia însemnărilor zilnice lăsate de ilustrul său părinte. Nu trecem în revistă întreaga convorbire care ţine mai mult de domeniul istoriografiei literare. Reţinem un singur şi simplu amănunt de o semnificativă şi prea jalnică actualitate. Căci doar din asemenea amănunte de măruntă însemnătate în aparenţă, se poate reconstitui anarhia şi strâmbătatea vremurilor. Fiica lui Titu Maiorescu a moştenit predilecţia pentru lectura venerabilei publicaţii franceze: „Revue des deux Mondes“. Venind în ţară a încercat să-şi reînoiască abonamentul. In consecinţă a cerut Băncii Naţionale autorizaţia de a expedia suma cuvenită. Şi fireşte, primul nostru institut de emisiune a refuzat autorizaţia. Se desechilibra cu aceasta întreaga structură a garanţiilor de stabilitate valutară! Cu melancolie doamna Livia Dymsza încheia spovedania cu această exclamaţie: — „Iată prestigiul de care se bucură memoria lui Maiorescu în ţară! Sunt privată de a citi revista pe care am citit-o neîntrerupt ani de zile. Mă întorc în Lituania şi voi încerca de acolo s’o pot obţine!" Ceiace fără îndoială se va întâmpla întocmai. Căci nu numai în Lituania, ci oriunde, şi nu numai în calitate de fiică a unui ilustru om de cultură şi de înalte rosturi politice ci în simplă calitate de muritor anonim — oriunde eşti sigur că nu vei întâmpina o asemenea chinezerie biurocratică menită să salveze cu astfel de chiţibuşuri groteşti moneda naţională. Pentru un abonament la o publicaţie, pentru expedierea urgentă a unei modeste sume destinată să salveze un compatriot la ananghie pe meleaguri streine, se cer forme, petiţii, justificări şi se aplică pe urmă o rezoluţie de refuz. In aceiaşi vreme toţi grangurii valutei operează în stil mare fără nici o stânjenire, fiindcă prea bine cunosc misterele autorizaţiilor dinainte garantate. In sistemul actual, justificat evident în principiu, s’a stabilit o diferenţerie nedreaptă şi absurdă. Victime ale măsurilor restrictive rămân cei nevoiaşi şi modeşti, care vor să trimită o sumă infimă peste frontieră fără nici o intenţie de speculă: o rată de abonament, plata unui dicţionar, cotizaţiile la o societate de specialitate, întreţinerea unui bolnav la un sanatoriu ori a unui copil la studii. Formele, temporizarea, stagiul la diferite birouri exasperează cetăţeanul şi îl lehămătuiesc, deşi nu el şi nu aşa, ar contribui la sdruncinarea monedei stabilite pe hârtie numai, fiindcă de fapt, în Franţa pe mia de lei primeşti abia două treimi din cursul oficial chiar de la băncile care au garantat stabilizarea, iar în Italia abia un curs ceva mai omenesc. In acelaş timp aprobările devizelor pentru sute de mii şi milioane nu se lovesc de nici un obstacol, dacă încerci drumul ocolit pe la ghişeul cutărei bănci favorizate sau dacă evasiunea o întemeiezi cu argumente de rigare plăsmuite. O modificare, — aş spune „o umanizare” — a sistemului se impune. —1~ Restricţiile nu se cuvin să apese exagerat asupra cetăţeanului cu necesităţi modeste dar indispensabile, pentru a lăsa în acelaş timp joc liber speculanţilor de mare anvergură care sparg pânza de păiajen. Există astăzi o categorie de cetăţeni intelectuali cu deosebire, condamnaţi la o izolare stupidă şi nejustifiată. Şi peste vraful cererilor mărunte şi respinse, se instalează formularul fără nici o sgârcenie la numărul nulelor din coadă, trece ca o scrisoare la cutie şi festa e jucată. Pentru aceasta nu este nevoie să invoci plata unui abonament la „Revue des deux Mondes” și calitatea de fiică a lui Titu Maiorescu. Onul: Cezar Petressu linul mai puţin Aţi citit şi D-voastră desigur despre naufragiul ultimei tentative dictatoriale a faimosului ponei litván Waldemaras, omuleţul cu statura de oaie tigaie şi cu ambiţii de dreadnought, şi ca şi noi, negreşit, în momentul când citiţi telegrama prin care ne vesteşte Riga că parlamentul leton a fost suprimat de către preşedintele republicii, confundaţi desigur şi D-stră emblemele celor patru misterioase ţari baltice, — Estonia, Lituania, Letonia şi Finlanda. Ce ştim noi despre aceste ţinuturi, intr’adevăr?... Vag, ne amintim că Finlanda a dăruit gloriei olimpice câţiva superbi maratonişti sau crossmeni, deşi să jurăm n am fi în stare că şi Kohlemainen şi Nurmi sunt autentici finlandezi. Teritoriul celor patru state era el oare înainte de 1918 sub stăpânirea Rusiei, sau şi sub alte cârmuiri imperiale?.. In afară de unitatea geografică şi istorică dictată de vecinătatea Balticei, cam sunt afinităţile dintre cele patru popoare ale litoralului?... Atâtea interesante şarade, pentru a căror desluşire era deunăzi bine venită monografia publicată în colecţia Armand Colin de profesorul Jean Meuvret sub titlul: «Histoire des Pays Baltiques». Afli din acest excelent volum, de pildă, că pentru pământurile baltice ca şi pentru văile româneşti nu prea există mărturii istorice în timpul primelor 12 veacuri ale erei creştine; nu mai vorbim de antichitate, pentru care meleagurile baltice erau înecate în negura unei totale ignoranţe, Locuitorii lor fiind desemnaţi prin epitetul mitic de Hiperboreeni. Archeologia destăinueşte totuşi în aceste regiuni, la epoca Evului mediu european, curioasele înfloriri de civilizaţiune preistorică ale «epocii de fer»; creştinismul nu devine insă deplin regent peste suflete decât în veacul XV, — dominaţiunile vecinilor, suedezi, polonezi şi ruşi sunt şi ele lichidate abea la 1710 prin înfrângerea lui Carol XII la Pultava. Pentru două veacuri se hotăra atunci destinul ţărilor baltice, — definitiv anexate Imperiului ţarist. După război, renăscute la o viaţă uitată atâtea secole în letargie, tinerele State baltice au crezut că-şi ajung din urmă fericirea norocindu-se cu regimuri republicane şi cu papamente ultra-moderne, în Letonia, mai ales, rezultatul acestei erezii s’a văzut din primii ani. Astăzi, — ilustrând odată mai mult incurabilul anacronism al regimului electiv, — republica divorţează acolo de parlamentarism. Un parlament mai puţin, aşadar, pe un continent şi aşa destul de cariat de dictaturi... Se duc parlamentele, — parlamentele pretutindeni se duc... Şi se duc pe rând, pe rând, zarea democraţiei întunecând,— şi se duc ca clipele, scuturând aripele, — şi ne lasă pustiiţi, pustiiţi şi amorţiţi, tot de jalea lor pârliţi... Ion Dimitrescu DE LA COMISIA DE ANCHETA PARLAMENTARA. — «Ce naşte din pisica şoareci mănâncă.»».