Curentul, octombrie 1935 (Anul 8, nr. 2751-2781)

1935-10-27 / nr. 2777

VNE VIII No, 277? 12 PAQim3 LEI Vi, XF .-T- '• ^ a-, IS^irmnica ». •.: -=== 2? Octombrie Director: PAMFIL SE1CARD REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA Palatul Nifon str. Doamnei 1, et. I Redacţia 3-4088, Administraţia 3-4080 Secretariatul şi Provincia . . 3-4086 Cabinetul directorului . . . 3-4084 TELEFON■­ ABONAMENTE: Lei 700 pe an; 350 pe 6 luni; 200 pe 3 luni; pentru Bănci, Instituţiuni şi Administraţii Publice Lei 1000 anual; pentru străinătate: Lei 1700 pe an ; 900 pe 6 luni; 900 pe 3 luni. Abonamentele încep la 1 și 15­­te­rm­ei. Taxa poştală plătită in numerar conf­­ord' Dir. Generale P. T. T. nr. 55740/929 Capitalismul împotriva naţiunilor ) altfi cina l^Ebo: "­ După cum era de prevăzut, nu prin divinaţie sau prin viziune pro­fetică, ci printr un raţionament lo­gic, războiul din Abisinia nu putea duce in nici un chip la o conflagraţie europeană Neguss-ul a fost înşelat de fâgăduelile Angliei, dimpreună cu diplomaţia abisiniană. Căci, aşa cum se pusese problema la înce­put, p­e senţimente umanitare şi pe respectarea unui patriotism ce se bizuia pe sclavie şi teroare, nici un om care cunoaşte rezorturile lumii moderne, nu se putea lăsa înşelat. In realitate, ne-am aflat încă de a­­tunci, în faţa războiului capitalist împotriva naţiunilor. Anglia nu duce o politică diplomatică bizuită pe orgoliul etnic. Sentimentalismul este o valoare care nu contează la bursa de la Londra. Lirele sterline ale lui John Bull sunt mai preţioase, şi sunetul lor mai fermecător, decât lamentaţia­­barbare ale abisinienilor. De altfel, toată tensiunea diplomatică italo-engleză s’a transformat în­­tr'un conflict interior între munci­torii uzinelor din Anglia şi politi­cienii vasali capitalismului care ce­reau cu tot dinadinsul intervenţia Ligii Naţiunilor. Protestul laburiş­tilor îl cunoaştem, iar ultimul dis­curs al lui Sir Samuel Hoare pare a confirma rezistenţa muncitorilor englezi la aplicarea sancţiunilor contra Italiei. De aici decurge în mod cu totul logic şi natural deza­măgirea Neguss-ului cuprins de pa- Bina îndelungatelor sale aşteptări. Acum toată lumea s’a convins că­­Anglia a urmărit să transforme Liga Naţiunilor într’o unealtă a ca­pitalismului britanic, şi servindu-se de puterea ei coercitivă să oblige pe celelalte ' naţiuni' la aplicarea sancţiunilor contra Italiei. O acţiu­ne coordonată deci, nu pe cont pro­priu, de intimidare a Italiei.­­ Primii însă care trebuiau să su­fere de pe unia din comatî a­ caani­­talismului englez erau muncitorii. D. Georges Dovime în „Le Jour­nal“ cercetează la lumina cifrelor „Păcăleala sancţiunilor economice“ şî ajunge la concluziuni cari nu pot întâmpina nici o obiecţiune. Prin aplicarea sancţiunilor eco­nomice, dintr’odată exportul petro­lului englez va fi redus cu 5 mili­oane de tone, ceia ce dădea de lu­cru până acum la 18.000 de mineri englezi. Va risca Anglia o criză e­­conomică de subproducţie, va scă­dea­ preţul acestor produse din pri­cina reducerii exportului în Italia ? Comiştii, aceşti inevitabili ne­crofoni ai capitalismului, încep să se pregătească de funerara cere­monie. Dar, prin aplicarea sancţiu­nilor economice, Anglia va trebui să renunţe la exportul celor 47 de procente de cauciuc, 33 fontă şi 37 nichel. Zeci de mii de marinari en­glezi şi de muncitori sunt condam­naţi la foamete prin oprirea expor­tului în Italia. După cum spune d. Georges Dovime intenţia Angliei nu a fost ca ea singură să ducă răz­boiul economic împotriva Italiei, ci să solidarizeze pe celelalte naţiuni. D. Georges Dovime este un iscusit economist, care a fost în România de câteva ori şi a scris lucruri de dreaptă înţelegere. In anul 1932 a dat la iveală o carte în care se a­­rată cu date certe că fiscul este împotriva naţiunii, că risipa demo­craţiei republicane este întreţinută cu sârguincioasa muncă de albină a fiecărui contribuabil. Trecând peste riscurile Angliei, şi peste şo­majul muncitorului englez, d. Geor­ges Dovime în articolele din ,,Le Journal" ajunge la concluzia că în această afacere păcălită va fi numai Franţa“. In perioada de sta­bilitate monetară, Franţa vindea in Italia mărfuri care treceau peste suma de 2 miliarde, ceea ce îndrep­tăţeşte protestul producătorilor francezi. De altfel, principalii fur­nizori ai Italiei în ordinea impor­tanţei sunt: Statele-Unite, Germa­nia, Anglia, Franţa, Argentina, Iu­goslavia, Elveţia, Canada, Austria, Brazilia. Dintre acestea, Statele- Unite, Germania, Argentina, Elve­ţia, Austria, Brazilia refuză să participe la aplicarea sancţiunilor economice. Se va­­ produce fără în­doială o deplasare a debuşeelor e­­conomice. Exportul ţărilor potriv­nice va creşte simţitor, iar al­­ce­lorlalte va scădea. Pusă în faţa acestei situaţii An­glia şi Liga Naţiunilor vor hotărî despre soarta aplicării sancţiunilor deabea la 28 octombrie, şi nici a­­tunci, pentru că intre timp Italia a izbutit să cucerească simpatii peste tot, şi conflicul cu Abisinia amenin­ţă să se transforme într’un conflict fratern între producătorii şi oamenii politici ai fiecărei ţări. D. N. Iorga, care a văzut limpede în această chestiune încă dela în­ceput, în editorialul din­­Neamul Românesc“ de Vineri spune urmă­toarele „Anglia na reuşit cu un joc pe care istoria îl cunoaşte de mult. Odată, dar având cu ea Fran­ţa, a sărit de fapt de gâtul Rusiei care începuse a porunci la Constănn­­tinopol, războiul Crimeii. La 1878 a reuşit să intimideze pe Ruşi prin singură trimet­ere de vase la Beşic­­taş, — şi a căpătat fără o picătură de sânge Ciprul. Acum, metoda a dat faliment, şi pentru onestitatea politică e bine". Războiul italo-abisinian a intrat în faza ultimă. Neguss-ul va trebui să accepte protectoratul Italiei, iar Anglia să renunţe la războiul capi­talismului împotriva naţiunilor. Sancţiunile economice au dus la această precizare de atitudini, când producătorii îşi fac socotelile şi văd mai clar decât oamenii politici vasali capitalismului. Nicolae Roşu Bine cu toţi Dumnezeu­! Desbaterile procesului VASILES­­CU-CANTALUP ET COMP. sânt lipsite de patetismul dramelor de la Curtea cu furi, de unde-şi culeg su­biectele, atmosfera, conflictele şi tipa­­rile, autorii de teatru şi de filme. Din acest punct de vedere e un pro­ces monoton, banal, lipsit de interes Abia un episod mai senzaţional, vred­nic de filmele cu gangsteri, plimba­rea prin Bucureşti a geamantanelor cu milioane. Şi unul mai hazliu, pentru destindere: Vasilescu benchetuind la Leul şi Cârnatul, in drumul de la Ca­­binetul de Instrucţie la puşcărie, in vreme ce isprăvile sale se lăfâiau pe foi duble de gazete. încolo? Nici un foc de revolver. Nici o sinucidere. în schimb, ce admirabile documente pentru un cercetător al moravurilor socialo-politice din România cea mare și nouă! Ce teribil rechizitoriu al u­­nei întregi categorii de conducători, fără deosebire de partid şi de progra­­mele moralizatoare . Martorul bătrân şi temător de­­Dumnezeu, Gheorghe Petrescu, în de­poziţia sa de­ o plastică simplitate, a comprimat ca Intri o bulină, tot sensul procesului. Numitul martor a legat prieteşug ve­chia cu Vasilescu, îndată după întoar­­cerea din refugiu. De atunci au­ operat împreună, în harnică tovărăşie, la o sumă de afaceri cinstite”. Deci cro­nologic epoca Vasileştilor, coincide cu pecetluirea României Mari. La Alba, Iulia, Cernăuţi, la Chişinău, fluturau steagurile unirilor­, morţii încă nu în­cepuseră a putrezi în Bucureşti, Vasile ştii s’au aşternut la treabă. Cum lucrau şi cu al cui ajutor, ne-o lămu­reşte sub prestare de jurământ­. . .A au făcut o serie de multe lucrări mari publice pe care ni le dădea com­ Tranen. Am mai luat altădată nişte lu­crări noui în care era băgat şi un con­silier judeţean... Am împărţit cinci mi­lioane câştig... Lucram cinstit şi fru­mos, că afacerile erau aranjate să câş­tigăm cel puţin jumătate din preţul lu­crărilor... Pe vremea lui d. Argetoia­­nu, mie mi-a dat o lucrare: în Basara­­bia de 14 milioane s’o fac singur, şi fiindcă am vru­t s’o fac fără Vasilescu care avea noroc, eu n’am putut să câş­tig în afacerea asta nici o pata. Vasi­lescu era un om mare. El intra la toţi boierii şi­­­miniştrii.­­­ La corni Virgil Madgearu, la Mir­­o şi la Mihalache. Vasilescu era bine cu toţi Dumne­zeii!...” Iată marea frescă a epocei. Scan­dalul devizelor şi transferelor a fost un simplu, şi nenorocos accident­­al, prea norocosului Vasilescu.­­Fara Cantalu­­pul căzut din senin, nimic nu ar fi im­piedicat­ veselii campioni - să aibă mai departe" ură deschisă" la conu Trancu şi conu Virgil şi conu Costică şi conu Eduard şi Pom Tony şi conu Dorei să urmeze în pace şi onor,cu­„afacerile cinstite”, unde se poate câştiga „cel puţin întristate din preţul lucrărilor’’. Ciaassis»­ÎPeteiBSGH (De Sf. Dumitru) - Și noi nu ne mai mutăm ? — Ba da. Mutafii-vă și voi... gânduri. Polemici In jurul zilei de 14 Noembrie Suntem în epoca unei intense pregătiri pentru ziua de 14 Noem­brie, când urmează să se facă o demonstraţie numerică a opoziţiei naţional-ţărăniste. D. I. Mihalache este mai activ ca oricând: cu o neostenită energie îl vedem prezent succesiv în diferite centre ale tării. Nu lipsesc declaraţiile sortite sâ fie adevărate mesagii adresate par­tidului, — nu lipseşte nici accentul de aspră hotărâre. Este adevărat că simultaneitatea manifestaţiei na­­ţional-creştine de la 14 Noembrie provoacă o vizibilă enervare in rândurile national-ţărăniste. Intr’a­­devâr, — în urma fuziunii cu gru­parea d-lui A. C. Cuza şi contopi­rea într’o nouă unitate politică, — partidul naţional-creştin al d-lui Octavian Goga a avut o manifes­taţie impozantă la Chişinău şi alta de o impresionantă forţă numerică la Cernăuţi. Cele două manifestaţii au dat un aspect cu totul nou ac­ţiunii d-lui Octavian Goga, până a­­cum­ socotită fără mare răsunet popular. Alegerea datei de 14 Noem­brie, — pe cât se pare, — urmă­reşte să prilejuiască o comparaţie de număr şi de disciplină. Evident, prezenţa in acelaşi zi a unei alte impozante manifestări, (chiar dacă numeric nu ar fi egale) reduce totuşi din semnificaţia de ultimatum, de elocinta pe care pu­tea s’o aibă marea întrunire natio­­nal-tărănistă, examenul de forţă şi de popularitate. Cu o intuitie sigură, natîonal-tâ­­răniştii îşi dau bine seama de ne­potrivirea acestei prezenţe menite sâ reducă din ecoul pe care urma să-l aibă manifestaţia lor de la 14 Noembrie. In ultimele declaraţii făcute la Câmpulung, d. I. Mihalache o pre­zintă pe d. Octavian Goga ca pe o unealtă a liberalilor”. „Ştim cine a adus pe manifes­tanţi şi Ia Chişinău, şi ştim iarăşi cu ce scopuri vrea să-î aducă d. Inculeţ şi Ia Bucureşti”. Deci d. Octavian Goga se fă­leşte cu forţele pe care î le pune la dispoziţie d. I. Ineulet, un mare mehenchîu ce vrea indirect să pa­reze asaltul naţional-ţărănist, a­­mortîzândU'î isbîtura şi diminuân­du-î efectul. Chiar dacă în această mişcare tactică s’a inspirat dela gu­vernul francez, — fireşte în sens înglobeze toate mulţimile în acest invers, — ce a opus marei manifes- entuziasm cu tarif; dar a recunos­tiţii a „Crucilor de foc“ manifes­taţia impozantă a „frontului popu­lar”, totuşi nu rămâne mai puţin d. I. Inculeţ un dibaci al învăluirilor. Fără să vrea, d. I. Mihalache a elogiat pe d. I. Inculeţ. Rărmâne în­să ca d. Octavian Goga să accepte valorificarea prea puţin măguli­toare pe care i-o face d.­­ Miha­lache, atunci când începate o „u­­nealtă a liber­alilor". Ceiace ne pare­­ciudat, însă, este recunoașterea ex’stentei unei mari disponib’lități de figurație populară gata să joane rolul necesar unei a­­firmărî politice. Din această figurație populară șî numeroasă, — gata oricând, — care stă la disnozîfia mîn’sîndui de interne, desigur d. Ion Miha­lache nu a înţeles că stă dintr’un serafic devotament, ci fiind luată (ca şi orice figuraţie în teatru) cu plată pentru orice reprezentare. Nu ne îngăduim să punem la în­doială temeinicia a­rm­arii. A.I.d. Ion Mihalache, — atât de profund cunoscător al masselor, al disnombl­­ităţilor lor de entuziasm (pe gratis şi cu tarif). Fireşte,­­ această con­statare făcută de un democrat con­vins cum este d. I. Mihalache con­ţine un grav avertisment pentru oricine vede m­­ai departe decât durata unei întruniri populare. Există, deci, în massele populare disponibiîtăţi imense de figuraţie ; fiindcă ministrul de interne are fon­duri secrete, poate să te mobilizeze în voe atunci când vrea, unde vrea şi în jurul cui vrea. Nu organizează aceste manifestaţii de figuraţie din simpatie — un singur moment d. I. Mihalache nu s’a gândit , ci absolut cu indiferenţă, numai pen­tru o retribuita Pentru noi nimic nou, şî nici nu ni se pare exagerat, fiindcă oricând un om pe care­­ plăteşti 25 de lei să-ţi vmuncească o zî întreagă, ac­ceptă bucuros să vină num­ai să de­fileze şi să strige „Ura”, pentru ori­cine, fiindcă îi este egal. Intre os­­teneala unei zile de muncă şi o plimbare cu „Ura” (strigat în răs­timpuri), fireşte că preferă oferta oricui are nevoe de asemenea stra­nie prestare­ de „muncă“. D-l­­ Mihalache n’a înţeles să Pamfil Şeicam cât o mare disponibilitate nume­­rică de manifestanţi gata la Chişi­nau, şi la ordin gata să vie Şi la Bucureşti. Astăzi sunt la dispoziţia d-lui I. Inculeţ,­­ fiindcă are sa­cui cu grăunte pentru gagnaceele figuraţiei populare, dar mâine tot aşa de bine pot fi la dispoziţia ori­cui este dispus să plătească­ Şi vin nesiliţi, conştiincioşi să facă acea­­stă ciudată munca d­e plimbare pe stradă şi de strigat: „Ura! Să admitem că d. Hitler sau ca­maradul Stalin au nevoe la noi da câteva mari adunări populare, de câteva demonstraţii de stradă me­nite să examineze în faţa mulţi­milor orientarea politicei noastre externe. Atunci îşi caută câţiva a­genţi recnitori, se fac socotelile, de transport şî de hrană pe o zi, retribuţia pentru munca de o zî cu strigăte de „ura”, — şi se execută prompt şi conştiincios manifesta­ţia populară cerută Nu are poporul dreptul să-şî spu­nă cuvântul ? Fireşte că are! Dar se va spune : dar ce valoare poate să aibă o afirmare numerică a masselor, când se cunoaşte că totul este tarifat? Dar cum potî sâ identifici tarifarea? Cum potî con­stata atunci când nu există tari­fare ? Un experimentat al regîsărilor populare, pe care l’ar alege in­teresele unui Stat străin, nu ar fi un nătâng incapabil de a prezenta şi unele aparenţe de idealism mi­litant. Ce ar în­semna, — în raport cu marile interese ale unui Stat străin, — pentru a schimba linia de direcţie a politicei noastre externe, să pună la dispoziţie 50—60 de mi­lioane unor stidenţ vânate cu regisori? Dar se poate oare lăsa condu­cerea destinelor unei ţări la dis­creţia mobilizărilor de mase, când oricând se pot organiza meetin­­guri monstre din disponibilităţile de figuraţie populară ? Iată de ca refuzăm străzii dreptul de a se erija în instanţă de judecată poli­tică !... Declaraţiile d-lui I­ Mihalache n© întăresc convingerile în ceia ce pri­veşte valoarea politică a registra­­tului de mase. Cu prilejul unei aniversări „Utopia“ lui Thomas Morus de W­­MI HOBBE­A Ca un suprem , omagiu adus, unei se înfăţişează ca unul din geniile celebrităţi deja consacrate cu ocazia cele mai originale, unul dintre ca a împlinirei a­ patru veacuri de la moartea in condiţii tragice a uma­nistului- om de stat şi scriitor en­glez, Thomas Morus biserica papei i-a trecut în­ rândul sfinţilor. Contemporan cu­­ Machiavel, cu Erasm din Rotterdam — cu care­ a fost bun prieten — şi cu Luther Thomas­ Morus face parte din gru­pul­ erudiţilor­ care­ au prezidat Re­naşterea în Anglia, clasându-se în­tre umaniştii­­britanici ce sperau pr in contribuţia lor să poată aduce o reînoire bisericii catolice. Prin ac-­­ tivita­tea intelectuală desfăşurată, el­menii-cei m­ai spirituali şi cel­ mai bun scriitor al timpului său .Crescut ca îngrijire şi instruit în colegiul Sf. Anton din Londra şi a­­poi la Oxford, Morus debutează la barou în alupi, la vârsta de 23 de ani, când poseda deja o vastă cul­tură. Pasionat şi inflexibil, protes­tează în Camera comunelor (1504) contra atot­puternicei voinţe a re­gelui Henric VII Tudor, care încer­­ca să impună o serie de biruri ne­consimţite­ de parlament şi drept urmare este nevoit să se refugieze in Franţa! Dar după câţiva ani ur­carea­ pe tron a lui Henric VIII (1509—1547), privită cu un senti­ment de uşurare de întreaga Anglie, a inspirat lui Morus un poem ce a­­vu darul să atragă atenţia suvera­nului asupra sa. Prezentat la curte de­ către cardinalul, Wolsey, el a plăcut, şi nu peste mult timp a fost trimis ca ambasador în Flandra (1515), apoi în Franţa (1517) și du­pă aceea onorat cu o­ demnitate la curtea regală din Londra.­­ In 1511 Desideriu Erasm din Rot­terdam, finul observator cu ochii mărunţi de scotocire, sub căciula de doctor cu subţirele nas de­ critică şi cu trupul de cărturar sedentar, stând in casa lui Morus, în proprie­tatea­ de la Chelsea de pe ţărmurile Tamisei, a dat la iveală celebra lui operă Encomium Moriae (Laudă ne­buniei), glorificare a proştilor şî’­a nebunilor, dedicată prietenului găz­­duitor. ■ Sub influenţa spirituală­­ a lui E­­rasm, pe vremea cât­ va reprezenta pe suveranul său ca ambasador in Flandra Morus va­­ scrie un­­ fel de urmare la ,,Lauda nebuniei“, fai­moasa „Utopie‘“ la început poate o simplă distracţie pentru umanişti, dar care deveni puţin câte­ puţin o satiră la adresa revoltătoarelor a­­buzuri din Anglia,timpului său, lu­crare de mare pătrundere filosofică şi totuşi scânteetoare de umor. La Anvers in casa­ lui Petru Gilles, el dă un­ complement îndrăsneţ şi per­sonal ,­criticei erasmiene despre Stat şi societate, descriind, după un imaginat călător întâlnit în acel port, instituţiile dintr’o ţară de cu­rând descoperită de Portughezi. Antichitatea­ a avut un visător,­­un creator abstract, în materie de Stat şi societate, ale cărui teorii au rămas cu­ toată frumuseţea lor, în dome­niul­ idealului­ irealizabil şi­ acela a fost Platon­. Umanismul care nu­­ se defineşte altfel decât ca reînvierea gustului pentru viaţa spirituală a antichităţii, trebuia­­ să producă pe Platon-ul său, bineînţeles ■ pătruns de orizontul timpului în care trăia şi de aceea. Utopia lui Thomas Mo­rus e mai platonică decât republica discipolului lui Socrates Dacă din punct de vedere religios — în prac­tica convingerilor sale creştineşti — el-hu s’a lăsat influenţat de trans­formările­ din timpu­l său , prin „Utopia“ Morus rămâne, în dome­niul gândirii, un­ umanist prin ex-, celenţă legat de Isvorul­ spiritual al­ noului curent antichitatea.­­ . Utopia — cuvânt care pe greceş­te înseamnă că nu există ni­căeri — este regatul de „Nullepart“, cu lo­cuitori ale căror virtuţi se opun vi­ciilor soci­etăţilor ireale. Apărută la Louvain în 1516 sub titlul ,,De op­­tîmo reipublcae stata, deque nova insula Utopia“, operă alegorică a lui Morus este "o încercare de orga­nizare a societăţii sub raportul po­litic. Toate problemele care se pun încă şi în zilele noastre, cu privire la guvernare, muncă, crimă, etc., crede autorul a le fi rezolvat din timpul lui Morus spune că siste­m Continucere in pag. .it­ml Alt preludiu românesc Nu este prudent să te extaziezi in faţa unei lăudabile rezoluţii gu­vernamentale, atâta vreme cât nu ai la mână şapte garanţii că mi­nistrul respectiv este decis să per­severeze pe calea inaugurată, atâta timp cât nu posezi certitudinea ca şi restul flotilei ministeriale este hotărât să vo­­ comporte identic- Intri în acces apologetic, iată, si acumulezi într’un articol elogiile la adresa cârmuirii, cum făcurăm noi alaltăieri, în articolul nostru in care aplaudam eliminarea din în­văţământ a profesorilor minoritari respinşi la examenul de limba ro­mână. Şi pe urmă,­­ chiar a doua zi citeşti în propria-ţi gazetă tex­tul interpelării prin care d. C. Ar­­getoianu interpelează pe d. minis­tru de interne.­­..„şi în subsidiar pe d. preşedinte al consiliului asu­pra motivelor cari au determinat di­­zolvarea consiliului comunal al ora­şului Gheorghieni din judeţul Ciuc. Consiliul comunal din acel oraş, ales in conformitate cu legea, con­siliu in care se aflau 15 intelectuali (din care, 7 români) şi 9 agricultori, prezidat de un primar şi de un a­jutor de primar amândoi români, a fost dizolvat şi înlocuit printr'o co­misiune interimară compusă din: Preşedinte Neagovici (sârb) Vice-preşedinte Kuligowsky (po­lon maghiarizat), iar ca membrii: Fuccare Vittore (italian); Sárkány Samu (evreu); Ciuchi Gh. (ceangău); Kari András (secui; Kolumban Pista (secui). Iată comisia interimară chemată să înlocuiască consiliul dizolvat pentru „apărarea intereselor na­ţionale şi mai inalte de Stat’’. Citeşti, — şi te cruceşti. Dar prima uluire nu-ţi este pricinuită — cum s’ar crede, — de cutezanţa prefectului care exclude pe Rumâni pen­tru a-i’ înlocui cu minoritari Perplexitatea supremă,­­— o stil poate amestecată, oarecum cu ad­miraţie, — este stârnită de extra­vaganţa satrapului judeţean care a isbutit să condenseze1 într’un mo­dest consiliu de târg provincial o adevărată miniatură de Babei,­­ pigmentat cu Leşi şi cu Napolitani cu Etiopieni, Ciangăi, Iugoslavi­ai Uralo-Alta­ci !... Originalul care a avut pe paletă atâtea turbăciuni, — băltând consiliul comunal al Gheor­ghenilor cu cele mai pestrițe oră­tănii, — trebue să confunde edili­tatea cu circul clovnilor în vest­minte pitoresc bariolate Ce-o fi căutând sârbul dela Po­­jarevaţ la Ciuc. — Iată desigur un mister prea puţin enigmatic, între ţara mn care veneticul s’a obicinuit să fie oriunde primit şi preferat,­­• sub toleranţa legilor tembel apli­cate. Dar Leahul ?... Dar Abisi­­nianul ?... Dar Ciangău! ?­.. Docil şi comod vânat migrator, negreşit gata la toate pactizările, bun pen­tru aprobările de caldarâmuri cu profil de cratere, incomparabil in­strument de decadenţă urbană Sunt mai maniabili, ăştia, decât au­tohtonii stimaţi şi salutaţi de con­cetăţeni !... Discuţiile lor edilitare' — bălţate cu jargon de Jaffa, cu dialect de Snyatin, cu sabii de So­­rento şi cu nechezat de Tuşnad, — vor fi ceea ce va trebui să fîe­ o frontieră morală în calea aspiraţiiu­nilor româneşti, — garanţia că re­vendicările Valahilor nu vor fi luat­e în seamă nici când aceşti autohtoni de zona IlI-a vor cere loc de şcoa­lă, nici când vor protesta împotriva insultelor institutorului maghiar la şcoala primară. Un sârb, un italian, un evreu, un ceangău şi doi Secui­.. Modestă jerbă de vietăţi exotice, — jazz edilitar redus la măruntele propor­ţii ale târgului Gheorgheni. Pen­­tru ca isprava sa fie insă mai poli­cromă, de ce nu s’a­­ dilatat , puţin , această comisie interimară, com­­plectându-se cu câteva , podoaba încă şi mai pitoreşti ?... Să se a­­daoge, de pildă, un Eschimos, un Felah, un Hotentot, un Calmuk, un Siamez, — poate chiar şi o Circa­­siană, ori o negresă cu platouri la buze !... Dacă-i ghiveciu, ghiveciu să fie !.­. Cel puţin aşa ar dobândi localitatea oarecare seducţii turisti­ce: expuşi într’o vitrină decorativ amenajată, variaţii consilieri ar constitui o atracţiune estivală, spo­rind deverul climateric al regiunii. In tara aceasta în care Românul este mereu clătit de stăpânire prin baie de fiere,­­ ar fi si asta o mică inovatiune balneară. Ion Dimitrescu Sănătatea poporului român Ne vom opri mai mult, cu alt prilej, asupra cărţii de însemnătate deosebită pe care d. dr. C. Banu o­ tipăreşte­­sub titlul: „Sănătatea poporului romăn’’. Deocamdată o semnalăm convinşi ca răspunde uneia din cele mai aspre ne­cesităţi. Un studiu actual de sinteză asupra problemei­ sanitare a ţării ■ um­ple o lacună şi serveşte concret o cau­­ză dintre cele mai importante.­ Dacă in diverse ramuri se tipăreşte mult şi inu­til, rămân — cum se întâmplă cu latura aceasta sanitară , chestiuni care aş­teaptă să fie odată amplu lămurite. Câte nu se spun şi câte nu se agită, pe tema sănătăţii poporului nostru ? S’ar părea că nu există mai urgentă problemă azi. Pe de altă­ parte suntem foarte siguri că nici conducător­­il, ori­­care ar fi ei, ai ministerului sâm­in­ţii, nu­ cunosc cum trebue, sub raporturi largi, problema sanitară Studiul d-lui dr. C. Bana răspunde ‘ şi , curiozităţii publice a momentului, — desbaterilor diverse care dau făcut în legătură cu constatările sanitare ale Echipelor ■ re­gale de pildă — răspunde şi nevoii de a avea o definitivă şi obiectivă privire de ansamblu asupra marei chestiuni a sănătăţii poporului român. Vom remarca, în legătură cu aceste însuşiri ale cărţii d-lui dr. C. Bana— despre care vom mai vorbi şi din care nu vom întârzia să scoatem date ale problemei sanitare — că Fundaţia pen­tru­­literatură şi artă Regele Carol II , dând la iveală studii care epuizea­ză o latură întreagă a organizării vieţii noastre sociale şi culturale — îşi în­,­ţelege perfect rolul ei de editură Cartea d-lui dr. C. Banu o conside­­răm epocală. Studiul acesta se extinde­­asupra fazelor de desfăşurare ale pro­blemei sănătăţii, cuprinde date istorice care adâncesc problema. Ea înglobea­ză treptat tot ce este esenţial în acea­stă problemă, până în aspectul ei ur­gent de­­ astăzi. Nimeni nu a făcut aşa ceva până acum. De lipsa acestei pri­viri de ansamblu se izbeau toţi ■■— şi mai ales bineintenţionaţii politicii noa­stre sanitare. Voluminos şi documen­tat „Sănătatea poporului român” al d-lui dr. Bana este o unealtă de cer­cetare şi de Infătpturi. Datele statistice şi sugestiile­­ autorului, sugestii resul­­tate de cunoaşterea pe toate laturile a chestiunii, fac din cartea aceasta o a­­de­vârată mare operă socială. Editura regală a avut — pentru a câta oară?— mână foarte bună în ale­gerea şi tipărirea unui studiu de inte­res naţional. Dragoş Vrânceanu

Next