Curentul, octombrie 1935 (Anul 8, nr. 2751-2781)
1935-10-27 / nr. 2777
VNE VIII No, 277? 12 PAQim3 LEI Vi, XF .-T- '• ^ a-, IS^irmnica ». •.: -=== 2? Octombrie Director: PAMFIL SE1CARD REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA Palatul Nifon str. Doamnei 1, et. I Redacţia 3-4088, Administraţia 3-4080 Secretariatul şi Provincia . . 3-4086 Cabinetul directorului . . . 3-4084 TELEFON■ ABONAMENTE: Lei 700 pe an; 350 pe 6 luni; 200 pe 3 luni; pentru Bănci, Instituţiuni şi Administraţii Publice Lei 1000 anual; pentru străinătate: Lei 1700 pe an ; 900 pe 6 luni; 900 pe 3 luni. Abonamentele încep la 1 și 15termei. Taxa poştală plătită in numerar conford' Dir. Generale P. T. T. nr. 55740/929 Capitalismul împotriva naţiunilor ) altfi cina l^Ebo: " După cum era de prevăzut, nu prin divinaţie sau prin viziune profetică, ci printr un raţionament logic, războiul din Abisinia nu putea duce in nici un chip la o conflagraţie europeană Neguss-ul a fost înşelat de fâgăduelile Angliei, dimpreună cu diplomaţia abisiniană. Căci, aşa cum se pusese problema la început, pe senţimente umanitare şi pe respectarea unui patriotism ce se bizuia pe sclavie şi teroare, nici un om care cunoaşte rezorturile lumii moderne, nu se putea lăsa înşelat. In realitate, ne-am aflat încă de atunci, în faţa războiului capitalist împotriva naţiunilor. Anglia nu duce o politică diplomatică bizuită pe orgoliul etnic. Sentimentalismul este o valoare care nu contează la bursa de la Londra. Lirele sterline ale lui John Bull sunt mai preţioase, şi sunetul lor mai fermecător, decât lamentaţiabarbare ale abisinienilor. De altfel, toată tensiunea diplomatică italo-engleză s’a transformat într'un conflict interior între muncitorii uzinelor din Anglia şi politicienii vasali capitalismului care cereau cu tot dinadinsul intervenţia Ligii Naţiunilor. Protestul laburiştilor îl cunoaştem, iar ultimul discurs al lui Sir Samuel Hoare pare a confirma rezistenţa muncitorilor englezi la aplicarea sancţiunilor contra Italiei. De aici decurge în mod cu totul logic şi natural dezamăgirea Neguss-ului cuprins de pa- Bina îndelungatelor sale aşteptări. Acum toată lumea s’a convins căAnglia a urmărit să transforme Liga Naţiunilor într’o unealtă a capitalismului britanic, şi servindu-se de puterea ei coercitivă să oblige pe celelalte ' naţiuni' la aplicarea sancţiunilor contra Italiei. O acţiune coordonată deci, nu pe cont propriu, de intimidare a Italiei. Primii însă care trebuiau să sufere de pe unia din comatî a caanitalismului englez erau muncitorii. D. Georges Dovime în „Le Journal“ cercetează la lumina cifrelor „Păcăleala sancţiunilor economice“ şî ajunge la concluziuni cari nu pot întâmpina nici o obiecţiune. Prin aplicarea sancţiunilor economice, dintr’odată exportul petrolului englez va fi redus cu 5 milioane de tone, ceia ce dădea de lucru până acum la 18.000 de mineri englezi. Va risca Anglia o criză economică de subproducţie, va scădea preţul acestor produse din pricina reducerii exportului în Italia ? Comiştii, aceşti inevitabili necrofoni ai capitalismului, încep să se pregătească de funerara ceremonie. Dar, prin aplicarea sancţiunilor economice, Anglia va trebui să renunţe la exportul celor 47 de procente de cauciuc, 33 fontă şi 37 nichel. Zeci de mii de marinari englezi şi de muncitori sunt condamnaţi la foamete prin oprirea exportului în Italia. După cum spune d. Georges Dovime intenţia Angliei nu a fost ca ea singură să ducă războiul economic împotriva Italiei, ci să solidarizeze pe celelalte naţiuni. D. Georges Dovime este un iscusit economist, care a fost în România de câteva ori şi a scris lucruri de dreaptă înţelegere. In anul 1932 a dat la iveală o carte în care se arată cu date certe că fiscul este împotriva naţiunii, că risipa democraţiei republicane este întreţinută cu sârguincioasa muncă de albină a fiecărui contribuabil. Trecând peste riscurile Angliei, şi peste şomajul muncitorului englez, d. Georges Dovime în articolele din ,,Le Journal" ajunge la concluzia că în această afacere păcălită va fi numai Franţa“. In perioada de stabilitate monetară, Franţa vindea in Italia mărfuri care treceau peste suma de 2 miliarde, ceea ce îndreptăţeşte protestul producătorilor francezi. De altfel, principalii furnizori ai Italiei în ordinea importanţei sunt: Statele-Unite, Germania, Anglia, Franţa, Argentina, Iugoslavia, Elveţia, Canada, Austria, Brazilia. Dintre acestea, Statele- Unite, Germania, Argentina, Elveţia, Austria, Brazilia refuză să participe la aplicarea sancţiunilor economice. Se va produce fără îndoială o deplasare a debuşeelor economice. Exportul ţărilor potrivnice va creşte simţitor, iar alcelorlalte va scădea. Pusă în faţa acestei situaţii Anglia şi Liga Naţiunilor vor hotărî despre soarta aplicării sancţiunilor deabea la 28 octombrie, şi nici atunci, pentru că intre timp Italia a izbutit să cucerească simpatii peste tot, şi conflicul cu Abisinia ameninţă să se transforme într’un conflict fratern între producătorii şi oamenii politici ai fiecărei ţări. D. N. Iorga, care a văzut limpede în această chestiune încă dela început, în editorialul dinNeamul Românesc“ de Vineri spune următoarele „Anglia na reuşit cu un joc pe care istoria îl cunoaşte de mult. Odată, dar având cu ea Franţa, a sărit de fapt de gâtul Rusiei care începuse a porunci la Constănntinopol, războiul Crimeii. La 1878 a reuşit să intimideze pe Ruşi prin singură trimetere de vase la Beşictaş, — şi a căpătat fără o picătură de sânge Ciprul. Acum, metoda a dat faliment, şi pentru onestitatea politică e bine". Războiul italo-abisinian a intrat în faza ultimă. Neguss-ul va trebui să accepte protectoratul Italiei, iar Anglia să renunţe la războiul capitalismului împotriva naţiunilor. Sancţiunile economice au dus la această precizare de atitudini, când producătorii îşi fac socotelile şi văd mai clar decât oamenii politici vasali capitalismului. Nicolae Roşu Bine cu toţi Dumnezeu! Desbaterile procesului VASILESCU-CANTALUP ET COMP. sânt lipsite de patetismul dramelor de la Curtea cu furi, de unde-şi culeg subiectele, atmosfera, conflictele şi tiparile, autorii de teatru şi de filme. Din acest punct de vedere e un proces monoton, banal, lipsit de interes Abia un episod mai senzaţional, vrednic de filmele cu gangsteri, plimbarea prin Bucureşti a geamantanelor cu milioane. Şi unul mai hazliu, pentru destindere: Vasilescu benchetuind la Leul şi Cârnatul, in drumul de la Cabinetul de Instrucţie la puşcărie, in vreme ce isprăvile sale se lăfâiau pe foi duble de gazete. încolo? Nici un foc de revolver. Nici o sinucidere. în schimb, ce admirabile documente pentru un cercetător al moravurilor socialo-politice din România cea mare și nouă! Ce teribil rechizitoriu al unei întregi categorii de conducători, fără deosebire de partid şi de programele moralizatoare . Martorul bătrân şi temător deDumnezeu, Gheorghe Petrescu, în depoziţia sa de o plastică simplitate, a comprimat ca Intri o bulină, tot sensul procesului. Numitul martor a legat prieteşug vechia cu Vasilescu, îndată după întoarcerea din refugiu. De atunci au operat împreună, în harnică tovărăşie, la o sumă de afaceri cinstite”. Deci cronologic epoca Vasileştilor, coincide cu pecetluirea României Mari. La Alba, Iulia, Cernăuţi, la Chişinău, fluturau steagurile unirilor, morţii încă nu începuseră a putrezi în Bucureşti, Vasile ştii s’au aşternut la treabă. Cum lucrau şi cu al cui ajutor, ne-o lămureşte sub prestare de jurământ. . .A au făcut o serie de multe lucrări mari publice pe care ni le dădea com Tranen. Am mai luat altădată nişte lucrări noui în care era băgat şi un consilier judeţean... Am împărţit cinci milioane câştig... Lucram cinstit şi frumos, că afacerile erau aranjate să câştigăm cel puţin jumătate din preţul lucrărilor... Pe vremea lui d. Argetoianu, mie mi-a dat o lucrare: în Basarabia de 14 milioane s’o fac singur, şi fiindcă am vrut s’o fac fără Vasilescu care avea noroc, eu n’am putut să câştig în afacerea asta nici o pata. Vasilescu era un om mare. El intra la toţi boierii şiminiştrii. La corni Virgil Madgearu, la Miro şi la Mihalache. Vasilescu era bine cu toţi Dumnezeii!...” Iată marea frescă a epocei. Scandalul devizelor şi transferelor a fost un simplu, şi nenorocos accidental, prea norocosului Vasilescu.Fara Cantalupul căzut din senin, nimic nu ar fi impiedicat veselii campioni - să aibă mai departe" ură deschisă" la conu Trancu şi conu Virgil şi conu Costică şi conu Eduard şi Pom Tony şi conu Dorei să urmeze în pace şi onor,cu„afacerile cinstite”, unde se poate câştiga „cel puţin întristate din preţul lucrărilor’’. Ciaassis»ÎPeteiBSGH (De Sf. Dumitru) - Și noi nu ne mai mutăm ? — Ba da. Mutafii-vă și voi... gânduri. Polemici In jurul zilei de 14 Noembrie Suntem în epoca unei intense pregătiri pentru ziua de 14 Noembrie, când urmează să se facă o demonstraţie numerică a opoziţiei naţional-ţărăniste. D. I. Mihalache este mai activ ca oricând: cu o neostenită energie îl vedem prezent succesiv în diferite centre ale tării. Nu lipsesc declaraţiile sortite sâ fie adevărate mesagii adresate partidului, — nu lipseşte nici accentul de aspră hotărâre. Este adevărat că simultaneitatea manifestaţiei naţional-creştine de la 14 Noembrie provoacă o vizibilă enervare in rândurile national-ţărăniste. Intr’adevâr, — în urma fuziunii cu gruparea d-lui A. C. Cuza şi contopirea într’o nouă unitate politică, — partidul naţional-creştin al d-lui Octavian Goga a avut o manifestaţie impozantă la Chişinău şi alta de o impresionantă forţă numerică la Cernăuţi. Cele două manifestaţii au dat un aspect cu totul nou acţiunii d-lui Octavian Goga, până acum socotită fără mare răsunet popular. Alegerea datei de 14 Noembrie, — pe cât se pare, — urmăreşte să prilejuiască o comparaţie de număr şi de disciplină. Evident, prezenţa in acelaşi zi a unei alte impozante manifestări, (chiar dacă numeric nu ar fi egale) reduce totuşi din semnificaţia de ultimatum, de elocinta pe care putea s’o aibă marea întrunire national-tărănistă, examenul de forţă şi de popularitate. Cu o intuitie sigură, natîonal-târăniştii îşi dau bine seama de nepotrivirea acestei prezenţe menite sâ reducă din ecoul pe care urma să-l aibă manifestaţia lor de la 14 Noembrie. In ultimele declaraţii făcute la Câmpulung, d. I. Mihalache o prezintă pe d. Octavian Goga ca pe o unealtă a liberalilor”. „Ştim cine a adus pe manifestanţi şi Ia Chişinău, şi ştim iarăşi cu ce scopuri vrea să-î aducă d. Inculeţ şi Ia Bucureşti”. Deci d. Octavian Goga se făleşte cu forţele pe care î le pune la dispoziţie d. I. Ineulet, un mare mehenchîu ce vrea indirect să pareze asaltul naţional-ţărănist, amortîzândU'î isbîtura şi diminuându-î efectul. Chiar dacă în această mişcare tactică s’a inspirat dela guvernul francez, — fireşte în sens înglobeze toate mulţimile în acest invers, — ce a opus marei manifes- entuziasm cu tarif; dar a recunostiţii a „Crucilor de foc“ manifestaţia impozantă a „frontului popular”, totuşi nu rămâne mai puţin d. I. Inculeţ un dibaci al învăluirilor. Fără să vrea, d. I. Mihalache a elogiat pe d. I. Inculeţ. Rărmâne însă ca d. Octavian Goga să accepte valorificarea prea puţin măgulitoare pe care i-o face d. Mihalache, atunci când începate o „unealtă a liberalilor". Ceiace ne pareciudat, însă, este recunoașterea ex’stentei unei mari disponib’lități de figurație populară gata să joane rolul necesar unei afirmărî politice. Din această figurație populară șî numeroasă, — gata oricând, — care stă la disnozîfia mîn’sîndui de interne, desigur d. Ion Mihalache nu a înţeles că stă dintr’un serafic devotament, ci fiind luată (ca şi orice figuraţie în teatru) cu plată pentru orice reprezentare. Nu ne îngăduim să punem la îndoială temeinicia armarii. A.I.d. Ion Mihalache, — atât de profund cunoscător al masselor, al disnomblităţilor lor de entuziasm (pe gratis şi cu tarif). Fireşte, această constatare făcută de un democrat convins cum este d. I. Mihalache conţine un grav avertisment pentru oricine vede mai departe decât durata unei întruniri populare. Există, deci, în massele populare disponibiîtăţi imense de figuraţie ; fiindcă ministrul de interne are fonduri secrete, poate să te mobilizeze în voe atunci când vrea, unde vrea şi în jurul cui vrea. Nu organizează aceste manifestaţii de figuraţie din simpatie — un singur moment d. I. Mihalache nu s’a gândit , ci absolut cu indiferenţă, numai pentru o retribuita Pentru noi nimic nou, şî nici nu ni se pare exagerat, fiindcă oricând un om pe care plăteşti 25 de lei să-ţi vmuncească o zî întreagă, acceptă bucuros să vină numai să defileze şi să strige „Ura”, pentru oricine, fiindcă îi este egal. Intre osteneala unei zile de muncă şi o plimbare cu „Ura” (strigat în răstimpuri), fireşte că preferă oferta oricui are nevoe de asemenea stranie prestare de „muncă“. D-l Mihalache n’a înţeles să Pamfil Şeicam cât o mare disponibilitate numerică de manifestanţi gata la Chişinau, şi la ordin gata să vie Şi la Bucureşti. Astăzi sunt la dispoziţia d-lui I. Inculeţ, fiindcă are sacui cu grăunte pentru gagnaceele figuraţiei populare, dar mâine tot aşa de bine pot fi la dispoziţia oricui este dispus să plătească Şi vin nesiliţi, conştiincioşi să facă această ciudată munca de plimbare pe stradă şi de strigat: „Ura! Să admitem că d. Hitler sau camaradul Stalin au nevoe la noi da câteva mari adunări populare, de câteva demonstraţii de stradă menite să examineze în faţa mulţimilor orientarea politicei noastre externe. Atunci îşi caută câţiva agenţi recnitori, se fac socotelile, de transport şî de hrană pe o zi, retribuţia pentru munca de o zî cu strigăte de „ura”, — şi se execută prompt şi conştiincios manifestaţia populară cerută Nu are poporul dreptul să-şî spună cuvântul ? Fireşte că are! Dar se va spune : dar ce valoare poate să aibă o afirmare numerică a masselor, când se cunoaşte că totul este tarifat? Dar cum potî sâ identifici tarifarea? Cum potî constata atunci când nu există tarifare ? Un experimentat al regîsărilor populare, pe care l’ar alege interesele unui Stat străin, nu ar fi un nătâng incapabil de a prezenta şi unele aparenţe de idealism militant. Ce ar însemna, — în raport cu marile interese ale unui Stat străin, — pentru a schimba linia de direcţie a politicei noastre externe, să pună la dispoziţie 50—60 de milioane unor stidenţ vânate cu regisori? Dar se poate oare lăsa conducerea destinelor unei ţări la discreţia mobilizărilor de mase, când oricând se pot organiza meetinguri monstre din disponibilităţile de figuraţie populară ? Iată de ca refuzăm străzii dreptul de a se erija în instanţă de judecată politică !... Declaraţiile d-lui I Mihalache n© întăresc convingerile în ceia ce priveşte valoarea politică a registratului de mase. Cu prilejul unei aniversări „Utopia“ lui Thomas Morus de WMI HOBBEA Ca un suprem , omagiu adus, unei se înfăţişează ca unul din geniile celebrităţi deja consacrate cu ocazia cele mai originale, unul dintre ca a împlinirei a patru veacuri de la moartea in condiţii tragice a umanistului- om de stat şi scriitor englez, Thomas Morus biserica papei i-a trecut în rândul sfinţilor. Contemporan cu Machiavel, cu Erasm din Rotterdam — cu care a fost bun prieten — şi cu Luther Thomas Morus face parte din grupul erudiţilor care au prezidat Renaşterea în Anglia, clasându-se între umaniştiibritanici ce sperau pr in contribuţia lor să poată aduce o reînoire bisericii catolice. Prin ac- tivitatea intelectuală desfăşurată, elmenii-cei mai spirituali şi cel mai bun scriitor al timpului său .Crescut ca îngrijire şi instruit în colegiul Sf. Anton din Londra şi apoi la Oxford, Morus debutează la barou în alupi, la vârsta de 23 de ani, când poseda deja o vastă cultură. Pasionat şi inflexibil, protestează în Camera comunelor (1504) contra atotputernicei voinţe a regelui Henric VII Tudor, care încerca să impună o serie de biruri neconsimţite de parlament şi drept urmare este nevoit să se refugieze in Franţa! Dar după câţiva ani urcarea pe tron a lui Henric VIII (1509—1547), privită cu un sentiment de uşurare de întreaga Anglie, a inspirat lui Morus un poem ce avu darul să atragă atenţia suveranului asupra sa. Prezentat la curte de către cardinalul, Wolsey, el a plăcut, şi nu peste mult timp a fost trimis ca ambasador în Flandra (1515), apoi în Franţa (1517) și după aceea onorat cu o demnitate la curtea regală din Londra. In 1511 Desideriu Erasm din Rotterdam, finul observator cu ochii mărunţi de scotocire, sub căciula de doctor cu subţirele nas de critică şi cu trupul de cărturar sedentar, stând in casa lui Morus, în proprietatea de la Chelsea de pe ţărmurile Tamisei, a dat la iveală celebra lui operă Encomium Moriae (Laudă nebuniei), glorificare a proştilor şî’a nebunilor, dedicată prietenului găzduitor. ■ Sub influenţa spirituală a lui Erasm, pe vremea cât va reprezenta pe suveranul său ca ambasador in Flandra Morus va scrie un fel de urmare la ,,Lauda nebuniei“, faimoasa „Utopie‘“ la început poate o simplă distracţie pentru umanişti, dar care deveni puţin câte puţin o satiră la adresa revoltătoarelor abuzuri din Anglia,timpului său, lucrare de mare pătrundere filosofică şi totuşi scânteetoare de umor. La Anvers in casa lui Petru Gilles, el dă un complement îndrăsneţ şi personal ,criticei erasmiene despre Stat şi societate, descriind, după un imaginat călător întâlnit în acel port, instituţiile dintr’o ţară de curând descoperită de Portughezi. Antichitatea a avut un visător,un creator abstract, în materie de Stat şi societate, ale cărui teorii au rămas cu toată frumuseţea lor, în domeniul idealului irealizabil şi acela a fost Platon. Umanismul care nu se defineşte altfel decât ca reînvierea gustului pentru viaţa spirituală a antichităţii, trebuia să producă pe Platon-ul său, bineînţeles ■ pătruns de orizontul timpului în care trăia şi de aceea. Utopia lui Thomas Morus e mai platonică decât republica discipolului lui Socrates Dacă din punct de vedere religios — în practica convingerilor sale creştineşti — el-hu s’a lăsat influenţat de transformările din timpul său , prin „Utopia“ Morus rămâne, în domeniul gândirii, un umanist prin ex-, celenţă legat de Isvorul spiritual al noului curent antichitatea. . Utopia — cuvânt care pe greceşte înseamnă că nu există nicăeri — este regatul de „Nullepart“, cu locuitori ale căror virtuţi se opun viciilor societăţilor ireale. Apărută la Louvain în 1516 sub titlul ,,De optîmo reipublcae stata, deque nova insula Utopia“, operă alegorică a lui Morus este "o încercare de organizare a societăţii sub raportul politic. Toate problemele care se pun încă şi în zilele noastre, cu privire la guvernare, muncă, crimă, etc., crede autorul a le fi rezolvat din timpul lui Morus spune că sistem Continucere in pag. .itml Alt preludiu românesc Nu este prudent să te extaziezi in faţa unei lăudabile rezoluţii guvernamentale, atâta vreme cât nu ai la mână şapte garanţii că ministrul respectiv este decis să persevereze pe calea inaugurată, atâta timp cât nu posezi certitudinea ca şi restul flotilei ministeriale este hotărât să vo comporte identic- Intri în acces apologetic, iată, si acumulezi într’un articol elogiile la adresa cârmuirii, cum făcurăm noi alaltăieri, în articolul nostru in care aplaudam eliminarea din învăţământ a profesorilor minoritari respinşi la examenul de limba română. Şi pe urmă, chiar a doua zi citeşti în propria-ţi gazetă textul interpelării prin care d. C. Argetoianu interpelează pe d. ministru de interne...„şi în subsidiar pe d. preşedinte al consiliului asupra motivelor cari au determinat dizolvarea consiliului comunal al oraşului Gheorghieni din judeţul Ciuc. Consiliul comunal din acel oraş, ales in conformitate cu legea, consiliu in care se aflau 15 intelectuali (din care, 7 români) şi 9 agricultori, prezidat de un primar şi de un ajutor de primar amândoi români, a fost dizolvat şi înlocuit printr'o comisiune interimară compusă din: Preşedinte Neagovici (sârb) Vice-preşedinte Kuligowsky (polon maghiarizat), iar ca membrii: Fuccare Vittore (italian); Sárkány Samu (evreu); Ciuchi Gh. (ceangău); Kari András (secui; Kolumban Pista (secui). Iată comisia interimară chemată să înlocuiască consiliul dizolvat pentru „apărarea intereselor naţionale şi mai inalte de Stat’’. Citeşti, — şi te cruceşti. Dar prima uluire nu-ţi este pricinuită — cum s’ar crede, — de cutezanţa prefectului care exclude pe Rumâni pentru a-i’ înlocui cu minoritari Perplexitatea supremă,— o stil poate amestecată, oarecum cu admiraţie, — este stârnită de extravaganţa satrapului judeţean care a isbutit să condenseze1 într’un modest consiliu de târg provincial o adevărată miniatură de Babei, pigmentat cu Leşi şi cu Napolitani cu Etiopieni, Ciangăi, Iugoslaviai Uralo-Altaci !... Originalul care a avut pe paletă atâtea turbăciuni, — băltând consiliul comunal al Gheorghenilor cu cele mai pestrițe orătănii, — trebue să confunde edilitatea cu circul clovnilor în vestminte pitoresc bariolate Ce-o fi căutând sârbul dela Pojarevaţ la Ciuc. — Iată desigur un mister prea puţin enigmatic, între ţara mn care veneticul s’a obicinuit să fie oriunde primit şi preferat,• sub toleranţa legilor tembel aplicate. Dar Leahul ?... Dar Abisinianul ?... Dar Ciangău! ?.. Docil şi comod vânat migrator, negreşit gata la toate pactizările, bun pentru aprobările de caldarâmuri cu profil de cratere, incomparabil instrument de decadenţă urbană Sunt mai maniabili, ăştia, decât autohtonii stimaţi şi salutaţi de concetăţeni !... Discuţiile lor edilitare' — bălţate cu jargon de Jaffa, cu dialect de Snyatin, cu sabii de Sorento şi cu nechezat de Tuşnad, — vor fi ceea ce va trebui să fîe o frontieră morală în calea aspiraţiiunilor româneşti, — garanţia că revendicările Valahilor nu vor fi luate în seamă nici când aceşti autohtoni de zona IlI-a vor cere loc de şcoală, nici când vor protesta împotriva insultelor institutorului maghiar la şcoala primară. Un sârb, un italian, un evreu, un ceangău şi doi Secui.. Modestă jerbă de vietăţi exotice, — jazz edilitar redus la măruntele proporţii ale târgului Gheorgheni. Pentru ca isprava sa fie insă mai policromă, de ce nu s’a dilatat , puţin , această comisie interimară, complectându-se cu câteva , podoaba încă şi mai pitoreşti ?... Să se adaoge, de pildă, un Eschimos, un Felah, un Hotentot, un Calmuk, un Siamez, — poate chiar şi o Circasiană, ori o negresă cu platouri la buze !... Dacă-i ghiveciu, ghiveciu să fie !.. Cel puţin aşa ar dobândi localitatea oarecare seducţii turistice: expuşi într’o vitrină decorativ amenajată, variaţii consilieri ar constitui o atracţiune estivală, sporind deverul climateric al regiunii. In tara aceasta în care Românul este mereu clătit de stăpânire prin baie de fiere, ar fi si asta o mică inovatiune balneară. Ion Dimitrescu Sănătatea poporului român Ne vom opri mai mult, cu alt prilej, asupra cărţii de însemnătate deosebită pe care d. dr. C. Banu o tipăreştesub titlul: „Sănătatea poporului romăn’’. Deocamdată o semnalăm convinşi ca răspunde uneia din cele mai aspre necesităţi. Un studiu actual de sinteză asupra problemei sanitare a ţării ■ umple o lacună şi serveşte concret o cauză dintre cele mai importante. Dacă in diverse ramuri se tipăreşte mult şi inutil, rămân — cum se întâmplă cu latura aceasta sanitară , chestiuni care aşteaptă să fie odată amplu lămurite. Câte nu se spun şi câte nu se agită, pe tema sănătăţii poporului nostru ? S’ar părea că nu există mai urgentă problemă azi. Pe de altă parte suntem foarte siguri că nici conducătoril, oricare ar fi ei, ai ministerului sâminţii, nu cunosc cum trebue, sub raporturi largi, problema sanitară Studiul d-lui dr. C. Bana răspunde ‘ şi , curiozităţii publice a momentului, — desbaterilor diverse care dau făcut în legătură cu constatările sanitare ale Echipelor ■ regale de pildă — răspunde şi nevoii de a avea o definitivă şi obiectivă privire de ansamblu asupra marei chestiuni a sănătăţii poporului român. Vom remarca, în legătură cu aceste însuşiri ale cărţii d-lui dr. C. Bana— despre care vom mai vorbi şi din care nu vom întârzia să scoatem date ale problemei sanitare — că Fundaţia pentruliteratură şi artă Regele Carol II , dând la iveală studii care epuizează o latură întreagă a organizării vieţii noastre sociale şi culturale — îşi în,ţelege perfect rolul ei de editură Cartea d-lui dr. C. Banu o considerăm epocală. Studiul acesta se extindeasupra fazelor de desfăşurare ale problemei sănătăţii, cuprinde date istorice care adâncesc problema. Ea înglobează treptat tot ce este esenţial în această problemă, până în aspectul ei urgent de astăzi. Nimeni nu a făcut aşa ceva până acum. De lipsa acestei priviri de ansamblu se izbeau toţi ■■— şi mai ales bineintenţionaţii politicii noastre sanitare. Voluminos şi documentat „Sănătatea poporului român” al d-lui dr. Bana este o unealtă de cercetare şi de Infătpturi. Datele statistice şi sugestiile autorului, sugestii resultate de cunoaşterea pe toate laturile a chestiunii, fac din cartea aceasta o adevârată mare operă socială. Editura regală a avut — pentru a câta oară?— mână foarte bună în alegerea şi tipărirea unui studiu de interes naţional. Dragoş Vrânceanu