Curentul, octombrie 1937 (Anul 10, nr. 3473-3503)

1937-10-14 / nr. 3486

ANUL X No. 3486 1 Joi 14 Octombrie 1937 Director: PAMFIL ŞEICARU REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA Strada Belvedere No. 6 TELEFOANELE: Secretariatul şi convorbirile cu Provin­cia 8.40.86 Secret General 4.84.40 Serv. Publicităţii 3.40 84 Sport şi Redacţia 4.84.49 Tipografia 4.84.48 Redacţia politică 3.40.88 Cab. Administrator 3.40.80 Abonamente 4.23.32 Cab. Directorului 4.84.47 ABONAMENTE: Lei 700 pe an; 350 pe 6 luni; 200 pe 3 luni; pen­tru bănci, instituţiuni şi administraţii publice: lei 1000 anual; pentru străinătate: lei 1700 pe an; 500 pe 6 luni; 500 pe 3 luni. Abonamentele în­cep la 1 şi 15 ale lunei Taxa poştală plătită în numerar cont­ord. Dir. Gen. P.T.T. nr. 55740­920 Rechizitoriul provinciei Ne aruncăm privirea, de câtăva vreme, asupra corespondenţelor din provincie. Scrisorile trimise de corespondenţii noştri oglindesc sin­cer şi corect situaţia oraşelor. Este o viaţă cu totul alta decât aceia pe care o duce burghezia bucure­­şteană. Uneori, ai impresia certă că te afli în altă ţară, sub altă latitudi­ne de civilizaţie, că între ceiace vedem noi în Bucureşti şi ceiace există în oraşele de provincie s’a tras o linie de demarcaţie, ca şi în­tre două ţări cu mentalitate şi psihologie deosebită, care nu vor să se contamineze una de bunul şi alta de răul celeilalte. Şi în aceste oraşe vieţueşte o burghezie harni­că, intelectuali care în liniştea pa­triarhală au mai mult răgaz pen­tru asimilarea culturii spiritului; şi în aceste oraşe sunt negustori cinstiţi,­­ breslaşi vrednici de nu­mele şi de îndeletnicirea lor, mun­citori destoinici care-şi trag axa vieţii pe linia vieţii naţionale. O­­raşul de provincie nu este întru nimic de dispreţuit. Mulţi dintre noi suntem chiar bucureşteni prin adopţiune, şi tocmai din această pricină ne chinue gândul unor o­­raşe provinciale lăsate în neştiu­­toarea neglijenţă edilitară şi ad­ministrativă. De cum vine toamna, în loc să se închee bilanţul unei prosperităţi, palpabile în buzunarul fiecărui lo­cuitor, în loc de o paşnică viaţă pe un covor ruginit şi idilic, epide­miile încep să se întindă ca o pată de untdelemn şi mizeria îşi arată florile de mucigai în periferii in­salubre şi inundabile. Corespon­denţii noştri din Târgovişte, din Cernăuţi sau din Iaşi, ne încredin­ţează prin scrisul lor că situaţia a­­cestor oraşe este atât de precară, încât, pentru unele din ele nici nu se mai poate vorbi de fostele bi­nefaceri ale unei civilizaţii absente. Leit-motivul este: „se face prea multă politică şi prea puţină gos­podărie“. Se pospăesc lucrurile, se cheltuesc câteva mii de lei pentru înflorirea autorităţilor cu prilejul unor vizite ministeriale, şi apoi uitarea, neagra uitare prinde să-şi întindă aripile deasupra oraşului rămas în mizeria de mai înainte. O defilare de jobene, de fracuri scoase de la naftalină şi ajustate pe burţi proeminente, cu broboane de sudoare care fac dovada unor emoţii romantice, fac mai degrabă impresia unei ceremonii funerare fără să mărturisească o îngrijora­re certă şi o hotărâre serioasă de îndreptare a lucrurilor. Legea ad­ministrativă din 1926 cu toate mo­dificările din 1933 rămâne tot un paliativ, fără să rezolve cu nimic descentralizarea pe care au vântu­rat-o o serie de ani în discursuri răsunătoare. In fiecare iarnă, oda­tă cu votarea bugetului primarii își prezintă socotelile oraşelor din provincie. Ministerul de interne are grijă, după o socoteală politică, să facă incizii, să deturneze și să se sustragă fonduri pe care mai târ­­ziu o lextoluează altor întreprinderi de stat.^P^ 1 Când primarul se reîntoarce la gospodăria oraşului său, îşi dă sea­ma că socoteala de acasă nu se mai potriveşte cu cea din târgul politic. Locuitorii oraşului sunt tot­deauna îndreptăţiţi să se întrebe : unde merg impozitele lor. Dările comunale, variabile de la oraş la oraş, percepute numai pentru în­grijirea gospodăriei urbane, trec, ca să zicem astfel în punga unei ficţiuni ce se numeşte stat. Con­flictul dintre stat şi comună începe şi de aici, şi avem suficiente do­vezi ca să credem că o bună admi­nistraţie comunală d­’Spu se poate realiza atâta vreme cât statul se face prezent la încasări, dar îşi mărturiseşte absenţa atunci când este nevoe de credite şi de o în­drumare centrală. In timpul verei Iaşul discuta cu aprindere chestiunea alimentării cu apă. Conducta de la Timişeşti în­vechită, necesita reparaţiuni, dar ferească Dumnezeu de un accident mai mare căci spaima ieşenilor ar fi luat proporţii de catastrofă. Sunt lucruri, în gospodăria oraşelor de provincie, care se discută şi astăzi, cu aceiaşi înfrigurare, cu aceleaşi vorbe şi propuneri ca şi cam două­zeci sau treizeci de ani. Sunt si­tuaţii care în tot acest răstimp nu s-au schimbat cu nimic. Aceleaşi hale de alimente, aceleaşi străzi, a­­celeaşi canale murdare şi insufi­ciente. Cu data de 11 octombrie corespondentul nostru din Cernăuţi scria că epidemia de scarlatină s’a ivit aproape simultan în 16 comu­ne, iar cea de dezinterne în 18 co­mune. Pentru a contrabalansa cu un raport electoral românesc, populaţia minoritară a oraşelor, legea administrativă a anexat o sumă de comune învecinate întitu­­lându-le suburbane. Scopul elec­toral a fost atins: fiecare partid po­litic şi-a făcut jocul cu acest aport de urne. Locuitorii acestor comune suburbane plătesc impozite, au a­­celeaşi drepturi ca şi concetăţenii lor din oraş, dar nici un beneficiu din punctul de vedere edilitar. Ei tot o viaţă rurală duc, într’un sat fără străzi, fără şcoli bune, fără apă şi lumină electrică. Căptuşiţi de o titulatură care nu le aduce nici un folos, ei sunt orăşenii che­maţi la alegeri dar uitaţi apoi cu desăvârşire. Şi totuşi în oraşele de provincie se construesc clădiri, se inaugu­rează instituţii şi monumente, dar nici o coordonare, nici o încadrare gospodărească. Biete decoraţii pe o haină murdară. După ce Bucu­­­reştiul a luat amploarea unei mag­nifice capitale europene, credem că a venit rândul şi oraşelor din pro­vincie. Cel puţin pentru un răs­timp oarecare, primarii Capitalei ar putea trece în acelaş post la conducerea oraşelor din provincie. Rechizitoriul pe care ni-l fac ora­şele din provincie se repetă in fie­care toamnă şi primăvară. Nicolae Roşu A propos de cizme... Vă mai amintiţi, desigur, de figura acelei tandre şi puţin ridicole Grande Demoiselle, verişoara lui Ludovic XIV, şi aspirantă la căsătorie cu a­­cesta, de fragila Louise d’Orléans, care a avut în viaţă un noroc echiva­lent cu un bărbat mitocan şi insen­sibil, — Lauzun, — care o bătea şi o înşela, şi care întorcându-se dela vânătoare, plin de noroi până la piept, îşi întindea picioarele pe pat, stri­gând: — Louise d’Orléans, tire-moi les .bottes! (Louise d’Orléans trage-mi ciz­mele). Natural, că de atunci până astăzi, nobleţea a mai scăpătat, cizmele s’au mai subţiat şi s’au mai scurtat, deve­nind pantofi, dar genul de om a ră­mas, şi pentru fiecare natură mai gin­gaşe sau mai timidă se găseşte un Lauzun cu orgoliul de a fi descălţat aşa ca mai sus. Mi-am amintit de această istorie citind condiţiunile puse de un comi­tet oarecare pentru o carte şi pentru un premiu. S’au adunat la o masă, mai mulţi domni oarecare, au discu­tat intr’un fel oarecare, s’au înţeles aproximativ şi s’au contrazis copios, apoi au căzut de acord tăbărând pe capul prezumtivului autor al unei cărţi comandată cu alai, şi excitată de ispita unui premiu. Nu ştim cine o va scrie şi nu ne interesează acest lucru. Cărţile de co­mandă sunt, în general, tot aşa de in­­ferioare precum sunt hainele — de­­gata. In literatură nu merge ca în croitorie. Sunt de satisfăcut capricii ale expunerii, tonuri şi nuanţe care nu apar decât din mişcarea unor pla­nuri succesive şi numeroase, iar dia­volul creaţiei are şi el cuvântul lui de spus. E lucru delicat. Spiţerii acestui imponderabil ar trebui să se abţină, cel puţin din decenţă. De la un timp însă viaţa literară de la noi rabdă multe bice. Bicele cri­ticei şi totuşi mai blânde şi mai me­ritate decât bicele ignoranţei. S’au scos din măruntaele cărţilor lucruri de o calitate atât de inferioară, încât te poţi ruşina în faţa lor nu numai ca scriitor, dar şi ca ins cuvântător de o limbă aleasă. Cine nu are un sfat de dat Sfân­tului Duh? Cine crede că nu se pri­cepe în treburi unde nu există lege? Cine crede că nu a descoperit legile creaţiei şi ale multiplicării în serie? Numai că un individ poate fi une­ori inteligent, dar mai mulţi când se adună, ei vor fi laolaltă inferiori chiar şi celui mai modest. Cum am putea fi convinşi că un comitet de cinci, bunăoară, este de cinci ori mai inteligent decât fiecare membru al lui? Nu! Un comitet de cinci, este de cinci ori mai prost decât un comitet compus dintr’o singură persoană. Dacă aceste comitete ar cunoaşte dru­mul celest al creaţiei, s’ar ivi în fie­care zi capodopere. Ne-am aduna câte cinci, câte cinci sute cinci, şi am turti humanîtatea sub sinteze geni­ale. Rezultatul este că aceste sfaturi care cad ca o grindină din toate păr­ţile, şi care tind „să înveţe pe părinţi cum se fac^gta, exercită asupra ac­tivităţii HAgMro intimidare inopor­tună, într^­popor tânăr ca al no­stru. Este drept că s’au scris şi multe observaţii juste asupra scrisului prost, asupra unei limbi scâlciate. E bine că s’a denunţat impostura. Dar în afară de aceste observaţii, să se mai vină şi cu poveţe de ordin technic asupra compoziţiei cărţilor, zău e prea mult. Luiza d’Orléans se va supăra într’o zi şi-i va da lui Lauzun cu cizmele în cap. Romulus Dianu „Am citit cuvântarea ţinută la Or­adia de d. Tătărescu şi am avut impresia că citesc declaraţia noastră de program din 1933“. (D. IUNIAN la Bălţi) /D. Iunian: — Bine, d-le Tătărăscu, d-ta eşti la o extremitate şi eu la alta; atunci de ce mi-ai luat programul meu? D. Tătărăscu: — Păi nu ştii că extremităţile se ating?... Etapa sincerităţilor evasive de PAMFIL ŞEICARU Spuneam aci într’un precedent articol că numai naivii, sau cei încăpăţânaţi să profeseze în po­litică hipocrizia umanitaristă, mai pot simula indignarea în faţa chipului cum se practică as­tăzi războiul, fără declaraţii prea­labile, fără acea toaletă de can­celarie care îl preceda odinioa­ră, în vremurile diplomaţiei „se­crete“. Este inutil să-ţi pierzi vremea spre a sublinia farsa ace­stor indignări, cari nu isbucnesc decât în sens unic, într-o anu­mită direcţie, cea „antifascistă“ ; necesar este totuşi, din când în când, să pui în gardă spiritul pu­blic naţional împotriva primej­diei pe care ar însemna-o acea­stă atitudine, dacă ea s’ar gene­raliza la o întreagă Naţie, cloro­­formată de unele perimate su­perstiţii geneveze. La noi, însă, primejdia aceasta nu există. Veacuri lungi de răbdare şi de scepticism au obişnuit pe Româ­nul nostru cu „faptul împlinit“, a practicat magistral când de vecinii dela Răsărit, când de cei dela Apus, când de cei dela Ţa­­rigrad , din acest punct de ve­dere şi de experienţă, realismul poporului nostru este admirabil educat. Dela Tokio la New-York, — trecând pe la Berlin şi Roma, — se practică astăzi o politică de­plin eliberată de vechile eufe­misme şi simulacre ale frazeolo­giei democratice , fiindcă „anti­fascismul“ s’a înverşunat să vâre în acelaş sac şi să supună ble­stemelor „conştiinţei universale“ şi recentele iniţiative politice ale guvernului japonez, alături de toate gesturile guvernului fascist şi de toate măsurile naţional-so­­cialismului german, — să avem curajul să recunoaştem că ace­ste regimuri de forţă au reabili­tat în discuţiile internaţionale limbagiul acela direct, viril, răs­picat, de care ne depărtase atâta după război retorica wilsoniană. Sub influenţa acestor cârmuiri totalitare, cari neavând de mena­jat opoziţii de partide în inte­rior sunt scutite şi de obligaţia minciunii oficiale, — putem spu­ne că trăim astăzi o epocă de sin­ceritate în discuţii ; mai mult chiar, o epocă de vehemenţă în sinceritate, de sinceritate violen­tă, aproape agresivă, în discursu­rile conducătorilor. Când vorbe­şte führerul Hitler sau un auxi­liar al său, pentru a revendica Europei colonii pentru Reich, — în limbajul său nimic din şerpui­­rile tactice ale unui Stresemann, de pildă , un discurs al Ducelui, iarăşi, atacă problemele dea drep­­tul în miezul lor, indiferent de susceptibilităţi, fără nici o reti­cenţă. Sinceritatea verbală a devenit obiceiu, nu numai faţă de com­patrioţi, dar şi faţă de celelalte popoare. S’a ajuns în sfârşit la convingerea că ficţiunile înveni­nează mai mult raporturile inter­naţionale decât realitatea spove­daniilor răspicat rostite, cu elo­gii lipsite de complezenţă, cu mustrări bărbăteşte mărturisite, tocmai pentru evitarea fricţiuni­lor şi aplanarea neînţelegerilor. In atmosfera aceasta de una­nimă sinceritate, — când cei cari pândesc teritorii nu mai întârzie la declaraţii protocolare de răz­boi, când cei care înarmează nu-şi mai pierd vremea să se disculpe negând realitatea înar­mărilor, — am ascultat răspun­surile pe care le-a dat unui re­dactor de la „Le Temps“ o per­sonalitate americană de seamă : generalul Dawes, autorul cele­brului plan de refontă a repara­ţiilor de război, fost vice-pre­­şedinte al Statelor­ Unite, venit la Paris spre a asista alături de alţi legionari la desvelirea monu­mentului generalului Pershing. Este foarte instructiv de citit acest interview, acordat de un American înzestrat din tempera­ment etnic cu acea reputata sin­ceritate de spovedanie, cu acea brutalitate agresivă în observaţii, care se practică atât de mult şi pe continentul nostru, astăzi, în epoca aceasta de snobism sportiv, care desobicinueşte progresiv ge­neraţiile de vechea politeţă. Ziaristul parizian a vrut cu orice preţ să obţină un interview senzaţional, şi de aceea nu s’a sfiit să pună Americanului între­bări cât mai curagioase : „Cum judecă lumea din Sta­­tele­ Unite guvernul şi experien­ţa încercată în Franţa de 16 luni ?“... „Aţi avut cumva impresia că Franţa este mai activă, mai pros­peră decât altădată ?“... Inutilă, însă, această îndrăs­­neală profesională, chiar faţă de Americanul care şi-ar fi putut permite luxul de a da răspunsuri pitoreşti de Huron !... Căci gene­ralul Dawes, — deşi departe de orice demnitate sau răspundere oficială, astăzi, — se mulţumeşte să răspundă oblic, stânjenit: „In America s’a comentat mult... înţelegeţi şi D-stră... che­stiunea francului... Dar şi-au spus oamenii că Franţa a mai cunoscut o experienţă de acest gen... şi că, şi de data aceasta, ea va învinge dificultăţile“... „Franţa mi-a părut întotdea­una o naţiune sănătoasă şi cu­minte“,­­ mai răspunde genera­lul Dawes, atunci când avea să spună dacă ţara-gazdă îi pare „mai activă, mai prosperă decât altădată“ !... „Chestiunea francului“, — în loc de bancruta financiară... „O experiență de acest gen“, — alt (Continuare în pag. II-a) CONGRESUL ECHIPELOR REGALE Congresul de la Cetatea Albă al echipelor regale studenţeşti, ne-a adus aminte că vara aceasta aproa­pe o sută de asemenea echipe au lucrat timp de trei luni în tot a­­tâtea sate. Nu s’a mai vorbit de ele. Cu atât mai bine. Solicitarea atenţiei publice dovedeşte foarte adeseori o slăbiciune, de convin­gere, o luptă internă care caută sprijin în afară. Echipele regale „s-au lansat“, dar au trecut peste momentul „lansării“, l-au depăşit. Sunt fapte care nu pot ieşi din a­­cest stadiu provizoriu. Corespon­denţa din provincie a gazetei ne-a adus totuş foarte adesea aminte, — cu prilejul unei festivităţi, — că e­­chipele sunt în lucru. Fără îndoială experienţa aceasta care s’a făcut în satele noastre ră­mâne ca un semn al epocii, unic în felul său, în domeniul încercărilor de ridicare a satului românesc. Succesul pe scară largă al muncii acesteia este condiţionat, fireşte, de două lucruri: a) de capacitatea de imitaţie, în sens bun, pe care o trezesc atât printre ţărani cât şi printre cărturarii satelor, b) de e­­ventualitatea unei măsuri de stat care, pornind de la normele de lu­cru verificate până acum, să ge­neralizeze această muncă. O soluţie a acestei generalizări a pornit tot din sânul factorului de conducere intelectuală şi practică al muncii chipelor, în afară de acela al a­­ctul obligator la sate“. Luptei pentru această ultimă so­luţie încă nu i-a venit momentul. El poate sosi însă de la un moment la altul. In aceste clipe scopul e­­chipelor, în afară de acele ale a­­plicărei cât mai stricte a metodei de lucru, — lucru deosebit de im­portant — şi în afară de acela con­cret al ridicării satului în care lu­crează, este acela de a stârni en­tuziasmul ţăranilor şi păturilor conducătoare ale satului. In adevăr, numărul echipelor de voluntari s’a mărit, în toate re­giunile ţării. Numeroase sunt echi­pele organizate pe baze locale, a­­vând dela centru numai elemente­le tehnice, şi planul de lucru. Prin­cipiul acesta al venirii de bună voie, stă dealminteri la baza în­săşi a alcătuirii echipelor studen­ţeşti. Membrii acestor echipe au fost recrutaţi după indicaţiile bu­­neivoinţe cu care au răspuns la un apel. De aceia mai mult decât grupe de muncă, disciplinate atât în pla­nul de lucru cât şi în organizarea şi funcţionarea lor, echipele sunt nişte comunităţi de muncă libere, în conformitate perfectă cu un a­­numit ideal scump epocii noastre. Faptul de a veni în numele Re­gelui pe deo parte, apoi conştiinţa punctului de vedere metodic, şi în sfârşit satisfacţia slujirii unui ideal liber ales, sunt trei condiţi de ele­vaţie a spiritului acestor mici co­munităţi de lucru, care au fost re­pede înţelese de cei simpli. Ţăra­nii au o mare facultate de a apre­cia dezinteresul, întreaga lui cul­tură morală, aşa de superioară faţă de aceia a orăşanului, îl pregăteşte pentru aceasta. De aceia cei ce au lucrat în echipe au observat un deosebit spirit de îngăduinţă al satelor, în comentariile făcute pe marginea activităţii echipei. In complexul de nevoi al unui sat munca, fie chiar trei veri de-a rân­­dul a unei echipe, nu poate epuiza toate lipsurile şi mai ales toate ne­voile. Ţăranii se lasă uşor încân­taţi dar în aprecierea rezultatelor unor binefaceri care-i privesc, nu se mulţumesc aşa de uşor. Binefa­cerile „politice“ oricât de mari ar fi, nu-i satisfac. Nu se întâlneşte totuş un sat în care echipa, oricât de puţin lucru ar fi reuşit să facă, să fie ponegrită. Acest lucru îl do­vedeşte faima pe care ţăranii însă, din satul unde s’a lucrat, o creiază în satele vecine. Fundaţia regală Principele Carol, primeşte cereri şi intervenţii numeroase din­­ atâtea părţi, să trimeată echipe. Politicia­­nii au căutat chiar să speculeze a­­ceste, alte lucruri: câştigul ştiinţific echipe, pe care îşi dăduseră aerul că le pot chema unde şi când vor ei. Dacă ar fi deci numai această impresie preţioasă şi purificatoare, de iniţiativă complect dezinteresa­tă, pe care au izbutit să o facă e­­chipele regale studenţeşti, şi în în­tregul sacrificiu făcut de Fundaţie şi echipieri împreună, ar fi plătit. Dar la aceasta trebue să adăugăm, certe, alte lucruri: câştigul ştiinţific pe care îl aduc, care complectează pe laturi neobişnuite acţiunea mo­nografică sociologică a profesoru­lui Gusti, şi apoi câştigul de ex­perienţă practică şi în sfârşit dra­mul de bine pe care l-au coborît în satele noastre. Dragoş Vrânceanu PRIN BARLAD Acum, dacă stăvilarele toamnei s’au urnit, iar ploile n’or mai conteni până ce nu s’or preface în lapoviţă cu mă­­zăriche, stau şi mă gândesc ce bine îi va fi mergând brusturelui de lân­gă gardul liceului „Codreanu" din Bârlad. Când mai acum vreo două săptămâni, m’am abătut pe ulicioa­ra ceea pustie, plină de melancolie, lipanul acela părea cam însetat în marginea caldarâmului de bolovani. Alte câteva buruieni mai mărunţele îi ţineau de urit, şi o gărliţă negri­cioasă, niscaiva lături ori rămăşiţa vreunei ploi din ajun, se prelingea pe lângă marginea trotuarului pe o lun­gime ca de doi-trei coţi. Am ieşit a­­poi în uliţa mare ce trece prin faţa liceului, unde doi creştini păreau a fi tocmiţi cu simbrie ca să scoată din tărnurile lor trâmbe uriaşe de colb. Şi ca un făcut, iată că din negura aceea nepătrunsă, se iveşte o cal­fă de cofetărie purtând pe umăr o tablă cu felurite prăjituri lipicioase. Pornesc mai departe, şi iacă-tă, nou nouţ, dar cam întristat, liceul de fete. La toate ferestrele, cam până pe la jumătate, perdeluţe albe de după cari şcolăriţele ne mai văzând drumeţii rari ai uliţei, vor fi privind în clipe de visare câte un nouraş de seamă călătorind pe apele seninului, fumul vreunui bugeac gospodăresc ori să­­getarea unei păsări fugare... Eu picam la Bârlad în ziua aceea de zăduf, pe la vadul Bogdăneştilor, venind de la Chişinău. Acolo, la o şcoală de fete, cu scări de marmură albă, ciuruită de o prinţesă rusă, clasele erau o minune de lumină şi tovărăşie cărturărească. Ferestrele largi, de unde se putea vedea tot verdele grădinilor şi al tur­lelor în chip de ceapă, purtau nu­mai sus, aşa ca o voaletă gingaşă, câte o friză îngustă de dantelă. Căci geamul clasei nu mai trebue dat cu var ori tibişir dacă lecţia pasionează; altfel, ca să fim şi mai încredinţaţi de atenţia şcolarului, ar trebui să-i punem ochelari orbi de piele, ca la cai. Dar ce rece şi disgraţioasă îmbră­cămintea gros cadrilată ca zeghiile oc­naşilor, cu bretele negre pe spinare­a şcolăriţelor bârlădene, ce parcă ar vrea să ucidă tocmai ceea ce ar tre­bui să cultive: feminitatea. Acolo, la Chişinău, la liceul ciuruit de prinţesa cu ochi albaştri, fetele nu purtau şor­ţuri mohorâte, iar în cap aveau o pălărioară de paiu pusă ştrengăreşte, nu ca tichiile acelea ale unui exter­nat din Bucureşti cu margini negre şi fundul cenuşiu tăiat în pătrăţele, încât ai crede că bietele fete sunt o­­săndite să le poarte cu căptuşala pe dinafară. . Am trecut apoi pe lângă biserica bo­ltă verde cu forma Sfântului Gheor­­ghe deasupra uşii şi un orologiu care de la zidire arăta mereu nouă fără un sfert. Cadranul e din tencuială, limbile din vopsea, iar maşinăria din închipuire.. Şi tot rătăcind aşa pe uliţe hărbuite pe care bunul Dumne­zeu le-a pardosit cu troscot şi poala maichii precistei, mă gândeam la spusele birjarului glumeţ care mă a­­dusese de la gară: „Coane ţine-ţi bine limba 'n gură, şi numără gropile pe­ste care-om trece. Hei, dar la domnu primar in ogradă, iac’aşa stă asfal­tul..." Şi zicând aşa, vizitiul celor două epuşoare, mângâia geamul feli­narului de la trăsurica lui hodorogită. Aşa­dar, cârmuiri vitrege cari fac şi mai de neîndurat nostalgia pro­vincialului român după mirificul me­tropolei. Şi cel puţin, dacă aceste câr­muiri ar semăna cu grindina treci-' toare ce trebue lăsată să vie și să plece, cum scrie in epistolele sale Joseph de Maistre. ■ » ' « Joachim Botez (Continuare In pag. 1l-a) Încă un neadevăr revizionist de Generalul MARDARASCU In jurnalul parisian Le Temps apare de câtăva vreme un roman, în foileton, întitulat Absolve Domine, tradus din ungurește. In numărul din 18 Septembrie a. c., al citatului jurnal, autorul roma­nului și-a îngăduit, în câteva ali­niate, să strecoare o serie de inexac­tităţi, cu privire la campania Româ­nilor în Ungaria, din 1919.­­ Autorul poate fi de bună credinţă în naraţiunea sa; în această supozi­ţie însă, face dovadă de o desăvâr­şită ignorare a faptelor. Se mai poa­te încă, ca intenţionat să fi denatu­rat adevărul istoric de-o manieră cu totul grotească şi, în acest caz, nu este corect, probabil, în unicul scop, de-a servi tema revizionistă ma­ghiară. Fie ignoranţă, fie lipsă de bună credinţă, mă văd silit a pune ches­tiunea la punct, în întreitul scop: — De-a înlătura orice confuziune. — De-a face un serviciu autorului romanului, punându-1 la curent cu desfăşurarea exactă a evenimentelor. ■— De-a trece încă odată sub na­sul revizioniştilor maghiari adevărul istoric, pe care, în interesul temei­lor irealizabile, caută cu persistenţă a-l falsifica, folosindu-se de toate îm­prejurările. Să ştie de toţi, afară de autorul ro­manului, că la început, Românii s’au oprit pe Mureş în înaintarea lor, li­nie de democraţiune ce li se fixase de Conferinţa de la Paris. Către finele anului 1918 însă, aliaţii consimţiră, ca Românii să depăşească linia de demarcaţie, pentru că se do­vedise, pe baza informaţiunilor certe primite din regiunea Cluj-Dej, că Ungurii adunaseră însemnate forţe armate, care terorizau populaţia ro­mânească. Până în Ianuarie 1919, pe baza acestei autorizaţiuni, Românii au înaintat până la o nouă linie de des­părţire între trupele noastre şi cele ungureşti, linia care trece de la nord la sud prin: Trebuşa, Hosszu­­mezö, vârful Capul Feţei, Nagy Siharlo,Reese, vârful Măgura Priei, Nagy Sebes, vârful Dealul Sec­ătura, vârful Caprei, vârful Ghiuvoiul, vâr­ful Bihor, vârful Găina, Bratuna, Zam, Pozsoaga, Finteag, Runc şi Bu­­cova, înapoia Munţilor Apuseni. Deşi această linie de despărţire în­tre Români şi Unguri a fost stabilită de comun acord cu aliaţii şi recunos­cută de Unguri, a fost respectată numai de Români, deşi aveau destule motive s’o depăşească. Ungurii, din contră, din prima jumătate a lunei Ianuarie, au început atacuri contra posturilor înaintate româneşti, ata­curi care s’au ţinut lanţ, până la ju­mătatea lui Aprilie 1919. Date fiind, pe deoparte aceste atacuri ale Ungurilor contra trupe­lor româneşti, călcând astfel condi­­ţiunile armistiţiului, la care Ungurii consimţiseră, iar, pe de altă parte, propaganda comunistă (prin care în­cercau să răspândească anarhia în teritoriile neocupate încă de trupele româneşti) şi, mai cu seamă, terori­zarea populaţiunii româneşti aflată încă sub călcâiul unguresc, toate acestea au contribuit, ca în ziua de 16 Aprilie 1919, armata română să treacă la ofensivă, cu misiunea, să respingă bandele comuniste şi trupele regulate ungureşti până dincolo de Munţii Apuseni şi să ocupe Crişana şi Maramureşul. Până la data de 1 Mai­ 1919, ar­mata română îşi îndeplinea misiunea; trupele româneşti atinseseră pretu­tindeni Tisa, unde s-au oprit. Menţinerea trupelor româneşti pe Tisa era o necesitate de aci înainte, întrucât frontul lor era acoperit de un obstacol natural serios, iar flan­curile erau sprijinite pe trupele ceho­slovace la nord şi cele franceze la sud. După respingerea Ungurilor pe dreapta Tisei, situaţia guvernului co­munist începuse să se clatine. Bela Kuhn, spre a-şi consolida guvernul şi a-şi recâştiga încrederea, avea nevoe absolută de acţiuni militare ; în acest scop, în ziua de 20 Maiu 1919, pro­nunţă o ofensivă viguroasă contra Ceho-Slovacilor, care fiind bătuţi şi urmăriţi de aproape de Unguri, Con­siliul suprem al aliaţilor intervine energic şi sileşte pe Unguri sa se re­tragă de pe teritoriul ceho-slovac şi să închee un armistiţiu. Situaţia guvernului comunist un­guresc îmbunătăţindu-se, în urma succesului obţinut contra Ceho-Slo­vacilor, pentru o şi mai sigură con­solidare în interior şi mărirea pres­tigiului în afară, Bela Kuhn face o sforţare uriaşă, organizează armata ungurească (175 batalioane, 90 baterii, 10 escadroane, 9 trenuri blindate, 13 companii de pionieri şi 10 companii de aviaţie), şi în ziua de 20 Iulie 1919, pronunţă o ofensivă contra Ro­mânilor. Rezultatul acestei acţiuni însă a fost fatal pentru Bela Kuhn. In ade­văr, unităţile ungureşti care trecu­seră pe stânga Tisei au fost date peste cap, iar Românii trecând la contra-ofensivă, capturează diviziile ungureşti în totalitatea lor, pe dreapta Tisei, şi îndreptându-se apoi spre Budapesta, o ocupă în ziua de 4 August 1919. Din rezumatul de mai sus reese clar, că în tot cursul campaniei din 1919, Românii au procedat de acord cu marii lor aliaţi şi numai când au fost provocaţi, când au fost atacaţi de Unguri, găsindu-se în legitimă apă­rare, Românii au pus mâna pe arme şi au lovit viguros pe vrăjmaş. In asemenea condiţiuni, cum ră­mâne cu afirmaţiunea autorului ro­manului, că Românii au trecut Tisa, nesocotind intervenţia naţiunilor mari ? ★ Trecând peste toate pasagiile de pură retorică ale autorulu romanu­lui, pasagii care nu prezintă nici o importanţă, mă voiu opri asupra afir­­maţiunei d-sale fantesiste, că, ocu­pând Budapesta Românii au demontat telefoanele (2 camioane) şi' ' intrând apoi in magazinele de haine, în uzine şi în spitale, au ridicat hainele, maşi­­nele, precum şi halatele şi păturile bolnavilor. Dacă autorul romanului ar fi ţinut seamă, că Românii n’au intrat în Un­garia de dragul comuniştilor; că su­prafaţa pe care erau împăştiate tru­pele româneşti, pentru a putea resta­bili şi menţine ordinea, era aşa de întinsă (de la origina Tisei la nord până în Dunăre la sud şi din Munţii Apuseni la est până dincolo de Du­nărea la vest), încât întrecea cu mult dotaţiunea normală a trupelor în­ material telefonic, în fine, că trupele româneşti, răspândite aşa cum am arătat, pentru a fi conduse, aveau absolută nevoe de strânse legături între ele şi cu comandamentele de­ care­ atârnau; dacă ar fi ţinut seamă de toate aceste consideraţiuni, de­si­gur, că nu s’ar fi­ năpustit asupra Românilor, pentru că au capturat ma­terial telefonic, fie el chiar particular. De altfel, însuşi generalul Band­­holtz — şeful misiunei militare ame­ricane la Budapesta şi marele pro­tector al Ungurilor — recunoaşte în jurnalul său, la data de 27 Octom. 1919, că Comandamentul trupelor ro­mânești de ocupare a Ungariei a dis­pus înapoierea telefoanelor, ce-au

Next