Curentul, octombrie 1938 (Anul 11, nr. 3831-3861)

1938-10-27 / nr. 3857

ANUL XI NO. 3857 T12 PAGINI 3 LEI* Joi 27 Octombrie 1938 Director­ PAMFIL ŞEICARU REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA Strada Belvedere No. 6 TELEFOANELE S Secret General 4.84.40 Serv. Publicaţii 3.40.84 Redacţia politică 8.40.88 Tipografia 4.84.48 Sport 4.84.49 Cab. Administrat 8 40.80 Abonamente 4.23.33 Cab. Directorului 4.84.41 Secretariatul Il convorbiri cu Provincia 3.40.66 Proprietar­­ „Curentul“ S. A. R. Înscris: Registrul Comerțului sub Na 15/933 Trib. Ilfov, Registrul publicațiilor, Na 174/938 Taxa poştală plătită In numerar conf. ord. Dir. Gea P. T. T. nr. 65740-929 Ce să credem despre America... Viteza cu care evenimentele se succed nu favorizează o judecată politică mai adâncă. Nu se salvea­ză din confuzia lor decât aceia cari mai păstrează viciul aristocrat al lecturii și al reflexiunii proprii. Cert este că, acum o lună,­ când răsboiul în Europa devenise de ne­înlăturat, mulţi au fost surprişi să vadă că Statele­ Unite ale Ameri­că ies din rezerva lor şi iau parte activă la viaţa­ internaţională, a­­vertizând lumea despre atitudinea lor alături de Imperiul Britanic. Opinia publică americană este politiceşte mai ductilă decât opinia britanică. E curios, dar se poate afirmă că , America a văzut clar şi mai demult, că ea nu poate face o politică de Splendid Isolation, aşa cum au crezut unii Englezi că An­­­glia ar mai putea face. încă de acum trei ani, Preşedintele Roose­velt, a spus în faţa Curţii Supreme a Braziliei: „Fiecare american a cunoscut victoriile independenţii. Este timpul ca fiecare american să cunoască biruinţele interdependen­ţii”. Este un adevăr că nu numai doctrina libertăţii individuale su­feră modificări, în zilele noastre, ci şi aceea a libertăţii Statelor. A­­merica ştia precis că un răsboi­ în Europa ar afe­cta şi ar ameninţă interesele noului continent într’o mie de feluri: „Putem noi, Statele Americii să ajutăm Lumea Veche să evite catastrofa răsboiului? Da, eu sunt convins că putem”. Sunt cuvintele preşedintelui Roosevelt, de la 1 Decembrie 1936. Este, după cum vedeţi, o mare deosebire între politica preşedinte­lui Harding, din 1921, care preco­niza o complectă ignorare a coope­raţiei internaţionale de la Geneva, şi politica d-lui Roosevelt, care a creiat mereu prilejuri de cooperare interguvernamentală şi a ţinut să fie prezent în toate marile eveni­mente europene. In anii din urmă, America a fost zguduită profund de viaţa politică europeană. Răsboiul Chino-Japo­nez a pus în pericol piaţa Chinei, unde interesele americane erau considerabile. Răsboiul dintre Bo­livia şi Paraguay, pentru enorma mlaştină petroliferă numită Gran- Chaco, a creiat Statelor­ Unite încă o ipoteză­­ de conflict în care inte­rese considerabile riscau să fie compromise. Conflictul între Co­lumbia şi Peru, pentru Leticia, a uzat, şi el, arbitrajul american. Răsboiul italo-ethiopian, urmat de sancţiuni, a obligat America să-şi acorde un Act de Neutralitate. A­­boliţiunea sancţiunilor a pus sfâr­şit neutralităţii Statelor­ Unite şi astfel un conflict din inima Afri­­cei a avut profunde consecinţe a­­supra legislaţiei americane. Chiar şi campania prezidenţială s’a re­simţit. Orice prilej politic care pune în discuţiune petrolul, pune implicit în discuţie America. Cine are pe­trol nu poate rămâne neutru. Dar America are şi cauciuc, şi metale, şi cereale... * Toate­ au preţ la o bursă internaţională. Europa de­cide într’o seamă de privinţe, pen­­tru că e­­un centru de formidabila consumaţie. Trebuind să cumpere şi să vândă, să transporte şi să con­cureze, America este implicit an­trenată în problemele de pace şi de răsboi " ale Europei. Economicul antrenează politicul. Participarea aceasta la destine comune se face astăzi prin înţele­gerea unui Cap politic extraordi­nar, cum este Preşedintele Roose­velt, şi este o şansă considerabilă pentru pace, dar chiar dacă acea­stă şansă ar lipsi, evenimentele ar şti să impună ele sensul realită­ţilor­ . 1. Naţiunile americane nu trăiesc prădându-se una pe alta in răs­­boaie și agravând sărăcia generală prin micșorarea disponibilului je­­fuibil . Acolo se crede că răsboiul este o­ tristă loterie. Acum este clar că Statele­ Unite îşi organizează participarea, şi nici de­cum abţinerea, la colaborarea cu Europa. Oamenii continentului extrem-occidental îşi dau seama că, indiferent dacă America­ face sau nu parte dintr’o actuală sau viitoare Societate a Naţiunilor, cooperarea internaţională nu mai poate fi oprită. De 150 de ani pro­grese mari s’au făcut în materie de acorduri internaţionale. O co­misiune centrală a Rinului, din 180­4; o Comisiune a Dunării, din 1856 (modificată anul acesta de România}; o Uniune Telegrafică U­­niversală, din 1865; o uniune poş­tală universală, din 1874;­ o uniu­ni de transporturi de mărfuri pe căile­ ferate, în Europa, din 1878; o uniune pentru publicarea Tari­felor Vamale, din 1880; o uniune pentru Suprimarea comerţului cu Hegri, din 1890; un birou interna­ţional al Muncii, din 1900; o Uniu­ne internaţională a zahărului, din 1902; un institut internaţional de agricultură, din 1905; o uniune a telegrafiei fără fir, din 1906; un biurou al sănătăţii publice, din 190­7 ;­ o comisiune internaţională a Opiumului, din 1909, etc. Toate a­­cestea la care Statele-Unite au a­­derat, au format o parte din acti­vităţile Societăţii Naţiunilor, din care totuş Statele-Unite n’au făcut parte niciodată. Colaborarea lor însă a devenit inevitabilă. Iar anii 1931—32, răsboiul din Manciuria a adus Statele­ Unite în situaţia de a lua loc la masa Con­siliului de la Geneva. Vreau să spun prin acestea, că nu de bună voie, ci numai sub presiunea evenimentelor, America şi-a revizuit doctrina politicii sale faţă de Europa. Este un obiect actual, plin de în­văţăminte. Trebue spus însă că toate revenirile asupra vechii ati­tudini s-au făcut luminate de pres­tigiul unei conştiinţe a valorilor americane, şi este firesc ca lumea să respecte contractele încheiate cu Puteri care le pot apăra. Când eşti puternic te respectă toată lumea, şi este foarte frumos când forţa se învestmântă în surâsul pacific al unei acţiuni pozitive. Romulus Dianu Regretatul prof. dr. Gheorghe Ma­ior va rămâne întotdeauna o fală a comunei Bercaia, unde a văzut lumina zilei şi o fală a şcoalei de agricultură din România, pe care a servit-o timp de 37 de ani. Puţine date biografice pot să am despre el, fiindcă matricolele mai vechi ale parohiei gr., catolice, române s-au pierdut în timpul războiului. Mo­­şul său, Ioan Maier,, a fost preot gr. catolic în localitate, la fel unul din strămoşii lui, Maft­eiu Maier. In anul 1933 am cerut unele date biografice de la şcoala superioară de agricultu­ră din Bucureşti, pe care a servit-o a­­proape patru decenii şi unu mi-au pu­­tut da­­decât un „Buletin”, în, ,care sunt­ înşirate operele lui. Vor trece ani şi veacuri. Puţine date biografice vor mai fi reţinute din viaţa dr.-ului Gheorghe Maiori în schimb­­ vor ră­mânea cărţile lui, scrise cu atâta pricepere şi migăleală. Profesorul dr. Gheorghe Maior s’a născut în anul­ 1855 în târguşorul nos­tru Şercaia, din părinţii ţărani David Maler şi Bucura. A făcut clasele pri­mare la şcoala confesională unită de aici,iar şcoala secundară şi bacalau­reatul la liceul românesc din Braşov,, apoi a trecut la îndemnul lui Gheor­­ghe, Bariţiu şi­ Iacob, Mureşianu la U­­niversitatea din Bucureşti. Având insă o deosebită pasiune pentru cultura pământului şi­ a animalelor de casă, şi-a continuat studiile cu o bursă de la stat la vestita universitate de la, Halle (Germania), unde s-a luat doc­toratul în ştiinţele agricole. In arţii lui de şcoală, când venea vara aceasă punea mâna pe coasă şi cosea în rând cu tatăl şi cu fraţii lui, fiindcă — spunea el — nu e o muncă mai plă­cută decât să munceşti la câmp în arşiţa dogoritoare a soarelui. Dădea consăteniloor lui sfaturi şi îndemnuri, cum să-şi lucreze mai raţional şi cu mai mult folos­elia strămoşească şi cum să-şi hrănească vitele ca să poată obţinea­ pe ele un preţ mai bun. Pe când era încă la universitate — deşi aici în Ardeal sunt atâtea şi a­­tâtea familii româneşti, în localitate, în Făgăraş, în Năsăud, cu pronumele de Maier, totuşi, — pentru a nu­ fi­­bănuit că e german, sau evreu, — şi-a luat numele­­ de Maior. Din anul 1888 a funcţionat ca pro­fesor de agricultură la şcoala de a­­gricultură de la Herăstrău şi la semi­narul „Nifon” din Bucureşti. S-a căsătorit cu Ida Krafft, fiica preotului evanghelic de aici. Dumne­zeu a binecuvântat căsnicia lor cu trei feciori şi o fată Mircea a fost avocat şi a murit de un atac de cord, în casa unui unchiu de-al lui din Sebeşul­­săsesc. Ovidiu, a urmat pilda tatălui lui, şi a fost profesor de agricultură, terminându-şi studiile, cu aceleaşi­ succese strălucite ca şi tatăl lui. In războiul din 1916 a murit moarte de erou la Turtucaia, înainte de a putea vedea înfăptuită unirea turor româ­nilor. Cornelia a fost căsătorită cu inginerul Santer din Berlin. Simţind că i se apropie sfârşitul vieţii, în anul trecut a venit acasă şi a murit în casa unchiului ei, după ce i-a legat de su­­flet soţului ei să o crească pe unica lor fiică Felicia şi să o căsă­torească aici în România. Cel mai mic fiu, Florea, e inginer la Bucureşti. Ca profesor dr. Gheorghe Maior a pus la noi bazele adevăratei ştiinţe a­­gricole. Eram copil elev în clasele primare din comuna Ohaba. In casa noastră părintească, casă de preot, ceteam zilnic şi cu atâta pasiune arti­colele semnate în „Gazeta Transilva­niei" de , Ion de pe Văcarea”, care nu era­u altul decât dr. Gheorghe Maior. L-am cunoscut dinainte de război. Cu câtă căldură, cu cât entusiasm ne spu­­nea moşneagul acesta nouă, cari e­­ram studenţi tineri, că va veni în cu­­rând şi ziua aceea mare, când Car­­paţii nu vor mai forma hotar între fraţi. I-a fost dat să vadă cu ochii lui visata desrobire. In anul 1925 se retrage la pensie, după ce a servit ca profesor 37 de ani. Lumina vieţii lui, atât de cinstită şi laborioasă, s-a stins în ziua de 3 Aprilie 1929 în Bucureşti. Era vacan­ţa ■ Paştelor. Profesorii, dintre cari cei mai mulţi i-au fost elevi, îm­preună cu elevii de atunci, erau ple­caţi din Bucureşti. Dorind să ia parte la înmormântare, familia a îmbălsă­mat trupul regretatului dr. Gheorghe Maior şi a fost înmormântat după Dumineca Tomii, fiind petrecut până la groapă­ de o companie de onoare, de o mulţime imensă de profesori, e­­levi şi admiratori. Profesorul dr Gheorghe Maior are tipărite 20 de lucrări. Teza lui de doctorat a fost un studiu amănunţit asupra ei­ ţigaie. Cu câtă erudiţie şi competinţă ne vorbeşte în cărţile lui despre rentabilitatea economiei de vite, despre agricultura raţională, despre cultura specială a plantelor, despre organizarea­­ şi administrarea (Continuare în pagi­ll-ul Figuri făgărăşene Profesorul dr. Gh. Maior, întemeietorul ştiinţelor agricole moderne in România Monumentul lui se va desveli în decursul acestui an în Şercaia Sărbătoarea de la Boghiş Două familii româneşti, Raţiu şi Drosu, din satul Boghiş din judeţul Satu-Mare, au făcut consătenilor lor, graniţei sătmărene şi întregii naţii româneştii, o mare bucurie, pentru ex­teriorizarea căreia românii din Boghiş au organizat pe ziua de mâine o ser­­bare dintre cele mai frumoase, un fel de ospăţ ca acela din Scripturi in cin., stea rătăcitului fiu regăsit. Căci des­pre o regăsire, despre cea mai frumoa­să şi pilduitoare dintre renăsiri, este vorba. Cele d­ouă familii româneşti că­zuseră şi ele, ca multe altele pe vre­mea stăpânirii ungureşti, victime ale prozelitismului maghiar, s’au înstrăii­nat in aşa de mare măsură, incăt şi-au lepădat până şi legea, trecând la legea ungurească protestantă. A­­cuma, după 20 ani de vieţuire la să­­nul ţării întregite, cei zece membri ai celor două familii din Boghiş se în­torc la legea străbună. Ii năşeşte un semn de recunoştinţă pentru pildui­­toarea lor faptă prefectul de judeţ, d. colonel Simion Cotnari, iar boghi­­şenii adaugă la solemnităţile ce se vor face la biserică toate bucuriile pentru cari se pregătiseră tre­­ttm­ţmnd, înde­lungată, sfinţirea drapelului străje­­resc al satului, sfinţirea unei troiţe. Va urma după aceste solemnităţi un ospăţ ca’n Scripturi, al tuturor ro­mânilor din Boghiş, al tuturor româ­nilor din împrejurimi cari se vor os­teni cu ofranda marei lor bucurii la praznicul revenirii celor două regă­site familii. Desprindem acest eveniment de pe graniţa sătmăreană dintre faptele mai­ mult sau mai puţin însemnate pe cari le dă în zilele acestea cronicii ziarelor provinciale, pentru că fapta familiilor Drosu­ şi Raţiu din Boghiş e tot ce se putea mai semnificativ ca demonstraţie a sângelui românesc, in această vreme de îngrijorări şi de încurcături internaţionale. Acolo, pe graniţa apuseană, a domnit in vremea din urmă o atmosferă pe care citi­torii din partea locului ne­­ cer mereu s’o arătăm, ca să se dovedească că există pentru lucrurile de acolo un alt interes decât cel ce-i denotă muţenia coloanelor ziarelor din Capitală. In lipsa îmbărbăririi ce se aştepta dată faţă de nişte provocări cari au depă­­şit in zilele d­in urmă orice măsură,­­iată că vine gestul reconfortant de unde era mai puţin aşteptat. Vin două familii de ţărani din Boghsyl Săt­­■mdrului, cam­ douăzeci de ani au ză­bovit între, ungurii şi ungurizaţii bi­sericii protestante şi fac in­ momentul cel mai binevenit profesie de credinţă împotriva străinului care le robise trupeşte şi, sufleteşte, împotriva stră­­inului care a început iarăşi să­-şi o­­fere extinderea ,,libertăţilor" sale cla­sice asupra unora cari abia au scăpat de ele. S’a rostit acolo la Boghiş glasul sângelui. O întreagă graniţă tresaltă şi se bucură la auzul lui, dar cu bucuria ei trebue să se unească in contra oricăror considerente de neme­­ritată menajare, toată lumea româ­nească. Se pot menaja nemeritat sus­ceptibilităţile unora ce.şi arată colţii şi fără să te arăţi nepăsător faţă de­­cei hiai îngrijoraţi dintre ai tăi. Isaia Tofan — Ai auzit, măi Nae, ce-a spus d. ministru Iamandi la­ Cernăuţi? Cică votul universal n’a fost educat cu severitate. — Ba, eu ştiu că’n viaţa mea, i-am tras câteva lecţii de educaţie, cu atâta seriozitate de-or să mă ţie minte alegătorii câte zile or avea... Alegerile din Franţa Erau socotite alegerile pentru Senat în Franţa ca un prilej de a examina starea de spirit a ţă­rii, acele schimbări pe care le-au determinat ultimele evenimente.­­ In definitiv, acordul de la Mün­chen înseamnă de fapt bilanţul grav deficitar al politicei inter­ne a Franţei, înregistrarea celei mai dureroase înfrângeri a mân­driei franceze. Dacă Franţa ar fi avut o aviaţie puternică, dacă potenţialul moral al naţiunii franceze ar fi avut acelaş irezis­tibil dinamism ca şi potenţialul moral al naţiunii germane, cu totul altfel ar fi fost atitudinea Germaniei, întreg sistemul de a­­lianţe din Europa Centrală a fost răsturnat, Franţa s-a văzut înlo­cuită fulgerător de prestigiul Germaniei. Ajunge să urmărim repedea transformare a politicii Cehoslovace, accelerata cadenţă cu care se adaptează la noile condiţii creiate în Europa Cen­trală după acordul de la Muen­­chen. Evident că masele populare nu pot să desprindă legătura cau­zală dintre politica internă şi e­­venimentele externe, cum nu pot să descifreze importanţa vic­toriilor externe pentru o mai bu­nă stare internă. Dar în orice caz ameninţarea războiului au simţit-o, primejdia unei forţe mereu crescânde a unui vecin le-a dat de gândit şi în acelaş timp au putut să recapituleze şi erorile unei politici de continuă antrenare la ura dintre clase îm­pinsă până la violenţa unui pre­ludiu de războiu civil. Toate aceste ecouri din con­ştiinţa franceză trebuiau să-şi a­­fle expresia în ultimele alegeri senatoriale. Dar nu s’a schimbat absolut nimic, unele neînsem­nate variaţii în topografia elec­torală, fără însă să înregistrăm acele regăsiri ale conştiinţei fran­ceze, acele tresăriri ale instinctu­lui de conservare ce elimină pe responsabilii acestei diminuări politice a Franţei. Este într’ade­­văr surprinzător cum o naţie cu un atât de acerb spirit critic, ex­cesiv de logică, de un raţionalism ce-şi afirmă prezenţa chiar in cele mai mărunte forme ale vie­ţii cotidiane, dovedeşte o atât de incorigibilă opacitate de înţele­gere în faţa diferitelor fenomene politice. In definitiv, la 1919 Franţa a avut un mare capital de presti­giu cules pe câmpurile de luptă, am spune o răsplată cuvenită extraordinarei încordări eroice a unei naţiuni ce jertfise un milion şapte sute de mii de vieţi ti­nere, ce-şi ciopârţise alte două milioane, populând Franţa cu in­firmi. De la 1919 şi până la acordul de la Muenchen, tot a­cest capital a fost continuu delapidat de ban­dele politice care au transformat Franţa într’un ring al luptelor sociale. Spre a cuceri favoarea maselor, s’a deslănţuit cea mai deşuchiată asmuţire la ură. Re­negarea Patriei a fost de rigoare la tribuna camerei franceze de toţi bucherii marxismului şi ori­ce măsură ce se preconiza în le­gătură cu organizarea apărării militare a Franţei era socotită ca un grav atentat reacţionar, ca o proptire infamă spre a împie­dica evoluţia firească a statelor spre asistenţa colectivă, arbitraj, în politica internaţională, ca o gravă piedică în calea progresu­lui solidarităţii internaţionale. Se visa Statele­ Unite ale Europei, deci politica înarmărilor fiind o gravă, provocătoare mărturisire de neîncredere în vecini, împin­ge în chip fatal la măsuri simi­lare, deci creiază o stare de spi­rit ostilă solidarităţii europene. Când Maginot a propus creia­­rea unei linii de fortificaţii me­nite să formeze un scut de apă­rare a Franţei, nu numai comu­nistul Cachin, nu numai social­ de PAMFIL ŞEICARU democratul Leon Blum s’au opus dar şi Edouard Herriot. Acestei concepţii este firesc să-i cores­pundă o treptată scădere a forţei militare a Franţei. A vota contra creditelor mili­tare forma un titlu de prezen­tare în faţa corpului electoral, un titlu de identificare a celei mai autentice democraţii. Orice acţiune de sporire a potenţialu­lui apărării militare a Franţei era denunţată ca un act de tră­dare faţă de sacrele principii ale Democraţiei care evoluiază spre înfrăţirea popoarelor, spre o tot mai strânsă solidaritate interna­ţională. Or, s’a ajuns, datorită acestei renegări naţionale a tuturor par­tidelor spurcate la demagogia pacifistă, ca Franţa să aibă în August 1938, în epoca în care Germania deschidea problema Cehoslovacă, o situaţie foarte strâmtorată a puterilor ei de luptă. In „La Revue de Paris“ din 15 August 1938, generalul Du­val, o autoritate în materie, fă­cea această dramatică prezen­tare a situaţiei. Cităm: „Timp de zece ani, a treia secţie a buge­tului, la care se înscriu creditele destinate reînoirii materialului de războiu, a încetat aproape să fie alimentată. In 1930, armata franceză era cea mai neînzes­trată cu material modern din toate armatele Europei. Armata franceză nu avea un singur tun, un singur car de luptă care să nu dateze cel puţin de la războiu. Situaţia artileriei este astăzi a­­ceiaşi“. Or, nu poţi să duci o politică energică de sporire a potenţialu­lui militar nu numai fără cota bugetară necesară, dar chiar dacă prevezi sumele destinate înzestrării armatei, fără o spo­rire în conştiinţa naţională a (Continuare în pag. II-a) Discursul de la Yorkshire de MIRCEA V. PIENESCU Sunt câţiva ani de atunci. Eram în Olanda pe care o colindam, de o lună, în lung şi în lat. Fără în­doială că în această ţară tot ce este interesant a fost făcut de om. Dumnezeu a fost zgârcit­­cu acest colţ de lume. Natura n’are nimic care să te atragă. Şes, şes şi iar şes străbătut de canale. Observând această lipsă de variaţie, spuneam unui localnic că pentru noi, care venim dintr’un peisaj atât de va­riat, este obositoare această uni­formitate. Răspunsul­­ a venit prompt: „Pentru noi olandezii şederea în Elveţia, de exemplu, este chinui­toare, deoarece suntem obsedaţi, tot timpul, să ştim ce este dincolo de muntele care ne închide vede­rea până in înaltul cerului”. De ce trece timpul, de ce mă conving mai mult cât este de groaznică obsesia de a şti, de a străbate zidul dintre ştiinţă şi ne­ştiinţă. Au fost timpuri când omeni­rea a putut crede că a găsit cheia tuturor enigmelor. Câteva decenii în care omul se părea triumfător. Nouă însă ne este dat să trăim una din perioadele cele mai sbu­­ciumate, tocmai din cauza mun­telui de neştiinţă ce se ridică spre zările viitorului. De aceia orice li­cărire de lumină nu trebue lăsată­, ci înregistrată cu grijă, ea trebue adăugată la pârghia cu care se va da la o parte, într’o zi, acest munte și tocmai ca într’un peisaj olandez se va lărgi orizontul vederilor spre viitor. Zilele trecute, în centrul indu­striei textile engleze la Yorkshire, fostul ministru de externe al An­gliei d. Eden, a vorbit alegătorilor. Discursul său a cuprins multe din problemele de actualitate. Pentru noi, însă cea mai importantă parte a­ fost aceia în care oratorul a dat un sfat de viaţă. „Să renunţăm la viaţa uşoară”, a spus un englez tânăr şi a cărui angrenare în ac­tualitate este de toţi recunoscută. Recomandarea aceasta a trecut nerelevată,­­ sau a fost comentată într’un înţeles strâmt, fiind luată ca un îndemn la economie şi cum­pătare. Nouă ni se pare că se as­cunde, aci, ceva cu mult mai pro­fund. Secolul nostru se caracterizează prin străduinţa de a da omenirei o nouă aşezare. Un secol şi mai bine de experienţă a dovedit a­­ceastă nevoie. In ordinea econo­mică sistemul capitalist şi-a dove­dit incapacitatea de a corespunde noilor stări de spirit, iar supune­rea omului de către materie, aşa cum s’a crezut cândva, s’a dove­dit imposibilă. Instituţiile capitaliste se cer transformate sub presiunea impe­rativelor cărora nu le mai pot face faţă şi dacă se mai găsesc a­­părători, apoi aceştia sunt întâr­ziaţii sau dornicii de originalitate. Capitalismul a însemnat, în ordi­nea naţională, triumful celor tari asupra celor slabi şi în ordinea in­ternaţională aservirea statelor noui de către cele vechi şi bine înche­gate. Aceasta s’a tradus în posibi­lităţi de trai bun pentru cei triumfători şi în mizerie şi moarte pentru cei învinşi. Acest lucru n’a fost posibil decât într’o lume materialistă, în care omul era o unitate şi nimic mai mult. In acest înţeles Werner Som­­bart a numit spiritul materialist, confortism, realizat în capitalis­mul calificat drept „beţia liber­tăţii”. „Să renunţăm la viaţa uşoară” nu este oare o recomandare izvo­râtă, spontan, din înţelegerea a­­dâncă a actualităţii? Nu înseamnă oare un îndemn la obişnuirea cu ideia că va trebui să se renunţe la foloasele pe care le dă traiul într’o ţară care beneficiază de pe urma unui secol de schimb pe baze capitaliste? Noi credem că da, pentru că prea ar fi puţin lucru îndemnul d-lui Eden dacă în acest moment de răscruce, s’ar mărgini la bana­lele recomandări „muncă şi cum­pătare”. Cercetând aspectele crizei din ultimele decenii, d. Louis Markio membru al Institutului, numără printre aspectele crizei morale şi tendinţa spre huzur — spre trai bun — fără a avea mijloacele co­respunzătoare. Acest distins autor crede însă că această tendinţă trebue oprită prin jocul liber al selecţiei celor tari. Ca apărător al capitalismului, în formă auten­tică, d-sa o poate face. Noi cre­­dem că această „tendinţă spre hu­zur” trebue înţeleasă ca un drept la viaţă, pe care îl cer masele populare, care nu mai înţeleg se­lecţia capitalistă la dreptul de a trăi. Conducătorii de popoare au înţeles acest lucru şi formele nouii de viaţă naţională au la baza lor formule de satisfacere a acestui imperativ. Este ceea ce s-a numit socialismul statelor totalitare. Pe de altă parte am înregistrat studii şi anchete menite a găsi formule care să dea satisfacţie acestor ten­dinţe şi ele vin din cercuri care nu pot fi bănuite nici revoluţio­nare, nici interesate. Transpusă pe plan internaţional, recomandarea d-lui Eden, trebue înţeleasă ca un îndemn spre un schimb de bunuri făcut pe baze de mai multă dreptate. Astăzi, cum s-a calculat în teoria modernă a protecţionismului, ţările agri­cole dau produsul muncii a zece oameni, spre a cumpăra o marfă (Continuare în pag. li­a) Sân-Mediu Mărturisim că nu cunoaştem nimic din viaţa de patimi a sfântului mar­tir Dimitrie care pică în calendarul ortodox odată cu ramazanul turcesc şi bejenia chiriaşilor creştini. O nepi­­oasă ironie a făcut ca în vremea ma­relui război, moaştele sale chiar, ce o­­dihnesc la Patriarhia noastră, să se mute pentru câtva timp în ţara bul­gărească. Ni-l furase duşmanii. Dar pe cât ştim, moaştele acestea nu sunt ale sfântului cel mare, izvorî­tor de mir şi termene în contracte, ci ale lui Dimitrie Basarabov asupra căruia ve­cinii noştri de la miazăzi au pretenţii etnice. In sfârşit, sfântul acesta de zi­ua căruia atâtea lucruri se mută şi se strică pe pământ, i-a dat lui Caragiale pe Mitică mucalitul ieftin, martir al suficienţii, căruia i s’ar cuveni un loc cu cruce roşie în analele umorului de cafenea. Şi tot aşa, am putea diserta, adică trăncăni ca unii conferenţiari, mult şi prost, dacă un sentiment de melancolie amară nu ne-ar corecta retorismul sarbăd, acum când scriind aceste rânduri ploaia pune şirloae de lacrimi pe geamurile asudate, iar frun­zele prunului din ogradă se mută una câte una, undeva de unde nimeni nu s’a mai întors. Un camion cu un cal bălan încovoiat ca o cobiliţă, trece pe uliţă cu un porcoiu de boarfe mu­rate. Deasupra, legată cu o funie, pe­ste pântec, stă o masă cu picioarele înălţate către cerul de leşie, ca o li­ghioană moartă pe spate... Aşa ne-ar­ mutat noi, demult, când eram un biet prichindel căruia-i curgea mucul de tăbliţa neagră ca inima directo­rului dela şcoala unde a trebuit să mă strămut cu învăţătura abeţedaru­­lui. De sfântul Dumitru acela, se abătuse un frig şi o lapoviţă cu spic de ză­padă cât orzul, de-ţi îngheţa mâna pe clanţa uşii. Părinţii au tocmit două căruţe ţărăneşti, şi lucrurile noastre hurducate, jupuite de loitrele căptu­şite cu coceni, au călătorit din maha­lalele Silvestrului, tocmai in cealaltă parte a oraşului, în părţile Labi­rintului... Mama mergea după căruţe ducând lampa cu glob rotund ca luna cu păsărele ca de ghiaţă; eu sus in­tre coceni, ţineam din răsputeri, au mâinile roşii ca racul, oglinda cu mar­gini de nuc în care oraşul posomorit mi s’arăta ca într’un fillet; pe lângă căruţe, mergea Fetiţa cu coada între picioare, căţeluşa cu părul cafeniu în­chis ca mierea arsă şi cu sprâncene ca două păstăi mici de fasole ţucără. Şi aşa, după cale multă, am ajuns în ograda cea nouă plină încă de troscot verde, la un proprietar cu o poreclă cât se poate de tristă la aşa vreme. Coşciug de plumb... Ţăranii ne-au descărcat lucrurile ca pe nişte dovleci degeraţi, iar la urmă, după ce ne-au furat lingura mare de supă şi un Dante mititel de ipsos cărămiziu au vrut s’o păcălească pe mama cu o ulcică de unt proaspăt. Dar dânsa a sunat ulcica la fund, i-a făcut o bortă cu un cuiu, şi a găsit că jumătatea de jos era plină cu tă­­râţe. Pe urmă, a venit tata de la sluj­bă. Cum a intrat in casa tărăbănită, a văzut că globul cu păsărele de la lampă e cârpit. Pe drum, biata ma­mă.mea îl ciocnise şi oblojise ciobul la loc cu piatră acră de la băcănie. S’a făcut o gâlceava de n’am mai în­ţeles nimic de mâncare, iar la urmă, tata a luat globul şi l-a aruncat ca pe-o minge în ogradă... Eu şi mama, plângeam... Aşa am petrecut ziua acea de Sân- Medru. Abia peste ani şi ani de zile, după ce părinţii s’au mutat acolo un­de nu-i chirie nici piatră acră, aveam să citesc ce spune Paul Valery despre familie: le milieu o­i le minimum de joie avec le minimum de geneTM font ménage ensamble. a Joachim Botez

Next