Curentul, decembrie 1942-ianuarie 1943 (Anul 15, nr. 5315-5351)

1943-01-01 / nr. 5343

Cirenlio As .ML XV, Wo. 5013, Vineri I Imtiarie 1913 \ ^^K»?jigr.Trj---. r­îwimi—~mw»n ibiumjjuiiiii i __________ xvar-3 Sorcova, Să trăiţi, Vesela, Să îmbătrâniţi. Anul vieţii muzicale ---------------- de ROMULUS DIANU­ ----------------­ O elementară decenţă obligă aseme­nea cronici la o voluntară restrângere a spaţiului, ce în alte timpuri, le-ar fi, poate, necesar. Dar fiindcă o activitate spirituală nu încetează, nici chiar în războiu, notăm după cuviinţă câteva ca­racteristici ale vieţii şi activităţii muzi­cale, în ţara noastră, dealungului anului scurs. Două sunt cupolele unde se face mu­zică, la noi : Atheneul Român, şi Opera R­mână, cu anexa lor experimentală care este Sala Dalles. La Atheneu re­­gentează Filamormonica, ai cărei două­zeci de ani de activitate au fost serbaţi în luna trecută. Opera Română este tot nemidă, adăpostită într-o magazie de pe gârlă, meschină şi torturată de tram­vaiele ce-i scutură păreţii în timpul spectacolelor. Dar deopotrivă, deoparte şi de alta, d. George Georgescu şi d. Tiberiu Brediceanu au făcut sforţări pentru a ţine fruntea sus, primul mai cu uşurinţă, ajutat de o orchestră me­ritorie şi de un local adequat, al doilea susţinut de o echipă de cântăreţi eroici cari au purtat greu repertoriului cel mai variat, de la „Regoletto“ până la „Ar­adna la Naxos“, de Richard Strauss. Filarmonica a vădit calităţi care fac din trecutul şi din viitorul ei ,­i din vii­torul ce-i stă deschis un instrument de propagandă culturală în interior şi în afără, de primul ordin. In erudiţiunile create de războiu, Filarmonica a contri­buit la cunoaşterea şi aprofundarea le­găturilor cu naţiunile aliate, invitând la Bucureşti un mare număr de solişti, de dirijori şi chiar orchestre întregi, — Fi­larmonica de la Berlin şi orchestra re­gală de la Sofia, — mişcând elitele noas­tre în direcţiunile indicate de interesele politicei româneşti. Treime să spun că aceste sforţări s’au făcut cu discreţie, prin colaborarea ar­monioasă a artiştilor şi a tuturor ama­torilor de artă. Solişti cu renume inter­naţional au concertat la Bucureşti : Gieseking, Kempff, Kulenkampff, Principe Mainardi, Celiario, Janigro, Lerkovici, etc. Importul de artă şi de artişti a fost remarcabil şi­ remarcat, timp in care, printr’o stranie emisiune, soliştii români au fost lăsaţi pe al doilea pian, in plină expansiune a ideilor naţionaliste, în toate domeniile. Ca amatori de artă, lu­crul acesta poate să ne bucure, dar ca Români nu-l putem consemna decât cu mâhnire. Linia acestei politici artistice se cere corectată printr-o justă participare a ar­tiştilor români la mişcarea aceasta de ar­tişti, atât de necesară înţelegerii din­tre popoare. Totuşi, drept este să spunem că Filar­monica stă stăzi în fruntea instituţiilor noastre de cultură, şi că acest instru­ment­­de propagandă ţara îi datoreşte d-lui George Georgescu. Este un elogiu major, la care conducătorul primei noastre orchestre are dreptul. Mult mai moderată in ceea ce priveşte frequenţa numelor exotice pe afiş, O­­pera Română poate revendica meritul suprem de a fi supravieţuit tuturor cu­tremurelor sismice sau intelectuale de la noi. A dura este a creea ! Simplul fapt al existenţii, simpla constatare de a nu fi pierit, este o victorie. Proteguită de Teatrul Naţional in se­rile de premieră, Opera Română face fi­gură de rudă săracă a artelor, cu sală de împrumut, şi cu orchestră de îm­prumut, când ar trebui să fie prima a­­jutorată. Estimp, s’ar putea sacrifica unele expoziţii de 11 şi de cusături. Artă populară au şi Negrii , esenţial este să rafinăm imaginea pe care­­şi-o fac strei­nii despre România, promovând o artă cultă, mai lăsând la o parte „sămănăto­­rismele” răsuflate şi neconvingătoare, dimpreună cu lacomii lor exploatatori. O ţară mai mică şi mai necăjită s’a învrednicit să ridice Athénéul, iar o ţară mare poate sta pe gânduri, cu pro­blema Operei pe braţe ? D. George Enescu a animat mişcarea artistică de la noi cu aportul său emi­nent. Ciclurile de sonate, de quatuoruri şi serile de muzică simfonică dirijate de maestrul Enescu au pus un accent aristocratic reuniunilor noastre muzi­cale, la Atheneu. George Enescu este foarte iubit şi preţuit (şi pe bun motiv), iar criteriile subiective ale afecţiuni fac aproape imposibilă orice altă judecată, in faţa verdictului popular. Distingem în acest fenomen nu numai o trăsătură a sentimentului colectiv de recunoştinţă faţă de artist, dar şi reacţiunea morală a unui public care separă arta de toate imitaţiunile posibile ale ei. Este păcat că aceste activităţi lasă destul loc liber pentru proiecte ce-şi aşteaptă ora şi persoana. Este păcat că nu avem incă nici o formaţiune pentru muzica de cameră, şi că au fost siste­matic înăbuşite toate iniţiativele indivi­duale în direcţiunea asta. Este păcat că adunând într’un program sistematic lip­surile ce se constată, nemulţumirile ar­tiştilor, şi necesităţile naţionale de a croi pe alte dimensiuni mişcarea noas­tră muzicală, primul agitator al acestor probleme va candida la cel mai sigur succes, punând în umbră atâtea stele de prima mărime al căror drept la stră­lucire este totuşi foarte legitim. Nimic nu poate fi ţinut în loc ,oricâte interese mărunte s’ar opune, şi sunt si­gur că Filarmonica va gesta, nu târziu, atât mica orchestră pentru muzica ve­che, cât şi formaţiunile de patru, de cinci solişti, — coarde şi suflători, — care să sporească prestigiul acestei vic­torioase echipe. Dar pentru a ajunge a­­colo, este nevoie, în prealabil, ca Filar­monica să fie complect separată de O­­pera Română, ne mai ostenindu-şi exce­siv personalul artistic, de ale căror su­ferinţe nimenea nu se întreabă, nn ro­potul de aplauze. Cu acestea, cu urările cele mai bune, încheiem succintele noastre note care nu voiesc să fie decât omagiale, şi în care chiar cele neplăcute sunt inspirate din cea mai adevărată iubire faţă de artă şi faţă de artiştii cari o servesc — ab­sfacţie făcând de amorul propriu al celor citaţi sau omişi din acest articol care nu trebue să fie o vitrină de va­nităţi. * D. GEORGE ENESCU D. GEORGE GEORGESCU p­a$tei banal de VICTOR BERCESCU în oraşul mic tăcut De sub deal, Iarna a încercat dar n’a putut Să aducă pe străzi, banal Ca în fiecare an,, zăpadă. Iar câţid au început să cadă Fulgi prin aer, Torşi ca din cerescul caer; Soarele, care pândea şiret Dung brazii unui deal, :—°dicat încet, Dinspre Răsărit. A deschis asupra fulgilor Un ochi arzător Şi i-a topit. Fiecare fulg o lacrimă Din ochii iernii, au început să cadă Şi a fugit iar peste deal Pentrucă, a încercat dar n’a putut Să aducă pe străzi, banal. Ca în fiecare an, zăpadă. Câmpulung Decembrie, 1° 12. Naţiune şi naţionalism (intre ecumenic şi specific) de ILAR­IU DOBRIDOR îndelungul efort critic de a surprin­de notele definitorii ale fenomenului românesc s-a oprit la concluzia defi­nitivă că substratul specificului et­nic nu este altul decât comunitatea de viaţă spirituală a statului. Ţăranul reprezintă cantitatea majoritară în solidaritatea de raporturi naţionale ; dincolo de prezenţa lui, un real mai bogat şi calitativ mai înzestrat, nu există. Spiritualitatea rurală se în­cheagă în jurul a doua nuclee : ci­mitirul şi biserica. Locuri în care se sting vocile trecutului, se risipesc ru­gile şi, din adânc colţ de cosmos, se relevă enigmele, cimitirul şi biserica sunt cele două puncte de determina­re metafizică a spiritualităţii satului. Pe linia care le uneşte, valorizează sufletul ţărănesc, o plutitoare taină între boarea fulgurată a cerului şi svonul bănuit al pământului. Nu e­­roistă expresie a realităţii naţionale din care să nu descifrăm aceste sem­ne ; revoluţiile sociale, zăcămintele folclorice, arta populară, literatura cultă, instituţii, sunt hotărîte de cele două vaduri între cari se sbate su­fletul ţărănesc. De la unitatea lor, se trage unitatea stilului naţional. Intre boarea metafizică a cerului (biserica) şi sunetul bănuit al pământului (cimi­tirul), între morţii care-şi murmură cenuşa şi dumnezeirea care mistue înţelesurile, coboară dorurile şi urcă speranţa. Ele aduc în suflete pacea şi seninătatea, lumina, voioşia. Confruntând expresii diferite ale artei, (un poet, un prozator, un pictor, un muzicant) luate din cadre exte­rioare diferite (un moldovean, un ar­delean, un muntean, un bucovinean) — Creangă, Coşbuc, Grigorescu, Po­­rumbescu, — descoperim, la fiecare, elanul frumuseţii originare a sufletului naţional; în unitatea stilistică a lor, transpare pecetia rurală. In colţuri diferite de ţară şi în expresii diferite de artă, dovedesc aceiaş indestructi­bilă unitate spirituală. Creangă, humor sănătos, luminat de voioasa ghiduşie ; vântură pulbe­rea epitafelor pentru a găsi splendoa­rea din vestigiile Îngropate în sufle­tul anonim; o conexiune discretă de unde ale voioşiei şi suspinuri ale ve­seliei uşoare. Coşbuc , râsul sglabiu şi optimis­mul robust; sufletul în echilibre fixe, ponderate şi grave, ca la cupole mă­năstireşti sau ca arcadele bolţii imo­bile ; e seninătatea rugii, liniştea ce­rului înstelat, pacea serii netulburate. Grigorescu : lumină, prea multă lu­mină , ton clar şi egal, nuanţat totuşi într'un miraj coloristic care e mai a­­proape de reflectarea rece a lunii peste crepuscule sau de jocul apelor limpezi scăldate în amieze ; e langa­­jul coloristic al minunilor firii, ieşită cu toate curcubeele din sine însăşi. Porumbescu: ondulaţie melodică a oablelor şesuri sau legănarea in soa­re a holdelor dezolate ; uneori moti­vul muzical devine diafan ca adierile sau grav ca­zarea zguduită şi plum­­burie; in genere, o linie armonică buclată regular şi fin, cum e coapsa de pluş a poenelor înflorate. Optimism robust la Coşbuc, humor sănătos la Creangă, lumină la Gri­gorescu, alerte volute melodice la Porumbescu, — iată trăsături, trans­mutate, din unitatea sufletului popu­lar, în expresii de artă felurite. Şi, înlăuntrul lor, uşor desluşim spiritua­litatea din cele două rezumări meta­fizice ale satului: cimitirul şi biseri­ca ; întreg belşugul sufletului ţără­nesc ondulând, ca simple armonii complimentare, pe lângă tonuri pri­me cari au ceva din superbia solitu­dinii rugăciunii sau din solemnitatea clopotului răsucit a zădărnicie pe toarte. Prea evidentă fiind această unitate spirituală, a ţărănimei, prea evident că ţărănimea este însăşi naţiunea ; prea evident că baza culturii se află în categoriile estetice ale artei popu­lare, — s'a pus întrebarea : de unde unitatea ? Şi s'a răspuns categoric : dela or­todoxie. De-a lungul veacurilor, orto­doxia a păstrat cheagul poporului. Aşa­dar, poporul reprezintă rezer­vorul inepuizabil al energiei naţiona­le, creaţiile superioare ale unei cul­turi având valoare numai în măsura în care transfigurează formele reve­latoare ale geniului naţional. Dar poporul reprezintă o mare rea­litate ortodoxă : vechea cultură româ­nească e, aproape exclusiv, religioa­să ; singurele monumente arhitectoni­ce ce avem, sunt ridicate de popor; banii domneşti au mers la daniile pentru spitale, mânăstiri din ţară, la Sf. Athos, şi întreg Răsăritul ; faţă de catolicism şi reformă, am rezistat. Aşa încât, tradiţia noastră, având sediul în popor şi în expresia lui multiplă care e cultura populară ca produs etnic ; pe de alta parte, cul­tura populară folclor, artă plastică, muzică, etc.) fiind străbătută de du­hul creator al cultului ortodox şi al concepţiei bizantine, — expresia a­­cestei ortodoxii trebuie sa se releve în cultură. Echivalarea noţiunilor popor şi or­todoxie a dus la naţionalismul creştin. De reţinut, însă , noţiunea de popor e similitudinea biologică a naţiunii. Identificând, deci, între popor şi or­todoxie, rişti să luneci în planul bio­logic al eredităţii neamului. De aceia se şi aminteşte, foarte des, de „vocea sângelui" şi „glasul pământului", sim­ple metafore devenite concepte ope­ratorii pentru vehicularea sentimente­lor naţionale. Se lunecă, — uneori chiar cu mari abilităţi logice, — între istorie şi spiritual, prejudecând asu­pra istoriei cu metode teologale şi asupra teologiei cu fapte istorice. Atari lunecări i-au silit pe teoreti­­cianii­ români să pună problema ra­portului dintre ortodoxie şi naţiona­lism. Intre ecumenicitatea uneia şi speci­ficitatea celuilalt, distanţa era înve­derată, aşa încât trebuia redusă prin­­tr'un concept mediator. Ortodoxii au tributat după noţiunea intermediară între biserică şi popor, neisbutind să iese din alternativa , sau biserica acopere poporul, des­tinul ei fiind legat de destinul popo­rului, — şi atunci neagă caracterul de ecumenicitate al ortodoxiei; sau nu acopere poporul, destinul ei depăşind destinul poporului, — şi a­­tunci poporul îşi pierde specificitatea. Şi într'un caz şi în altul, ortodoxia şi naţionalismul sunt prejudecate. O polemică răsunător de importan­tă s'a ivit între susţinătorii acestei direcţii, cu prilejul tentativei de a pre­ciza raportul dintre ortodoxie şi na­ţionalism, într'un articol, publicat în Iulie 1937 d. Radu Dragnea a încercat a stabili raportul între planul spiritual şi na­ţional Precizând relata dintre orto­doxie şi naţionalism, d-sa a afirmat că, între amândouă, există un raport de subordonare în favoarea ecume­­nicităţii, exact aceiaş ca între făptură şi păcat. Deci, „naţionalismul este o grea cădere un păcat, din care nădăj­duim a ne mântui în ortodoxie". A­­partenenţa la o naţiune e un fapt fi­resc de la care nu te poţi sustrage, dar naţionalismul „nu s'a născut odată cu naţiunea, ci este un adaus, ca pă­­catul la făptură, care astfel a sfărâ­mat ecumenicitatea creştină". Aşa­dar, naţiunea este un „ciclu natural", Înlăuntrul căruia se nasc pornirile e­­goismului de grup, — sentiment care aşează hotare confesionale şi politice între oameni. Ceia ce contrazice ecumenicitatea ortodoxă. Răspunde N. Ionescu, observând următoarele : In istorie, nu ne putem mântui. Mân­tuirea pe pământ e făcută imposibila prin neputinţa noastră de a depăşi în veac hotarele confesionale şi politi­ce. Nu le depăşim pentru că nu se poate anula realitatea formelor de viaţă aşa cum le-a lăsat Dumnezeu. Pentru N. Ionescu silogismul este simplu : a) apartenenţa la o naţiune e un fapt firesc ; b) naţionalismul este atributul na­ţiunii, consecinţa firească a naţiunii; deci, c) naţionalismul trebue să fie şi el o atitudine firească. De unde concluzia inevitabilă : na­ţionalismul nu e o cădere în păcat Această concluzie e întărită cu ob­servarea următoare : „ca realitate is­torică, naţiunea e o consecinţă a pă­catului originar, prin care s'a început istoria, prin care noi am căzut în is­torie". Prin urmare, naţiunea ne defi­neşte pe fiecare din noi, locul, ca­drul şi principiul întregei noastre ac­ţiuni şi existenţe un veac. De unde alt silogism : a) naţiunea e consecinţă a păcatu­lui originar ; b) naţionalismul, ca atribut,, defi­neşte întreaga acţiune umană ; deci, c) ortodoxia, ca sector în întregul acţiunii umane, nu poate fi libera de pecetia naţională. De unde concluzia inevitabilă : de­terminantele istorice influenţează trăi­rea cuvântului lui Dumnezeu, colo­­rându-l prin însuşirile produse de na­ţiune. Cu alte cuvinte, „nu există, în chip normal, in istorie, feluri indivi­duale, ci numai feluri naţionale de a trăi cuvântul lui Dumnezeu". De unde iarăşi rezultă , biserica se acopere cu neamul, intinzându-se până acolo unde se întinde el. „Co­munitatea de iubire a bisericii se a­­copere structural şi spaţial cu comu­nitatea de destin a naţiei". Aşa încât, un alt silogism : a) mântuirea e în funcţie de trăi­rea in universalism ; b) ortodoxia e un ciclu limitat, o spiritualitate care nu depăşeşte spi­ritualitatea neamului ; deci, c) mântuirea nu e posibilă în isto­rie, prin ortodoxie. Această concluzie fatalistă a Istoriei se datoreşte unei lunecări de planuri: trece, din planul filosofiei istorice, nu acela al teologiei. Când vorbeşte de „formă de viaţă", „structură", „ciclu istoric", este în plină filosofie a isto­riei ; când vorbeşte de „mântuire", „comunitate de iubire a bisericii", „trăire în universalism", se găseşte în plină teologie creştină. Intre teologie şi filosofia istoriei este atâta diferenţă încât se exclud reciproc. Aşa încât, la baza argumen­tării stă un concept ale cărui note logice implicate sunt un raport de ex­cluziune. Sa luăm numai următorul raţiona­ment : a) naţiunea e consecinţă a păcatu­lui originar ; b) naţionalismul, ca atribut, defi­neşte întreaga acţiune umană ; deci, c) ortodoxia, simplu sector al ac­ţiunii umane, poartă pecetia naţio­nală. Aici, se introduce un al patrulea termen (ortodoxie ■­ sector al acţiunii umane) şi cade in sofismă. Prin sta­bilirea acestei identităţi, face saltul logic, de la filosofia istoriei la teologie când între amândouă e o diferenţă de ordinul calităţii. Căci ortodoxia nu e formă istorică şi nu e consecinţa că­derii în păcat (ca naţiunea). Dimpo­trivă, ortodoxia e condiţia salvării din păcat. Şi întrucât condiţie a salvării, aparţine teologiei. Dacă ar fi conse­cinţă a păcatului originar, ar aparţine filosofiei istoriei. Dar creştinismul vine ca un răspuns dat păcatului originar. Optând pentru teza d-lui Radu Dragnea, isprăvim în mistica creşti­nă, — deci sacrificăm naţionalismul. Dar, optând pentru teza lui N. Io­nescu, cădem în pesimism şi resem­nare, — deci, sacrificăm naţionalis­mul. Care trebuie să fie putere, misiune, jertfă și credință. ub proiel de artHalitate: WOSTRADALLUS Evenimentele sângeroase la care ia parte activă generaţia noastră au făcut pe mulţi cercetători să se în­­întoarcă in trecut, să deschidă cărţile vechi şi să recitească cele scrise în Apocalips. Un scriitor francez, cu un an înainte de izbucnirea războiului actual ,a răscolit, pentru nu mai ştim a câtea oară, opera profetică a lui Nostradamus, cel mai misterios scriitor hermetist din veacul XVI şi a găsit în această operă scânteeri ciudate în legătură cu timpurile ac­tuale. Cele două cărţi ale sale, Le Grand Can­ge şi L’Ecrouvement de VEurope s’au epuizat în cel mai scurt timp. Nu ne putem opri de a reflecta o clipă asupra operei profetice a lui Maistre Michel de Nostredame, doc­tor în medicină și astrolog, mort în 1566, cunoscut sub numele de Nos­tradamus. De curând la Bucureşti o revistă românească: Neo-Europa, sub conducerea d-lui dr. Marcel Ba­biri.Sturia, a început publicarea a­­cestor profeţii, însoţindu-le de o in­teresanta interpretare. Textul redat în limba originală, franceza veche, cu toată obscuritatea voită a lui Nos­tradamus, este tradus în româneşte cu succes. Acest savant, care nu era decât ceea ce s’a numit mai târziu în limbaj metapsihic, un mediu extra­ordinar, a avut viziunea rând pe rând a celor mai importante evenimente care aveau să se succeadă în lume după moartea sa. Rând pe rând eve­nimentele cele mai importante din is­torie au fost întrevăzute profetic de acest misterios personaj. In legătură cu evenimentele actuale el zice tex­tual în scrisoarea către Henric al 11-lea regele Franţei, la data de 27 iunie 1558 . Pentru ultima oară se va cutre­mura toată împărăţia creştinătăţei şi aceea a necredincioşilor timp de 25 de ani, şi vor fi războae şi bătălii dis­trugătoare, oraşe, sate, castele şi tot felul de clădiri arse, prădate şi dis­truse cu mari vărsări de sânge ne­vinovat, femei şi văduve violentate, copii de ţâţă zdrobiţi cu capetele de zidurile oraşelor şi atâtea nelegiuri se vor comite prin mijlocirea lui Satan, prin infernal, că toată planeta va fi sfâşiată şi îndurerată. înaintea acestor evenimente, oarecare pasări neobiş­nuite vor sbura strigând prin aer: „huy, huy“, iar după câtva timp se vor prăbuşi... Să se ştie, că după ce astfel de lovituri vor dura vreme în­delungată, se va restabili din temelie o altă stăpânire a lui Saturn şi un secol de aur va Începe. Dumnezeu, Creatorul, se va îndura văzând po­căinţa poporului său, iar Satan va fi pus şi aruncat în abisul cel mai adânc al ghebene. Şi atunci va începe în­tre Dumnezeu şi oameni o pace uni­versală ale cărei legături vor dura cam timp die una mie de ani... Despre scosul acestor profeţii Nos­tradamus se explică singur într’un loc din opera sa. Cităm iarăşi după textul original: „Cele mai multe dintre catrenele mele profetice sunt aşa de oribile, că nimeni n’ar avea curajul să le dea un sens precis, dar încă să le interpre­teze. „Stăpânirile, sectele şi religia vor suferi transformări atât de categorice, — cât priveşte prezentul, transfor­mări diametrale — că dacă aşi expu­ne limpede toate schimbările, aceste stăpâniri şi religii ar găsi atât de pu­ţin pe gustul lor aceste schimbări, încât ar ajunge să condamne şi să interzică aceea ce se va şti dealungul veacurilor a fi fost adevărul adevă­rat. „Omenirea după moartea mea va cunoaşte evenimentele viitoare atât prin acelea care se vor fi realizat în­tocmai cât şi prin catrenele reditate mai clar“. Acestea sunt propriile cuvinte ale lui Nostradamus. Ele vor face pe cei me­­sopeti­ci să reflecteze, înainte de a-şi da părerea într’o materie pe care ştiinţa modernă o abordează cu atâta prudenţă şi anume constituția şi na­tura intimă a spiritului în legătură cu reprezentarea lumei exterioare. A continua pe această temă ar fi să in­trăm în domeniul altor probleme şi maii complicate ca aceea a spaţiului cu patru dimensiuni. Lă­săm altora mai competenţi sarcina să ne explice ce este a patra dimensiune şi ne mulţumim să trimitem cetitorii noş­tri la magistrala operă pe care a scris-o în legătură cu această, ches­tiune Maurice Maeterlink întitulată: La Vie de VEspace, unde vor găsi elementele necesare pentru a se o­­rienta în această materie transceden­­tală. A. P. I «■""■J "51 !“55'55S! A trecut Moş Crăciun pe la sate şi oraşe, pentru unii cu traista Încărcată de bunătăţi, pentru alţii cu sacul gol, însă cu ochii plini de zâmbete duioase şi de bunătatea ocrotitoare a Înţeleptu­lui atotştiutor. A trecut Moş Crăciun şi ne-a văzut pe toţi, mari şi mici, tineri şi bătrâni, reculeşi şi demni, cu privi­rile aţintite înspre răsărit, unde se plă­mădeşte şi idealul nostru naţional, şi voinţa noastră de-a fi mai buni decât ceea ce am fost mai vrednici, mai cre­dincioşi. Ne-a găsit, bătrânul profet, pe toţi, pe la casele noastre, înconjuraţi de cei ce ne sunt dragi, cu sufletele în­cărcate de nădejdi, cu străvechea lui traistă umplută cu feeria viselor. Ne-a găsit liniştiţi, senini, fără muzici sau zgomote deşănţate, uniţi frăţeşte în ju­rul unui brad-simbol, pe care licăreau lumânările speranţei. Ne-a văzut zâm­bind, rugându-ne, spovedindu-ne şi îm­­părtăşindu-ne. Ne-a văzut făcând pa­chete pentru cei ce sunt departe, acolo, undeva, la datorie. Ne-a văzut punând cu degete pioase în ele ce aveam şi noi mai bun, — mult, puţin, — agonisit cu dragoste caldă, poate cu multă trudă. Ne-a văzut zâmbind, nu de plăcerea de-a simţi în jurul nostru miresmele marilor sărbători, ci gândurilor duioase ce ne vin din stepele ruseşti, şi alor noastre, ce nu se îndreaptă decât în­­tr’acolo. Şi când a stat Moş Crăciun de vorbă cu copiii, în fiecare dintre ei a găsit un copil de ostaş, un frate mai mic, un nepot ce aşteaptă reîntoarcerea biruitoare. A ascultat moş Crăciun, cu mulţi dintre noi, comunicatele oficiale transmise prin radio, şi a gonit, ca nai,­­ cu o mână ce nu a tremurat nici când, musca supărătoare a ştirilor false, a că­rei zumzet şi-a rotit nemernicia şi în jurul stelei minunate. Am stat cu toţii de vorbă cu moş Crăciun, şi ni am spus multe şi de toate ,astfel precum se obiş­­nueşte din străbuni. I-am vorbit şi de dorurile noastre, şi de tainele noastre, şi de visele noastre, împreună, am cântat cântecele copilă­riei şi imnurile bărbăţiei. Am pomenit şi de fraţii ardeleni, înstrăinaţi, şi, evlavie, pe cei ce nu mai sunt. Am B** genunchiul, lângă, bătrânul mag» S» ne-am închinat pentru răniţii noştri şi pentru biruinţa celor teferi. In fiecare sat, în fiecare oraş, in orice sau la orice bordeiu, toţi am făcut la fel. Căci astfel se petrece, româneşte, de Sărbă­tori, atunci când soldaţii luptă şi în­treaga ţară aşteaptă. Pe străzile pustii ale Capitalei, moş Crăciun nu a întâlnit decât familii grăbite să se ducă pe la frăţeşti căminuri, sau ostaşi veniţi pen­tru odihnă, cu obrajii îmbujoraţi de frig. A bătut moş Crăciun la multe uşi, la multe porţi ferecate. Toate­­ s’au deschis. Şi pe toate pragurile pe cari le-a păzit, patriarhul a găsit aceeaşi re­culegere, aceeaşi nădejde, aceaşi demni­tate în faţa cruntei aşteptări. Cei de de­parte, ce stau de veghe In frig şi In ploaia gloanţelor, pentru ca noi să pu­tem primi şi în numele lor miruirea sfintelor Sărbători, vor înţelege cu su­fletul, cu sângele lor cald, cât drag ne­mărginit se ascunde in faldurile greie ale reculegerii noastre, câtă eternitate, veşnic tânără, se Încălzeşte la razele nădejdilor noastre, şi câtă fraternitate sălăşluieşte în demnitatea noastră. Ei îşi fac datoria acolo, printre păgâni, iar noi am umplut traista gooală a lui moş Crăciun cu toate gândurile păgâne în cari mai intrau, din când în când, şi în­grijorări, şi îndoeli. Le-am încredinţat bătrânului înţelept, ca să le arunce, a­­colo, foarte departe, unde cerul se îm­bină cu orizonturile necunoscute, căci necunoscute vrem să fie pentru noi, şi îngrijorările şi îndoelile. A trecut moş Crăciun prin universul in flăcări, şi s’a mirat, sărmanul, atunci când a văzut că flăcările Incendiilor sunt mai puternice ca cele ale lumână­rilor, şi că văpăile mistuitoare nu sunt pedeapsa dumnezeirii ,ci a oamenilor dată altor oameni ,toţi la fel şi de­ potri­­vă de păcătoşi. Iar nouă, Românilor, ne-a adus moş Crăciun darul cel mai sfânt : puterea aşteptării senine. A trecut M mi râciuit... de ELIZA MARZESCU Cârduri enorme de pescăruși în întâmpinarea vapoarelor SN PARACLISUL DELA SOROCA de D. IOV Se abătuse tn vana aceea mare bel­şug asupra Moldovei. Plouase toată primăvara, vreme şi-acum, la sfâr­şit de August, în fiecare ogradă au­ria gireada de snopi, ori pe aici, de sub copitele candor, tralegea grâul curat şi galben ca arama nouă. Se abătuse belşugul, dar s’abătuse şi duşmanul. Tătarii tămânzi şi săl­bateci trecură vadurile Nistruil­ui şi năvăliră ’n Moldova. Urmaşii lui Sabetal Behadâr şi-a lui Batic-Ham, alergară dela Volga să pustiiască Mol­dova. Când au chibzuit că s’a strâns recolta, tătărimea lui Mamac-Han şi-a ridicat tabunurile năpustindu-se către Nipru. îndată ce trecu apa, sălbatecii se desfăcură în trei: o parte năzui spre Cam­end­­a, Jitomir, Rajimir și Vladimir, alta spre Trem­­blova, ajungând până în Podolia, la Volin. A treia parte din oaste Ma­­mac-Han a aruncat-o peste Nistru, în Moldova, începând cu ţinutul Cău­­şanilor, urcând în jaf şi moarte, spre Prut şi Suceava. Au alergat călăreţii de margin­e spre urechea Voevodului, iar străjile­ au înflorit focuri de creştet de mo­vili. Căpitanii de oşti urmărind vrăj­maşul, îl lovia în desa­r de codru, în văgăuni mlăştinoase, înfrângându-i şi secerându-i numărul. Au Înţeles tătarii că Moldova îi străjuită şi că ’n loc de Suceava, mai socotit este să se ’ndrepte spre Ni­stru. Şi-a fost acolo, la Lipiniţi, în preaj­ma Nistrului, mare bătălie de-a ieşit Ştefan-Vodă biruitor. Apoi, după ce se potoli furtuna, Vodă coborâ c’o parte din sfetnici şi oaste spre ceta­tea Sorocii. Trimise iscoadă s’oblicia­­scă la Otaci, dacă Hanul tătarilor şi-a strâns cortul dela Moghilău, de peste Nistru şi liniştit din spre par­tea asta, se’ndreptă spre sate pu­stiite, adunând în suflet m­utmiai jale din tot ce vedea. — Blăstămată naţie, făcu într’o vreme, Ştefan-Vodă către vel -logofă­tul Tăutu, care călăria alăturea. Uite ce-a făcut prin sate. — Aşa e, Măria Ta, da’ poate au şi ei dreptate. — Ce dreptate, Tăutu ! — Că Moldova-i frumoasă şî bo­gată... — Dar are şi cine să-i apere bogă­ţiile. — Are, Măria Ta. Dovada am fă­cut-o la Lipinţi. Domnul clătină capul, împovărat parcă de amintirile luptei. Ca­ o um­bră trecu prin faţa ochilor, înrourân­­du-i uşor. Oftă, privind zarea scăl­dată ’n văpăile după amiezii. Pâlcul de oaste pătrunse ’n pădurea bătrână a Mărăciunilor, înveşmântându-se ’n răcoare şi ’n mirezme. Când ieşi în lumină, se vedea a­­proape zidurile cetăţii şi Nistrului de argint Oştenii urmăriră cursul a­­pei, călătorind şi ei cu valurile pe sub pădurea de sub stânci, în neştiut departe. — Pârcălabe Duma ai dat de ves­te ? întrebă Vodă pe-un bătrân fru­mos la înfăţişare, călărind ca un zmeu pe-un cal alb, de omăt. — Dar, Mărite Domn. Şi ne-a­­şteap­tă. Când să coboare în Soroca, ieşi in­tru întâmpinare, dintre livezi, mă­nunchi de târgoveţi, cu tot norodul în spate. Starostele, pe-un snop cu aur în spice, purta pâinea şi sarea, din care Domnul gustă, aplecându-se mult din şea. Ce veşti fraţilor? întrebă Ştefan. Ştefan Vodă pe scaunul Moldovei, veştile sunt bune, răspunse starostele. — Duşmanul ne-a ocolit, Măria Ta, se vede că oblicise ce-l aşteaptă în Cetatea Sorocii, vorbi preotul Sa­­moil, întinzând crucea pe care Şte­fan o sărută îndelung. Era în asfinţit când au intrat în Cetate. Soarele urzia borangicul a­­pusului pe înălţimi. Pe haragii din podgorii atârnau parcă flaguri da mătasă. Ştefan Vodă descăleca, trecu man­tia unui copil de casă şi urcă scările din stânga spre paraclis. Un schiv­nic îngenunche când îi deschise uşa. Era, în paraclis, linişte, răcoare şi fu­­megare de smirnă. Domnul înaintă în faţa altarului şi căzu în genunchi. Rugăciunea fu lungă în încăperea mică şi singuratică. Iar când a ieşit din paraclis ş­i s’a oprit pe metere, era parcă un alt om. Pletele, cum îi mătasa popuşoiului, sărutate de aurul asfinţitului, parcă râdeau culcate pe umeri. In ochi era atâta linişte şi pace, ca şi cum toată ţara odihnea în ei. Ştefan Vodă, sprijinindu-se că a­mândouă mâinile de zidul cetăţii, privi printr’un crenel, departe, peste întinsurile Zaporojene. Apoi opri ochii pe satul Ţichinăuca, unde ’n fe­reşti muri» soarele. Pe valea Nistru­lui înserarea tremura din aripi. Vodă sorbi adânc aromele câmpu­rilor culese şi se ’ntoarse spre inima cetăţii. Un oştean bătrân îi întâlni zâmbi­­rea. — încotro privești pârcălabe Mi­­cută . — Spre Moldova, mărite stăpâne. — Spre Moldova ?.... Un oștean nu cată niciodată înapoi !... — La luptă, Măria Ta, tot înainte am privit. — In timp de pace ca­mi’n luptă, rosti Ștefan Vodă, punându-i dreap­ta pe umăr. Moldova pârcălabe poa­te avea un hotar la Nistru, moldo­­venimea însă nu. Ia uite-te prin fe­restruica asta. Câte sate poţi întâlni în Zaporojenia, mai toate sunt mol­doveneşti. — Pân’la apa Buhului, Măria Ta. — Vezi că ştii ? Pân’la apa Buhu­lui Micută... Dacă nu mă ’nşel, pâr­călabe, tinereţea te-a purtat şi pe-a­­colo, surâse cu ’nţeles Vodă. — Nu cu lupte, Măria Ta. — Ştiu... ştiu..., dar tot o luptă să cheamă ş’aceea.. — După cum spune Măria Ta, întări, închinând puţin capul, Micotă pârcă­labul. Apoi adaugă încet, să n’audă cei­lalţi. — De-acolo am les-o pe Ilinca, scoată. — De aceia te uiţi înapoi, Micută... Eu mă uit spre Buh, pârcălabe, şi do­rul meu colindă prin toate aşezările moldoveneşti de până acolo. — Dacă-mi îngădiui, Măria Ta, mol­dovenii să ’ntind şi dincolo de Buh, până la cealaltă apă, a Niprului, s’a­­mestecă în vorbă pârcălabul Ciorto­­rovschi , Floreşti, Doi Bani, Poem şi multe altele, sunt sate în întregime moldoveneşti. Lucru nou nu-mi spui, pârcălabe, dar îi bine că-l mai aminteşti... Moldova-i pân’ acolo unde-i cel mai îndepărtat sat românesc. Şi ’ntr’o zi pârcălabe, eu văd şi ziua aceia... steagul Moldovei la Nipru... Zarea începea sa se ’ntunece; um­brele rodiau pe văi. In depărtar’e, dea­supra satelor din răsărit Craiul-Nou — Bune, Măria Ta. Cât timp stă , strălucea ca o seceră.

Next