Curentul, ianuarie 1944 (Anul 17, nr. 5711-5731)
1944-01-11 / nr. 5711
mil XVII, Nr 5*11 7 LEI Marți II Ianuarie 1944 Redacţia Secretariatul Secretarul.ggtm Redacţia politicii Redacţia, sportivă 8Pro vinţâS" ■ Sfe Biroul TELEFOANE: 3 27 53 3 40.86 1.84.40 3.40 88 8.27 53 4.89 28 Personalul, maw redacţia si administraţia S tr a d a Belvedere Nr. 6 Cab. directorului 8.24.47 Adtorul delegat 5.54.82 Contab si depou. 8.40.80 Abonai publicit 3.40.84 Expediția si vâna, 4 23.32 Tipografia 4.84.48 Contenciosul 4.92.59 Propneriul : „Curentul" S. A. ft. Tribunalul Ilfov Registrul publicațiilor No. 174/1938 Taxa poștală plătită în numerar conform adresei direcţiei generale P. T. T. No. 29.744/1939 ABONAMENTE : In provincie: 1 an 1.700 lei; 6 luni 900 lei; 3 luni 500 lei; In Capitală: 1 an 2.000 lei; 6 luni 1.000 lei; 3 luni 600 lei; Instituţiile particulare şi de Stat 3.500 lei anual îngrijorările d-lui Wendell Willkie de GEORGE SBÂRCEA sunt cincisprezece luni de cândi spn, fără ca situaţia creată în urmaisiune nervoasă, gata pentru sacrid. Wendell Willkie s’a întors la I tratativelor de pace să fi justificat I ficii neînchipute, cu singura con-Washingiton din călătoria făcută în Egipt, Palestina, Siria, Turcia, U. R. S. S. şi China, publicându-şi în volum impresiile culese în cursul acestei vizite. Inteligenţă realistă, refractară himerelor, politicianul american le-a spus lucrurilor pe nume, cu libertatea de exprimare caracteristică lumii de peste Ocean. Rezervându-şi dreptul la critică, d. Willkie a încercat să prezinte opiniei publice a Statelor Unite prăpastia îngrijorătoare ce există între realităţile războiului şi iluziile pe care aliaţii îşi bazează acţiunea. Niciuna din naţiunile aliate, constată din capul locului autorul, nu este conştientă pentru ce luptă. Oricât de importantă ar fi contribuţia baionetei la evoluţia umanităţii, spiritului îi revine rolul decisiv. Oamenii nu se omoară din simpla pasiune de a distruge. Luptă de obiceiu pentru un ideal. Uneori idealul acesta rămâne la periferia intereselor generale, alteori este deadreptul egoist. Un răsboiu câştigat însă fără ca el să fi fost purtat în numele unui ideal, echivalează cu o pace pierdută. De ce a fost atât de categorică victoria răsboiului de independenţă al Statelor Unite? — întreabă d. Wendell Willkie. Pentru că deasupra mulţimilor americane flutura lozinca precisă a libertăţii. America acelui veac ştia ce vrea. Din păcate însă, nu acelaş lucru poate fi spus despre participarea Statelor Unite la răsboiul mondial din 1914 şi la cel prezent. In 1914, continuă cu amărăciune autorul, deşi scopul pentru care America a intrat în conflict alături de Anglia a fost bine conturat, eficacitatea lui a fost paralizată de nesinceritatea aliaţilor, care înainte de a căuta să înfăptuiască idealul ce justificase sângeroasele jertfe, s-au grăbit să valorifice acordurile secrete încheiate fără ştirea Statelor Unite. ..Abia după semnarea armistiţiului ne-am dat seama că nu exista nicio înţelegere între noi şi aliaţi, în privinţa organizării păcii. Fiecare a adoptat o politică de mare putere, în loc să urmeze drumul jalonat prin punctele lui Wilson. Rezultatul ? S’au prăpădit milioane de de oameni, fără să se fi realizat pretutindeni idealul de convieţuire internaţională preconizat de Wilimensele sacrificii aduse. Concluzia d-lui Wendell Willkie este deci, că nimic nu poate şi obţinut prin pace, dacă idealurile precişa pentru care o unţiune sau un grup de popoare s’a amestecat în conflict n’au fost precizate şi câştigate încă în cursul războiului. Aliaţii luptă pentru anumite principii fundamentale în organizarea de mâine a lumii. Dar câţi din cei care mor sau înving în umbra drapelului democraţiilor sunt conştienţi de ele ? „Spre a stabili definitiv pentru ce luptăm — continuă d. Wendell Willkie — este necesar în primul rând să creiăm un acord perfect între noi şi aliaţii noştri. Nu este deajuns ca el să existe între conducători. Cred mai curând că înţelegerea trebue să isvorască din armonia tacită dintre popoarele care luptă pe aceeaşi baricadă. Vrem să avem în sfârşit certitudinea că ne batem cu toţii pentru o cauză comună ,să cunoaştem scopurile de răsboiu ale Rusiei şi Chinei şi, la rândul nostru, suntem obligaţi să le comunicăm şi noi ţelurile noastre“. Pentru a obţine victoria, susţine politicianul american, răsboiul trebue socotit o afacere intimă a Americii. Probabil însă, că d. Willkie nu este mulţumit cu stările din Statele Unite, deoarece pretinde schimbarea radicală a actualului raport dintre opinia publică şi puterea de stat. D-sa susţine că înaintarea mareşalului Rommel în Africa a putut fi oprită numai datorită acceptării punctului de vedere public în legătură cu calitatea comandamentului aliat din Egipt. Dacă critica exercitată depresă şi opinia publică nu ar fi fost luată în seamă, probabil că angloamericanii ar fi fost puşi în faţa unor surprize tragice în campania din Africa de Nord. Asta înseamnă că în Statele Unite există un divorţ parţial între cetăţeni şi conducători, divorţ ale cărui consecinţe sunt incalculabile pentru o ţară în plin răsboiu. Se apropie răsboiul de sfârşit ? D. Wendell Willkie este hotărît de părerea că el nu mai poate dura mult. Există pretutindeni semne şi d-sa le-a văzut la faţa locului, încă din toamna anului 1942. Atât în Statele Unite, cât şi în Orient, lumea trăia de pe atunci într’o tendiţie : să i se îngădue să întrezărească sau să spere sfârşitul cât mai apropiat al ostilităţilor. Or aceasta corespunde stării de spirit care domnea in Europa la sfârşitul anului 1917 şi indică micşorarea elanului ofensiv, sleirea forţelor morale, ceea ce ar trebui să îngrijoreze comandamentul aliat. „Aliaţii trebue deci să intensifice ritmul şi eficacitatea operaţiunilor, dacă nu vreau să piardă definitiv partida“. Ceea ce se pare însă îngrijorător d-lui Wendell Willkie este tocmai dezacordul între scadenţa apropiată a păcii şi inexistenţa unui numitor comun în ţelurile de răsboiu ale naţiunilor aliate. D-sa se teme că se va repeta întocmai, ceea ce s’a întâmplat după armistiţiul din Noembrie 1918 :„...când s’a sfârşit răsboiul, ne-am văzut visurile spulberate. Lozincile noastre sfinte deveniră obiectul ironiilor mondiale, numai pentru că naţiunile aliate n’au ştiut să-şi identifice interesele şi proectele încă în cursul operaţiunilor“. Primejdia se repetă. In cursul călătoriei în Orient, d. Wendell Wilkie a fost întrebat pretutindeni dacă d. Churcill şi Anglia vor aplica prevederile Chartei Atlanticului numai statelor Europei Occidentale, aşa cum reeşia dintr’o declaraţie din Septembrie 1942 a premierului britanic. Când politicianul american a încercat să convingă pe cei interesaţi că Marea Britanie va organiza pacea generală, în conformitate cu drepturile naţiunilor, a întâmpinat scepticismul ironic al interlocutorilor. Scepticism pe deplin justificat, confirmat de evoluţia ulterioară a evenimentelor. Cine mai crede azi în Charta Atlanticului*? In orice caz, nu d. Wendell Willkie este acela. D-sa nu crede, deocamdată, decât în pericolul care ameninţă naţiunile aliate din pricina absenţei unui plan comun de organizare a păcii De unde vine pericolul ? Ultimele evenimente, din Teheran şi cele iscate în jurul problemei poloneze, indică neîndoios Uniunea Sovietelor ca isvor al îngrijorărilor de care mișună nu numai cartea d-lui Wendell Willkie, ci și întreaga presă anglo-americană din ultimele săptămâni. strigăt de aur al polonezilor vremuri grele pentru vecinii Uniunei Sovietelor STOCKHOLM, 9 (Rador), respondenta Agenţiei D. transmite: „Svenska Dagbladet“ scrie că strigătul de ajutor al polonezilor prevesteşte vremuri grele nu numai pentru vecinii Uniunii Sovietelor, dar şi pentru tot nordul Europei. Se pare că Moscova are de gând să-şi extindă mai departte spre vest poziţia ei politică din Europa răsăriteană. Este probabil că cei de la Moscova să nu aibă nimic împotrivă dacă izolaţionismul ar câştiga din nou teren în Statele Unite. Ar urma oare ca Polonia — se întreabă ziarul — să primească drept despăgubiri pentru pierderea Poloniei răsăritene, promisiuni în ce priveşte Prusia răsăriteană, POLISABONA, 9 (Rador). — După cum anunţă Serviciul Britanic de Informaţiuni, se declara în cercurile sovietice din Londra. Duminică dimineaţa, că „este lipsită de orice sens“ ştirea după care sovieticii ar fi proSTOCKHOLM, S (Bp.). — In Suedia se urmăreşte cu o atenţie deosebită conflictul ruso-polonez. Deşi cercurile suedeze nu sunt dispuse sa se identifice cu atitudinea sau politica guvernului de exil polonez, tomis o soluţie de compromis a problemei graniţei cu Polonia. In cercurile poloneze, — se spune mai departe în aceeaşi ştire, — nu se ştie nimic despre o asemenea propunere. tuşi atitudinea puterilor din Vest a provocat, o oarecare neîncredere. Ziarul conservativ,Svenska Dagbladet" scrie la sfârşitul unui articol care se ocupă cu deamănuntul cu naşterea şi demersul conflictului ruso-polonez: „Pentru popoarele vecine cu Uniunea Sovietică şi chiar pentru noi locuitorii Nordului, aceste contraste sunt proorocitoare de dezastru şi îţi dau impresia ca şi când cei din Vest ar fi gata să considere problemele Europei din perspectiva mesei verzi şi nicidecum în cruda lor realitate. Ziarul spune că este normal ca în vederea pregătirilor militare actuale, să nu se afle nimic din Londra şi Washington, dar se pare ca şi când Moscova ar intenţiona să-şi permute poziţia sa pur politică in Europa de Est. Co- Imerania şi Silezia, ceace ar otrăvi ! In orice caz, Uniunea Sovietelor N. B. Pe vecie raporturile dintre Polova avea sabia şi cuţitul în viitoarnna Şi Germania ?rea Europă. O desminţire sovietica privitoare la graniţa cu Polonia Suedia urmăreşte cu atenţie contactu ruso-p polonez Restricţiuni pentru intrarea laicilor în mănăstirile catolce ROP/IA. 9 (Rador). — Corespondentul Atenţiei DMR transmite : După cum anunţă postul de radio Roma. Vaticanul a trimis instrucţiuni severe tuturor mănăstirilor catolice din îcată lumea să nu mai primească nici un fel de persoane la'"e în incinta mâ- Prizonierii englezi de pe insula Leros așteaptă să fie transportat.' r ă s * * * îi fără autorizația specială a auîn tabere. PK. Mb.) r torităților superioare eclesiastice. Zorile se arată. Un camarad rănit este dus în (Ph. Wb.), spatele frontului. Discursul uressUiuutui statului Minez li înnoram innoimor sonate multe HELSINKI, 9 (Rador). — Corespondentul agenţiei DNR transmite : Preşedintele statului finlandez, d. Risto Ryti, a inaugurat Duminică, printr’un discurs radiodifuzat, activitatea organizaţiilor auxiliare pentru ajutorul de război şi al instituţiilor sociale publice. Şeful statuului a mulţumit poporului finlandez pentru ajutorul dat, pentru sacrificiile făcute, precum şi pentru înalta concepţie de răspundere pe care a arătat-o faţă de concetăţenii nevoiaşi. Cu toate că starea de răsboi, a subliniat d. Risto Ryti, influenţează, între altele, viaţa fiecăruia dintre noi şi cu toată că fiecare trebue să îndure partea sa de sacrificii, cei a căror temelie de viaţă a fost sdruncinată, sunt cei mai grav loviţi. Către aceştia deci va trebui să meargă în primul rând cea mai mare parte a darurilor făcute de întreaga naţiune. Poporul finlandez a făcut o dovadă incontestabilă de marea sa bunăvoinţă, în limita posibilului ,pentru strângerea ajutorului popular, deoarece in cursul ultimilor doi ani de război el a donat 230 de milioane de mărci finlandeze pentru această operă. Poporul finlandez care în cursul istoriei sale a învăţat că în vremurile cele mai grele nu poate conta decât pe propria sa forţă, n’a lăsat să treacă în zadar apelul la acţiunea de ajutorare în comun făcut. In măsur în care succesul ajutorului ular finlandez,au sporit din an ,un an în cursul războiului, a subliniat in concluzie şeful statului, este sigur că noul an va stimula şi el acest popor, prin munca în comun, să facă tot ce-l va sita în putinţă pentru binele patriei. RISTO RUTI Preşedintele Finlandei Alt candidat la alegerile prezidenţiale ale Statelor Unite sidenţiale din Statei© Unite, ca reprezentant al partidului republican. D. Warren este avocat, a participat la ultimul răsboi mondial și este în vârstă de 55 ani. SlecLarafiile generalului Montgomery BERLIN, 9 (Rador). — Din sursă autorizată se comunică : Generalul Montgomery a declarat în ziua de 3 ianuarie, când a sosit în Anglia, că nu tancurile, blindatele sau vasele de linie vor câştiga acest război, ci spiritul soldaţilor. Nu ordinele scrise îi fac să depună sforţări maxime ci contactul personal pe care îl au cu ei comandanţii lor şi deci conducerea. Aceste cuvinte vin dintr’o ţară ce râdea pe vremuri de tinerii generali germani, cari, din prima zi a războiului, în fruntea trupelor lor şi în imediata apropiere a inamicului conduceau operaţiunile din apreciere directă a situaţiei, obţinând în felul acesta succese ce permit acum Germaniei să se menţină, în faza defensivă, fără a fi nevoită să-şi atace rezervele. Aşa cum este cazul în armata de uscat, este cazul şi în aviaţie şi în marina de război. Câteşitrei ramuri ale armatei germane au suferit pierdere mari de generali şi amirali comandanţi, ceea ce dovedeşte dincolo de orice îndoială cât de fundamental diferite sunt concepţiile despre trupe, conducere şi darea ordinelor în cele două tabere. Generalul Montgomery a dat această dispoziţie — căci lauda pe care aduce ofiţerilor de sub comanda sa nu este nimic altceva decât un ordin în acest sens, cu prilejul unei conversaţii privitoare la invazie, cu privire la rezultatul căreia există in prezent tot atâta claritate ca la ce trebue să se aştepte aliaţii în cursul realizării intenţiei lor. Este interesant că această modificare a concepţiei britanice este anunţată de un ofiţer superior în cel de al cincelea an de război, de un militar şi în pragul fără îndoială al celei mai grele faze a acestui război, de un militar care trebue să se fi gândit cu acest prilej la oameni ca Rommel, von Briesen etc. ca şi la comandanţii submarinelor germane ce stau în strâns contact cu oamenii lor iar comandantul armei submarine se află în legături regulate cu toate celelalte unităţi ale marinei de război. Aceasta explică faptul că toţi îşi execută ordi- nele, şi în primul rând oamenii lui de pe submarine, chiar şi epoca grea, de succese mai reduse din cauza reajustărilor tehnice. Planul generalului Montgomery de a crea o stare de spirit asemănătoare trebue să fie socotit ca irealizabil, dată fiind mentalitatea liberal-democratică engleză. Amiralul Doenitz poate să ducă oamenii săi de pe submarine și prin iad, pentru că ei au încredere în el, mai mult, pentru că îl iubesc. De ce ? Acesta este secretul său. Germanii sunt convinşi că spusa lui, „Vom reveni“, se va împlini în curând. Această credinţă mişcă munţii. Generalul Montgomery este primul englez care şi-a dat seama de acest lucru. Divizia f de tancuri Hermann Goering. Pentru fapte de arme extra- identul Agenţiei DNR transmite: ordinare pe fronuil italian, solda n sunt decoraţi cu Crucea de Fierie a „maiorului britanic al Pales Idei vechi pentru ziua de mâine de MIRCEA V. PIERESCU Oricine urmăreşte presa şi publicaţiile actuale îşi dă seama că alături de ştirile care privesc evenimentele politice şi cele militare, ocupă un joc de frunte şi preocuparea de ceace se va petrece după războiu. dintre problemele pe care şi le pun cei care se cred îndreptăţiţi a anti- Clipsapicbisisisis cu caracter ecolivmic ocupă locul întâi. Iar aceste probleme converg spre o preocupare unică , condiţiile în care se va relua activitatea economică întreruptă de războiu. Preocuparea şi tema ei sunt îndreptăţite pentru că sunt vechi decând lumea s'a aşezat pe bazele spirituale de astăzi. Un istoric bine cunoscut descriind finalul nedecis al răsboiului de 30 ani şi teoria echilibrului între puteri, care s'a înfiripat în acel timp, spre a stăpâni gândirea politică europeană până în zilele noastre, constată că este greu „să putem deosebi în mod lămurit, diferitele tendinţe ale conflictului. Dar de atunci am început să ne dăm seama ce rol însemnat joacă, în toate chestiunile Internaţionale, motivele şi calculele economice". Fără îndoială că aşa este şi totuşi cele două decenii de frământări, de la 1918 încoace, par a fi deplasat centrul atenţiei generale de pe terenul economic, pe cel social. Cu alte cuvinte, a deplasat preocuparea de la mutaţia materiei prin schimb, spre aceea de om şi de viaţa lui. Abea acum începe să ne fie înţeleasă maxima lui Abraham Lincoln care spunea, la mijlocul secolului trecut: „Dumnezeu trebue să iubească mult poporul de rând, altfel nu ar fi creiat atâta". Şi să se facă eforturi spre a îmbunătăţi situaţia acestui popor care pare să fie singurul „ales" între celelalte Mijloacele economice pure folosite în ultimul secol s'au dovedit neputincioase să realizeze mai multă dreptate. Iar cele anume creiate, au fost ignorate, dacă nu chiar prescrise. Şi s'au ivit extremele. Acest războiu le-a pus în lumina adevărată şi peste tot s'a produs reacţia care, repetăm, ne îndreptăţeşte să credem că economia de mâine va căpăta un pronunţat caracter social, realizându-se printr-un sistem care nu ne încumentăm să-l preconisăm, dar care nu va fi nici cel vechi, nici cel visat. Statisticile americane, pline de hai cum sunt, stabileau acum câţiva an că o treime din omenire nu cunoaşte încă folosirea unui tacâm şi mănâncă cu mâna; iar din cele două treimi o buna poate una cunoaşte decât singura. Fără a adăuga cifrele care arată pe cei care nu au ce mânca nici cu mâna, nici cu tacâmul, ne dăm seama că lucrurile nu mai pot merge aşa. De un secol şi ceva se vorbeşte de „o chestiune socială" şi tot de atunci s'a lansat ideia unei lumi mai bune. Nu se poate ca acestea sa nu-şi găsească astăzi forţa de realizare. Istoria ne învaţă că nici o ideie de acest fel nu a rămas nerealizată, dar că i-a trebuit un timp spre a deveni imperativ. Semnele vremii ne spun că noi trăim acum triumful ideilor sociale care s-au emis acum un secol şi jumătate. De aceea ni se pare nouă că sunt alături cu drumul preocupările celor care se frământă să descifreze calea reluării vechilor făgaşe şi mmjloacele de a o uşura cât mai mult, spre a nu se perde niciun minut atunci când tunul şi avionul vor înceta de a mai îi arme şi vor deveni marfă şi mijloc de transport. Pentru cei care se tem de tot ce este nou, aşi vrea să le spun că în cele afirmate aci nu este nici o noutate. Sunt idei şi tendinţe vechi pe care nu le-au privit cu atenţie. Războiul cu tot cortegiul lui de griji şi mizerii, face să se deschidă ochii şi să se lărgească puterea de înţelegere. Juristul englez Ieremia Bentham scria la 1831 următoarele : „Mijlocul de a-ţi face viaţa plăcută este să faci plăcută viaţa altora. Mijlocul de a te face viaţa plăcută este să-i faci să creadă că-i iubeşti. Mijlocul de a face să creadă că-i iubeşti este, să-i iubeşti cu adevărat" Nu ştiu de ce mi-au venit în minte elceste cuvinte acuma când închei un articol, care trebuia să fie o schiţă asupra înţelesului ce trebue să dăm astăzi noțiunea de activitate economică. Veştii de la Cluj de E. ROŞCA MALIN Când am scris în acest loc despre Iporului şi a se cere credinţa neclintită un „Almanah“ sosit din Ţara supreme în Dreptatea Domnului“... Şi Calendarur crucificări româneşti, nu cunoşteam fiul de la Cluj ne arată că în cursul anului trecut n'a fost săptămână în care vlădicii să nu fie prin sate în mijlocul poporului. „Episcopul Nicolae Colan a străbătut eparhia — scrie un cronicar—din Săcuime până în Maramureş şi din graniţa năsăudeană până în Biharia şi mai departe până în Budapesta în Paraclisul fundaţiei Gojdu, chivernisită de protopopul Toma Ungureanu“. Episcopul dr. Iuliu Hossu a vizitat 42 regiuni româneşti, vlădicul cărturar al Oradiei Mari, Ion Suciu a împlinit 40 vizitaţii canonice, iar dârzul păstor al Maramureşului Voevodal, P. S. S. Alexandru Rusu „a pironit în muguri forţele întunericului şi a răsfirat în lumină îmbietoare cărările Domnului“ în 6 vizitaţii canonice şi 48 misiuni sfinte. „Dar misionarismul Ardealului de Nord n’a fost numai valorizarea energiilor pe terenul propovăduitor şi al evanghelizărilor. Vlădicii meleagurilor noastre au înţeles şi celălalt imperativ al misionarismului creştin, cu nimic mai puţin important: scrisul“. Pentru a se ilustra acest adevăr, calendarul de la Cluj enumera volumele religioase scoase sub oblăduirea epîscopilor români în 1943 , peste 20. Alături de privegherea epîscopilor, soldaţii scrisului românesc din Cluj ne zugrăvesc cadenţa robustă ce o înregistrează mereu cooperativa „Plugarul“ — sub a cărei aripă se oploşesc toate institutele cooperatiste româneşti din Transilvania de sus — care isbuteşte să-şi afirme forţa economică cu toate piedicile impuse. Cooperaţia pentru fraţii de acolo e o „celulă vie a corpului nostru, un altar, în jurul căruia ne rugăm pentru zile de isbăvire ce le aşteptăm, este o regăsire prin noi înşine, aşa cum ne-am pomenit din neam în neam“ — cum spunea cu cumpănită înţelepciune d. Haţieganu în 29 iulie 1943, la adunarea generală. Filele calendarului din Cluj — străbătute de viziunea unităţii româneşti ce nu poate fi ştirbită prin trăsături... sunt pline apoi de întreaga poveste neamului cel fără noroc, ticluită cu fraze luate din biblie şi picurată peste vremile cu strâmbătăţi ce trec... Scrisul e o continuă răsvrătire contra soartei. Frazele confrailor coboară undeva in adâncimi de suflete numai de noi măsurate, răscolind. — nu ştiu cum — înţelesul unor mânii cari ne vânzolesc si ne noi, pălmaşii scrisului de aici Peste înţelesul ni'nturîlor lui Gh. Dăncuş, Cacob Tis, Raul Şorban, popa Cireu şi Deac — redactori ai Tribunei Ardealului“ — şi peste tăcerea elocventă a întreg-i suflări româneşti de acolo, câmnâe nu ştiu re porniri spre triumfuri răsturnătoare, ar eu. fie enfeori îi citesc, im v’ne. nu ştiu cum. să chiui a nevrăjmăşită bucurie... cartea de la Cluj scoasă de redactorii „Tribunei Ardealului“ şi intitulată : „Calendarul cooperativelor Plugarul din Ardealul de Nord“. Am primit, ieri, cu mare întârziere pe la vămile cucului Transilvaniei insuliţate de acum , o carte mare de peste 300 pagini ce cade greu peste cântarul ostenelilor LISABONA, 9 (Rador). — După cum află din Sacramento (California) Serviciul Britanic de Informaţiuni, d. Warren, guvernatorul Californiei, a admis să fie propuse pornite sub privegherea gândurilor candidat la viitoarele alegeri pre- vrăşmaşe. Pe coperta încadrată motive roşu româneşti pe albastrul cerestru punctat de mohorârea unui galben întunecat ca şi inimile, scrie cu plugul un ţăran ce are privirea mereu aţintită spra razele ce ţâşnesc abea de după norii grei ai aşteptărilor. In paginile calendarului, gazetarii români din Cluj au adunat gândurile, vredniciile, nădejdile şi durerile pentru a le proiecta în tâmpla viitorului , primul moment rezumativ pe care-l trăesc şi scriu, acum cu ocazia intrării in cel de al patrulea an de abea stăpânite aşteptări pălmaşii gândurilor şi scrisului valah de acolo. Calendarul din Cluj este în ceastă privinţă întremătoare mărturie ce ne vine de peste Dealul Căpăţinii. Scrisul gazetarilor din Cluj se îndreaptă, instinctiv, spre Bisericile Româneşti şi ţărănime, ca spre supremele icoane ale trăiniciilor noastre. Fiecare condcer român din Clujul durerilor noastre e un slujitor smerit al altarelor. Biserica de eri şi de azi din Ardealul de Nord — scrie I. T. Buzdugan in Calendarul diin Cluj, — implineşte istoria, despică orientare dârză pentru poporul nostru şi împlineşte poruncile năzuinţelor româneşti“. Sub scutul ei se oploşeşte ţărănimea noastră dornică de mărşăluire pe drumurile istoriei şi ale Domnului... Aşa se înţelege credinţa şi lupta sub zodie streină. Animaţi de acest adevăr, vlădicii români din Ardealul de Nord au luat pe umeri drumurile satelor pentru a tălmăci grijile ce le poartă pe- Guvernatorul britsiic al viață MERSINA, 9 (Rador). — Corespon (FK. Wb.) i Unei, Morris Bailey.