Curentul, ianuarie 1944 (Anul 17, nr. 5711-5731)

1944-01-11 / nr. 5711

mi­l XVII, Nr 5*11 7 LEI Marți II Ianuarie 1944 Redacţia Secretariatul Secretarul.ggtm­ Redacţia­­ politicii Redacţia, sportivă 8Pro vinţâS" ■ Sfe Biroul­­ TELEFOANE: 3 27 53 3 40.86 1.84.40 3.40 88 8.27 53 4.89 28 Personalul, maw redacţia si administraţia S tr a d a Belvedere Nr. 6 Cab. directorului 8.24.47 Ad­torul delegat 5.54.82 Contab si depou. 8.40.80 Abon­ai publicit 3.40.84 Expediția si vâna, 4 23.32 Tipografia 4.84.48 Contenciosul 4.92.59 Propneriul : „Curentul" S. A. ft. Tribunalul Ilfov Registrul publicațiilor No. 174/1938 Taxa poștală plătită în numerar conform adresei direcţiei generale P. T. T. No. 29.744/1939 ABONAMENTE : In provincie: 1 an 1.700 lei; 6 luni 900 lei; 3 luni 500 lei; In Capitală: 1 an 2.000 lei; 6 luni 1.000 lei; 3 luni 600 lei; Instituţiile particulare şi de Stat 3.500 lei anual îngrijorările d-lui Wendell Willkie de GEORGE SBÂRCEA sunt cincisprezece luni de cândi spn, fără ca situaţia creată în urmaisiune nervoasă, gata pentru sacri­­d. Wendell Willkie s’a întors la I tratativelor de pace să fi justificat I ficii neînchipute, cu singura con-Washingiton din călătoria făcută în Egipt, Palestina, Siria, Turcia, U. R. S. S. şi China, publicându-şi în volum impresiile culese în cursul acestei vizite. Inteligenţă realistă, refractară himerelor, politicianul a­­merican le-a spus lucrurilor pe nu­me, cu libertatea de exprimare ca­racteristică lumii de peste Ocean. Rezervându-şi dreptul la critică, d. Willkie a încercat să prezinte opi­niei publice a Statelor Unite pră­pastia îngrijorătoare ce există între realităţile ră­zboiului şi iluziile pe care aliaţii îşi bazează acţiunea. Niciuna din naţiunile aliate, con­stată din capul locului autorul, nu este conştientă pentru ce luptă. Ori­cât de importantă ar fi contribuţia baionetei la evoluţia umanităţii, spiritului îi revine rolul decisiv. Oamenii nu se omoară din simpla pasiune de a distruge. Luptă de o­­biceiu pentru un ideal. Uneori idea­lul acesta rămâne la periferia in­tereselor generale, alteori este dea­­dreptul egoist. Un răsboiu câştigat însă fără ca el să fi fost purtat în numele unui ideal, echivalează cu o pace pierdută. De ce a fost atât de categorică victoria răsboiului de independenţă al Statelor Unite? — întreabă d. Wendell Willkie. Pen­­tru că deasupra mulţimilor ameri­cane flutura lozinca precisă a li­bertăţii. America acelui veac ştia ce vrea. Din păcate însă, nu acelaş lucru poate fi spus despre partici­parea Statelor Unite la răsboiul mondial din 1914 şi la cel prezent. In 1914, continuă cu amărăciune autorul, deşi scopul pentru care America a intrat în conflict alături de Anglia a fost bine conturat, efi­cacitatea lui a fost paralizată de nesinceritatea aliaţilor, care înainte de a căuta să înfăptuiască idealul ce justificase sângeroasele jertfe, s-au grăbit să valorifice acordurile secrete încheiate fără ştirea State­lor Unite. ..Abia după semnarea armistiţiu­lui ne-am dat seama că nu exista nicio înţelegere între noi şi aliaţi, în privinţa organizării păcii. Fie­care a adoptat o politică de mare putere, în loc să urmeze drumul ja­lonat prin punctele lui Wilson. Re­zultatul ? S’au prăpădit milioane de de oameni, fără să se fi realizat pretutindeni idealul de convieţuire internaţională preconizat de Wil­imensele sacrificii aduse. Concluzia d-lui Wendell Willkie este deci, că nimic nu poate şi ob­ţinut prin pace, dacă idealurile pre­­cişa pentru care o unţiune sau un grup de popoare s’a amestecat în conflict n’au fost precizate şi câş­tigate încă în cursul războiului. A­­liaţii luptă pentru anumite principii fundamentale în organizarea de mâine a lumii. Dar câţi din cei care mor sau înving în umbra dra­pelului democraţiilor sunt con­ştienţi de ele ? „Spre a stabili definitiv pentru ce luptăm — continuă d. Wendell Willkie — este necesar în primul rând să creiăm un acord perfect între noi şi aliaţii noştri. Nu este deajuns ca el să existe între condu­cători. Cred mai curând că înţele­gerea trebue să isvorască din armo­nia tacită dintre popoarele care lup­tă pe aceeaşi baricadă. Vrem să a­­vem în sfârşit certitudinea că ne batem cu toţii pentru o cauză co­mună ,să cunoaştem scopurile de răsboiu ale Rusiei şi Chinei şi, la rândul nostru, suntem obligaţi să le comunicăm şi noi ţelurile noastre“. Pentru a obţine victoria, susţi­ne politicianul american, răsboiul trebue socotit o afacere intimă a Americii. Probabil însă, că d. Will­kie nu este mulţumit cu stările din Statele Unite, deoarece pretinde schimbarea radicală a actualului raport dintre opinia publică şi pu­terea de stat. D-sa susţine că îna­intarea mareşalului Rommel în A­­frica a putut fi oprită numai dato­rită acceptării punctului de ve­dere public în legătură cu calita­tea comandamentului aliat din E­­gipt. Dacă critica exercitată de­­presă şi opinia publică nu ar fi fost luată în seamă, probabil că anglo­­americanii ar fi fost puşi în faţa unor surprize tragice în campania din Africa de Nord. Asta înseamnă că în Statele Unite există un di­vorţ parţial între cetăţeni şi con­ducători, divorţ ale cărui conse­cinţe sunt incalculabile pentru o ţară în plin răsboiu. Se apropie răsboiul de sfârşit ? D. Wendell Willkie este hotărît de părerea că el nu mai poate dura mult. Există pretutindeni semne şi d-sa le-a văzut la faţa locului, încă din toamna anului 1942. Atât în Statele Unite, cât şi în Orient, lu­mea trăia de pe atunci într’o ten­diţie : să i se îngădue să întreză­rească sau să spere sfârşitul cât mai apropiat al ostilităţilor. Or a­­ceasta corespunde stării de spirit care domnea in Europa la sfârşi­tul anului 1917 şi indică micşora­rea elanului ofensiv, sleirea forţe­lor morale, ceea ce ar trebui să în­grijoreze comandamentul aliat. „Aliaţii trebue deci să intensifice ritmul şi eficacitatea operaţiunilor, dacă nu vreau să piardă definitiv partida“. Ceea ce se pare însă îngrijorător d-lui Wendell Willkie este tocmai dezacordul între sca­denţa apropiată a păcii şi inexis­tenţa unui numitor comun în ţe­lurile de răsboiu ale naţiunilor a­­liate. D-sa se teme că se va repeta întocmai, ceea ce s’a întâmplat după armistiţiul din Noembrie 1918 :„...când s’a sfârşit răsboiul, ne-am văzut visurile spulberate. Lozincile noastre sfinte deveniră o­­biectul ironiilor mondiale, numai pentru că naţiunile aliate n’au ştiut să-şi identifice interesele şi proec­­tele încă în cursul operaţiunilor“. Primejdia se repetă. In cu­rsul că­lătoriei în Orient, d. Wendell Wil­kie a fost întrebat pretutindeni dacă d. Churcill şi Anglia vor a­­plica prevederile Chartei Atlanti­cului numai statelor Europei Occi­dentale, aşa cum reeşia dintr’o de­claraţie din Septembrie 1942 a premierului britanic. Când politi­cianul american a încercat să con­vingă pe cei interesaţi că Marea Britanie va organiza pacea gene­rală, în conformitate cu drepturile naţiunilor, a întâmpinat scepticis­mul ironic al interlocutorilor. Scepticism pe deplin justificat, confirmat de evoluţia ulterioară a evenimentelor. Cine mai crede azi în Charta Atlanticului*? In orice caz, nu d. Wendell Willkie este acela. D-sa nu crede, deocamdată, decât în pe­ricolul care ameninţă naţiunile a­liate din pricina absenţei unui plan comun de organizare a păcii De unde vine pericolul ? Ultimele evenimente, din Teheran şi cele is­cate în jurul problemei poloneze, indică neîndoios Uniunea Soviete­lor ca isvor al îngrijorărilor de care mișună nu numai cartea d-lui Wendell Willkie, ci și întreaga presă anglo-americană din ulti­mele săptămâni. strigăt de au­r al polonezilor vremuri grele pentru vecinii Uniunei Sovietelor STOCKHOLM, 9 (Rador), respondenta Agenţiei D. transmite: „Svenska Dagbladet“ scrie că strigătul de ajutor al polonezilor prevesteşte vremuri grele nu nu­mai pentru vecinii Uniunii Sovie­telor, dar şi pentru tot nordul Eu­ropei. Se pare că Moscova are de gând să-şi extindă mai departte spre vest poziţia ei politică din Europa răsăriteană. Este probabil că cei de la Mos­cova să nu aibă nimic împotrivă dacă izolaţionismul ar câştiga din nou teren în Statele Unite. Ar urma oare ca Polonia — se întreabă ziarul — să primească drept despăgubiri pentru pierderea Poloniei răsăritene, promisiuni în ce priveşte Prusia răsăriteană, PO­LISABONA, 9 (Rador). — După cu­m anunţă Serviciul Britanic de In­­formaţiuni, se declara în cercurile so­vietice din Londra. Duminică dimi­neaţa, că „este lipsită de orice sens“ ştirea după care sovietici­i ar fi pro­STOCKHOLM, S (Bp.). — In Sue­dia se urmăreşte cu o atenţie deose­bită conflictul ruso-polonez. Deşi cercurile suedeze nu sunt dispuse sa se identifice cu atitudinea sau poli­tica guvernului de exil polonez, to­mis o soluţie de compromis a pro­blemei graniţei cu Polonia. In cercurile poloneze, — se spune mai departe în aceeaşi ştire, — nu se ştie nimic despre o asemenea propu­nere. tuşi atitudinea puterilor din Vest a provocat, o oarecare neîncredere. Zia­rul conservativ­­,Svenska Dagbladet" scrie la sfârşitul unui articol care se ocupă cu deamănuntul cu naşterea şi demersul conflictului ruso-polonez: „Pentru popoarele vecine cu Uniu­nea Sovietică şi chiar pentru noi lo­cuitorii Nordului, aceste contraste sunt proorocitoare de dezastru şi îţi dau impresia ca şi când cei din Vest ar fi gata să considere problemele Europei din perspectiva mesei verzi şi nicidecum în cruda lor realitate. Ziarul spune că este normal ca în vederea pregătirilor militare actuale, să nu se afle nimic din Londra şi Washington, dar se pare ca şi când Moscova ar intenţiona s­ă-şi permute poziţia sa pur politică in Europa de Est.­­ Co- I­merania şi Silezia, ceace ar otrăvi ! In orice caz, Uniunea Sovietelor N. B.­ Pe vecie raporturile dintre Polo­­va avea sabia şi cuţitul în viitoa­r­nna Şi Germania ?­­­rea Europă. O desminţire sovietica privitoare la graniţa cu Polonia Suedia urmăreşte cu atenţie cont­actu ruso-p polonez Restricţiuni pentru intra­rea laicilor în mănăsti­rile catolce ROP/IA. 9 (Rador). — Coresponden­tul Atenţiei DMR transmite : După cum anunţă postul de radio Roma. Vaticanul a trimis instrucţiuni severe tuturor mănăstirilor catolice din îcată lumea să nu mai primească nici un fel de persoane la'"e în incinta mâ- Prizonierii englezi de pe insula Leros așteaptă să fie transportat.' r ă s * * * îi fără autorizația specială a au­în tabere. PK. Mb.) r torităților superioare eclesiastice. Zorile se arată. Un camarad rănit este dus în (Ph. Wb.), spatele frontului. Discursul uressUiuu­tui statului Minez li înnoram inn­oimor son­ate m­ulte HELSINKI, 9 (Rador). — Corespon­dentul agenţiei DNR transmite : Preşedintele statului finlandez, d. Risto Ryti, a inaugurat Duminică, printr’un discurs radiodifuzat, activi­tatea organizaţiilor auxiliare pentru ajutorul de război şi al instituţiilor sociale publice. Şeful statuului a mulţumit poporu­lui finlandez pentru ajutorul dat, pentru sacrificiile făcute, precum şi pentru înalta concepţie de răspunde­re pe care a arătat-o faţă de concetă­ţenii nevoiaşi. Cu toate că starea de răsboi, a sub­liniat d. Risto Ryti, influenţează, în­tre altele, viaţa fiecăruia dintre noi şi cu toată că fiecare trebue să îndure partea sa de sacrificii, cei a căror temelie de viaţă a fost sdruncinată, sunt cei mai grav loviţi. Către aceştia deci va trebui să meargă în primul rând cea mai mare parte a darurilor făcute de întreaga naţiune. Poporul finlandez a făcut o dovadă incontesta­bilă de marea sa bunăvoinţă, în limita posibilului ,pentru strângerea ajutoru­lui popular, deoarece in cursul ulti­milor doi ani de război el a donat 230 de milioane de mărci finlandeze pen­tru această operă. Poporul finlandez care în cursul istoriei sale a învăţat că în vremurile cele mai grele nu poate conta decât pe propria sa forţă, n’a lăsat să treacă în zadar apelul la acţiunea de ajutorare în comun făcut. In măsur în care succesul ajutorului ular­ finlandez,­au sporit din an ,un an în cursul războiului, a subliniat in concluzie şeful statului, este sigur că noul an va stimula şi el acest popor, prin munca în comun, să facă tot ce-l va sita în putinţă pentru binele pa­triei. RISTO RUTI Preşedintele Finlandei Alt candidat la alegerile prezidenţiale ale State­lor Unite sidenţiale din Statei© Unite, ca re­prezentant al partidului republi­can. D. Warren este avocat, a parti­cipat la ultimul răsboi mondial și este în vârstă de 55 ani. SlecLarafiile generalului Montgomery BERLIN, 9 (Rador). — Din sursă autorizată se comunică : Generalul Montgomery a declarat în ziua de 3 ianuarie, când a sosit în Anglia, că nu tancurile, blindatele sau vasele de linie vor câştiga acest răz­boi, ci spiritul soldaţilor. Nu ordinele scrise îi fac să depună sforţări ma­xime ci contactul personal pe care îl au cu ei comandanţii lor şi deci con­ducerea. Aceste cuvinte vin dintr’o ţară ce râdea pe vremuri de tinerii generali germani, cari, din prima zi a războiu­lui, în fruntea trupelor lor şi în ime­diata apropiere a inamicului condu­ceau operaţiunile din apreciere di­rectă a situaţiei, obţinând în felul a­­cesta succese ce permit acum Germa­niei să se menţină, în faza defensivă, fără a fi nevoită să-şi atace rezer­vele. Aşa cum este cazul în armata de uscat, este cazul şi în aviaţie şi în marina de război. Câteşitrei ramuri ale armatei germane au suferit pier­dere mari de generali şi amirali co­mandanţi, ceea ce dovedeşte dincolo de orice îndoială cât d­e fundamental diferite sunt concepţiile despre trupe, conducere şi darea ordinelor în cele două tabere. Generalul Montgomery a dat a­ceastă dispoziţie — căci lauda pe care aduce ofiţerilor de sub comanda sa nu este nimic altceva decât un ordin în acest sens, cu prilejul unei con­versaţii privitoare la invazie, cu pri­vire la rezultatul căreia există in prezent tot atâta claritate ca la ce trebue să se aştepte aliaţii în cursul r­ealizării intenţiei lor. Este interesant că această modifi­care a concepţiei britanice este anun­ţată de un ofiţer superior în cel de al cincelea an de război, de un militar şi în pragul fără îndoială al celei mai grele faze a acestui război, de un mi­litar care trebue să se fi gândit cu a­­cest prilej la oameni ca Rommel, von Briesen etc. ca şi la comandanţii sub­marinelor germane ce stau în strâns contact cu oamenii lor iar comandan­tul armei submarine se află în legă­turi regulate cu toate celelalte unităţi ale marinei de război. Aceasta ex­plică faptul că toţi îşi execută ordi-­ nele, şi în primul rând oamenii lui de pe submarine, chiar şi epoca grea, de succese mai reduse din cauza reajus­tărilor tehnice. Planul generalului Montgomery de a crea o stare de spirit asemănătoare trebue să fie socotit ca irealizabil, d­ată fiind mentalitatea liberal­-de­­mocratică engleză. Amiralul Doenitz poate să ducă oamenii săi de pe sub­marine și prin iad, pentru că ei au în­credere în el, mai mult, pentru că îl iubesc. De ce ? Acesta este secretul său. Germanii sunt convinşi că spusa lui, „Vom reveni“, se va împlini în curând. Această credinţă mişcă munţii. Generalul Montgomery este primul englez care şi-a dat seama de acest lucru. Divizia f de tancuri Hermann Goer­ing. Pentru fapte de arme extra- i­dentul Agenţiei DNR transmite: ordinare pe fronuil italian, solda n sunt decoraţi cu Crucea de Fier­­ie a „maiorului britanic al Pales­ Idei vechi pentru ziua de mâine de MIRCEA V. PIERESCU­ Oricine urmăreşte presa şi publica­ţiile actuale îşi dă seama că alături de ştirile care privesc evenimentele politice şi cele militare, ocupă un joc de frunte şi preocuparea de ceace se va petrece după războiu. dintre problemele pe care şi le pun cei care se cred îndreptăţiţi a anti- Clipsa­picbisisisis cu caracter ecoliv­mic ocupă locul întâi. Iar aceste pro­bleme converg spre o preocupare unică , condiţiile în care se va relua activitatea economică întreruptă de războiu. Preocuparea şi tema ei sunt îndreptăţite pentru că sunt vechi de­­când lumea s'a aşezat pe bazele spi­rituale de astăzi. Un istoric bine cu­noscut descriind finalul nedecis al răsboiului de 30 ani şi teoria echili­brului între puteri, care s'a înfiripat în acel timp, spre a stăpâni gândirea politică europeană până în zilele noastre, constată că este greu „să putem deosebi în mod lămurit, dife­ritele tendinţe ale conflictului. Dar de atunci am început să ne dăm seama ce rol însemnat joacă, în toate ches­tiunile Internaţionale, motivele şi cal­culele economice". Fără îndoială că aşa este şi totuşi cel­e două decenii de frământări, de la 1918 încoace, par a fi deplasat cen­trul atenţiei generale de pe te­renul economic, pe cel social. Cu alte cuvinte, a deplasat preocu­parea de la mutaţia materiei prin schimb, spre aceea de om şi de viaţa lui. Abea acum începe să ne fie în­ţeleasă maxima lui Abraham Lincoln care spunea, la mijlocul secolului trecut: „Dumnezeu trebue să iubească mult poporul de rând, altfel nu ar fi creiat atâta". Şi să se facă eforturi spre a îmbunătăţi situaţia acestui popor care pare să fie singurul „ales" între celelalte Mijloacele economice pure folosite în ultimul secol s'au dovedit neputin­cioase să realizeze mai multă drep­tate. Iar cele anume creiate, au fost ignorate, dacă nu chiar prescrise. Şi s'au ivit extremele. Acest războiu le-a pus în lumina adevărată şi peste tot s'a produs reacţia care, repetăm, ne îndreptăţeşte să credem că economia de mâine va căpăta un pronunţat ca­racter social, realizându-se printr-un sistem care nu ne încumentăm să-l preconisăm, dar care nu va fi nici cel vechi, nici cel visat. Statisticile americane, pline de hai cum sunt, stabileau acum câţiva an că o treime din omenire nu cunoaşte încă folosirea unui tacâm şi mănân­că cu mâna; iar din cele două treimi o buna poate una cunoaşte decât sin­gura. Fără a adăuga cifrele care a­­rată pe cei care nu au ce mânca nici cu mâna, nici cu tacâmul, ne dăm seama că lucrurile nu mai pot merge aşa. De un secol şi ceva se vorbeşte de „o chestiune socială" şi tot de atunci s'a lansat ideia unei lumi mai bune. Nu se poate ca acestea sa nu-şi găsească astăzi forţa de reali­zare. Istoria ne învaţă că nici o ideie de acest fel nu a rămas nerealizată, dar că i-a trebuit un timp spre a de­veni imperativ. Semnele vremii ne spun că noi trăim acum triumful ide­ilor sociale care s-au emis acum un secol şi jumătate. De aceea ni se pare nouă că sunt alături cu drumul pre­ocupările celor care se frământă să descifreze calea reluării vechilor fă­gaşe şi mmjloacele de a o uşura cât mai mult, spre a nu se perde niciun minut atunci când tunul şi avionul vor înceta de a mai îi arme şi vor deveni marfă şi mijloc de transport. Pentru cei care se tem de tot ce este nou, aşi vrea să le spun că în cele afirmate aci nu este nici o nou­tate. Sunt idei şi tendinţe vechi pe care nu le-au privit cu atenţie. Răz­boiul cu tot cortegiul lui de griji şi mizerii, face să se deschidă ochii şi să se lărgească puterea de înţele­gere. Juristul englez Ieremia Bentham scria la 1831 următoarele : „Mijlocul de a-ţi face viaţa plăcută este să faci plăcută viaţa altora. Mijlocul de a te face viaţa plăcută este să-i faci să creadă că-i iubeşti. Mijlocul de a face să creadă că-i iubeşti este, să-i iubeşti cu adevărat" Nu ştiu de ce mi-au venit în minte el­ceste cuvinte acuma când închei un articol, care trebuia să fie o schiţă asupra înţelesului ce trebue să dăm astăzi noțiunea de activitate econo­mică. Veştii de la Cluj de E. ROŞCA MALIN Când am scris în acest loc despre I­porului şi a se cere credinţa neclintită un „Almanah“ sosit din Ţara supreme­ în Dreptatea Domnului“... Şi Calenda­­rur crucificări româneşti, nu cunoşteam f­iul de la Cluj ne arată că în cursul a­nului trecut n'a fost săptămână în care vlădicii să nu fie prin sate în mijlocul poporului. „Episcopul Nicolae Colan a străbătut eparhia — scrie un cronicar—­­din Săcuime până în Maramureş şi din graniţa năsăudeană până în Biharia şi mai departe până în Budapesta în Pa­raclisul fundaţiei Gojdu, chivernisită de protopopul Tom­a Ungureanu“. Epis­copul dr. Iuliu Hossu a vizitat 42 re­giuni româneşti, vlădicul cărturar al Oradiei Mari, Ion Suciu a împlinit 40 vizitaţii canonice, iar dârzul păstor al Maramureşului Voevodal, P. S. S. Ale­xandru Rusu „a pironit în muguri for­ţele întunericului şi a răsfirat în lu­mină îmbietoare cărările Domnului“ în 6 vizitaţii canonice şi 48 misiuni sfinte. „Dar misionarismul Ardealului de Nord n’a fost numai valorizarea ener­giilor pe terenul propovăduitor şi al evanghelizărilor. Vlădicii meleagurilor noastre au înţeles şi celălalt imperativ al misionarismului creştin, cu nimic mai puţin important: scrisul“. Pentru a se ilustra acest adevăr, calendarul de la Cluj enumera volumele religioase scoase sub oblăduirea epîscopilor ro­mâni în 1943 , peste 20. Alături de privegherea epîscopilor, soldaţii scrisului românesc din Cluj ne zugrăvesc cadenţa robustă ce o înregi­strează mereu cooperativa „Plugarul“ — sub a cărei aripă se oploşesc toate institutele cooperatiste româneşti din Transilvania de sus — care isbuteşte să-şi afirme forţa economică cu toate piedicile impuse. Cooperaţia pentru fraţii de acolo e o „celulă vie a corpului nostru, un altar, în jurul căruia ne rugăm pentru zile de isbăvire ce le aşteptăm, este o regăsire prin noi înşine, aşa cum ne-am pomenit din neam în neam“ — cum spunea cu cumpănită înţelepciune d. Haţieganu în 29 iulie 1943, la adu­narea generală. Filele calendarului din Cluj — stră­bătute de viziunea unităţii româneşti ce nu poate fi ştirbită prin trăsături... sunt pline apoi de întreaga poveste neamului cel fără noroc, ticluită cu fraze luate din biblie şi picurată peste vremile cu strâmbătăţi ce trec... Scrisul e o continuă răsvrătire con­tra soartei. Frazele confrailor coboară undeva in adâncimi de suflete numai de noi măsurate, răscolind. — nu ştiu cum — înţelesul unor mânii cari ne vânzolesc si ne noi, pălmaşii scrisului de aici Peste înţelesul ni'nturîlor lui Gh. Dă­ncuş, Cacob Tis, Raul Şorban, popa Cireu şi Deac — redactori ai Tribunei Ardealului“ — şi peste tă­cerea elocventă a întreg-i suflări ro­mâneşti de acolo, câmnâe nu ştiu re porniri spre triumfuri răsturnătoare, ar eu. fie enfeori îi citesc, im v’ne. nu ştiu cum. să chiui a nevrăjmăşită bucurie... cartea de la Cluj scoasă de redactorii „Tribunei Ardealului“ şi intitulată : „Calendarul cooperativelor Plugarul din Ardealul de Nord“. Am primit­, ieri, cu mare întârziere pe la vămile cucului Transilvaniei insuliţate de acum , o carte mare de peste 300 pagini ce cade greu peste cântarul ostenelilor LISABONA, 9 (Rador). — După cum află din Sacramento (Califor­nia) Serviciul Britanic de Informa­­ţiuni, d. Warren, guvernatorul Ca­liforniei, a admis să fie propus­e pornite sub privegherea gândurilor candidat la viitoarele alegeri pre- vrăşmaşe. Pe coperta încadrată motive roşu româneşti pe albastrul ce­restru punctat de mohorârea unui gal­ben întunecat ca şi inimile, scrie cu plugul un ţăran ce are privirea mereu aţintită spra razele ce ţâşnesc abea de după norii grei ai aşteptărilor. In paginile calendarului, gazetarii români din Cluj au adunat gândurile, vredniciile, nădejdile şi durerile pen­tru a le proiecta în tâmpla viitorului , primul moment rezumativ pe care-l trăesc şi scriu, acum cu ocazia intrării in cel de al patrulea an de abea stă­pânite aşteptări pălmaşii gândurilor şi scrisului valah de acolo. Calendarul din Cluj este în ceastă privinţă întremătoare mărturie ce ne vine de peste Dealul Căpăţinii. Scrisul gazetarilor din Cluj se în­dreaptă, instinctiv, spre Bisericile Ro­­mâneşti şi ţărănime, ca spre supremele icoane ale trăiniciilor noastre. Fiecare condcer român din Clujul durerilor noastre e un slujitor smerit al altare­­lor. Biserica de eri şi de azi din Ar­dealul de Nord — scrie I. T. Buzdugan in Calendarul d­iin Cluj, — im­plineşte istoria, despică orientare dârză pentru poporul nostru şi împlineşte poruncile năzuinţelor româ­neşti“. Sub scutul ei se oploşeşte ţără­nimea noastră dornică de mărşăluire pe drumurile istoriei şi ale Domnului... Aşa se înţelege credinţa şi lupta sub zodie streină. Animaţi de acest adevăr, vlădicii români din Ardealul de Nord au luat pe umeri drumurile satelor pentru a tălmăci grijile ce le poartă pe- Guvernatorul britsiic al viață MERSINA, 9 (Rador). — Corespon­ (FK. Wb.) i Unei, Morris Bailey.

Next