Cuvîntul Liber, decembrie 1989 (Anul 1, nr. 1-8)

1989-12-23 / nr. 1

PAGINA ?, CUVÍNTUL, LIBER Gînduri ale colectivului noiir. Aceste zile fierbinţi E grav de aşternut pe hîrtie sentimentele de adîncă emoţie care ne-au fost date să le trăim doar în două zile, sentimente care ne-au copleşit prin greutatea şi gravitatea lor, prin ceea ce am văzut sau am participat direct. Ca ziarist-cetăţean, ca om al condeiului, a fost şi este imposibil să nu te implici în marile evenimente ale neamului, evenimente care se derulează chiar sub ochii tăi, şi să nu trăieşti acele clipe de speranţă, de încredere în dreptate şi adevăr pe care le trăiesc semenii tăi. Noi, tîrgumureşenii, am avut această şansă unică, poate nemaiîntîlnită în istoria acestui popor, de a ne înscrie printre milioanele de cetăţeni, tineri şi vîrstnici, femei şi bărbaţi, care, prin curajul şi jertfa unora, au dat un nou destin acestei ţări. Este copleşitor să constaţi că după numai două zile de luptă şi acţiune speranţele au devenit fapte, că tirania care ne-a ţinut îngenuncheaţi aproape un sfert de secol, care a încercat să ucidă în noi tot ceea ce înseamnă omenie, demnitate şi adevăr, insinuînd minciuna şi falsul în sufletele noastre, a căzut, s-a neantizat, , pierind ca un coşmar. Nu pot decît să-mi exprim adituraţia, mîndria şi recunoştinţa pentru muncitorii şi celelalte caegorii de cetăţeni ai municipiuui Tîrgu-Mureş, care în aceste două zile, în aceste zile fierbinţi, au ştiut ce vor şi au crezut în zbînda lor, a noastră, a tuturor. Dar cel mai copleşitor sentimentam trăit alături şi împreună cu tneretul din cartierele „1849“ şi Tudor Vladimirescu“ în seara ziei de 21 decembrie, cea mai ungă noapte a anului, cînd, alăutîndu-mă lor, am străbătut peste două mari cartiere ale orbului, trezind în sufletele celor masivi, nehotărîţi, sămînţa cureanţei şi, odată cu ea, a speranţei n adevăr şi mai bine. Am fost a ei şi am văzut cît de matur ugetă, cît de îngrijoraţi şi precupaţi sînt de soarta ţării, a iitorului lor. Am fost cui şi am văzut cît de mult tiu să urască, cît venin auutut aduna în sufletele lor inere şi cît de mult au perat în alungarea tiranului, a celei bestii cu chip de om, care fost şi va rămîne mult timp pentru noi o ruşine că s-a năsut pe pâmîntul României. „Nu fie frică, / Ceauşescu pică“ au frigat din piepturile lor tinere, Ceauşescu, intr-adevăr, a piat. Dar au picat, spre mînia şi idignarea noastră, a celor cîteva fii ajunşi în Piaţa Eroilor Scietici, şi cîţiva Tineri — morţi răniţi — răpuşi de gloanţele lestemate care s-au abătut asura noastră. Au căzut tineri careapucaseră să cunoască încă faţa, pentru că au demonstrat aşnic şi cu mîinile goale şi penu că despotul şi dictatorul n-avut să cedeze doar cu cîteva re mai devreme frînele puterii, ertfa lor, însă, precum a celor in Timişoara, Bucureşti, Sibiu din alte oraşe ale ţării n-a fost î zadar. România a devenit, înepînd de ieri, o ţară liberă şi etnocratică, o ţară ale cărei evenici trebuie apărate şi consuliate. S-o facem cu toţii, în depină unitate, români, maghiari, ormani şi alte naţionalităţi, car dovedim lumii întregi că sîntem stăpîni pe ţară şi pe destinul făurit de noi înşine. ION CIURDARU Emoţia este atît de puternică, încît usucă lacrima şi sufocărimii cuvintelor. Zorii renaşterii naţionale s-au ivit. Vom învăţa, din nou, să ne bucurăm, să rostim adevărul cel adevărat al sufletelor noastre, să repunem în dreptul valorile reale ale culturii, să alungăm minciuna din învăţăturile copiilor noştri, să-i creştem demni în patria cu adevărat liberă. Noul an 1990, zămislit din jertfă şi zbucium, din lacrimi şi dureri, ce nu vor fi niciodată uitate, începe sub semnul de lumină al unui popor care şi-a făcut, pînă la capăt, datoria. MARIANA FLOREA Gînd de decembrie Confraţi de suferinţă şi răbdare! Sub semnul timpului, străin acum de numele fricii, tocmai cînd, poate, pentru unii constituiam — şi asta cam de multişor — „o tragică excepţie printre ţările Europei“, cînd singurul sprijin mai rămînea curajul disperării, pentru blîndul şi săritorul la nevoie popor român a sunat ceasul mult aşteptat. A zîmbit şi pentru el soarele speranţei şi al certitudinii. Al curatei raze şi al adevărului. Aparenţei şi proverbialei răbdări româneşti, a unei întregi naţiuni, trecute prin atîtea momente de cumpănă în zbuciumata sa istorie, calmului, bunului-simţ, cerinţei atît de fireşti legate de paşnica şi obligatoria respectare a dreptului omului, li s-au răspuns prin refuzul dialogului cu poporul, prin vărsarea sîngelui fraţilor, surorilor, copiilor şi părinţilor noştri. Gazele lacrimogene, tunurile cu apă, gloanţele ucigătoare au vorbit! Dreptul civic şi uman nu mai conta Demonstraţiilor paşnice, de cele mai multe ori cu flori şi luminări în mîinii setei de libertate reală, îmbuibaţii potentaţi le-au opus răpăitul mitralierelor. Umiliţi atît amar de ani, insultaţi de o clică sfidătoare şi de un cult deşănţat al persoanei, „săraci în ţară bogată“, voi, cei care de fapt sînteţi poporul şi nu aţi cerut nimic doar pentru voi, v-aţi ales cu dispreţ şi jigniri. în aceste momente ne plecăm fruntea în faţa jertfei celor căzuţi în numele înaltelor idei. O lacrimă veşnică pentru memoria lor, în faţa istoriei, a oamenilor drepţi şi cinstiţi, fiţi siguri, vinovaţii vor da socoteală. Iată că faţa zîmbitoare a speranţei, a demnităţii umane s-a întors şi spre noi. Ceasul redeşteptării naţionale a sunat! Sub semnul luminii Decembrie însîngerat. Decembrie în lumină. In timpanele inimii răsună ultimul strigăt al ucişilor, vuietul mulţimii obidite şi explozia atît de mult aşteptatului......am învins!“. Ţara e, în sfîrşit, liberă. Poporul erou s-a dovedit demn de istoria sa milenară, cucerindu-şi, prin jertfă, dreptul de a privi, cu fruntea sus, viitorimea. Au căzut lanţurile, s-a sfîrşit teroarea unui regim dictatorial, inchiziţional, autocratic. LAZAR LADARIU Jurămînt în această sfîntă zi pe care o doresc din inimă Ziua Naţională a României, în această sfîntă zi a adevăratei Eliberări a poporului meu, în această sfîntă zi în care pot rosti cu văritul ADEVAR fără să roşesc, fără să simt cum zemuieşte sub literele lui curate putregaiul minciunii cu care zilnic aproape am fost silit să întinez pagina acestui ziar, înnămolindu-mi conştiinţa fără a avea puterea să mă lepăd de minciună, în această sfîntă zi în care Poporul Român şi-a renăscut istoria zdrobind tirania călăului de La Scorniceşti (oamenii de aC019 vor trebui să şteargă pentru totdeauna numele acesta), în această zi de cruntă încercare pentru neamul românesc, pentru toţi oamenii acestui pămînt românesc, în această zi a izbăvirii noastre plătite cu singe, cu jertfa atâtor mii de oameni, vreau să fac un legămînt în faţa voastră a cititorilor acestui prim număr al ziarului democrat „Cuvîntul liber“, în faţa propriei mele conştiinţe. Jur să slujesc adevărul. Adevărul şi numai adevărul. Atîta timp cît mi se va permite să rămîn în slujba slovei tipărite, atîta timp cît voi fi redactor al acestui ziar doresc să slujesc prin articolele mele cauza poporului, cauza democraţiei şi a libertăţii, însemnare a unui fost cronicar sportiv Aici, Atanasie Popa, ziarist profesionist de 35 de ani. Astăzi, pentru prima oară, astăzi, mă plec în faţa cititorilor mei, în faţa părinţilor mei, în faţa eroilor de la Bălgrad, acolo, unde m-am născut, în faţa tuturor eroilor acestui neam şi, în genunchi mă rog pentru iertare, pentru toată „prostituţia scrisului In comandă" şi cenzurat pîră la sînge de către securiştii noştri. Trăim zile istorice. Dictatura a fost înlăturată. Presa este liberă. Liberi sîntem de acum şi noi, cu toţii. Să apărăm cu ochii din cap această libertate cucerită în această „revoluţie a copiilor“, cum fantastic denumea marele nostru poet dizident pînă mai ieri, Mircea Dinescu, în programul non-stop al radioteleviziunii din ziua de ieri, 22 decembrie 19, ora 12,55, cînd, de fapt, „revoluţia copiilor“ a ieşit învingătoare. De ani de zile primesc telefoane acasă fiind întrebat: „Atanasie, Atanasie, de ce nu mai semnezi în gazetă?“. Răspunsul era unul singur, cinstit. Pînă acum mai scriam despre fotbal, despre călătoriile mele prin Spania, prin Parisul luminilor, despre Bonn-ul lui Bethoven, prin Viena poetului nostru nepereche, Eminescu, prin Roma şi Atena eternă, prin Eghipetul faraonic şi al piramidelor, despre Putna lui Ştefan cel Mare sau despre sculptorii noştri fără egal, Brâncuşi sau Ion Vlasiu. Dar mi s-a pus ştreangul de gît de către aceiaşi securişti ai noştri, care mă apostrofau: „Mai încetează o dată cu lumea aia putredă. Tu nu ştii să scrii numai despre cultură şi civilizaţie. N-ai văzut în ce mizerie trăiesc ăia ...“. Pentru scrisul meu, un club de neghiobi, de analfabeţi care se supranumeau, vezi Doamne, ilegalişti sau activişti de partid (la vreme am să-i numesc), am fost dat afă din redacţie pentru că sora mea îşi avea bărbatul în detenţie fără pedeapsă, la Canal, şi trimis să muncească ca muncitor necalificat într-o tipografie. Reţineţi această samavolnicie nemernică, reţineţi, aveam în buzunar o diplomă de licenţiat în filosofie şi ziaristică, a vechii Facultăţi de filosofie şi ziaristică, din anul 1955. Iertaţi-mă, aşadar, stimaţi cititori ai noii noastre gazete. Vă promit că de astăzi înainte sunt la dispoziţia dumneavoastră, fără minciuni şi fără făţărnicii. Trăiască „România dodoloaţă“, vorba poetului şi conjudeţeanului meu, Lucian Blaga. Să apărăm cu ochii din cap această ţară sfîntă! ATANASIE POPA Nu vreau să devin patetic, nu vreau să rostesc cuvinte mari. Doresc din toată inima acest lucru aşa cum cred că doresc şi colegii mei, aşa cum cred că doresc acum aproape toţi oamenii României. Trebuie să ne întoarcem cu toţii cu faţa spre adevăr. Am minţit destul. Ţara aceasta are nevoie de cinste, ţara aceasta are nevoie de adevăr, ţara şi oamenii ei au nevoie de dreptate, de democraţie, ţara aceasta are nevoie de încrederea noastră în noi. Să învăţăm din nou să spunem lucrurilor pe nume, să învăţăm din nou ce înseamnă cinstea şi curajul de a fi cinstit. Nu va fi uşor, înnoirea vieţii, primenirea cugetelor noastre nu se va face peste noapte. Nu toţi dintre noi vor dori acest lucru, democraţia nu va însemna pentru toţi doar calea adevărului, doar calea curajului de a fi cinstit. Va trebui să răzbim însă. Va trebui să merităm sfînta zi de 22 Decembrie. Libertatea cuvîntului va trebui să însemne pentru toţi libertatea de a fi cinstiţi. Libertatea cuvîntului va trebui să însemne libertatea de a fi demni, de a învăţa să fim demni. DORU MUREŞAN Legămînt 22 decembrie 1989, zi de început, zi de naştere a libertăţii adevărate, a rostirii cuvîntului liber fără teamă, fără opreliştea celor care treceau prin filtrul cenzurii slova scrisă, folosind-o după bunul lor plac, fără a ne cere părerea şi consimţămîntul, pentru a transforma totul în roz, pentru a aduce laude deşănţate tiranului al cărui nume nu-l mai pot scrie şi nu merită să mai fie tipărit, el să fie rostit doar de completul de judecată atunci cînd va da socoteală în faţa poporului pentru crimele săvîrşite. Prin aceste rînduri fac legămînt în faţa poporului, a cititorilor ziarului nostru, să slujesc cu devotament adevărul, să-l pronunţ şi să-l scriu în numele martirilor care şi-au dat viaţa în aceste zile de decembrie pentru libertatea României, a omului, a demnităţii lui, care trebuie respectate şi apărate cu sfinţenie ca bunul cel mai de preţ cîştigat cu uriaşele jertfe de sînge ale celor pe care-i jelim cu toţii, în acest ajun de Crăciun, pentru veşnica lor pomenire în marea carte de aur a istoriei acestui neam românesc care a trebuit să plătească de-a lungul mileniilor de existenţă cu viaţa, libertatea înnăbuşită de atâtea ori de tiranii şi duşmanii externi şi interni. IOAN HUSAR Mănoase fie-ţi ogoarele! Cu inima plină de bucuria clipei şi de speranţa schimbării vremii care l-a vremuit şi troienit, dragul şi bunul făurar de pîine salută zorile care se ivesc. Sclipirea astrului care alungă noaptea şi întunericul o primim cu bucurie fiindcă naşte o zi cum nu a mai fost. Buflă şi neîntinată să-ţi fie fiecare zi de aici înainte, bunule şi vrednicule ţăran! Fie ca momentele care vor urma să fie înălţătoare să te scuture de umilinţă, de osîndă şi nedreptăţi, să nu mai porţi pe umeri decît sfîntă povară a pîinii, povară pe care ai dus-o, te-am văzut, zi de zi, zeci de ani, cu demnitate şi speranţă! Ţi-am înţeles greul, dar nu te-am putut ajuta destul. Acelaşi destin, acelaşi tăvălug al răului ne-a apăsat. Pe tine te-a oprit să-ţi scrii ogorul cu ardoarea-ţi ştiută, iar pe noi să ne arăm mai adînc şi cu dreptate frazele. Momentul este deopotrivă înălţător pentru toţi. Dar această mare sărbătoare, chiar dacă ne invită la praznic, nu trebuie să dureze mai mult decît sclipirea unei scîntei. Nimeni nu ştie mai bine ca tine, ţăran român, că rostul tău cel dintîi este munca. Munca şi ordinea, disciplina desăvîrşită, întotdeauna şi în orice împrejurare. Dar, am adăuga, acestea sînt cerinţe şi mai mari acum, în aceste clipe şi în cele care vor urma pînă la aşezarea lucrurilor în matca dorită de toţi, în matca dreptăţii şi a democraţiei adevărate, în care omul să-şi fie sieşi stăpîn şi suveran. Rînduiala nouă abia se înfiripă. E nevoie de mintea celor mai luminaţi să-i dea tărie, e nevoie de braţele tuturor celor tari să înalţe această columnă sfîntă şi în ogorul binecuvîntat al patriei, îndemnul nostru la acest drum nou este să faceţi tot ce trebuie şi vă povăţuieşte cugetul în linişte, dar şi cu fermitate, cu respect deplin faţă de valorile strînse cu truda atîtor ani şi cu sudoarea frunţii. Vine vremea, a şi venit vremea aceasta, cînd numai voi veţi decide ce e bine şi cum e mai bine de lucrat în agricultură. Fie ca viitorul care se deschide să fie pe măsura vrerii tuturora, iar noi toţi, prin munca noastră, prin onestitatea noastră să fim la înălţimea lui. Mai mănoase fie deci, şi ogoarele tale, stăpîn şi făurar al pîinii! AIELIAN BALDEANU Poporul şi-a făcut dreptate 22 i\en ’ :•;■■■ 1939, oral" Aş Irtperca, dacă ar fi posibil, sa fiii scot inima şi să o aşez în mîinile mulţimii, ca sa mi aline v. .hiturile dă pUn.s. Deşi, ponta, ar trebui sa dau frîu liter, acum liber Intr-adevăr, şi plînsului, a durerii, ca o descătuşare din ,,barajul“ care, cam de la începăturile gazetăriei mele, a blocat, a strivit sub o inimaginabilă — dar reală — cizmă dictatorială tot ceea ce a fost şi este bun şi comunicativ în mine. Am,văzut mulţimea, minunatul nor. r. t . şuv.::şuvoi pe arterele tirgumureşene, veniţi alei fără „ordine de chemare“, fără convocatoare, semnături şi ameninţări, ci porniţi din chemarea nobilă a momentului istoric, pentru a pune capăt tiraniei şi subjugării. Şi, iată, parcă neri ce-l respirăm este mai pur, mai bogat, mai liber, mareabile, derulate cu o viteză ameţitoare, la marea tensiune a momentelor istorice cruciale, nu-mi dau nici măcar răgazul pentru o autoanaliză, faţă în faţă cu tot ceea ce subsemnatul şi comei am înserat, mincinos şi neîntemeiat în coloanele fostului ziar judeţean, sub imperiul de fier al unei propagande deşărt . Acum, inşi., o să afirm că şi noi, gazetarii, alături de categoriile cetăţeneşti — îngenunchind in faţa memoriei ,• care, in Înfruntarea din aceste zile ,u dictatura, şi-au ‘ , tfit viaţa — sintem şi.vom îi alături de popor şi de interesele sale vitale, prea bun ... noi, la oglindirea iliteră a uriaşului act al redeşteptării naţionale ... . tirania au căzut defini...! Sintem Uber: !1 şi-a făcut dreptat In aceste momente — care vor rămîne înscrise veşnic în memoria neamului şi In cronicile adevărate ale istoriei naţionale —■ să facem legamintul sfînt de » păstra şi aici mai departe spre deplina sa afirmare această mare victorie a poporului nostru, pentru o Românie realmente liberă şi democratică! Este, credem, limpede pentru noi toţi, că apărarea acestei cuceriri implică cu necesitate ordine, disciplină, continuarea neîntreruptă a activităţii în In prinderi şi instituţii, in toate sectoare e vita!«, corespunzător măsurilor ce le vor adopta i orga e democratice centrale şi locale. MIHAI BARDAŞANU Tinereţe — flux continue Ni voi numi lacrima de bucurie plătită cu lacrimă de ge de-un popor atît de încercat de furtunile istoriei; ea nu mi aparţine numai mie. Nu voi pomeni nume pe care condeiul meu ţ le-a evitat, pe cit s-a putut; nu caut clemenţă, circumstanţă atenuantă, pentru clipa de derută a conştiinţei unei profesii aţii neavariate, n- afectate. Un cuvînt curat, frumos, pentru ei, pentru tinerii pe care i-am văzut, toţi ca unul, in ziua de joi, 21 decembrie 1989, înaintîrrd spre inima Tîrgu-Mureşului. Inedită şi tonică, dătătoare de speranţă, imagine. „Fără violenţă“ le era cuvîntul de ordine. Erau cei pe care îi ştiam în fabrici şi uzine, acolo unde greul ţării cere braţ puternic şi minte proaspătă, neconstrinsă de prejudecată. Prinşi în ipostaze ale muncii — fie că se numeşte maşină, fie pîine, carte de şcoală sau planşetă — în „fluxul continuu“ al paginii de ziar, mi-au apărut la scara 1/1 a realităţii măreţe, numite de-acum istorie, cu doza aferentă de emoţie. Vie confirmare a unui adevăr peren, pe care-l ştiam numai al cărţii: „Patria se (Continuare în pag. a 3-a)