Cuvântul Liber, ianuarie 2011 (Anul 23, nr. 1-20)

2011-01-15 / nr. 10

=0= ( ?rf&tt) „Omd dridm ai ctdtmu wmatterfc!” „Pentru a scrie şi a vorbi despre Mihai Eminescu, cu acele cuvinte strecurate prin ploi de aur, travestite în cântec din adâncuri venind cu irizări de lumini şi rouă, când luceferii de ianuarie ard sub „chiciuri de mărgean" pe „umerii gândului", punem, pentru început, cuvinte alese, aduse la sărbătoarea Domnului Limbii Române. „(...) cât timp va exista, undeva prin lume, un singur exemplar din poeziile lui Eminescu, identitatea nea­mului nostru este salvată". (Mircea Eliade) Versurile din „Odă (în me­tru antic)”: „Nu credam să-nvăţ a muri vreodată;/ Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi,/Ochii mei nălţăm visători la steaua/ Singu­rătăţii” ar fi o suficientă confirmare şi deplin argu­ment în împărăţia spiritului. Filosoful Constantin Noica venea să confirme, în acea „Introducere în miracolul eminescian", afirmaţiile lui Mircea Eliade. „Caietele lui Eminescu - spunea Noica - nu pot fi străbătute decât în întregime, cu sentimentul că te afli în faţa omului deplin al culturii româneşti"!...­ „Nu e vorba de sporit cultul lui Eminescu. Dar trebuie arătat ce extraordinară poate fi funcţia lui în cultura noastră". Murmurând „Nu credeam să-nvăţ a muri vreo­dată...", înfăşurat în mantia celui pururi tânăr, îi desluşim sensul zborului de Luceafăr printre aştri. Un vers nemuritor, dintr-o poezie nemuritoare. Un strigăt abisal de mântuire, cel mai vital vers demn de cel mai vechi poem al lumii - „Ghilgameş". Versul unui învingător, nu doar în împărăţia literaturii române, ci şi în cea universală. Versul supravieţuirii, izvorât din suferinţa hemografiei poetice, al celui de aripă îngerească atins, ilustrând, elocvent şi definitiv, scrierea cu sine, îl determina pe emines­­cologul Petru Creţia să conchidă: „Eminescu n-a ştiut, şi nu avea cum să ştie, în ce măsură va deveni coextensiv cu conştiinţa de sine,în sfera marii culturi (...). A fugit de lume ca un anahoret, a refuzat slăviri şi onoruri, dar rangul acesta (n.n. - de poet naţional) poate l-ar fi acceptat, pentru că nu i-a fost acordat de nicio instituţie, ci de însuşi neamul său". Poate tocmai de aceea, Domnul Poeziei Româneşti îşi putea cinsti Neamul astfel: „Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor, cum soarbe soarele un nour din marea de amar". Repetăm alte nemuritoare versuri din legenda scrierii propriei întrupări, versuri ale destinului unic al celui ars de viu, ca Nessus: „Jalnic ard de viu, chinuit ca Nessus/ Ori ca Hercul înveninat de haina-i;/ Focul meu a-l stinge nu pot cu toate/ Apele mării./.../ De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet,/ Pe-al meu propriu rug mă to­­ropesc în flăcări". Versuri însoţindu-le de cuvin­tele aceluiaşi filosof Constantin Noica: „... rătăcitor disciplinat prin toate luminile culturii, Eminescu devine o Universitate. Tinereţea sa învăţată, exemplar deschisă către tot ce e adevăr, lumină şi meşteşug cărturăresc, trebuie pusă în faţa tineretului de astăzi şi de mâine". Sub lumină înaltă şi „meşteşug cărturăresc" se Statuia lui Eminescu de la Vevey, Elveţia leagănă şi versurile: „Rugămu-ne-ndurărilor,/ Luceafărului mărilor /.../ înalţă-te, ne mântuie/ Din valul ce ne bântuie". în mantia geniului, cel care „şi-a muiat condeiul de-a dreptul în Luceafăr", înaltul Domn al Limbii Române trece, din nou, cu aură de aur, cu chip luminos de Hyperion. Trece cu stră­lucirea Luceafărului, sub care timpul şi spaţiul dobândesc osmoză cosmogonică şi, călă­tor peste nemărginirea tim­pului, aşază gândurile astfel: „Căci unde-ajunge nu-i hotar,/ Nici ochi spre a cunoaşte/ Şi vremea-ncearcă în zadar/ Din goluri a se naşte". Doar el vedea eternitatea prin gândul „Icoana stelei ce-a murit /.../ Ne urmăreşte încă", determi­­nându-l pe Tudor Arghezi să exclame: „într-un fel, Eminescu e sfântul preacurat al ghier­­sului românesc. Din tumultul dramatic al vieţii lui s-a ales un crucificat. Pentru pietatea noastră depăşită, dimen­siunile lui trec peste noi, sus şi peste văzduhuri. Fiind foarte român, Eminescu e universal". Din tumultul dra­matic pomenit au răsărit şi versurile­ implorate din acel decembrie 1883: „Pe mine/ Mie redă-măl”. Călător prin înaltele sfere ale luminilor şi luceferilor, cu efigia lui de învingător mereu înălţându-se din moarte, „sub raza gândului etern", Eminescu este, într-adevăr, „omul deplin al culturii româneşti", dar şi al înălţării spirituale îngereşti într-un neîntrecut portret făcut de I.L.Caragiale: „Era o frumuseţe! O figură clasică încadrată de nişte plete negre, o frunte înaltă şi senină, nişte ochi mari - la aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înăuntru, un zâmbet blând şi adânc melancolic. Avea aerul unui sfânt tânăr, coborât dintr-o veche icoană, un copil predestinat durerii, pe chipul căruia se vedea scrisul unor chinuri viitoare". El, poetul naţional, neîntrecutul gazetar, cu acel condei scăpărând în apărarea Basarabiei, „sora noastră cea mezină", urcându-şi Golgota, răpită „cu mucul condeiului", protesta împotriva dominaţiei ruseşti: „Basarabia întreagă ni se cuvine, căci e pământ drept al nostru, cucerit cu plugul, apărat cu arma!". Doar înaltul Domn al Limbii Române, visător la „un stat de cultură la gurile Dunării", în „gândul cel fără hotar" a murit „împuşcat cu gloanţe de diamant cât oul de mari". O stupidă afirmaţie b­­cianistă, post­­decembristă, aşezându-l pe înaltul Domn al Limbii Române între denigrare şi etichetare, macula imaginea Domnului Limbii Române: „Cu «Doina» şi cu «Luceafărul» nu vom intra noi în Europa!”. O stupiditate în vecinătatea veninului unui sicofant care vedea în Eminescu doar „unul mic, negricios, păros, un Mitică bun cunoscător al gramaticii". Doar pentru „Domnul cel de nemurirea noastră" se putea naşte strălucitorul gând al lui George Călinescu, din „Viaţa lui Mihai Eminescu": „Ape vor seca în albie, şi peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, şi câte o stea va veşteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-şi strângă toate sevele şi să le ridice în ţeava altui crin de tăria parfumurilor sale". Fericită-i naţiunea care are „în sânul ei un om complet", „omul deplin al culturii"! Iar.....funcţia lui Eminescu în cultura noastră are sensul universului". O spune acelaşi Constantin Noica, cugetând la miracolul eminescian: „Un om a trecut prin lume, a lăsat un mesaj poetic fără pereche în limba ţării sale (...), s-a stins din viaţă şi a fost îngropat sub un tei. Era destul pentru o legendă. Dar în urma sa au rămas notele sale de călătorie în împărăţia spiritului". LAZĂR LĂDARIU CUVÂNTUL sâmbătă, 15 IANUARIE 2011 ( ANIVERSĂRILE ANULUI 2011 ^ ^ PETRE TU­TEA (n. 6 octombrie 1901, Boteni - m. 3 decembrie 1991, București) Petre Ţuţea (născut la 6 octombrie 1901,în comuna Boteni din județul Argeș, în familia unui preot ortodox) a făcut parte, în perioada dintre cele două războaie mondiale, din elita intelectuală a ţării. Studiase Dreptul la Cluj, se iniţiase în istoria formelor de guvernământ la Universitatea „Humbold" din Berlin şi devorase pe cont propriu mii de cărţi, ajungând încă înainte de a împlini treizeci de ani un erudit. Gânditor original, considerat un „geniu al oralităţii", naţionalist fervent, deopotrivă sincer şi declamativ, prieten al lui Nae Ionescu şi al celor formaţi la şcoala lui­­ Mircea Eliade, Emil Cioran, Mircea Vulcănescu, Constantin Noica ş.a. -, s-a bucurat de recunoaşterea contemporanilor. în timpul lui Ion Antonescu a fost director în Ministerul Economiei. După instaurarea regimului comunist a căzut în dizgraţie şi a avut de suferit represalii drastice, fiind anchetat, bătut şi întemniţat. în cursul a 13 ani de detenţie (1948- 1953 şi 1956-1964) a trecut prin penitenciare din Bucureşti, Jilava, Ocnele Mari şi Aiud, cunoscute ca locuri de exterminare a deţinuţilor politici. A reuşit să supravieţuiască şi, mai mult decât atât, să continue să vorbească celor din jur, deţinuţi şi gardieni, despre credinţa sa în destinul poporului român şi în valorile creştinismului. O frază rostită de el în închisoare a rămas celebră: „Fraţilor, dacă murim aici în lanţuri şi în haine vărgate nu noi facem cinste Poporului Român, ci Poporul Român ne-a făcut onoarea să murim pentru el!" . Eliberat în 1964, a dus o viaţă de proscris. Locuia într-o garsonieră modestă de la ultimul etaj al unui bloc de lângă Cişmigiu (str. Episcop Ambrozie nr. 2-4, etaj VIII, apart. 49, sector 1, Bucureşti) şi, neavând dreptul să publice, trăia aproape exclusiv dintr-un ajutor bănesc dat de Uniunea Scriitorilor. („îl găseam aproape zilnic - îşi va aminti peste ani Horia Stanca­­ la restaurantul-cantină al Uniunii, unde el lua masa şi unde ne procuram amândoi alimente pentru acasă de la bufetul restaurantului, îl vedeam, înalt, spătos, mai subţirit, stând frumos la coadă între colegi tineri şi foarte tineri, niciunul deajuns de po­liticos să-i cedeze rândul. Majoritatea acestora n-avea idee cine era..."). După 1989, a fost redescoperit de societatea românească, datorită zelului unor studenţi (Marian Munteanu, Radu Preda ş.a.) care au văzut în el un mentor şi un vizionar şi i-au consemnat cu evlavie enunţurile apodictice. Atrase de excentricitatea personajului şi de poziţia lui anticomunistă tranşantă, presa scrisă şi televiziunea au dat amploare redescoperirii, în unele zile Petre Ţuţea era vizitat şi de câte opt-zece ziarişti, care îi solicitau declaraţii sau interviuri. Situaţia lui materială a rămas însă la fel de precară: într-o scrisoare adresată lui Emil Cioran, în 1990, există un post-scriptum edificator: „Am o dorinţă, să cumperi garsoniera mea, fiindcă nu vreau să mor chiriaş, poate să-ţi servească vreodată la venirea ta în Bucureşti, împreună cu doamna. Este în centrul Bucureştiului, lângă Cişmigiu. într-o proprietate a lui Emil Cioran nu mă simt chiriaş." A murit în dimineaţa zilei de 3 decem­brie 1991 şi a fost înmormântat, aşa cum şi-a dorit, în satul lui natal, Boteni, unde trupul neînsufleţit i-a fost dus cu un car tras de boi. „Dumnezeu e român. Sau dacă nu, sunt împotriva lui!" „în principiu, am certitudinea invin­cibilităţii poporului român, şi că, aşa cum a ieşit din impas cu Ceauşescu, va ieşi din orice impas. Aşa cum a făcut Unirea Principatelor, împotriva a trei mari puteri, otomană, austriacă şi rusă, şi a făcut unitatea înaintea Unităţii Italiei... E atât de viguros neamul ăsta al nostru, că nu mă îndoiesc că virtuţile îl scot din impas. Asta e certitudinea mea. Istoria lui îmi dă argumente în sprijinul credinţei mele că poporul român nu poate fi înfrânt" (...) „Prima condiţie a unui român este să creadă că poporul român este aşa cum sunt pomii, cum sunt animalele, cum e regnul mineral sau vegetal sau animal... Ce face poporul român e mai puţin important decât faptul că el este pe lume. " V­ii 3Î . ! ' Pagină realizată de MARIANA CRISTESCU nr*») i* »1 I ALEX ŞTEFĂNESCU Petre Ţuţea şi Emil Cioran

Next