Cuvântul Liber, ianuarie 2013 (Anul 25, nr. 1-21)

2013-01-15 / nr. 9

. OMUL care a (Urmare din pag. 1) şi cântam, de mama focului, de răsuna în cetatea din preajmă, până departe, sub bagheta dirijorală a maestrului, „Nu mai este varză-n târg!". Eram tineri, Doamne, şi visam frumos! Şi plini de speranţe pentru viitor. Eram iubitori de carte, de cultură, şi cu o omenească grijă faţă de semenul nostru. Ştiam că aveam o anumită menire anume, pe care s-o ducem până la capăt, în faţa lui Dumnezeu şi a istoriei noastre ardeleneşti. Eram, printre cei abia veniţi la IP­ 3, fii de ţărani foarte mulţi, care ştiau prea bine că, în viaţă, pentru a realiza ceva, pentru a te legitima apoi în faţa alor tăi, unica şansă este truda enormă, uneori până la epuizare şi sacrificiu. Altă cale nu exista! Unul dintre ei era loan Nicola! Deschid cartea „Meditaţii pe firul vieţii", publicată de prof.univ.dr. loan Nicola în anul 2004, şi, aşa cum apare şi în sintagma din titlul ei, încerc să urmăresc, pas cu pas, acest „fir al vieţii", întrerupt, din păcate, dureros şi prea devreme, la 66 de ani. Pentru că, aşa cum Ion se exprima printr-o meditaţie pe acest fir imaginar, „Destinul existenţei noastre a fost presărat cu un şir de întâmplări care au atârnat de un fir de păr". Ar fi o lămurire introductivă, aşezată în vecinătatea exprimării, o spunea tot el, conform căreia „destinul este aşa cum şi-l face omul". Este o carte a reflecţiilor retroactive, în capul căreia profesorul loan Nicola aşeza, la loc de cinste, drept recunoştinţă înaintemergătorilor, cuvintele: „Mă înclin în faţa părinţilor mei, dascălilor şi tuturor celor cu care ne-am confruntat pe firul vieţii, cerându-le iertare celor pe care n-am reuşit să-i consemnez aici, pentru amprenta pe care şi-au pus-o pe devenirea noastră". Prof.univ.dr. Ioan Nicola „a văzut lumina zilei la început de ianuarie, în aşteptarea Bobotezei, în ziua de 5, anul 1938, în comuna Ardă (ulterior devenită Horea) din Munţii Apuseni", în Ţara Moţilor, străvechi pământ românesc, acea ţară a celor „bogaţi-săraci", care, porniţi să-şi stâmpere sărăcia, cântau prin satele noastre: „Munţii noştri aur poartă,/ Noi cerşim din poartă-n poartă!". Mândria moţească de a aparţine acestui neam i-a fost insuflată de părinţii Dumitru şi Samfira, „oameni ai locului, săraci şi cu frica lui Dumnezeu", lucrători la pădure şi cu puţin avut. „Câtă sudoare curgea de la tăierea bradului până la coptul pâinii şi frământarea mămăligii numai ei o ştiau" - scria Ioan Nicola. Aşa că „puiul de moţ", copilul care dormea în strujacul (salteaua) umplut cu frunza uscată a stejarului, a învăţat, dintru început, „mânuirea securii, sfredelului, cleştelui, mezdrelei, ferăstrăului, ciocanului", în acea educaţie impusă de nevoi şi de natură. Acolo, în munţi, pe Valea Sălccii, pe Valea Arăzii, alături de moţii lui, viitorul profesor universitar doctor trudea, acolo unde se făceau cercurile, ciubărele, doniţele cu care „pleca moţul la ţară", aşa cum pleca şi el, alături de Dumitru, tatăl lui, în vara anului 1945, pentru a aduce acasă „ţărina" necesară familiei, în sătucul „încărcat de istorie şi suferinţă", unde, în cătunul Fericet, s-a născut şi Horea, „simbol al luptei pentru dreptate naţională şi socială, despre care Nicolae Bălcescu spunea: «Horea luă securea în mână şi scrise cu dânsa drepturile naţiei române»". Reforma agrară, promulgată de către dr. Petru Groza, în anul 1945, a produs o cotitură determinantă şi printre moţii săraci din Ardă. O delegaţie s-a deplasat spre Senereuş, din zona Târnavei Mici, localitate părăsită de saşi, în timpul retragerii armatei germane, la sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial, ai cărei locuitori mulţi au murit pe frontul de Răsărit, alţii au fost luaţi prizonieri în Uniunea Sovietică, mai ales după bătălia de la Stalingrad-Cotul Donului, unii fiind duşi, după război, spre minele din Donbas şi spre fundul Siberiei ca „simpatizanţi cu armatele germane". „Pe placa din biserică sunt înscrişi 66 de saşi căzuţi în război". Era vremea anului 1945, când lozinca dominantă era: „Petru Groza să trăiască/ Că ne-a dat pământ şi casă!". Promiţându-le titlurile de proprietate, săracii moţi au pornit, pe la începutul lunii mai 1945, spre Senereuş. Familia Nicola urcase în căruţă: tatăl - Dumitru, mama - Samfira, cei trei copii - Ioan (8 ani), Lucreţia (5 ani), Roman (4 ani) -, iar „în spatele căruţei erau legate o văcuţă de munte şi o viţea mai tânără. Laptele muls de la vacă constituia, pe drum (şi după aceea), hrana de bază pentru toţi membrii familiei, acoperită cu arneu pentru a ne feri de ploaie". Treceau de la o bornă kilometrică la alta,numărându-le. Ajunsă la Senereuş, familia Nicola a primit o suprafaţă arabilă şi un petic de viţă-de-vie. Numai că depărtarea de locul acela al naşterii, al obârşiilor neamului lor, îi făcea să simtă acea nostalgie, acel sentiment al înstrăinării. „Moţul - scria Ioan Nicola - a fost, este şi va fi un oropsit al sorţii, fie că rămâne pe meleagurile sale, fie că-şi încearcă norocul prin alte părţi". Un sentiment însoţit şi amplificat şi de seceta din anul 1947, când „mâncarea frecventă era cirul, făină de grâu fiartă în apă, un fel de mămăligă din grâu". La 25 februarie 1956, stâlpul casei, tatăl Dumitru, trece la cele veşnice, la doar 46 de ani. Rămân în urmă cinci copii, între 7-18 ani. Ioan, cel mai mare, preluă rolul tatălui, iar Lucreţia (Cheţa), sora, rolul mamei, răpusă şi ea, de o boală necruţătoare, la 19 ianuarie 1954, la doar 35 de ani, împreună cu fratele Roman munceau la pădure, la căratul „metrilor". Intr-o întoarcere în timp, prof.univ.dr. Ioan Nicola se referă, în cartea „Meditaţii pe firul vieţii", la anii de învăţătură, şcoala şi universitatea. în toamna anului 1945 a fost înscris în clasa I la Şcoala primară din Ardă, satul natal, un an cu multă zăpadă. „înotam în omătul care se aşternea peste noapte." - scrie Ioan Nicola. Ajuns la Senereuş, termină clasa I, avându-l coleg pe Kreischer Andrei, azi încă trăitor, probabil, prin Germania. După terminarea clasei a Vll-a se înscrie la Şcoala Medie Tehnică Financiară din Blaj, sperând într-o bursă atât de necesară. Amintiri emoţionante: în anul şcolar 1953-1954, elevul Ioan Nicola participă la Olimpiada de Matematică pe oraşul Blaj. Cei care l-au cunoscut îl ştiu ca pe un bun matematician, rezolvator de probleme! Numai că - vorba cronicarului - nu sunt vremurile sub om, ci bietul om sub ele, în toamna anului 1955, devine „ţăran muncitor", apoi este angajat „la Sfatul Popular Comunal, ca referent agricol, în 1956 devine elev, la fără frecvenţă, pentru continuarea studiilor în vederea obţinerii Diplomei de Maturitate, document care consemna încheierea studiilor liceale, îşi dă, la Şcoala sfinţit locul! * Medie „Alexandru Sahia" din Târnăveni, toate examenele de diferenţă pentru clasele a VIII-a şi a IX-a, iar pentru clasa a X-a, la Liceul din Mediaş. Este declarat absolvent de liceu, fără Examen de Maturitate. Urmează un alt hop. Conform noului sistem de susţinere a Examenului de Maturitate, introdus în anul 1957, elevul Ioan Nicola, după probele scrise la Limba română şi Matematică, dă cele şapte examene într-o singură zi, pentru obţinerea diplomei care-i permitea să dea examen de admitere la facultate. Aşa era regulamentul! După nişte peripeţii, tânărul Ioan Nicola ajunge admis, nu la Universitatea din Cluj, cum dorea el, ci la cea din Bucureşti, unde-i are mentori iluştri pe prof.univ.dr. Tudor Bugnariu, ginerele lui Lucian Blaga, pe alte distinse cadre universitare: Ana Tucicov-Bogdan, Pantelimon Golu, Florica Neagoe, Adriana Năstăsescu, Maria Giurgea, Ioan Cerghit, Ursula Şchiopu, Ion Gh.Stanciu, Stanciu Stoian, Emil Boldan, Pompiliu Mareea,Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Gh. Poalelungi. Emoţionante amintiri din căminele şi cantinele studenţeşti din strada Doamnei şi Drumul Taberei, din Complexul Grozăveşti. Student cu bursă republicană şi bursă de merit! Era singura şansă de a se întreţine singur în facultate. După absolvirea facultăţii, în iunie 1964, este repartizat la Institutul Pedagogic de 3 ani din Timişoara, unde rector era prof.univ.dr. Nicolae Apostolescu, viitorul conducător ştiinţific de doctorat al lui Ioan Nicola. Ceremonie, emoţionantă, de deschidere a anului universitar, la 1 octombrie 1964, începând cu 1 noiembrie, acelaşi an, loan Nicola este transferat la Institut Pedagogic de 3 ani din Târgu-Mureş, pe timpul în care rector era conf.univ. Lapohos loan. încep demersurile pentru înscrierea la doctorat, declarat admis în sesiunea din luna martie 1968. Numai că - aşa se zice - dracul nu doarme şi trebuie, prin trimişii lui, să-şi vâre coada peste tot. Cu prilejul întocmirii statului de funcţiuni, drept „răsplată" că s-a înscris la doctorat, a fost scos din structura anului universitar 1968-1969, conducerea cerând Ministerului învăţământului să-i fie oferit un post în învăţământul preuniversitar! Pentru unii, sistemul de valori era un vax, conchizând că Ioan Nicola nu ar fi „un cadru de bază al învăţământului", refuzându-i-se până şi repartizarea unei locuinţe! S-a zbătut şi a învins, pentru ca firul devenirii lui să nu fie frânt! La 3 noiembrie 1969 dă concurs pentru ocuparea postului de asistent titular, la 21 iunie 1972, în amfiteatrul „Vasile Conta" are loc susţinerea publică a tezei de doctorat cu tema „Rolul relaţiilor interpersonale în dinamica internă a colectivului de elevi", publicată, mai apoi, sub titlul „Microsociologia colectivului de elevi", în cadrul Facultăţii de Filosofie a Universităţii Bucureşti, în referatul său, îndrumătorul ştiinţific, prof.univ.dr. Nicolae Apostolescu, consemna: „Ioan Nicola, un talentat cercetător în ştiinţă, întrunind, în acelaşi timp, remarcabile însuşiri de perseverenţă, modestie şi onestitate, calităţi care îi deschid reale perspective de mare dezvoltare şi de noi contribuţii valoroase în domeniul în care lucrează". Urmează, în anii consacrării didactice, parcurgerea, treaptă cu treaptă, a tuturor gradelor universitare: lector, conferenţiar, şef de catedră, profesor, conducător ştiinţific de doctorat, fiecare treaptă fiind ocupată prin concurs! Cărţi? Vreo 12! Plus zeci şi zeci de studii, articole, comunicări ştiinţifice, lucrări etc., elogiate de personalităţi româneşti în domeniul psihologiei şi pedagogiei. Şi, din nou, omul este sub vremi! Ioan Nicola este transferat, în anul 1990-1991, la Liceul Pedagogic din Târgu-Mureş. După limpezirea lucrurilor, se întoarce la Institutul de Subingineri, subordonat Institutului Politehnic din Cluj-Napoca, este numit decan al Facultăţii de Ştiinţe şi Litere, nou înfiinţată, iar la 1 martie 1999 demisionează din motiv de sănătate, la 1 noiembrie 1997 el suferind un infarct miocardic. Ca un corolar al întregii lui activităţi, la 11 decembrie 1998, în Aula înaltului for ştiinţific al ţării, profesorului univ.dr. Ioan Nicola i se acordă, din mâna preşedintelui academician Eugen Simion, una dintre cele mai înalte distincţii ştiinţifice din România - Premiul „Constantin Rădulescu Motru" al Academiei Române. Pentru merite deosebite, Secţia de Ştiinţe Filosofice, Psihologice şi Pedagogice îi acordă acest premiu pentru lucrarea „Tratat de pedagogie şcolară". O încununare a unei munci sisifice. „Conducerea universităţii - scrie loan Nicola - nu a schiţat niciun gest referitor la acest eveniment ce avusese loc cu câteva zile înainte. (...) Să fi fost, oare, invidia sau indiferenţa faţă de un asemenea eveniment?" „Niciodată - scrie prof. univ.dr. loan Nicola - nu am fost invidios pe realizările altora, niciodată nu mi-am comparat statutul meu material cu al celor din jur,întotdeauna comparaţia am făcut-o cu statutul meu din vremurile trecute". A învins, loan Nicola, cu ajutorul Domnului „puhoiul forţelor care i-au ieşit în cale", confirmând victoria definitivă în confruntarea cu obstacolele vieţii şi ale sorţii, înălţându-se deasupra lucrurilor mărunte. O viaţă de OM! O viaţă de OM aşa cum a fost! Ioan Nicola a fost un generos enorm şi un truditor pe măsură. Om între oameni, patriot român, cu aleasa vocaţie a prieteniei şi a iubirii de neam! Timpurile ne-au despărţit, din 1971 eu plecând din IP-3, dedicat presei, mai mult împins de o răutate omenească, din partea conducerii IP-3. De atunci, am auzit numai lucruri bune despre generosul Ioan Nicola, moţul care a dat totul şi nu a cerut nimic. Nu i-a uitat, niciodată, pe cei dragi: soţia - Monica, Monicuţa - fiica, ginerele - Claudiu, nepoatele Ioana şi Claudia, neamurile, familiile Drăgan şi Ştefan. Iubitor al obârşiilor noastre ţărăneşti, Ioan Nicola nu şi-a uitat rădăcinile. „Este un crez sădit în suflet de cei în mijlocul cărora am văzut lumina zilei, stâlpii de granit ai identităţii naţionale, şi de dascălii care m-au format, în faţa cărora mă aplec cu smerenie". Acesta a fost OMUL şi PROFESORUL Ioan Nicola, cel răsărit din cremenea Apusenilor, devenit mentor pentru generaţii de studenţi, doctoranzi şi doctori în domeniul psihologiei şi pedagogiei. Un OM care a sfinţit locul! Din păcate, iată că despre prof.univ.dr. Ioan Nicola vorbim la trecut. Să nu-l uităm! Să-i păstrăm veşnic vie memoria! Pentru că, spunea Nicolae Iorga, „Cine uită nu merită!". Fie-i, în veghea Domnului, odihna veşnică şi pomenirea eternă! CUVÂNTUL MARȚI, 15 IANUARIE 2013 CU GÂNDUL DOAR LA CIOLAN? (Urmare din pag. 1) apere, prin legi bune şi drepte, interesul naţional? Adică, inte­resele României şi ale celor care i-au trimis acolo! Dacă, în loc de 300 de senatori şi deputaţi în Parlamentul României, s-a ajuns, prin stupidul vot uninominal, la 588 de parlamentari, adică aproape dublu, atunci de ce nu ar avea, conform minimului bun­­simţ, şi indemnizaţiile şi diurnele pe jumătate? România are mai mulţi trimişi în Parlamentul de la Bucureşti decât marea Americă! Şi o precizare. Prin 1996, ca şi acum, deşi nici nu pot fi com­parate indemnizaţiile şi diurnele de atunci cu cele de azi, câţiva deputaţi s-au gândit să ceară mărirea acestora. De la tribuna Camerei Deputaţilor le-am arătat nesătuitor obrazul ăla ca potân­­gul şi am recurs la o comparaţie. „Nu sunteţi mulţumiţi cu ce vi s-a dat? Vă întreb: care-i indem­nizaţia, adică, mai bine spus, răsplata, unui veteran de război, care a luptat în Stepa Calmucă, la Odessa, la Cotul Donului - Stalingrad, la Oarba de Mureş, la Debreţin şi Budapesta, până în Munţii Tatra? Ea nu depă­şeşte preţul a cinci pachete de ţigări «Carpaţi»"! Au pus capul în pământ. Uneori este nevoie și de astfel de comparații. Dafi-li-l!) dacă asta le mai lipsea! „Vrem tunul lui Gabor în... secuime!"... ... Cine-l vrea? Consiliul Judeţean Covasna, care, potrivit Agerpres, a iniţiat procedurile pentru ca tunul revoluţionarului paşoptist Gabor Aron să fie transmis din administrarea Muzeului Naţional de Istorie a României în cea a Muzeului Naţional Secuiesc. Conform lui Varga Mihály, directorul Muzeului Naţional Secuiesc - citat de Agerpres - tinul are o semnificaţie istorică deosebită pentru comunitatea locală, iar pentru a putea intra în patri­moniul judeţului Covasna trebuie, în baza legii, să se efectueze un schimb de expo­nate. Astfel, Muzeul Naţional Secuiesc va ceda 61 de monede romane republicane şi imperiale din tezaurul dacic de la Simeria, precum şi 12 obiecte aparţinând culturii Ariuşd, printre care mai multe unelte din silex, vase pictate şi figurine preistorice. CHEORCHE GIURGIU

Next