Cuvântul Liber, ianuarie 2015 (Anul 27, nr. 1-20)

2015-01-15 / nr. 8

ŞI NOI AVEM „NEPRIETENII" NOŞTRI (Urmare din pag. 1) Transilvaniei, nişte arheologi maghiari au găsit monede ungureşti la o adâncime de 200 m sub pământ. Cum au ajuns acele monede acolo şi să sape ei atât de adânc nimeni nu ştie. Vă daţi seama câte zeci de milenii au trebuit să treacă ca planeta Pământ să pună pe ea încă 200 m de sol şi subsol ca să poată ascunde la o astfel de adâncime moneda ungurească? Evident, aberaţii stridente, dar care la minţile tulburate prind şi îndeamnă la acţiune. Luând lucrurile în serios, ştiinţific şi cronologic se ştie foarte bine că istoria adevărată este alături de noi. Că noi, românii, prin strămoşii daci şi traci, suntem poporul cel mai vechi din sud-estul şi centrul Europei, şi conform principiului moştenirii strămoşeşti ar trebui să deţinem un teritoriu naţional de mai bine de un milion de kmp. Nu-i avem pentru că de-a lungul vremii am fost călcaţi de zeci de seminţii. Unele au venit şi au plecat, altele au dispărut din istorie, dar sunt câteva cărora le-au priit meleagurile noastre şi şi-au făcut vatră pe propria noastră vatră. îi avem aici în vedere pe slavii de vest( slovenii şi slovacii), slavii de sudvest (sârbii, croaţii, bosniacii), slavii de sud (bulgarii de azi), slavii de est şi nord-est (ruşii şi ucrainenii), sec V-VIII, şi bineînţeles ungurii, la 896 (sec. IX) în vest. Aşa am devenit noi o insulă latină într-un ocean de slavi, cu deschidere spre unguri. Uşor prin istorie nu ne-a fost, dar nici lor, pentru că nici ei n-au scăpat de subjugări şi de cotropiri ( vezi cele trei imperii care au dominat Europa), dar aceasta este o altă poveste. După aceste realocări de bază, care au durat sute de ani, nouă, românilor ne-a rămas ca spaţiu statal, uşor de revendicat, circa 300.000 kmp (Valahia - 76.583 kmp; Moldova - 38.058 kmp; Basarabia - 44.422 kmp; Bucovina - 10.442 kmp; Dobrogea - 23.262 kmp; şi, nu în ultimul rând, Transilvania şi Banatul cu 101.000 kmp ). Totalul rotunjit duce către 300.000 kmp. Numai că, după cum bine ştim, românii, cel mai compact popor din Europa, din punct de vedere lingvistic, n-au mai avut parte de această integralitate decât timp de 22 de ani, între 1918-1940, cât a fiinţat România Mare, înainte de acest moment provinciile enumerate au fost când la unii, când la alţii. Deşi teritorial am fost divizaţi, ne-a rămas unitatea spirituală, ceea ce ne-a ajutat în vreme să rezistăm, „să nu ne turcim, nici să ne nemţim, să ne ungurim sau să ne ruşim". Unitatea noastră etnică şi lingvistică a fost determinantă la judecata dreaptă a istoriei care în cele din urmă a venit. Momentul a fost Conferinţa de Pace de la Paris din 1919-1920, în urma Primului Război Mondial, când s-a dat startul constituirii statelor naţionale prin dezmembrarea celor trei imperii (austro-ungar, otoman şi rus) şi când, în urma aplicării principiului naţionalităţilor, marile state ale lumii au înţeles că românilor li se cuvine cea mai mare reparaţie. Iată ce a spus cu acest prilej preşedintele Statelor Unite ale Americii, W. Wilson, în declaraţia sa din 20 noiembrie 1918: „îmi place ideea de unificare naţională a românilor care locuiesc în diferite ţări şi guvernul SUA nu va rata momentul potrivit să influenţeze acest lucru, pentru ca poporul român să primească toate drepturile naţionale şi teritoriale care i se cuvin, iar aceste drepturi vor fi asigurate împotriva atacurilor străine ( Vezi Rezultatele războiului imperialist, vol IV, Trianon, Moscova 1926, p .), în momentul în care Ungaria a contestat revenirea Transilvaniei şi a Banatului la România ne - a sărit în ajutor şi preşedintele Franţei, A Millerand, care era şi preşedintele Conferinţei de Pace de la Paris, replicând în scris: „Chiar dacă o stare de fapt durează o mie de ani, ea nu trebuie să continue atâta timp cât este considerată opusul dreptăţii. Graniţele Ungariei au fost stabilite în urma studiului etnografic minuţios a condiţiilor din Europa centrală şi a aspiraţiilor naţionale" (Vezi acelaşi document). în consecinţă, românii n-au primit absolut nimic în plus sau de la alţii cu prilejul Tratatului de la Trianon. Din contră, dacă se accepta graniţa pe Jisa, aşa cum era firesc, Ungaria ar fi ajuns, teritorial, la jumătate. într-adevăr, România a câştigat cel mai mult prin recuperarea provinciilor aflate sub stăpânirea altora, pentru că a avut de unde. La cei 137.903 kmp cât avea Vechiul Regat i s-a mai adăugat 157.046 kmp, ceea ce a făcut ca în anul 1919 și în urma procesului de reîntregire România Mare să dispună de un teritoriu de 295.049 kmp şi de o populaţie dublă, de 17.393.149 locuitori. Iar faptul că şi în acest nou teritoriu românii au avut o medie de etnicitate de peste 80 la sută, mai mult ca toate celelalte state constituite, dovedeşte realismul acestor decizii istorice, în ciuda acestei evidenţe clare, din păcate n-ai cu cine vorbi. Marea moştenire etnică şi teritorială apasă cu greu pe umerii noştri ca naţiune, obligaţi să fim cu ochii în patru pentru a o apăra. Spre graniţele noastre se uită cu râvnă nu numai ungurii, ci şi ruşii, ucrainenii, sârbii şi bulgarii, iar în această privinţă, cei din exterior lucrează mână în mână cu cei activaţi din interior. Lucrul acesta se vede cel mai bine în cazul maghiarilor. în consecinţă, nu ştim dacă magrebienii vor avea ceva interes major la noi în ţară. De aceea, ar fi de dorit ca „supuşii" domnului George Maior să-şi îndrepte atenţia mai mult asupra „celor ce Ardealul îl vor pustia", dar şi asupra altora care îşi fac veacul nestingheriţi prin ţară. Sperăm că noua filozofie de siguranţă naţională care va fi adoptată de către ţările UE în urma evenimentelor de la Paris să cuprindă prevederi mai clare de sancţionare mai severă a celor care acţionează în mod evident şi deliberat împotriva statelor ai căror cetăţeni ei sunt. Un minim de respect se cere impus. Suntem râvniţi din toate părţile şi de acest lucru trebuie să fim conştienţi şi să acţionăm ca atare. De aceea avem nevoie atât de servicii secrete puternice, cât şi de o armată pe măsură. Deocamdată să salutăm iniţiativa noului preşedinte de a întări armata, în speranţa că se vor reînfiinţa unităţile militare dezafectate în zonele cele mai sensibile ale ţării. La ora actuală suntem prea vulnerabili! CUVÂNTUL JOI, 15 IANUARIE 2015 DORIN BORDA (1943 - 2015) Cu adâncă durere în suflet, cu inimile şi trăirea cernite, facem cunoscut cititorilor noştri că, la cei 72 de ani, bunul nostru coleg DORIN BORDA a fost chemat la Domnul, în eternitatea odihnei veşnice a Părintelui îndurărilor. în acest ghem încâlcit al vremii, am pierdut un coleg de nădejde, ferm apărător, prin scrisul său, al demnităţii umane, dar şi naţionale, al binelui social şi al ţării. împreună am stat înaintea furtunilor postdecembriste, în faţa istoriei cu feţele ei uneori imprevizibile, împreună am luptat pe baricada interesului naţional şi a Adevărului. Am trăit, am gândit, am simţit, împreună, durerile neamului, ale omului simplu, ale celor zilnic citindu-ne rândurile din „Cuvântul liber". Cu acel dar aparte al dăruirii de sine, nemenajându-se, riscându-şi şi şubrezinduşi, uneori, sănătatea, printr-o atitudine tranşantă, colegul nostru Dorin Borda, cu acea cunoscută implicare totală în viaţa socială, culturală, economică a meleagurilor noastre, prin scrisul lui zilnic a militat pentru unitate, pentru armonie socială, neclintit în credinţa lui, luptând ca patria noastră străbună să rămână întreagă! S-a stins din viaţă un adevărat luptător pe ogorul scrisului, într-un moment al învolburărilor vremurilor, moment al întoarcerilor colegilor de la „Cuvântul liber" în timpul şi în memoria multor ani cât am trudit împreună. Pleacă în eternitate un bun coleg şi bun român, un adevărat truditor în meseria noastră, un profesionist al condeiului, un prieten, un camarad de nădejde din cea „de-a patra putere", care, într-adevăr, a dovedit, prin scrisul său, că „gazetăria nu-i o meserie pentru fricoşi", ci o luptă continuă pentru adevăr, într-un stat de drept. Bun coleg şi prieten. Dorin Borda va rămâne cu amintirea neştearsă în inimile noastre! Familiei îndoliate - condoleanţe şi tărie pentru a trece peste acest dureros şi atât de greu moment! în veghea Domnului, cu cei drepţi, fie-i odihna veşnică şi pomenirea eternă! REDACŢIA ZIARULUI „CUVÂNTUL LIBER” înainte de alegeri, Ponta - „căţel”, după „prezidenţiale” ...„mieluşel”! (Urmare din pag. 1) La altceva ne vom referi, însă, în continuare, la schimbarea de macaz, de comportament a lui Victor Ponta după pierderea lamentabilă a alegerilor. Dacă înaintea acestora era nelipsitul la orice oră din zi al televiziunilor, declarând, uneori, „verzi şi uscate" la adresa adversarilor politici (inclusiv a lui Iohannis), după pierderea competiţiei s-a remarcat prin ploconelile sale faţă de cel care l-a învins în alegeri prin anunţurile privind depunerea demisiei pe biroul noului preşedinte, şovăielile privind şefia PSD, incapacitatea de a pune capăt destrămării PSD, smerenia de măicuţă abia intrată la mănăstire, într-un cuvânt, şi-a schimbat partitura în funcţie de conjunctură. Cum procedează, de altfel, din păcate, numeroşi alţi politicieni. Cel care înaintea alegerilor declara la emisiunea The Business View, difuzată de CNN Internaţional, că: „Am avut şansa să fiu cel mai tânăr prim-ministru din Europa, poate o să fiu cel mai tânăr preşedinte din Europa", după eşec s-a „dezumflat", revenind, de la îngâmfare şi aroganţă, cu... picioarele pe pământ. Nu-i aşa că puterea (ca şi funcţia) este (poate fi)... trecătoare şi amăgitoare? în locul ploconelii - spun unii analişti şi comentatori - electoratul PSD, ca şi membrii şi activiştii PSD au nevoie sa-i reprezinte pe scena publică un bărbat politic veritabil, un lider care să treacă (dacă e cazul!) la atacarea lui Klaus Iohannis, cum se întâmplă în politică, faţă de Dreapta, în numele Stângii. După ce a pierdut alegerile din 1996, Ion Iliescu n-a mers în genunchi până la Palatul Cotroceni, umblând cu mătănii, n-a cerşit înalta bunăvoinţă a lui Emil Constantinescu. A trecut la atac chiar a doua zi după alegeri, în realitate, lovit cum e de complexul vinovăţiei c-a pierdut prezidenţialele, Victor Ponta nu prea îndrăzneşte să întreprindă reforme în PSD. Dar, până acum, ce a lăsat în urmă guvernarea Ponta? Mai ales că, la instalarea în funcţie, Ponta declara într-un ziar central, că: „Avem împreună forţa de a crea un val de schimbări nu (doar) politice sau electorale, ci de destin, trebuie doar să ne dăm seama de acest lucru, ca să putem face acest pas spre regenerare". Frumos spus... în principiu, Ponta avea dreptate, deoarece ajunsese premier, având avantajul uriaş al susţinerii populare. Pe scurt, am preciza următoarele. Victor Ponta a prins primele 100 de zile de guvernare, dar şi următoarele, în postura de premier care încă încearcă. Nu a avut realizări notabile, dar nici eşecuri majore. Ceea ce i-a adus, însă, iniţial o pierdere (scădere)la capitolul imagine şi credibilitate a fost mult mediatizata şi discutata scrisoare de coabitare cu fostul preşedinte Traian Băsescu, cât şi, ulterior, desemnarea de către Ponta a şefilor Parchetelor, cu aceptul tacit al lui Traian Băsescu, măsuri soldate cu vii şi controversate discuţii în cadrul (pe atunci) USL, dar şi în opinia publică. Apoi, taxele şi impozitele noi. Mai ales, în urma acestor măsuri (şi nu numai), mulţi dintre foştii săi simpatizanţi au văzut, în persoana lui Victor Ponta omul (politicianul) dispus, înclinat să ia hotărâri de unul singur, arogant şi cu apucături, într-un fel, dictatoriale. Oricum, ascultându-l, în numeroasele sale interviuri televizate (şi nu numai), ne-a dat senzaţia că Victor Ponta a mestecat ca pe o gumă aceleaşi răspunsuri. Anume că: 1) îl preocupă numai şi numai „stabilitatea instituţională"; 2) E în consens cu „partenerii internaţionali", propunerile sale fiind agreate de către aceştia; 3) Nu are o relaţie personală cu Băsescu (acum, pensionar) dar 2014 a fost anul în care a trebuit să gestioneze pacea. Care numai pace nu a prea fost! Din păcate, de povestea cu „partenerii europeni", care „ne obligă să"..., „insistă să"..., „condiţionează ca"... românii sunt la fel de sătui în plan politic, cum sunt în plan economic şi financiar de clişeul „ne cere FMI", uzitat de Boc, dar preluat de Ponta, ca scuză pentru orice măsură pe care nu prea poate să o argumenteze. Acum, dincolo de remanierea guvernamentală efectuată, pentru Victor Ponta rămân (după aprobarea bugetului pe 2015) revizuirea Constituţiei, legea electorală şi reorganizarea administrativă, ca principale priorităţi ale social-democraţilor. Cât despre disputele actuale din PSD, după pierderea prezidenţialelor, Ponta a declarat: „Nu există în PSD teama de rebeliune, fiu am avut aşa ceva în 5 ani de mandat, ci doar de trădare, interese meschine şi lipsă de solidaritate în momente dificile". Ponta s-a şi spăşit. A declarat că îşi cere scuze celor care s-au simţit jigniţi de spusele sale sau celor care îl susţineau, că a intrat de multe ori în schimburi de replici pe care le putea evita. Că asta regretă cu adevărat. Aşa-i viaţa... Pendulează între visul „măririi" şi cel al... „supravieţuirii", între condiţia de „căţel" şi cea de... mieluşel!