Cuvântul Liber, decembrie 2016 (Anul 28, nr. 236-255)

2016-12-05 / nr. 236

SuMută a4/d SPRE AMIAZA LOCULUI „Ziuă verde, duh de nuc /toate drumurile duc /unde-i raiul cântului,/dragostei, /cuvântului. /Toate drumurile duc /către joia focului /spre amiaza locului /unde arde patima, /unde cântă lacrima." (Lucian Blaga) Drumurile ne-au dus, iar, spre Câmpul lui Horea din faţa Bisericii încoronării a Albei Iulii, simţind amiaza locului, visul şi idealul acestuia, jertfa şi jurământul înscrise pe catapeteasma istoriei noastre ca rod, amintindu-ne, în murmurul sfinţeniei zilei de 1 Decembrie, de cuvintele evanghelistului: „Eu v-am ales pe voi şi v-am rânduit ca să mergeţi să aduceţi rod, iar rodul vostru să rămână." Rămânerea rodului, a celor care luptă bună au luptat, care au săvârşit şi credinţă au păzit, e slova jurământului de Atunci, trebuind să fie şi slova jurământului de Acum. Atunci a înviat fiinţa neamului românesc, căreia i s-a luat, apoi, din chip şi suflet, voitorii nerămânerii rodului făcându-ne să fim şi Câini şi Abeli, deopotrivă, să alegem şi altarul şi arginţii. Mergem spre amiaza locului, la Alba-lulia, într-un timp al simţirilor reci ce încalcă samavolnic poruncile divine, să privim în noi („Eu când mă uit în mine", scria D. Goga pe pagina titlu a piesei de teatru „Meşterul Manole"), să lămurim dacă rămânerea rodului e doar în declaraţiile noastre sau în fapta noastră, să aflăm dacă mai suntem delegaţi ai Marii Uniri, preluându-le celor 1.228 de delegaţi din 1918 visul, idealul, jertfa, voinţa (fără voinţă, spunea părintele Arsenie Boca, viaţa e o mare „bolboroseală") şi zvârcolirea de spirit, fără de care pământul românesc, cum consemna cărturarul Vasile Netea în „Jar şi slovă", va rămâne sterp, fără de istorie. Spre amiaza locului, spre pragul învierii noastre ca neam, mergem ca spre prezentul nostru continuu, căci Unirea cea Mare nu mai are rotundul de leagăn şi conştiinţă din 1918. Ea trebuie înfăptuită iar, jurând cu mâna dreaptă pe inimă că biruitorilor de Atunci le vom prelua mesajul şi forţa spirituală. George Pop de Băseşti numea ziua de 1 Decembrie de la Alba-lulia eliberarea din iobăgia spirituală, iar Vasile Goldiş jura credinţă civilizaţiunii umane. în amiaza locului, fapta (dacă mai putem vorbi de faptă) nu mai are strălucire, mulţimile nu-i mai poartă pe braţe pe cei aleşi, ştiindu-le raiul dragostei de ţară, cum se întâmpla altădată pe Câmpia Libertăţii de la Blaj. Bărnuţiu, Cipariu, Bariţiu erau purtaţi pe braţe pentru că „ponturile" Adunării Naţiunii Române Transilvănene erau gândite şi legiferate prin sfinţenia jurământului, ei fiind văzuţi ca înalţi la fire, cu cugetul întreg, privirea cuprinzătoare şi pasul sigur. Ei nu cunoşteau discordia şi veninul urii, nimicnicia răzbunărilor, ci îl urmau pe Horea, al cărui vis era să moară pentru naţiune. Marea Unire din 1918, căreia i s-a luat din sublim şi adâncuri, trebuie înfăptuită prin jertfa, crucea şi voinţa de Atunci, fără întârziere, nemaicrezând în ideile deşarte ale celor cu capul prea strâmt, personaje ale jalnicelor compromisuri, oratori ai laşităţii, propovăduitori ai grijei ce ne-o oferă porţi străine. Marea Unire e pe mai departe vis şi ideal, neodihnă şi datorie de onoare. A trecut prin noi prea multă noapte, cum scria maestrul Ion Vlasiu, ca să ne mai pierdem în iluzii. Se apropie Centenarul Marii Uniri. Cum vom merge spre amiaza locului cu imaginea istoriei ciuntite, ştiind că cine nu-şi ascultă poporul nu-l ascultă nici pe Dumnezeu. „Zi Tatăl nostru, Părinte Păcală!", e replica lui Avram lancu din piesa „Avram lancu" a lui Lucian Blaga şi, împreună, Avram lancu şi Popa Păcală, rostesc: „Tatăl nostru, carele eşti în ceruri, sfinţească-se numele Tău. Vie împărăţia Ta..." Popa Păcală adăugând rugăciunii: „Las, fiule, că împărăţia care ne-a înşelat se va dărâma ca Babilonul! In locul ei s-a ridica împărăţia noastră - o minune, numai lumină, şi numai a noastră!”. VALENTIN MARICA (Din „Manuscrisul de jad”) „PUNŢI DE LUMINA” Ediţia a 17-a, 28 decembrie 2016 O nouă ediţie a amplei manifestări cultural-artistice „Punţi de lumină" va avea loc miercuri, 28 decembrie 2016, începând de la ora 11, în Sala „N. Tonitza" a Hotelului Continental din Târgu-Mureş. Organizată sub auspiciile Uniunii Ziariştilor Profesionişti (preşedinte Doru Dinu Glăvan) şi ale ASTREI mureşene (preşedinte Lazăr Lădariu), manifestarea va alătura în desfăşurare nume de rezonanţă ale scrisului şi cântecului românesc, din ţară şi din diaspora, cu cele ale unor autori aflaţi la porţile afirmării. Noutăţi editoriale: Mariana Cristescu, Antonia Raşcu, Mihaela Raşcu, Ileana Sandu, Nicolae Băciuţ, Dumitru Covalciuc (Cernăuţi, Ucraina), Darie Ducan (Paris, Târnăveni), Răzvan Ducan, Hajdú Győző, prof. univ. dr. Dumitru Jompan (Caraş-Severin), Lazăr Lădariu, Valentin Marica, Dimitrie Poptămaş, Victor Răzmeriţă (Chişinău, Republica Moldova). Magia imaginii - Despre „Simfest", cu realizatorii Ioan Ceauşescu şi Corina Ruja-Ceauşescu. Recital liric: Armina Flavia Adam. Colindătorii din Idicel-Sat. Vernisaj de pictură: Klara Pădurean, Irina Suciu. Expoziţie de carte: Elena Horhat. Moderatori: Mariana Cristescu, preşedintele Asociaţiei „Punţi de lumină", şi Doru Dinu Glăvan. Echipa audio-video Alexandru Coco şi Eduard Bilescu. Vom reveni cu detalii pe parcurs. (I.F.) Pagină realizată de MARIANA CRISTESCU ~r — CUVÂNTUL SÂMBĂTĂ, 3 DECEMBRIE 2016 Curbura Carpaţilor în partea concavă a Carpapior s-a adunat Transilvania, luând forma curburii în care a fost turnată, în partea convexă a curburii Carpapior, Moldova şi Muntenia, toată. Principiul vaselor comunicante a făcut să ţină ce aluneca dintr-o parte şi dintr-o parte în alta a curburii să se dea, preaplinul iubirii ce se dorea. Iniţial, munţii Carpaţi erau liniari, înalţi, semeţi, frumoşi şi dări; în ei era un popor de oameni vii ce modela viitorul pentru copii. Ca un arc, munţii au fost încordaţi, de cei de-o parte şi alta a acestor Carpaţi. Pentru ca să se destindă şi să sară la cei ce vor să muşte din rotundul ei. A contesta arcul Carpaţilor e o chestiune gravă şi-n partea convexă şi-n partea concavă. De aceea, nu-l îndreptaţi cu ciocanul pe nicovală, e dreptul arcului de a veghea pentru ţară. RÁZVAN DUCAN NICOLAE BACIUT - 60 Aproape toată lumea folosește sintagma: „Timpul zboară!". Nu este adevărat Timpul nu e ceva în afara noastră ca să zboare, ci este în noi, de aceea ar fi mai corect să spunem: „Timpul ne zboară". Indiferent dacă vrem sau nu vrem. Unde? Asta e o altă problemă. Zborul timpului nostru şi a noastră implicit naşte o între­bare care ţine de felul cum gospo­dărim acest zbor, cu folos sau fără. Cum ştim să ne gestionăm parametri lui, parametri cunoscuţi sau anti­cipaţi şi parametri necunoscuţi, unde, desigur, şi hazardul are un rol. Timpul zborului scriitorului Nicolae Băciuţ (n. 10 decembrie 1956) a ajuns la ani rotunzi. Este un prag unde se poate trage o linie şi însuma. O putem face şi noi, cei care îl cunoaştem şi ştim ce a făcut, aşa cum, poate cel mai bine, o poate face el, punându-şi în balanţă, fără parcimonie şi cu deplină luciditate, aspiraţiile şi împlinirile avute până în prezent. Nicolae Băciuţ este o perso­nalitate culturală naţională incon­testabilă şi un om bun de pus „pe rană", pe care fiecare ins din preajmă, dar şi de mai departe, cu bun-simţ şi cu o brumă de educaţie şi de cultură şi l-ar dori ca prieten. Ar purta prietenia cu Nicolae Băciuţ - aşa cum mulţi o fac deja în prezent - ca pe un steag. Ca pe un steag de mândrie, fiindcă poetul, criticul, publicistul, conferenţiarul cultural, lectorul, editorul, recitatorul şi nu în ultimul rând omul Nicolae Băciuţ este sinonim cu ceea ce înseamnă exce­lenţa în cultură, rafinament în actul de creaţie, bun gust şi bun-simţ. Statutul meu este unul privilegiat, adică acela de a mă fi bucurat, de zeci de ani, de prietenia lui, fapt ce mi-a permis să fiu de foarte multe ori la aceeaşi masă cu dorinţele şi aspiraţiile sale, în aceleaşi locuri ale aleanului şi dorului său, în acelaşi timp orar al momentelor de bucurie şi de împlinire. Am văzut, am auzit, l-am văzut şi l-am auzit, în diverse împrejurări şi în situaţii, cum puţini au făcut-o. De aceea pot şi cred că am dreptul să vorbesc despre Nicolae Băciuţ la mâna întâi. Din această postură mi-am convins sufletul să se împrietenească cu sufletul lui, mâna să se întindă mâinii lui ca ele să se caute şi să se strângă cu respect şi căldură, la bucurii şi nădejdi, aproape ca neamurile adevărate, iar umărul meu să fie punct fix pe care, la nevoie, el să se poate sprijini fără probleme, iar ochii mei calzi, loc în care să se oglindească şi să se vadă aşa cum este cu adevărat. Niciodată nu a fost loc de fard şi ruj şi alte lucruri ce ţin de make-up, pe obrazul relaţilor dintre noi. Niciodată nu am ascuns, unul faţă de celălalt, adevărul sub preş. Niciodată nu am râs ipocrit şi am compătimit fals. Adevărul a avut mereu linia­ritate şi prioritate în relaţiile noastre. Ne-am bucurat fiecare de bucuria celuilalt şi ne-am întristat de necazurile ivite. De aceea prietenia noastră a rezistat. A rezistat şi rezistă. Şi rezistă şi din lipsa pizmei. El e im­poet foarte talentat, cu partea lui de glorie, iar eu, la rândul meu, mă scriu pe mine, aşa cum pot şi cum ştiu. Frumosul şi adevărul sunt cele care ne-au adunat şi ne adună. Sunt lucruri şi atitudini pe care fiecare le-am pus corect în felul conduitei noastre, dar şi în lista de priorităţi. Dragă prietene tânăr, timpul mă curge şi pe mine, cu bunele şi cu relele mele. Amândoi suntem contemporani în râul lui He­rac­lt. Suntem două rostiri şi, din fericire, două culori care contrazic spu­sele lui Nichita Stănescu, adică nu s-au văzut niciodată. La noi s-au văzut şi s-au bucurat una de alta, pe calapodul pasiunii pentru poezie, pasiunii pentru cultură, pasiunii de creştere a limbii române şi a patriei cinstite. La ani mulţi, Nicu! Să te bucuri de sănătate, ca să ai întins covorul disponibilităţii de a fi în continuare tu însuţi, aşa cum ai fost mereu. Scrie-te pe tine încă 60 de ani, deversează-ţi preaplinul de frumu­seţi şi curgi cu aceeaşi consis­tenţă. Lumea are nevoie de tine! RĂZVAN DUCAN 12 noiembrie 2016

Next