Cuvîntul Libertății, ianuarie 1994 (Anul 6, nr. 1044-1063)
1994-01-15 / nr. 1053
«MI SIMBATA, In IANUARIE. DUMINICA. 16 IANUARIE 1954 ! — ..... 1 --------------------------------------------------------------------------------- — ................................0 ....... ........ms'*^ *>. 0 în ultima sa parte, gen j«mal (a treia în ordine cronologică). Adrian Marino rămine același spirit, erudit, tranșant și rațional, ca și in celelalte — de critică și istorie literară sau» de ideocritică. Cu Evadări în lumea liberă (apărută la Institutul European, Iași, 1993), Adrian Marino impune imaginea unui iluminist modern, in care deschiderile umaniste conturează o „biografie interioară“ de uomb universale, căutător neliniștit în oștirea adevărului- Se simte, in spatele impresiilor culese prestabilizate in periplurile sale europene (Spania, Germania, Franța, Italia, Iugoslavia) sau americane, febrilitatea timpului — îndreptat organizării obiectiv pentru studiu —■ dar și minuția drămuirii lui pentru a vedea oamenii, librăriile, muzeele, colecțiile filatelice, expozițiile de pictură, sculptură etc Așadar, activ cu măsură, Adrian Marino este, deopotrivă, cercetător și colecționar, amintind de activitatea unui spirit goetheanin fond, căutările lui Adrian Marino — realizate ieri, dar și astăzi — stau sub semnul unei obsesii — să creeze în lume, in primul rînd în Europa, imaginea unei Românii reale, în care cultura națională să existe în forme universale, cu nimic mai prejos decit in alte țări occidentale cu tradiție in domeniuîntr-una din maximele lui Goethe, citim următoarea aserțiune : „Iubirea adevărului se arată în tendința de a descoperi și de a prețui binele pe unde se află“ Aceasta ar fi ipoteza pe care și-a lansat-o cărturarul mân atunci cind, și-a creșt tt jumat* din mers.Fiindcă, oricine poate observa că impresiile de atunci — din anii 1981 (in Spania), 1982 (Bavaria), 1933, 1984, 1987 (München), 1984 (Paris), 1984 (Roma). 1987 (Iugoslavia) — sunt scrise, și, în parte, publicate înainte de '89- La acestea, Adrian Marino etc- Cauzele ? Studiul ar merita aprofundat, exilul este imaginea țării- Lipsa de spirit civic din țară se reflectă inevitabil și în atitudinea exilului- Romanul se pune la adăpost, egoist și individualist- Pielea odată salvată, restul nu mai contează- Document zdrobitor (Autorul citează din ziarul „Săptămâna Mi incheneză)Sau, Adrian Marino, participând la un colocviu Mircea Eliade (Milano, 5—6 martie 1987), răsfoiește enciclopedia literară Garzanti și citește uimit că „Mihai Eminescu“ este „pseudonimul“ lui „Mihail Eminescu”. Și, sardonic, adaugă: „Autentic“ ! Peste tot, Intelectualul român, plecat și in căutarea identității noastre, constată cu durere că nici legațiile noastre diplomatice sau ambasadele nu întreprind ceva organizat, metodic, care să se sprijine diferențiat pe cei mai buni intelectuali ai diasporei românești — destul de numeroasă de altfel — peste 13 milioane în întreaga lume- Dar— observă trist și ingîndurat Adrian Marino: „Toți exilații, pentru a se face acceptați și asimilați, adoptă poze umile, servile“„Exilul nu este și nu poate fi decit o imagine deformată stării de spirit de acasă“, adauagă același autor-Ei bine, Adrian Marino. Tuidu-se pe sine martor și analist, vrea să informeze și să împingă într-un fel efortul oficial al puterii, al indivizilor, din țară și din străinătate, spre cunoașterea matricei noastre spirituale, dar și pentru devenirea noastră europeană fel plan cultural, de Învățământ și diplomatic- Cu atît mai repede și mai chibzuit, cu cit adevărul poate fi rostit și rostuit fără partipriuri Peste aceste aspecte de interes național, pe care autorul le prezintă exact, matematic (nu impresionist și literar!) se deschide cea mai spectaculoasă imagine despre biografia cercetătorului român în orizonturi de cultură apuseană Participînd la diferite congrese și conferințe internaționale, făcînd parte din diverse delegații în acest sens, Adrian Marino dezvăluie viața complexă a lumii, adesea „gîlceava“ înțeleptului român cu lumea , de la academicieni, savanți, universitari, bibliotecari, până la omul de rînd, din magazin, de pe stradă, din circiumă, din expoziție, din casă ș-a-m-d- Textul se citește, orice s-ar spune, într-un mod incitant, ca o bună proză- Fraza, translucidă, cade adesea ca o ghilotină; adesea conține un suspense și lectura capătă etaje sau nivele subtextuale, ca la Umberto Eco- Cu atît mai mult, cu cât omul care a traversat aproape toate culturile lumii este capabil să formuleze adevăruri, cugetări, maxime și rostiri inalienabile- Profesorului Marino îi repugnă retorismul, indiferent de unde ar veni, ca și speculația ieftină, chiar dacă este realizată în mod savant (Va urma). . . MARIAN BARBO JAMENI till LIBERI" de ADRIAN MARINO CRONICA LITERARA atașează fulgurant un econ intîrziat, o replică, o opinie care devin funcționale pentru ansamblul enunțului- Singura parte adăugită in întregime este de după 26 februarie 1990, pe care autorul o intitulează relevant impresii naive despre America (a nu se înțelege termenul de naiv decit în sens clasic scheriingian, adică sincer, deschis, in nici un caz peiorativ!). Bucuria descoperirii unei asemenea cărți se vindecă de toate idiosincrasiile și provincialismele născute în cultura noastră de multă vreme, determinîndu-te să fii solidar cu afirmațiile lui Adrian Marino și să fii mîndru că avem, iată, o voce autentică prin care ne auzim în Occidentul atît de mult așteptat și rezistent pînă mai ieri, la vocile noastre complexate-Cei care fac politică, diplomație și cultură trebuie să ia aminte că din aproape 1803 de medici fugiți în Germania (suntem în 1987), „numai vreo șapte (7) desfășoară o activitate post- paralel cutică , din cei 400 000 de refugiați , îndeletnicirile sale profesionale, români, doar cîteva se „agita“ TP ASACHI Actele de recuperare a unei valori literare de excepție, prin achiziționarea manuscriselor epopeii „Țigardada“ de Ion Budai Deleanu, îi aparține marelui cărturar Gheorghe Asachi- El știa de existența acestor manuscrise, păstrate la Liov (Lenin) de fiica și ginerele lui on Budai Deleanu, de la care au fost achiziționate și integrate apoi literaturii românesală, publicând aromei muzicale Stabilită in 1845 în Franța, în 1852 se căsătorește cu Edgar Quirvet (1803—1875), istoric, scriitor și filozof, profesor la College de France Savantul francez a apărut, în numeroase articole și în volumul „România" (1857), drepturile și libertățile naționale ale românilor, fiind ales membru de onoare al Academiei și conferindu-i-se cetățenia Familii culturale creatoare O personalitate și o operă precum cea a lui Gheorghe Asachi reprezintă un capitol fundamental în istoria culturii noastre naționale. Dintre studiile și monografiile dedicate acestei proeminente personalități cultural-creatoare, se impune să menționăm monografia „Gheorghe Asachi“ (1921, ed revăzută 1927) de Eugen Lovinescu, precum și o altă lucrare valoroasă din anii din armră, datorată profesorului universitar craiovean George Soreset cunoscut tic și istoric literar, poet criși prozator Numele familiei Asachi este înscris în paginile culturii noastre și prin alte cîteva contribuții (9 Ermiona Asachi (1821—1900) s-a aflat implicată în actele de întemeiere culturală ale tatălui său, efectuînd și traduceri din literatura univerromână Soția sa, Ermiona Asachi, a publicat, intre 1877—1882, ediția completă a operelor lui Edgar Quinet, în 30 de volume- bogata corespondență a Ermionei dezvăluie prețuirea de care s-a bucurat din partea lui Victor Hugo. Jules Michelet, Nouis Blanc. Dimitrie Asachi (1820— 1860) a fost matematician, și topograf, profesor, publicînd în 1845 primul tratat de topografie în românește, iar un alt fiu al lui Gheorghe Asachi, Alexandru, s-a făcut cunoscut ca autor al unor apreciate litografii, ilustrînd nuvelele istorice ale tatălui său- Elena Asachi, soția marelui cărturar, vieneză de origine, a fost pianistă și compozitoare, când muzica profesională inauguromânească ‘ MIRCEA MOISA FLOARE DE COLȚ Invazie de lăcuste Ce ți-e și cu fetele astea producratoare De zîmbete în serie După legi, tipare și gusturi fruste? „ Privindu-le cum țopăie prin ceața sentimentelor procede, zice că te afli la fața unei flămînde iawatmaeéa citsste. Zilnic uzează mofturi. Consumă ca obrăznicie Mari suprafețe de oglinda,, Las la o parte țesăturile din Pe care se preferă Cind își declină pe străzi farmecele Trecute intempestiv La privatizare Visează să intre in grațiile unei seri .Aglomerate de Feți-Frumoși Călări pe roibi potcoviți Cu aliaj din promisiuni amare Și extravaganță. Te uită cum țopăie prin destrăbălare Tinerele vînzătoare de conserve Duhnind a ghiveci de ciulini Și zîmbete lincede. Cînd le ating, pînă și fulgii de zăpadă Se grăbesc Să-și ducă la curățătorie Trista culoare... ELEODOR DINȚI r„România merită mai multă cunoaștere în lume!“ ca d-na ELENA FOSA, directoarea Festivalului de Teatru de vară — BARCELONA INTERVIUL O Sâmbătă seara, reprezentația Naționalului din Bănie— PHAEDRA a fost urmărită — și aplaudată — (și) de doamna ELENA POSA, directoarea FESTIVALULUI DE TEATRU DE VARĂ din Barcelona, festival consacrat teatrului catalan, spaniol și internațional, muzicii și dansului contemporan. Ființează din 1980 — după moartea lui Franco — și este condus și sprijinit, in prezent, de primăria Barcelonei (inclusiv financiar). Conform declarațiilor domniei sale, la acest festival din Spania au participat, de-a lungul edițiilor precedente, importante companii teatrale din lume, iar pentru pregătirea ediției din acest an a festivalului se află la Barcelona un regizor iraniano-american (din Los Angeles) și o companie de teatru din Italia. * —- Sînteți de două zile oaspetele României. Ce v-a atras la Craiova ? —- Este prima mea vizită în România. Am venit la Craiova pentru a urmări un spectacol ce mi-a fost recomandat în Barcelona — PHAEDRA, în regia lui Silviu Purcărete. Ca directoare de festival de teatru, am fost ispitită, profesional, să vizionez o montare românească- Am lecturat un curriculum vitae al regizorului Purcărete, am aflat că trupa Teatrului Național din Craiova a „călătorit“ nu numai și importantele festivaluri din Europa, ci și în America, Austalia... Dar scopul principal al acestei deplasări in România este, insă, altul, cunoașterea reciprocă a culturilor noastre. După primele dumneavoastă constatări, ce separă Spania de România ? — Geografic, Spania și România sunt extremele Europei, dar acest „amănunt“ nu ar trebui să influențeze negativ actualele stări de fapte. Prea multe lucruri ne separă : ignoranță, necunoaștere etc. Mi se pare anormal. — Despre țara noastră, ce ziceți ? — Nu am avut timp suficient. Cred că România este o țară boată din punct de vedere cultural și merită mai multă cunoaștere reală in lume. Personal, am fost încintată și voi reveni. — Nu mi-ați vorbit despre spectacolul PHAEDRA. V-a plăcut ? — Categoric că da. M-au impresionat frumusețea și originalitatea imaginilor, dar și nivelul înalt al jocului actorilor. — Dar publicul craiovean ? — Unul normal, cald. — Un director de teatru din România a apreciat PHAEDRA ca fiind un „spectacol tipic de export“ Dumneavoastră cum l-ați caracteriza ? — Eu știu ce să vă răspund ? Reamintesc faptul că in lume sunt apreciate ambele „feluri“ de teatru, cel vizual și cel de text... — La ediția din acest an, a festivalului pe care-i coordonați, va fi Prezentă și o trupa din România ? — Definitivarea programului exact al festivalului se va încheia la sfîrșitul lunii februarie. în actuala fază a pregătirilor, nu figurează nici o trupă românească. Deocamdată ! ION JIANU V Fiecare artist contribuie cu talentul său, cu munca sa la cultivarea frumosului, care este menit să dea un impuls pornirilor celor mai nobile ale sufletului. GENESCU In toamna anului 1928, pichorul NICOLAE TONITZA sosește la Năsăud, unde il înscrie pe fiul său, Petre, la Școala de Aplicație de pe lângă Școala Normală, unde era director cumnatul său, eminentul profesor de limba română, moldoveanul SANDU MANOLIU. Cu duioșie, îmi amintesc, azi, cum pictorul m-a luat de mină și, împreună cu fiul său, am fost tratați cu cele mai delicioase prăjituri la Cofetăria „Cantor** din centrul orășelului- Am fost, de-atunci, coleg de bancă cu PETRE TONbTZA patru ani, pînă cind o boală cumplită l-a răpit pe profesorul Sandu La sfîrșitul catului Manoliușcolar, pictorul vine și iși ia fiul de la școala năsăudeanâ- Despărțirea noastră s-a săvârșit sub ochii umezi ai tatălui, la aceeași cofetărie unde s-a legat prietenia- Anii au trecut și, odată cu ei, tinerețea noastră-pr iarna anului 1959, la Filarmonica „Oltenia“, unde eram numit de curând director, in pauza unui concert, se apropie de mine un bărbat frumos, cu o statură potrivită, cu ochi, vii, cu vorbă molcomă, intrebindu-mă : „Nu ești Claudiu din Nasăud .“ Tresărind o clipă (CLAUDIN mi sa spunea numai de către prietenii apropiați din Năsăud), emoționat, mi-am recunoscut prietenul copilăriei mele- Era iarnă. Cling-cling! De undeva, de departe, amintirile sunau clopoțeii copilăriei noastre-Doctorul Tonitza, ajuns la Craiova un distins chirurg, a salvat vieți, medic a știut să aline suferința și dezolarea, să-și închine iubirii de oameni întreaga viață. Și-amintesc că, în anul 1959, locuința sa de pe strada Caracal devenise un loc de întilnire al oamenilor de artă. Obișnuiau să-l viziteze violoniștii Ion Voicu, Mihai Constantinescu, Nicolae Drăgoi, pianistul Valentin Gheorghiu- Se intilneau acolo cu Silvia Popovici, Chilă Cozonci, Amza Pellea, cărora fiica medicului, Mihaela. Le era bună prietenă și o excelentă creatoare de atmosferă pentru muzică și poezie. In casa aceea, tinerii se exprimau adesea elogios , la adresa altor artiști remarcabili ai generației lor, fără să fi fost vreodată prieteni cu ei, ci doar din nobilul respect pentru valorile autentice-Cum să-mi stăpinesc rerea acum, cinc constat după doctorul Tonitza s-a așezat demult la masa umbrelor, iar lângă el Silvia Popovici, Amza Pellea și Ghiță Cozorei il ascultă cintind la vioară pe Mihai Constantinescu- Dusu-s-au și ei așa s-au prefăcut in pulbere cum de stele mulți pe care i-am iubit și stimat, lăsindu-mă singur cu luna întinsă, să șterg o lacrimă pe genele acestei ierni care-i plinge- CLAUDIU MOLDOVAN • PRIVIND „BAIA TURCEASCĂ“ A LUI INGRES, exagerez următoarele: Femei tinere, in turbane galbene și cu prosoape lungi pe șolduri, se afundau in aburul băilor și cleveteau, chicoteau, puneau sub taină lucruri ce nu trebuiau știute- Massculii orbi așteptau pioși intilnirea cu tremurul cărnii, iși făceau cruce, își clăteau cerul gurii cu iederi parfumate,ineau strins cutiile cu dresuri și cantari de tari- Oglinzile respirau hiperbolic, de sub peroanele ferfenițite, zburau fluturi enormi și lascivi. Aerul era aur Lăcrimat. Afară ploua piersiciu și fiecare cuvint rostit părea un carvuncul rostogolit peste lume. LĂCRIMARIU : molivda toamnei, lămuțe jilave, versete, aprinse in văi, luminări și tufc, mirese la fotograf, licsandric- De la inimă la inimă O ClȚIVA DINTRE INVITAȚII la banchetul organizat de Picasso, în 1908, în atelierul său de la Bateau-Lavoir, în cinstea lui Henri Rousseau. Vameșul: Apolinaire cu iubita sa, Mane Laurenciu; poetul Max Jacob ■ Bragne și Maurice Reynal — critic de artă, iubita lui Pablo® ZÎMBETUL TRANSFIGURAT IN CUVINT, de folosit la Sorescu și Teodor MaziluACORD CU FLAUBERT cind spune că „albastrul este folosit, în descrierea celor mai frumoase părți ale trupului feminin ?“ O TOT FLAUBERT, sincer, direct și ispititor: „La Paris existau femei care se imbăiau, in fiecare dimineață, in lapte' Idee preluată genial și de Nichita- CONSTANTIN PREDA La Paris existau femei care se îmbăiau in fiecare dimineață, în lapte , ---------------------------------- Creastrale Societatea Medicilor Scriitori și Publiciști din România, înființată în 1990, are ca scop promovarea creației literare și publicistice a oamenilor în alb. Prima sa Conferință Națională a coincis cu organizarea simpozionului „Vasile Voiculescu“, medic scriitor, comemorat la București și Pîrscov (Buzău )in 1991. A urmat simpozionul închinat lui Gheorghe Magheru, apoi, în toamna trecută, cel dedicat lui Ion Biberi, scriitor și antropolog oltean, originar din Turnu Severin și fost elev în Craiova. La toate aceste manifestări, Filiala Oltenia Craiova a SMSP a fost reprezentată de prozatorul și medicul Ștefan Marinescu, pentru care cuvintul ,are puterea, neasemuită a vindecării. (FtM.), De la Prilep, spre sud, drumul spre Bitola străbate chmpia Pelagomiei [UNK] Cimpie și dealuri pietroase, iar in depărtare — masivul muntos Baba, cu cei 3 600 m al vârfului său, Pelister. Mă îndrept spre orașul unde, cindva, cu vreo două sute de ani in urmă, a trăit o parte din familia din care, in linie directă, mă scobor, după mamă- Apare un oraș foarte mare, întins pe câmpie și dealuri, curat, cu vechi case românești, cu grădinițe pline de flori— Te-ai crede într-un oraș românesc dinaintea demolărilor masive— fi ridicat lângă orașul antic Heraclea, ale cărui vestigii extraordinar de bine conservate și întreținute, le vizitez în amănunt. Heraclea este orașul antic al Bitoliei, aflat in apropierea marelui cimitir românesc. Construit în secolul IV î dH. de către Flip al doilea Macedoneanul, el coboară în trepte de pe înălțimi, cu zidurile-i lungi de piatră, spre un larg amfiteatru, azi placat, ca și odinioară, cu plăci de marmoră. Aici treci pe lingă coloane de asemenea marmorate, portaluri, băi, și poate că potecile de azi erau odinioară străzile-i înguste și pUne de viață Aici calci pe pardoseli minunat mozaicate cu pomi, cerbi, păsări, bivoli, pești- Culorile lor sunt încă tui și calde: negru, galben, roșu, alb, gri, albastru. Romanii au cucerit Macedonia in secolul II î-dH, au împărțit-o in grovincii, Egnthia“, la întretăiere de căi comerciale. Multitudinea de obiecte din perioada romană, descoperite la Heraclea, se găsesc la muzeul orașului antic, la Biconstrucțiile: bazilica mare, bazilica mică, palatul episcopal și bazilica cu necropolă. Viața Heracleei s-a stins din motive economice în secolul VI d Hr în secolul VII au venit slavii și, laolaltă cu aromânii — cei mai vechi locuitori ai acelui pămint al Macedoniei —, au ridicat orașul din nou, mai sus, de amfiteatrul roman, pe dealul inalt ce-l mărginește. Acolo începe Bitola- Vechiul și noul se îmbină aici, peste tot intr-un oraș al cărui parfum, oriental și aer occidental iți cotropesc sufletul [UNK] în 1865, Dimitrie Athanasescu deschide la Bitola o școală românească (devenită, mai tîrziu, liceu) ce va funcționa aici pînă in 1925. Clădirea este școală și azi Limba română nu se mai învață acolo. La Bitola funcționează o fabrică de frigidere, o fabrică pentru obiecte de bucătărie, mașini de gătit, textile și produse lactate, tricotaje, blănuri, fabrici de lapte, bere, zahăr, ambalaje, transporturi. Zăresc noul peste tot, dar și înălțimile stincoase, din care pietrarii de ieri și de azi își iau materialul pentru construcții, și privesc Dragorul acum, vara, un fir de apă ce răzbate, prin secetă, intre malurile înalte, indiguite. Am sărutat pămintul bitolean din care, împreună cu apă din Dragor voi aduce cu mine acasă și am pornit spre parcul național „Polister“ (12 000 ha suprafață), trecind prin satele Târnava și Magarevo, da la poalele muntelui, ce se înalță la doar 10 km de oraș (Va urma) OANA MANOLESCU Din volumul inedit „De Dunăre la Dragor— și mai delaparte Be la Dunăre La Bradi si » *'l!Part('' această perioadă Heraclea a atola, Skopje, Belgrad și Londrajuns la o înaltă prosperitate eco- în perioada creștină timpurie, nomică, datorită faptului că se Heraclea este rezidența unui găsea pe drumul numit „Via episcopat [UNK] De atunci datează DRUMURI MACEDONENE Miezul cuvintelor A văzut cineva, vreodată, inima unui Cuvint ? A pătruns cineva, vreodată, in labirintul unui înțeles ? S-a întors, vreodată, cineva din această „expediție“ cu însemnări savante despre cum trebuie să umbli printre sunete fără a le strivi ? S-a făcut vreodată, cineva, lacrimă pentru tot ce nu se poate rosti ? Nimic nu se poate, când totul se poate ! Numai că, in această imposibilă nuntire, globul pământesc al uimirii și al întrebării s-a rostogolit în nevăzutul semnelor care au prins forma spunerii in poem- Să fie acesta miezul cuvintelor ? I (Fl. M.). Pagină realizată de FLOREA MIC ROMULUS TURBATU