Cuvîntul Libertății, ianuarie 1994 (Anul 6, nr. 1044-1063)

1994-01-15 / nr. 1053

«­M­I SIMBATA, In IANUARIE. DUMINICA. 16 IANUARIE 195­4 ! — ..... 1 --------------------------------------------------------------------------------- — ................................0 ....... ........ms'*^ *>. 0 în ultima sa parte, gen j«mal (a treia în ordine cronologică). Adrian Marino rămine același spirit, erudit, tranșant și rațio­­nal, ca și in celelalte — de cri­tică și istorie literară sau» de ideocritică. Cu Evadări în lumea liberă (apărută la Institutul European, Iași, 1993), Adrian Marino im­pune imaginea unui iluminist modern, in care desch­ideri­le umaniste conturează o „biogra­fie interioară“ de uomb univer­sale, căutător neliniștit în­­ oș­tirea adevărului- Se simte,­ in spatele impresiilor culese presta­­bilizate in periplurile sale eu­ropene (Spania, Germania, Fran­ța, Italia, Iugoslavia) sau ame­ricane, febrilitatea timpului — îndreptat organizării obiectiv pentru studiu —■ dar și minuția drămuirii lui pentru a vedea oamenii, librăriile, muzeele, co­lecțiile filatelice, expozițiile de pictură, sculptură etc­ Așadar, activ cu măsură, Adrian Marino este, deopotrivă, cercetător și colecționar, amintind de activi­tatea unui spirit goethean­­in fond, căutările lui Adrian Marino — realizate ieri, dar și astăzi — stau sub semnul unei obsesii — să creeze în lume, in primul rînd în Europa, imagi­nea unei Românii reale, în care cultura națională să existe în forme universale, cu nimic mai prejos decit in alte țări occi­dentale cu tradiție in domeniu­­într-una din maximele­­ lui Goethe, citim următoarea aser­țiune : „Iubirea adevărului se arată în tendința de a descoperi și de a prețui binele pe unde se află“­ Aceasta ar fi ipoteza pe care și-a lansat-o cărturarul mân atunci cind, și-a creșt tt jumat* din mers­­.Fiindcă, orici­ne poate observa că impresiile de atunci — din anii 1981 (in Spania), 1982 (Ba­varia), 1933, 1984, 1987 (Mün­chen), 1984 (Paris), 1984 (Roma). 1987 (Iugoslavia) — sunt scrise, și, în parte, publicate înainte de '89- La acestea, Adrian Marino etc- Cauzele ? Studiul ar merita aprofundat, exilul este imaginea țării- Lipsa de spirit civic din țară se reflectă inevitabil și în atitudinea exilului- Romanul se pune la adăpost, egoist­ și indi­vidualist- Pielea odată salvată, restul nu mai contează- Docu­ment zdrobitor (Autorul citează din ziarul „Săptămâna Mi incheneză)­Sau, Adrian Marino, partici­­pând l­a un colocviu Mircea Elia­­de (Milano, 5—6 martie 1987), răsfoiește enciclopedia literară Garzanti și citește uimit că „Mihai Eminescu“ este „pseudo­nimul“ lui „Mihail Eminescu”. Și, sardonic, adaugă: „Auten­tic“ ! Peste tot, Intelectualul român, plecat și in căutarea identității noastre, constată cu durere că nici legațiile noastre diploma­tice sau ambasadele nu între­prind ceva organizat, metodic, care să se sprijine diferențiat pe cei mai buni intelectuali ai diasporei românești — destul de numeroasă de altfel — peste 13 milioane în întreaga lume- Dar— observă trist și ingîndurat Adri­an Marino: „Toți exilații, pen­tru a se face acceptați și asimi­lați, adoptă poze umile, servile“­­„Exilul nu este și nu poate fi decit o imagine deformată stării de spirit de acasă“, adau­a­gă același autor-Ei bine, Adrian Marino. Tui­­­d­u-se pe sine martor și analist, vrea să informeze și să împingă într-un fel efortul oficial al pu­terii, al indivizilor, din țară și din străinătate, spre cunoașterea matricei noastre spirituale, dar și pentru devenirea noastră eu­ropeană fel plan cultural, de În­vățământ și diplomatic- Cu atît mai repede și mai chibzuit, cu cit adevărul poate fi rostit și rostuit fără parti­priu­ri­ Peste aceste aspecte de inte­res național, pe care autorul le prezintă exact, matematic (nu impresionist și literar!) se des­chide cea mai spectaculoasă imagine despre biografia cerce­tătorului român în orizonturi de cultură apuseană­ Participînd la diferite con­grese și conferințe internațio­nale, făcînd parte din diverse delegații în acest sens, Adrian Marino dezvăluie viața complexă a lumii, adesea „gîlceava“ înțe­leptului român cu lumea , de la academicieni, savanți, universi­tari, bibliotecari, până la omul de rînd, din magazin, de pe stradă, din circiumă, din expo­ziție, din casă ș-a-m-d- Textul se citește, orice s-ar spune, în­tr-un mod incitant, ca o bună proză- Fraza, translucidă, cade adesea ca o ghilotină; adesea conține un suspense și lectura capătă etaje sau nivele sub­­textuale, ca la Umberto Eco- Cu atît mai mult, cu cât omul care a traversat aproape toate cul­turile lumii este capabil să for­muleze adevăruri, cugetări, ma­xime și rostiri inalienabile- Pro­fesorului Marino îi repugnă retorismul, indiferent de unde ar veni, ca și speculația ieftină, chiar dacă este realizată în mod savant­ (Va urma). . . MARIAN BARBO JAME­­NI till LIBERI" de ADRIAN MARINO CRONICA LITERARA atașează fulgurant un econ in­­tîrziat, o replică, o opinie care devin funcționale­ pentru ansam­blul enunțului- Singura parte adăugită in întregime este de după 26 februarie 1990, pe care autorul o intitulează relevant impresii naive despre America (a nu se înțelege termenul de naiv decit în sens clasic scher­­iingian, adică sincer, deschis, in nici un caz peiorativ!). Bucuria descoperirii unei ase­menea cărți se vindecă de toate idiosincrasiile și provincialismele născute în cultura noastră de multă vreme, determinîndu-te să fii solidar cu afirmațiile lui Adrian Marino și să fii mîndru că avem, iată, o voce autentică prin care ne auzim în Occiden­tul atît de mult așteptat și re­zistent pînă mai ieri, la vocile noastre complexate-Cei care fac politică, diplo­mație și cultură trebuie să ia aminte că din aproape 1803 de medici fugiți în Germania (sun­tem în 1987), „numai vreo șapte (7) desfășoară o activitate post- paralel cu­tică , din cei 400 000 de refugiați , îndeletnicirile sale­ profesionale, români, doar cîteva se „agita“ TP ASACHI Actele de recuperare a unei valori literare de excepție, prin achiziționarea manuscriselor e­­popeii „Țigardada“ de Ion Bu­dai Deleanu, îi aparține mare­lui cărturar­­ Gheorghe Asachi- El știa de existența acestor ma­nuscrise, păstrate la Liov (Leni­­n) de fiica și ginerele lui on Budai Deleanu, de la care au fost achiziționate și integra­te apoi literaturii române­sală, publicând aromei muzica­le­ Stabilită in 1845 în Franța, în 1852 se căsătorește cu Edgar Quirvet (1803—1875), istoric, scri­itor și filozof, profesor la Col­lege de France­ Savantul fran­cez a apărut, în numeroase arti­cole și în volumul „România" (1857), drepturile și libertățile naționale ale românilor, fiind a­­les membru de onoare al Acade­miei și conferind­u-i-se cetățenia Familii culturale creatoare O personalitate și­ o operă pre­cum cea a lui­­ Gheorghe Asachi reprezintă un capitol funda­mental în istoria culturii noas­tre naționale. Dintre studiile și monografiile dedicate acestei proeminente personalități cul­­tural-creatoare, se impune să menționăm monografia „Gheor­­ghe Asachi“ (1921, ed­ revăzută 1927) de Eugen Lovinescu, pre­cum și o altă lucrare valoroasă din anii din arm­ră, datorată pro­fesorului universitar craiovean George Soreset cunoscut tic și istoric literar, poet cri­și prozator­ Numele familiei Asachi este înscris în paginile culturii n­oastre și prin alte cîteva con­tribuții­ (9 Ermiona­ Asachi (1821—1900) s-a aflat­ implicată în actele de întemeiere cultura­lă ale tatălui său, efectuînd și traduceri din literatura univer­română­ Soția sa, Ermiona Asa­chi, a publicat, intre 1877—1882, ediția completă a operelor lui Edgar Quinet, în 30 de volum­e- b­og­ata corespondență a Ermionei dezvăluie prețuirea de care s-a bucurat din partea lui Victor Hugo. Jules Michelet, N­ouis Blanc. Dimitrie Asachi (1820— 1860) a fost matematician, și topograf, profesor, publicînd în 1845 primul tratat de topogra­fie în românește, iar un alt fiu al lui Gheorghe Asachi, Alexandru, s-a făcut cunoscut ca autor al unor apreciate li­tografii, ilustrînd nuvelele is­torice ale tatălui său- Elena Asachi, soția marelui cărturar, vieneză d­e origine, a fost pia­nistă și compozitoare, când muzica profesională inaugu­ro­mânească­ ‘ MIRCEA MOISA FLOARE DE COLȚ Invazie de lăcuste Ce ți-e și cu fetele astea producratoare De zîmb­ete în serie După legi, tipare și gusturi fruste? „ Privindu-le cum țopăie prin ceața sentimentelor procede,­­ zice că te afli la fața unei flămînde iawatmaeéa citsste. Zilnic uzează mofturi. Consumă ca obrăznicie Mari suprafețe de oglinda,­, Las la o parte țesăturile din Pe care se preferă Cind își declină pe străzi farmecele Trecute intempestiv La privatizare Visează să intre in grațiile unei seri .Aglomerate de Feți-Frumoși Călări pe roibi potcoviți Cu aliaj din promisiuni amare Și extravaganță. Te uită cum țopăie prin destrăbălare Tinerele vînzătoare de conserve Duhnind a ghiveci de ciulini Și zîmbete lincede. Cînd le ating, pînă și fulgii de zăpadă Se grăbesc Să-și ducă la curățătorie Trista culoare... ELEODOR DINȚI r„România merită mai multă cunoaștere în lume!“ ca d-na ELENA FOSA, directoarea Festivalului de Teatru de vară — BARCELONA INTERVIUL O Sâmbătă seara, reprezentația Naționalului din Bănie­­— PHAEDRA a fost urmărită — și aplaudată — (și) de doamna ELENA­ POSA, directoarea FESTIVALULUI DE TEATRU DE VARĂ din Barcelona, festival consacrat teatru­lui catalan, spaniol și internațional, muzicii și dansului contemporan. Ființează din 1980 — după moartea lui Franco — și este condus și sprijinit, in prezent, de primăria Barcelonei (inclusiv financiar). Con­form declarațiilor domniei sale, la acest festi­val din Spania au participat, de-a lungul edi­țiilor precedente, importante companii teatrale din lume, iar pentru pregătirea ediției din acest an a festivalului se află la Barcelona un regizor iraniano-american (din Los Angeles) și o com­panie de teatru din Italia. * —- Sînteți de două zile oaspe­tele României. Ce v-a atras la Craiova ? —- Este prima mea vizită în România. Am venit la Craiova pentru a urmări un spectacol ce mi-a fost recomandat în Barce­lona — PHAEDRA, în regia lui Silviu Purcărete. Ca directoare de festival de teatru, am fost ispitită, profesional, să vi­zionez o montare românească- Am lecturat un curriculum vitae al regizorului Purcărete, am aflat că trupa Teatrului Național din Craiova a „călătorit“ nu numai și importantele festivaluri din Europa, ci și în America, Aus­­talia... Dar scopul principal al acestei deplasări in România este, insă, altul­, cunoașterea re­ciprocă a culturilor noastre. După primele dumneavoas­tă constatări, ce separă Spania de România ? — Geografic, Spania și Româ­nia sunt extremele Europei, dar acest­ „amănunt“ nu ar trebui să influențeze negativ actualele stări de fapte. Prea multe lucruri ne separă : ignoranță, necunoaș­tere etc. Mi se pare anormal. — Despre țara noastră, ce zi­ceți ? — Nu am avut timp suficient. Cred că România este o țară bo­ată din punct de vedere cultu­ral și merită mai multă cunoaș­tere reală in lume. Personal, am fost încintată și voi reveni. — Nu mi-ați vorbit despre spectacolul PHAEDRA. V-a plă­cut ? — Categoric că da. M-au im­presionat frumusețea și origina­litatea imaginilor, dar și ni­velul­­ înalt al jocului actorilor. — Dar publicul craiovean ? — Unul normal, cald. — Un director de teatru din România a apreciat PHAEDRA ca fiind un „spectacol tipic de export“ Dumneavoastră cum l-ați caracteriza ? — Eu știu ce să vă răspund ? Reamintesc faptul că in lume sunt apreciate ambele „feluri“ de teatru, cel vizual și cel de text... — La ediția din acest an, a festivalului pe care-i coordonați, va fi Prezentă și o trupa din România ? — Definitivarea programului exact al festivalului se va în­cheia la sfîrșitul lunii februa­rie. în actuala fază a pregătiri­lor, nu figurează nici o trupă românească. Deocamdată ! ION JIANU V Fiecare artist contribuie cu talentul său, cu munca sa la cultivarea frumosului, care este menit să dea un impuls pornirilor celor mai nobile ale sufletului. G­ENESCU In toamna anului 1928, pichorul NICOLAE TONITZA sosește la Năsăud, unde il înscrie pe fiul său, Petre, la Școala de Aplicație de­­ pe lângă Școa­la Normală, unde era director cumnatul său, eminentul profesor de limba română, moldoveanul SAN­DU MANOLIU. Cu duioșie, îmi amintesc, azi, cum pic­torul­ m-a luat de mină și, împreună cu fiul său, am fost tratați cu cele­­ mai delicioase prăjituri la Cofetăria „Can­tor** din centrul orășelului- Am fost, de-atunci, coleg de­ bancă cu PETRE TONb­­TZA patru ani, pînă cind o boală cumplită l-a răpit pe profesorul Sandu La sfîrșitul catului Manoliu­­școlar, pictorul vine și iși ia fiul de la școala năsăudeanâ- Despărțirea noastră s-a să­vârșit sub ochii umezi ai tatălui, la aceeași cofetărie unde s-a legat prietenia- A­­nii au trecut și, odată cu ei, tinerețea noastră-pr iarna anului 1959, la Filarmonica „Oltenia“, unde eram numit de curând direc­tor, in pauza unui concert, se apropie de mine un băr­bat frumos, cu o statură po­trivită, cu­ ochi­, vii, cu­ vor­bă molcomă, intrebindu-mă : „Nu ești Claudiu din Na­­săud .“ Tresărind o clipă (CLAUDIN mi sa spunea numai de către prietenii a­­propiați din Năsăud), emo­ționat, mi-am recunoscut prietenul copilăriei mele- Era iarnă. Cling-cling! De un­deva, de departe, amintirile sunau clopoțeii copilăriei noastre-Doctorul Tonitza, ajuns la Craiova un distins chirurg, a salvat vieți, medic a știut să aline suferința și dezolarea, să-și închine iu­birii de oameni întreaga viață. Și-amintesc că, în a­­nul 1959, locuința sa de pe strada Caracal devenise un loc de întilnire al oamenilor de artă. Obișnuiau să-l vizi­teze violoniștii Ion Voicu, Mihai Constantinescu, Nico­­lae Drăgoi,­ pianistul Valen­­tin Gheorghiu- Se intilneau acolo cu Silvia Popovici, Chilă Cozonci, Amza Pellea, cărora fiica medicului, Miha­­­­ela. Le era bună prietenă și­ o excelentă creatoare de at­mosferă pentru muzică și poezie. In casa aceea, tinerii se exprimau adesea elogios , la adresa altor artiști re­marcabili ai generației lor, fără să fi fost vreodată prie­teni cu ei, ci doar din no­bilul respect pentru valorile autentice-Cum să-mi stăpinesc rerea acum, cinc constat du­pă doctorul Tonitza s-a așezat demult la masa umbrelor, iar lângă el Silvia Popovici, Amza Pellea și Ghiță Cozor­ei il ascultă cintind la vioară pe Mihai Constantinescu- Dusu-s-au și ei așa s-au prefăcut in pulbere cum de stele mulți pe care i-am iu­bit și stimat, lăsindu-mă sin­gur cu luna întinsă, să șterg o lacrimă pe genele acestei ierni care-i plinge- CLAUDIU MOLDOVAN • PRIVIND „BAIA TUR­CEASCĂ“ A LUI INGRES, exa­gerez următoarele: Femei ti­nere, in turbane galbene și cu prosoape lungi pe șolduri, se afundau in aburul băilor și cle­veteau, chicoteau, puneau sub taină lucruri ce nu trebuiau știute- Massculii orbi așteptau pioși intilnirea cu tremurul căr­nii, iși făceau cruce, își clăteau cerul gurii cu iederi parfumate,­­ineau strins cutiile cu dresuri și cantari de tari- Oglinzile res­pirau hiperbolic, de sub peroa­nele ferfenițite, zburau fluturi enormi și lascivi. Aerul era aur Lăcrimat. Afară ploua piersiciu și fiecare cuvint rostit părea un carvuncul rostogolit peste lume­. LĂCRIMARIU : molivda toamnei, lămu­țe jilave, versete, aprinse in văi, luminări și tufc, mirese la fotograf, licsandric- De la inimă la inimă O ClȚIVA DINTRE INVITA­ȚII la banchetul organizat de Picasso, în 1908, în atelierul său de la Bateau-Lavoir, în cinstea lui Henri Rousseau. Vameșul: Apolinaire cu iubita sa, Mane Laurenciu; poetul Max Jacob ■ Bragne și Maurice Reynal — critic de artă, iubita lui Pablo­® ZÎMBETUL TRANSFIGU­RAT IN CUVINT, de folosit la­ Sorescu și Teodor Mazilu­ACORD CU FLAUBERT cind spune că „albastrul este folosit, în descrierea celor mai frumoa­se părți ale trupului feminin ?“ O TOT FLAUBERT, sincer, direct și ispititor: „La Paris existau femei care se imbăiau, in fiecare dimineață, in lapte' Idee preluată genial și de Ni­­chita- CONSTANTIN PREDA La Paris existau femei care se îmbăiau in fiecare dimineață, în lapte , ----------------------------------­ Cre­astrale Societatea Medicilor Scriitori și Publiciști din România, înfiin­țată în 1990, are ca scop promovarea creației literare și publicistice a oamenilor în alb. Prima sa Conferință Națională a coincis cu organizarea simpozionului „Vasile Voiculescu“, medic scriitor, co­memorat la București și Pîrscov (Buzău )in 1991. A urmat simpo­zionul închinat lui Gheorghe Magheru, apoi, în toamn­a trecută, cel dedicat lui Ion Biberi, scriitor și antropolog oltean, originar din Turnu Severin și fost elev în Craiova. La toate aceste manifestări, Filiala Oltenia­ Craiova a SMSP a fost reprezentată de prozatorul și medicul Ștefan Marinesc­u, pentru care cuvin­tul ,are puterea, neasemuită a vindecării. (Ft­M.), De la Prilep, spre sud, dru­mul spre Bitola străbate chm­­pia Pelagomiei [UNK] Cimpie și dealuri pietroase, iar in depărtare — masivul muntos Baba, cu cei 3 600 m al vârfului său, Pelis­­ter. Mă îndrept spre orașul unde, cindva, cu vreo două sute de ani in urmă, a trăit o parte din familia din care, in linie directă, mă scobor, după mamă- Apare un oraș foarte mare, în­tins pe câmpie și dealuri, curat, cu vechi case românești, cu gră­dinițe pline de flori— Te-ai crede într-un oraș românesc dinaintea demolărilor masive— fi ridicat lângă orașul antic He­raclea, ale cărui vestigii extra­ordinar de bine conservate și întreținute, le vizitez în amă­nunt. Heraclea este orașul antic al Bitoliei, aflat in apropierea ma­relui cimitir românesc. Con­struit în secolul IV î­ d­H­. de către Flip al doilea Macedo­neanul, el coboară în trepte de pe înălțimi, cu zidurile-i lungi de piatră, spre un larg amfitea­tru, azi placat, ca și odinioară, cu plăci de marmoră. Aici treci pe lingă coloane de asemenea marmorate, portaluri, băi, și poate că potecile de azi erau odinioară străzile-i înguste și pUne de viață­ Aici calci pe pardoseli minunat mozaicate cu pomi, cerbi, păsări, bivoli, pești- Culorile lor sunt încă tui și calde: negru, galben, roșu, alb, gri, albastru­. Romanii au cucerit Macedo­nia in secolul II î-d­H­, au îm­părțit-o in grovincii, Egnthia“, la întretăiere de căi comerciale. Multitudinea de o­­biecte din perioada romană, des­coperite la Heraclea, se găsesc la muzeul orașului antic, la Bi­construcțiile: bazilica mare, ba­zilica mică, palatul episcopal și bazilica cu necropolă. Viața Heracleei s-a stins din motive economice în secolul VI d­ Hr în secolul VII au venit sla­vii și, laolaltă cu aromânii — cei mai vechi locuitori ai acelui pămint al Macedoniei —, au ri­dicat orașul din nou, mai sus, de amfiteatrul roman, pe dealul inalt ce-l mărginește. Acolo în­cepe Bitola- Vechiul și noul se îmbină aici, peste tot intr-un oraș al cărui parfum, oriental și aer occidental iți cotropesc su­fletul [UNK] în 1865, Dimitrie Atha­­nasescu deschide la Bitola o școală românească (devenită, mai tîrziu, liceu) ce va funcționa aici pînă in 1925. Clădirea este școală și azi­ Limba română nu se mai învață acolo. La Bitola funcționează o fa­brică de frigidere, o fabrică pen­tru obiecte de bucătărie, ma­șini de gătit, textile și produse lactate, tricotaje, blănuri, fabrici de lapte, bere, zahăr, ambalaje, transporturi. Zăresc noul peste tot, dar și înălțimile stincoase, din care pietrarii de ieri și de azi își iau materialul pentru construcții, și privesc Dragorul acum, vara, un fir de apă ce răzbate, prin secetă, intre ma­lurile înalte, indiguite. Am sărutat pămintul bitolean din care, împreună cu apă din Dragor voi aduce cu mine aca­să­ și am pornit spre parcul n­ațional „Polister“ (12 000 ha su­prafață), trecind prin satele Târ­nava și Magarevo, da la poalele muntelui, ce se înalță la doar 10 km de oraș­ (Va urma) OANA MANOLESCU Din volumul inedit „De Dunăre la Dragor— și mai de­la­parte Be la Dunăre La Bradi­ si » *'l!Part('' această perioadă Heraclea a a­­tola, Skopje, Belgrad și Londra­juns la o înaltă prosperitate eco- în perioada creștină timpurie, nomică, datorită faptului că se Heraclea este rezidența unui găsea pe drumul numit „Via episcopat [UNK] De atunci datează DRUMURI MACEDONENE Miezul cuvintelor A văzut cineva, vreodată, ini­ma unui Cuvint ? A pătruns ci­neva, vreodată, in labirintul unui înțeles ? S-a întors, vreo­dată, cineva din această „expe­diție“ cu însemnări savante des­pre cum trebuie să umbli prin­tre sunete fără a le strivi ? S-a făcut vreodată, cineva, lacrimă pentru tot ce nu se poate rosti ? Nimic nu se poate, când totul se poate ! Numai că, in această imposibilă nuntire, globul pă­mântesc al uimirii și al între­bării s-a rostogolit în nevăzutul semnelor care au prins forma spunerii in poem- Să fie acesta miezul cuvintelor ? I (Fl. M.). Pagină realizată de FLOREA MIC ROMULUS TURBATU

Next