Cuvântul Libertății, septembrie 2005 (Anul 17, nr. 4828-4863)

2005-09-24 / nr. 4858

5 CUVÂNTUL LIBERTĂȚII 4 Andre Agassi - totul pentru fiica sa Fiecare are metoda sa de antrena­ment. Chiar înainte de finala contra lui Roger Federer, la US Open, puștiul din Las Vegas a găsit soluția-minune: își face programul de stretching cu fiica sa, Jazz Elle, în vârstă de doi ani, pe umeri, sub privirile complice și amuzate ale soției, Steffi Graf, cu care mai are un fiu, Jaden Gil (4 ani). Din păcate, această tehnică nu i-a purtat noroc, pentru că a pierdut în fața elvețianului în patru seturi. Zara vrea să-și detroneze părinții în familia Philips, săriturile peste obstacole sunt o afacere. Prințesa Anne a câștigat titlul european în 1971. Astăzi este rândul fiicei sale, Zara, în vârstă de 24 de ani, să se afirme. Nepoata Reginei a câștigat deja Cam­pionatele Europene de sărituri peste obstacole, la individual și echipe. Acum are în vizor titlul olimpic la Jocurile de la Beijing, din 2008, la fel ca tatăl său, Mark Philips, în 1972. Sâmbătă 24, duminică 25 septembrie 2005 Viața amoroasă a lui Albert de Monaco Săptămâna trecută, în “New York Times”, cel mai prestigios dintre cotidienele americane, Albert de Mo­naco își spune părerea. Diplomație? Fiscalitate? Nici vorbă. Sub titlul “Prințul de Monaco în căutarea unei identități", ziarul new-york-ez vrea să știe în ce stadiu se află viața amoroasă a suveranului, la două luni după ce a recunoscut public că este tatăl lui Alexandre, un băiețel de doi ani, rezultat din legătura sa cu Nicole Coste. “Această perioadă a fost foarte dificilă pentru mine. Cred că am fost abuzat”, a declarat prințul referi­tor la “capcana” acestei paternități. Albert II a menționat că nu și-a văzut băiețelul decât o singură dată de astă­­primăvară, “din cauza atitudinii mamei lui față de mine. Singura mea grijă acum este binele micuțului”; în pri­vința celibatului, Albert, în vârstă de 47 de ani, a mărtu­risit că este foarte greu să găsească o soție care să se poată compara cu prințesa Grace, lucru care îl sperie atât pe el, cât și pe pretendente. A­lain Delon Este STARUL francez. Un mit în viață. Ultimul dintre giganți. Ceilalți-Gabin, Montand, Ventura și regizorii de legendă cu care a filmat, de la Visconti la Losey -s-au­­ dus."L-au lăsat cu amintirile, cu nostalgia după Cinema. Delon e singur. Fără vechii săi prieteni. Fără nici o femeie alături. Au fost suficiente câteva cuvinte despre moarte, aruncate într-un interviu radiofo­nic, pentru a apărea îngrijorarea. La numai câteva zile, un comuni­cat sec anunța anularea turneului cu spectacolul său, în provincie. Cel mai cunoscut, în întreaga lume, actor francez este obosit, bolnav, depresiv? Ce face Alain Delon, la 69 de ani? Bine, spune el, oricum mai bine decât această societate în care el nu se simte în largul lui. Ca și cum nu ar fi făcută pentru el. “Anumite lucruri îmi fac mai rău decât altora...", îți vine să-i zici vreo două. Cum? Starul mondial adorat de cinematografie, de femei, de noroc suferă mai mult decât noi, bieții muritori? Diminea­ța, în blugi și tricou, are aerul unui bărbat în plină formă. Suplu, bronzat, desculț. Trăiește singur, este un bărbat singur, dureros de singur; în “regatul” său are de toate. Ar avea nevoie de vreo trei zile pentru a explora această imensitate verde. Case, parcuri,­­ trei piscine, o capelă, o pădure, un lac imens, o pistă de aterizare pentru elicopterul personal. în realitate, în casa principală, care seamănă cu o imensă vilă elvețiană, el nu folosește decât două încăperi: uriașa bucătărie, unde tronează vreo trei cuptoare de restaurant, și livingul, de trei ori cât unul obișnuit, unde își face siesta, cu cei trei câini lângă el. “Câinii mei nu m-au dezamăgit niciodată". Oamenii îi iubește mai puțin, se știe. A obosit de celebritatea care i-a interzis, de 50 de ani, să iasă anonim pe stradă, să cineze anonim într-un restaurant, să aplaude anonim la un spectacol de teatru. • De curând a murit Poeky, câinele fiicei sale. L-au îngropat în familie, în cimitirul câinilor de pe domeniu, în fața capelei unde Delon și-a construit cavoul. Pentru prima dată după trei ani, Rosalie a fost acolo - el nu-i pronunță numele - împreună cu Alain-Fabien și Anouchka. Un moment sfâșietor. Nu știe prea bine dacă plângea pentru moartea câinelui sau pentru această emoționantă reîntâlnire. Douchy, imperiala sa proprietate, a fost construită pentru ei. Se vedea îmbătrânind ca un patriarh, înconjurat de tribul său. Din păcate, este un rege singur, înconjurat doar de amintiri, de cărți de artă și cataloage ale caselor de licitație, de casete cu filmele sale. Fotografii peste tot: Delon peste tot, Delon în lumea întreagă, Delon cu cei mari - Visconti, Gabin, Ventura, Melville, Giovanni, Losey, Duvivier, Clement, Deray, Lancaster, Montand, Signoret și mulți, mulți alții... “Profesorii mei. Numai eu mai trăiesc”. Delon doarme singur. De fapt, cu motanul lui, Poupouss, pe care l-a găsit într-o parcare, cu labele zdrobite și pe care l-a scăpat de la moarte cu ajutorul unui veterinar. Câte femei nu visează să fie în locul lui Poupouss! Remarca nu-i smulge nici măcar un zâmbet. “Dacă nu i-aș avea pe copii... Și teatrul, care nu se schim­bă... Am uneori impresia că aparțin altei epoci, altei lumi­.­­ V-ați anulat, recent, turneul teatral din motive de sănătate. De ce anume suferiți? - De acea parte a mea care a fost întotdeauna mai sensibilă: inima. Și sunt mândru să-mi împart problemele cardio-vasculare cu primul dintre francezi. Să fie un semn? Oricum, eu sunt la țară, el­­ în spital. - Pe apropiați i-ați lăsat să înțeleagă, în ultima vreme, că nu vă merge prea bine. - Nu-mi place să-mi plâng de milă. E adevărat, s-au adunat câteva lucruri. Oboseală, timpul care trece, prietenii dispăruți, vârsta, familia des­trămată. Când citesc articole despre familii “reunite”,­ înnebunesc, înainte de a fi “reunită”, acea familie a fost destrămată. Asta nu se spune, nici suferința provocată.­­ Faptul că ați devenit, atât de tânăr, un idol nu v-a făcut să pierdeți câteodată simțul realității? - Din contră, l-a întărit, dacă nu aș fi avut simțul realității, nu aș fi fost atât de nefericit. Luciditatea este cancerul fericirii. - Am impresia că, dacă ați avea o femeie alături, fericirea ar reveni. - Dar visez la asta! Sper din toate puterile mele! O aștept! - Vă vedeți lângă o tânără de 25-30 de ani? - Nu, nu. Mă văd lângă o femeie matură, cineva care știe ce este viața, despărțirile, cineva inteligent. O adevărată femeie. Nu o tânără care acum învață totul. Nu vreau să joc rolul unui Pygmalion. - Și credeți că dacă rămâneți departe de toate, în Elveția, în acest palat verde, o veți întâlnii. - Nu, ea nu va veni aici. Cu toate acestea, o aștept. Altfel, voi pune punct. - Să muriți? Să vă sinucideți? Chiar vă gândiți serios la asta? -Adesea, îmi imaginez scena. -Nu să o faci este dificil. Este o joacă de copii. - De ce v-ați sinucide? - Se știe, nu’mi-a mers prea bine în ultimii trei ani. Am o dragoste fără margini pentru doi dintre copiii mei, l-am așteptat atâta timp, au venit târziu. Ruptura de ei m-a distrus. Un lucru e sigur: nu-l voi lăsa pe Dumnezeu să aleagă ziua morții mele! - V-ați construit o capelă pe domeniul dumneavoastră. - Este un loc de reculegere, unde mă odihnesc. Aici vreau să fiu înmor­mântat, cavoul meu este săpat, lângă cimitirul unde sunt îngropați cei 35 de câini ai mei. - Sunt puține lucruri care vă fac fericit... - Nu cred în fericirea eternă. Am trăit o imensă fericire când s-au născut cei trei copii ai mei și i-am văzut crescând. Cu cât fericirea este mai puter­nică, însă, cu atât tristețea de după ea este mai mare. Eu nu sunt “progra­mat” pentru fericire. Am­ fost programat pentru succes, nu pentru fericire. Acestea două nu merg împreună. - Ați spus adesea că cine sunteți, ce ați reușit se datorează femeilor. Cum se explică asta? - Femeile m-au făcut cine sunt. Pe ele am vrut întotdeauna să le impre­sionez, în ochii lor am vrut să citesc că eu eram cel mai frumos, cel mai mare, cel mai puternic, în privirea primei mele soții, Nathalie, a lui Romy, Mireille sau a mamei copiilor mei am găsit motivația de a fi ceea ce sunt, de a face ce aveam de făcut. Nu m-am schimbat: îmi­ place să fiu iubit așa cum iubesc și eu: total, pasional, posesiv, nebunește. Pentru ele, timp de 45 de ani din viața mea am vrut să fiu în vârf. Dacă aș fi făcut politică aș fi fost prim­­ministru. Dacă aș fi fost Villepin, care e frumos ca un zeu, și aș fi citit în privirea Marie-Laurei “ești cel mai frumos, cel mai mare, cel mai puternic”, ei bine, aș fi devenit Super-Villepin!­­ Astăzi mi se pare că cei zece câini pe care îi aveți vă fac fericit.­­ Da, câinii mei m-au făcut fericit toată viața, ca și copiii mei. Pentru cineva care nu iubește animalele e greu să înțeleagă că este o diferență mică între un câine și un copil. Ăsta este adevărul: când copiii mei sun­t acasă, am 13 copii; când sunt departe, am zece. Plus motanul. Pentru mine, un câine sau o pisică are toate calitățile unui om: inteligență, percep­ție, și mai puține defecte. Doar că are mijloace mai reduse de exprimare și misoare la zece ani. Traducere și adaptare după “Paris Match” MIHAELA CALCIU

Next