Cuvântul Libertății, octombrie-decembrie 2021 (Anul 33, nr. 9312-9324)

2021-10-28 / nr. 9315

joi, 28 octombrie 2021 2 / cuvântul libertății cultură Eterna geometrie variabilă a caracterului — ^—— MIRCEA CANTĂR ■ Evocările au o valoare sentimenta­lă și mai ales documentară. Abundă de la o vreme. Subintitulat roman au­tobiografic, opusul voluminos al lui Radu Boroianu, sub titlul „Despovă­rarea. Simțuri și instincte” (Ed. Trans Arte) a fost salutat, într-o emi­siune vie a lui Mirel Curea „EZV Is­toria” (17 septembrie a.c.) și într-o cronică îngrijită, sub semnătura Doi­nei Papp în „Adevărul” (5 octombrie a.c.). Poate au fost și alte semnale, de care n-am cunoștință, dată fiind croiala de om de cultură a lui Radu Boroianu, fost regizor și director de teatru (Țăndărică, Ion Vasilescu, Al. Davilla) apoi politician (PNL aripa Tâ­nără), secretar de stat la ministerul Culturii, ambasador în Elveția (1997- 2001), prim gd­ijat fiu al Institutului de Cultură Român (2015-2017), secre­tar de stat pentru Francofonie, deco­rat cu medalia de cavaler al Legiunii de Onoare (1998) de Palatul Elysee. Ultimul descendent a două ramuri din familii vechi românești, Boroianu și Burileanu. Măiestria autorului constă în a folosi un imens material biogra­fic pentru o operă suculentă, viabilă, în care atinge o cotă înaltă în desfă­șurarea erudiției fără să supere. Nu și caracterul, deși în emisiunea lui Mirel Curea afirma patetic că, înde­obște, contează noblețea sufletului și caracterului. Ba mai mult­­­ caracte­­rul a fost o prioritate și am încer­cat să nu mă abat de la asta”. Vom vedea dacă așa stau lucrurile­ și nu e vorba numai de domnia sa; împăti­mit al lecturii, cum mărturisește, Radu Boroianu a citit nenumărate jur­nale sau memorii, începând de la cele străvechi ale unor celebrități, ajun­gând la cele scrise în zilele noastre, încât a devenit conștient că fie me­moria, fie frustrările, fie fudul ca­re­­au jucat feste autorilor care, într-o bună majoritate refac necinstit isto­ria. Printre excepții, amintită este Sabina Cantacuzino „fiica cea mare” a lui Ion C. Brătianu și „sora cea mare” a Brătienilor -Ionel, Constan­­din (Dinu) și Vintilă. Probabil referi­rea vizează cartea „Din viața familiei Ion C. Brătianu” (Ed. Humanitas, 2013). Autorul narează seducător, poate aidoma doamnelor Anni Bento­­iu în „Timpul ce ni s-a dat” sau Alice Voinescu, în „Jurnalul” său, pe care regreta că n-a cunoscut-o. Dacă se poate reproșa ceva, în romanul auto­biografic menționat, este densitatea prea mare, continuă de fapte, fără momente de respiro, te sufoci, te duce mintea, în geometria unui neam atât de numeros. Argumentarea se face aluvionar cu prisos de erudiție. Destule aperitive stârnesc gustul lec­turii. Deși recunoaște că n-a avut răb­darea de a schița portrete tuturor. Mama autorului, Maria Boroianu, mândră și dârză olteancă, din familie înstărită, din părțile locului, și-a fă­cut studiile liceale la „cea mai bună școală din Craiova”, iar bunicul său, Nicolae Nae Burileanu își vindea re­coltele cu bun profit în portul Cetate din Dolj. Povestește autorul că ar fi avut o fină pe la Ce­tate, Lenuța Burilea­nu, care a primit la reconstituirea drep­tului de proprietate vreo 10 hectare în temeiul unei procuri, promițând că îl va in­vita la un ospăț ca fost proprietar al te­renului. Peste ceva timp, Lenuța, soțul și cei trei copiii au vân­dut terenul noului bo­ier al locului, Mircea Dinescu, și au plecat toți în străinătate. Evocările abundă, festin de o rară bogă­ție. Țesătura frazei e organică și narațiunea remontantă, lucru oarecum firesc, Radu Boroianu fiind și un cronicar de te­atru, prezent în pre­sa vremii. Venind dintr-o familie de bo­ieri, Radu Boroianu evocă nostalgii du­ioase, deși incontes­tabila î­n­fio­rare­ cu­ltu­rală interbelică, de pildă, avea să fie mi­nată de un iureș de capitulare morală, cu multe înrolări ale in­teligenței în formați­uni de extremă dreaptă. Elita inte­lectuală, pe care o evocă, fără accente critice va furniza exemple aiuritoare de flagrant delict, de oportunism politic, de schimbare a par­tidelor ca pe niște cămăși, încât până și Rădulescu Motru se declara dispus, bă­trân fiind, să se în­roleze... la comu­niști. De comunism Radu Boroianu s-a despărțit în viteză, și, firește, fără re­grete în ziua de 22 decembrie 89 la se­diul instituției, când și-a tăiat, în fața se­cretarului de partid, carnetul de membru, până atunci un „pas­se partout” cu care se descurcase prin viață. La jumătatea anului 1990, din trunchiul PNL, re­constituit de Radu Câmpeanu, Amedeo Lăzărescu, Dinu Zamfirescu și alți foști deținuți poli­tici liberali, se va rupe facțiunea ce-i cuprindea pe Dinu Patriciu, Horia Rusu, Călin Popescu Tăriceanu, An­drei Chiliman, Radu Boroianu, o gru­pare de lupi tineri, pentru a forma PNL-AT, care va și participa în gu­vernul Petre Roman. Prins în men­ghina unei dileme, în ceea ce-i pri­vește, Radu Boroianu se retrage dis­cret din încurcătură, admițând o ju­mătate de adevăr fără a ostraciza cea­laltă jumătate. O întâmplare picantă, fiindcă despre caracter e vorba, mi-a reținut atenția: aflându-se pe la Giur­giu ca director de teatru prin 1984, dorea de bună seamă să ajungă în Ca­pitală, fără nici o relație pe la Direc­ția Teatrelor sau conducerea de par­tid a Primăriei Capitalei. Pe deasupra și un „dosar de cadre” vulnerabil, fi­indcă divorțase de prima soție. Se va­canta postul de director adjunct la Țăndărică, întâmplarea făcea ca un fost coleg al său de liceu, Ion Traian Ștefanescu, să fie omul forte al Con­siliului Culturii și Educației Socialis­te. Ajunge la acesta și problema se rezolvă: „Bă, tu ai fost pentru mine un model, un ideal în liceu, i-ar fi spus Ion Traian Ștefănescu. Am aflat de la fostul meu șef, Mircea Angelescu, de toate cele întâmpla­te la Giurgiu. De ce te-ai apucat să divorțezi și să demisionezi tot­odată. Dacă veneai la mine, te luam de la Giurgiu fără probleme”. Doi oameni­ din două lumi diferite: Radu Boroianu dintr-o familie înstă­rită, ch­iar­ foarte înstărită, Ion Tra­ian Ștefanescu dintr-o familie săra­că, șansa învățăturii de carte fiind sin­gular. Problema se va rezolva, final­mente, cum o recunoaște și Radu Bo­roianu, care scrie că „mi-a făcut un bine într-o vreme în care nimeni nu­­ți cerea, în contrapartidă, să mănân rahat, or, el nu ceruse nimic”. în semn de „mulțumire” va scrie așa în me­moriile sale despre Ion Traian Ștefa­nescu: „Aflam din presă cum nu-i putea întrece nimeni la raportări­­­de la hectar din Sălaj”. Sălajul nu avea însă agricultură și în acest ju­deț, Ion Traian Ștefănescu, pe care l-am cunoscut suficient de bine, a fă­cut altceva, a recondiționat mobilie­rul casei lui Iuliu Maniu, și a spus asta inclusiv lui Ceaușescu. La Dolj, ju­deț cu vocație agrară, a fi raportat și produsul la hectar, sistematic nemul­țumitoare pentru cârmaciul țării. O mostră de corectitudine din partea lui Emil Boroghină și Tudor Gheorghe, „care l-au vorbit de bine și înainte și după eveniment”, ceea ce îl face pe autor să adauge că „funcțiile nu-i lua­seră mințile, că se străduia să fie drept cu oamenii, sprijinind intelectualii, și să-i dea de pământ pe securiștii ne­rozi”. îi mai reproșează totuși că a scris o carte despre întâlnirile lui cu Ceaușescu, care l-ar fi descumpănit pe Radu Boroianu. în fine, ingratitu­dinea e mare la români, și asta nu mai trebuia demonstrat. Romanul auto­biografic „Despovărarea. Simțuri și instincte” e o carte luminată din in­terior, ca lacurile din basme, care aveau stele în adânc. Unele becuri n­­au filament. RADU BOROIANU

Next