Cuvântul Libertății, octombrie-decembrie 2021 (Anul 33, nr. 9312-9324)
2021-10-28 / nr. 9315
joi, 28 octombrie 2021 2 / cuvântul libertății cultură Eterna geometrie variabilă a caracterului — ^—— MIRCEA CANTĂR ■ Evocările au o valoare sentimentală și mai ales documentară. Abundă de la o vreme. Subintitulat roman autobiografic, opusul voluminos al lui Radu Boroianu, sub titlul „Despovărarea. Simțuri și instincte” (Ed. Trans Arte) a fost salutat, într-o emisiune vie a lui Mirel Curea „EZV Istoria” (17 septembrie a.c.) și într-o cronică îngrijită, sub semnătura Doinei Papp în „Adevărul” (5 octombrie a.c.). Poate au fost și alte semnale, de care n-am cunoștință, dată fiind croiala de om de cultură a lui Radu Boroianu, fost regizor și director de teatru (Țăndărică, Ion Vasilescu, Al. Davilla) apoi politician (PNL aripa Tânără), secretar de stat la ministerul Culturii, ambasador în Elveția (1997- 2001), prim gdijat fiu al Institutului de Cultură Român (2015-2017), secretar de stat pentru Francofonie, decorat cu medalia de cavaler al Legiunii de Onoare (1998) de Palatul Elysee. Ultimul descendent a două ramuri din familii vechi românești, Boroianu și Burileanu. Măiestria autorului constă în a folosi un imens material biografic pentru o operă suculentă, viabilă, în care atinge o cotă înaltă în desfășurarea erudiției fără să supere. Nu și caracterul, deși în emisiunea lui Mirel Curea afirma patetic că, îndeobște, contează noblețea sufletului și caracterului. Ba mai mult caracterul a fost o prioritate și am încercat să nu mă abat de la asta”. Vom vedea dacă așa stau lucrurile și nu e vorba numai de domnia sa; împătimit al lecturii, cum mărturisește, Radu Boroianu a citit nenumărate jurnale sau memorii, începând de la cele străvechi ale unor celebrități, ajungând la cele scrise în zilele noastre, încât a devenit conștient că fie memoria, fie frustrările, fie fudul careau jucat feste autorilor care, într-o bună majoritate refac necinstit istoria. Printre excepții, amintită este Sabina Cantacuzino „fiica cea mare” a lui Ion C. Brătianu și „sora cea mare” a Brătienilor -Ionel, Constandin (Dinu) și Vintilă. Probabil referirea vizează cartea „Din viața familiei Ion C. Brătianu” (Ed. Humanitas, 2013). Autorul narează seducător, poate aidoma doamnelor Anni Bentoiu în „Timpul ce ni s-a dat” sau Alice Voinescu, în „Jurnalul” său, pe care regreta că n-a cunoscut-o. Dacă se poate reproșa ceva, în romanul autobiografic menționat, este densitatea prea mare, continuă de fapte, fără momente de respiro, te sufoci, te duce mintea, în geometria unui neam atât de numeros. Argumentarea se face aluvionar cu prisos de erudiție. Destule aperitive stârnesc gustul lecturii. Deși recunoaște că n-a avut răbdarea de a schița portrete tuturor. Mama autorului, Maria Boroianu, mândră și dârză olteancă, din familie înstărită, din părțile locului, și-a făcut studiile liceale la „cea mai bună școală din Craiova”, iar bunicul său, Nicolae Nae Burileanu își vindea recoltele cu bun profit în portul Cetate din Dolj. Povestește autorul că ar fi avut o fină pe la Cetate, Lenuța Burileanu, care a primit la reconstituirea dreptului de proprietate vreo 10 hectare în temeiul unei procuri, promițând că îl va invita la un ospăț ca fost proprietar al terenului. Peste ceva timp, Lenuța, soțul și cei trei copiii au vândut terenul noului boier al locului, Mircea Dinescu, și au plecat toți în străinătate. Evocările abundă, festin de o rară bogăție. Țesătura frazei e organică și narațiunea remontantă, lucru oarecum firesc, Radu Boroianu fiind și un cronicar de teatru, prezent în presa vremii. Venind dintr-o familie de boieri, Radu Boroianu evocă nostalgii duioase, deși incontestabila înfiorare culturală interbelică, de pildă, avea să fie minată de un iureș de capitulare morală, cu multe înrolări ale inteligenței în formațiuni de extremă dreaptă. Elita intelectuală, pe care o evocă, fără accente critice va furniza exemple aiuritoare de flagrant delict, de oportunism politic, de schimbare a partidelor ca pe niște cămăși, încât până și Rădulescu Motru se declara dispus, bătrân fiind, să se înroleze... la comuniști. De comunism Radu Boroianu s-a despărțit în viteză, și, firește, fără regrete în ziua de 22 decembrie 89 la sediul instituției, când și-a tăiat, în fața secretarului de partid, carnetul de membru, până atunci un „passe partout” cu care se descurcase prin viață. La jumătatea anului 1990, din trunchiul PNL, reconstituit de Radu Câmpeanu, Amedeo Lăzărescu, Dinu Zamfirescu și alți foști deținuți politici liberali, se va rupe facțiunea ce-i cuprindea pe Dinu Patriciu, Horia Rusu, Călin Popescu Tăriceanu, Andrei Chiliman, Radu Boroianu, o grupare de lupi tineri, pentru a forma PNL-AT, care va și participa în guvernul Petre Roman. Prins în menghina unei dileme, în ceea ce-i privește, Radu Boroianu se retrage discret din încurcătură, admițând o jumătate de adevăr fără a ostraciza cealaltă jumătate. O întâmplare picantă, fiindcă despre caracter e vorba, mi-a reținut atenția: aflându-se pe la Giurgiu ca director de teatru prin 1984, dorea de bună seamă să ajungă în Capitală, fără nici o relație pe la Direcția Teatrelor sau conducerea de partid a Primăriei Capitalei. Pe deasupra și un „dosar de cadre” vulnerabil, fiindcă divorțase de prima soție. Se vacanta postul de director adjunct la Țăndărică, întâmplarea făcea ca un fost coleg al său de liceu, Ion Traian Ștefanescu, să fie omul forte al Consiliului Culturii și Educației Socialiste. Ajunge la acesta și problema se rezolvă: „Bă, tu ai fost pentru mine un model, un ideal în liceu, i-ar fi spus Ion Traian Ștefănescu. Am aflat de la fostul meu șef, Mircea Angelescu, de toate cele întâmplate la Giurgiu. De ce te-ai apucat să divorțezi și să demisionezi totodată. Dacă veneai la mine, te luam de la Giurgiu fără probleme”. Doi oameni din două lumi diferite: Radu Boroianu dintr-o familie înstărită, chiar foarte înstărită, Ion Traian Ștefanescu dintr-o familie săracă, șansa învățăturii de carte fiind singular. Problema se va rezolva, finalmente, cum o recunoaște și Radu Boroianu, care scrie că „mi-a făcut un bine într-o vreme în care nimeni nuți cerea, în contrapartidă, să mănân rahat, or, el nu ceruse nimic”. în semn de „mulțumire” va scrie așa în memoriile sale despre Ion Traian Ștefanescu: „Aflam din presă cum nu-i putea întrece nimeni la raportăride la hectar din Sălaj”. Sălajul nu avea însă agricultură și în acest județ, Ion Traian Ștefănescu, pe care l-am cunoscut suficient de bine, a făcut altceva, a recondiționat mobilierul casei lui Iuliu Maniu, și a spus asta inclusiv lui Ceaușescu. La Dolj, județ cu vocație agrară, a fi raportat și produsul la hectar, sistematic nemulțumitoare pentru cârmaciul țării. O mostră de corectitudine din partea lui Emil Boroghină și Tudor Gheorghe, „care l-au vorbit de bine și înainte și după eveniment”, ceea ce îl face pe autor să adauge că „funcțiile nu-i luaseră mințile, că se străduia să fie drept cu oamenii, sprijinind intelectualii, și să-i dea de pământ pe securiștii nerozi”. îi mai reproșează totuși că a scris o carte despre întâlnirile lui cu Ceaușescu, care l-ar fi descumpănit pe Radu Boroianu. în fine, ingratitudinea e mare la români, și asta nu mai trebuia demonstrat. Romanul autobiografic „Despovărarea. Simțuri și instincte” e o carte luminată din interior, ca lacurile din basme, care aveau stele în adânc. Unele becuri nau filament. RADU BOROIANU