Cuvîntul Nou, decembrie 1968 (Anul 1, nr. 46-50)
1968-12-07 / nr. 46
ANUL I. nr. 46 CUVÍNTUL NOU V^A/VVS/\A/V\AAAAAAA^ Două generaţii La ieşirea din şut a schimbului, aşa după cum mă asigurase în prealabil inginerul Alexandru Csibi, mi-a oferit prilejul să fac cunoştinţă cu un „veteran“. Intr-adevăr, puţin după ora 14, l-am văzut pe inginer întovărăşit de un bărbat malt, uscăţiv, suplu, cu o mustaţă mică, care, ce-i drept, se distingea cam greu pe chipul său negru de cărbune. Facem cunoştinţă. Îl cheamă János Szöcs, este miner şi anul acesta a împlinit 26 de ani de muncă in subteran. Mă priveşte cu nişte ochi sfredelitori, insă prietenoşi. Ce-mi „schimb de miine“, atât de impetuos şi de dornic de afirmare nu putea lipsi din însemnările de faţă. .. . Suntem în jurul unei „mese rotunde“ cu tinerii ingineri stagiari Ioan Toma, Mathé Bányász şi Jakab Pulger, proaspeţi absolvenţi ai Institutului de mine din Petroşeni. Discuţia spontană ne antrenează Constatăm că biografiile „celor trei", cum sunt supranumiţi de tovarăşii lor de muncă, se interferează în multe puncte: colegi de institut, apoi colegi de muncă, iar acum tovarăşi de cameră şi mai mult decit atît . Profil industrial minier OAMENI ŞI LOCURI DIN JUDEŢ SPRE MĂRUNTAIELE PĂMÎNTULUI Dimineaţă rece de toamnă tîrzie. Ploaia pornită de furie în ajun, a căzut fără întrerupere toată noaptea, metamorfozînd peisajul aidoma unei imagini bacoviene. Luăm loc intr-un I.M.S. şi pornim lăsînd în urmă Baraoltul încă puţin animat, în dezmorţirea primelor ore ale dimineţii- Panglica drumului, ce face pe alocuri maşina să „danseze“ periculos, se întinde docilă sub pneurile vehiculului strunit cu dibăcie de amabilul nostru „ghid“ , Alexandru Nagy, inginerul şef al întreprinderii miniere Căpeni. Lăsăm pe rînd în urmă Tălişoara, Vîrghişul şi iată-ne ajunşi, la punctul terminus al călătoriei — sectorul de exploatare minieră Vîrghiş I. Aici vom fi, pentru o zi, oaspeţii minerilor, ai acestor oameni dîrji şi curajoşi, care, muncind sub pămînt, departe de lumină, la sute de metri adîncite, ţin în decursul celor opt ore de lucru, metaforic vorbind, greutatea milioanelor de tone ale pămîntului pe umerii lor vînjoşi. Am sosit în preajma orei de intrare in şut. Este 5,15. Suntem la „lămpărie“, unde succesiunea predării mărcii şi primirii lămpii se desfăşoară în cadenţa unui ritual. Oamenii îşi aşteaptă rindul, schimbînd intre ei replici matinale. Cite o vorbă de duh sau cite o înţepătură şugubeaţă, stîrneşte rîsul celorlalţi, înviorind atmosfera. Ţigările sînt fumate pe îndelete. Explicaţia ne-o dă minerul Gavril Colombango, cu care intrăm în vorbă : — Legea e severă — în mină nu se fumează ! Este ora 5.25. Ne îndreptăm împreună cu noul nostru ghid spre sala de apel, forfota şi rumoarea de acum cîteva clipe, se potolesc treptat. Maistrul de schimb începe apelul. Unul cite unul, cei strigaţi, pornesc spre mină. Ne alăturăm lor. Intrăm pe sub o boltă, de unde porneşte drumul spre măruntaiele pămintului. Planul înclinat care duce spre galeria de transport, serveşte pentru un începător, drept loc de acomodare cu atmosfera specifică minei. Treptat lumina zilei se estompează. Lumina electrică însă, este un înlocuitor la fel de bun. Simţim aerajul foarte puternic. Şi aici, la 50 de metri sub pămînt, se respiră la fel de bine ca şi afară. Galeria de transport, pare foarte lungă, însă cărucioarele de personal, o străbat repede. La baza celor două plane 501 şi 502, are loc „debarcarea“. Aici începe de fapt „ziua de muncă“ pentru mineri. Este ora 6. Asaltul omului asupra „aurului negru“ a început ... Surprindem momente de muncă trepidantă. Tradiţionalele unelte şi accesorii ale minerului, tîrnăcopul, lopata şi lampa cu acetilenă, au fost înlocuite cu combina, cu perforatoarele, cu banda rulantă şi cu lampa electrică. Tehnica modernă a pătruns şi în acest loc de muncă, atît de aparte de celelalte. Spectrul prăbuşirii abatajului, care îi urmărea în trecut pe cei ce lucrau în mină, a rămas doar o amintire. Sistemul actual de susţinere a abatajelor, normele de protecţia muncii, respectate cu străşnicie de toată lumea, au sporit securitatea muncii. Totuşi, în galerii, munca nu este de loc uşoară. Locul este strimt, temperatura variază, lumina este artificială. Apoi, intervine continua deplasare a locului de muncă, apariţia unor factori geologico-minieri neprevăzuţi etc. In mină, singurul criteriu de identificare a omului este casca şi lampa. Minerii au casca neagră, iar inginerii o au vopsită în alb. In rest, aceleaşi feţe înnegrite de pulberea de lignit, aceiaşi dinţi albi ce strălucesc in sclipirile incandescente ale ochilor acestor ciclopi moderni — lămpile electrice. Aflăm la tot pasul nume şi cifre pe care ne grăbim să le memorăm, pentru a le trece mai tîrziu, în blocnotes. Echipele de la „înaintare“ ale lui Ion Drăguş şi Emerik Mathé au depăşit lună de lună norma cu 15—20 la sută şi, respectiv 10—15 la sută. Dar ca ei, sînt mulţi mineri aici. Privim aceşti oameni ce lucrează sub pămînt. Semnele îndelungatei convieţuiri cu lumina puţină de jos, cu condiţiile deosebite de muncă, le vom găsi în ochii minerului, ochi întunecaţi, însă nu trişti, le vom găsi în vorba lui domoală, dar chibzuită, în gesturile sumare, în mersul său hotărît. Cred că atributul principal al minerului este bărbăţia. Ne rotim privirile în jur. Mina te îndeamnă la meditaţie. Ne gindim la virsta pămîntului, la încrîncenarea forţelor naturii care au zămislit munţii şi pădurile, la tainicele procese primare ce au format şi conservat aceste imense bogăţii. Ne gindim, de asemenea, la treptele pe care le-au suit oamenii de cînd au descoperit că toate aceste nestemate negre le aparţin, că sunt datori să le scoată la lumină. Orele de muncă trepidantă se scurg repede. Se apropie ora 14. Este vremea schimbului. Sus, la „lămpărie“, minerii din schimbul 11 îşi iau lămpile. Ştafeta va fi preluată din mers. Itinerariul lor, ne este însă acuma cunoscut „. tv»j» •. • * ' » Pan ? Topografii Mi-am închipuit, nu știu de ce, sediul topografilor ca un laborator modern, sobru, impozant. Dar camera în care am intrat mi-a dezamăgit previziunile. Era potrivită ca mărime, cu trei mese foarte apropiate una de cealaltă, incit nici nu prea aveai loc pe unde trece, înăuntru, trei oameni. Iosif Kovács — unul dintre ei — lucra aplecat asupra unei planşe. La sosirea noastră — eram însoţit de un inginer tinăr— el a REVELAŢIILE AURULUI NEGRU“ poate povesti dintr-o viaţă de miner, în răgazul scurt pe care-l avem la dispoziţie pină la plecarea maşinii care-i duce pe mineri spre casă ? Îmi vorbeşte, mai intîi, de meseria de miner, de greutatea, dar şi de frumuseţea ei. — Să ştiţi că nu oricine poate deveni miner. Munca în subteran, nu-i uşoară. Pentru meseria asta trebuie, înainte de toate, dragoste şi apoi curaj. Aceste cuvinte au fost ilustrate şi de fapte. Cu toate că, cu mulţi ani în urmă, a fost victima a două accidente provocate de surparea unor abataje, dintre care ultimul putea să-i fie fatal. János Szöcs mi-a spus că totuşi „nu s-a temut". Mi-a vorbit de condiţiile foarte grele de muncă din trecut, de felul în care se munceşte azi, de înlocuirea treptată a muncii fizice cu operaţiunile mecanizate, de noile utilaje cu care lucrează astăzi, de măsurile luate pentru prevenirea accidentelor. Dar cel mai mult, mi-a vorbit omul acesta, care a sărbătorit nu de mult tin sfert de secol de muncă în mină, despre modul in care s-a schimbat felul de trai al lui și al ortacilor săi. Blocurile, casele noi, pădurea de antene, care te întâmpină pretutindeni, vorbesc singure de viaţa de miner. Autobuzul a început să claxoneze nerăbdător. Interlocutorul meu mi-a întins mîna-i puternică: — Noroc bun! — Noroc bun, nene Szöcs. ★ Dar la Vîrghiş sunt şi mineri tineri. Noua generaţie cevine sigur din urmă, acest prieteni buni. Au venit aici, la mină, direct de pe băncile facultăţii, cu un bagaj de cunoştinţe teoretice pe care o voiau cet mai repede fructificat, aplicat în practică. Conducerea i-a înţeles şi dindu-le libertate de acţiune i-a repartizat în sectoare de producţie, acolo unde sarcinile complexe ale producţiei, ale fluxului tehnologic, „pun probleme", solicitîndu-le iniţiativă şi pricepere. După orele de muncă, mica familie a „celor trei“ continuă acasă, discuţiile pe marginea nolor probleme ivite, în ziua respectivă, sau se îndeletniceşte cu lecturarea unor lucrări de specialitate, a unei cărţi de versuri, ori o porneşte în scurte drumeţii prin împrejurimi. In glasid inginerului Ioan Toma, am surprins o undă de regret, atunci cînd ne-a vorbit de felul în care se ,,distrează“ la clubul miner, de modestia lucrurilor ce li se oferă acolo, de lipsa unor manifestări adecvate tinerilor şi multe altele. Noroc însă, că optimismul şi buna dispoziţie a micului grup, foarte molipsitoare, sunt mereu prezente în preajma lor... Intr-adevăr, biografiile „celor trei" se interferează in multe privinţe. Aici, la Vîrghiş, viaţa minei se împleteşte pretutindeni cu cea a oamenilor. Dialogul cu cele două generaţii de mineri ne-a demonstrat-o cu prisosinţă ! Pagină realizată de : HORIA C. DELIU şi AL. HANDREA lăsat compasul şi rigla de calcul din mină şi ne-a întîmpinat cu amabilitate. Ceilalţi doi ne-au răspuns la salut continuînd să înscrie de zor cifre pe o coală de cale. — Ați mai fost pe la careră? îl întreabă inginerul. — Da ! — Planurile sînt deci aproape terminate?... Sándor Szász se ridică de pe scaun. — Tocmai treceam pe hartă — indică cu vîrful creionului hîrtia desfăşurată pe tăblia biroului — curbele de nivel ale acelor locuri. Inginerul se bucură. — Aţi avansat. V-aţi hotărît probabil terminaţi lucrarea curînd. E adevărat — Da. Gu trei Deşi nu va fi uşor — Ştiu. Pentru meritaţi felicitări ! seamnă că vom „lucra“ mai repede decit am sperat şi in acest sector. Iar producţia minei va fi cu cîteva mii tone de cărbune mai mare... Inginerul întoarse apoi mulţumit privirea spre noi. — Sînt nişte oameni de ispravă... încăperea aceea mică, plină de fumul ţigărilor, s-a transformat parcă deodată intr-un adevărat laborator , sobru și impozant... sa mai zile, asta In-