Cuvîntul Nou, septembrie 1971 (Anul 4, nr. 422-447)

1971-09-01 / nr. 422

Pag. 2 în acţiunea de traducere a scri­itorilor de limbă maghiară din ţa­ra noastră, Editura „Cartea Româ­nească" a luat iniţiativa tipăririi cărţii lui Páskándi Géza, „Sticle". Autorul este cunoscut cititorilor printr-o activitate relativ bogată pe tărâmul beletristicii şi al publi­cisticii. Actualul volum, transpus în lim­ba lui Eminescu de Adela-Rodica Sălăgianu, reuneşte laolaltă un nu­măr de şaisprezece povestiri cu­prinse, o parte din ele, în Üvegek, publicat la Bucureşti în 1968, şi o colecţie din lucrările apărute în revista ,Utunk", 1969. Transpunerea în româneşte a lu­crărilor lui Páskándi Géza consti­tuie, fără îndoială, un act impor­tant pe linia cunoaşterii literatu­rii de limbă maghiară, el ne­­fiind, de altfel, singurul. Firesc, actul în sine denotă interesul e­­diturilor noastre pentru populari­­zarea celor mai reuşite opere ale scriitorilor aparţinînd naţionalită­ţilor conlocuitoare din ţară, pen­tru popularizarea celor mai înzes­trate condeie din rîndul acestora, în ce-l priveşte pe Páskándi Géza, se poate spune, pe drept cuvînt, că el face parte dintr-o generaţie de scriitori deosebit de înzestraţi, o generaţie pentru care munca ar­tistică exigentă înseamnă o con­diţie a existenţei lor. Mai mult, în­seamnă o participare activă la via­ţa contemporană complexă pe ca­re socialismul o inaugurează cu a­­tîta entuziasm în România moder­nă. Prozele din volumul pe care îl recenzăm, sunt seri cu nervul specific autorului, caracterizîijdu- TICL le un stil vioi, atractiv. Páskándi Géza preferă propoziţia şi fraza concisă, fără înflorituri şî întorto­­cheli. Dialogul şi relatarea direc­tă contribuie în bună măsură la realizarea, la stârnirea curiozităţii, a interesului pentru acţiune. De asemenea, modalitatea povestirii dramatice (vezi „în umbră") sau chiar includerea în cuprinsul ex­pozeului literar a unor schiţe gra­fice, cu rolul lor de a ilustra tex­tul (vezi „Pierzania" lui Lajos Fá­bián) dau culoare şi diversitate sti­­c­lului. Asemenea procedee amin­tesc de scriitura jurnalistică, a­­ceasta tot mai des intercalîndu-se, de la o vreme, în naraţiunea aşa­­zis clasică. Subliniem însă că în „Sticle" varietatea stilistică nu stri­că in nici un fel ţinuta de ansam­blu a volumului. Dimpotrivă. Con­siderăm chiar că unor proze cu subiect al căror punct de plecare este realitatea contemporană nouă, le stă bine o atare formulă litera­ră. Desigur, Páskándi Géza în bu­căţile reunite aici nu copiază rea­litatea, nu propune un produs pseudo-artistic. Dar ficţiunile sale, dialogurile abundente şi situaţiile, uneori absurde,­ în care scriitorul îşi plasează personajele, pot găsi E“ un corespondent în realitatea în­conjurătoare. Aşa încît ele se o­­feră publicului larg ca nişte mos­tre asupra unor posibilităţi, pe ca­re numai imaginaţia ieşită din comun şi slujită fidel ,de un talent robust le poate realiza. în acest sen®, toate povestirile întrunesc a­­deziunea noastră şi aprecierile de rigoare. Dintre ele am selectat, to­tuşi, cîteva care ni se par deasu­pra numitorului comun şi care ne-au oferit adevărate clipe de eu­forie. Am notat deci: Sticle, nara­ţiunea ce dă şi titlul culegerii. Studiu asupra opiniei publice. Un băiat de viaţă. Cît e ceasul, dom­nule Weisskopf?. Nu chiar bestii... şi învierea porcului. Tematica variată pe care o a­­bordează, nivelul artistic distins şi sinceritatea destăinuirilor prin po­vestirile sale din cartea editată a­­cum în româneşte, alături de poe­zia sa atît de personală şi de eseis­tică pe care o cultivă, fac din Páskándi Géza un autor cu un pro­fil de mari dimensiuni. Posibilita­tea cunoaşterii sale în versiune românească, trebuie estimată, cum am spus, ca un act de importanţă săvîrşit de Editura „Cartea­ Româ­nească". Recomandăm, de aceea, cu toa­tă căldura volumul acesta edifica­tor pentru proza de pînă acum a maghiarului Páskándi Géza. Sun­tem­ convinşi că lectura lui aten­tă va releva, pentru cei care­ nu-l cunosc încă, un scriitor şi o scrii­tură demne de interesul perseve­rent al pasionaţilor amatori de li­teratură — cititorii. VALENTIN BORDA 5 minute cu Jean Păunescu Cu ciţiva ani în urmă, Edmond Deda îi prevedea o carieră lungă şi strălucită. Cit de lungă va fi, cit de strălucită se va dovedi — nu ştim. Ceea ce, însă, astăzi ştim e că Jean Păunescu, cunoscutul interpret de muzică uşoară se a­­flă nu numai în posesia unei voci de invidiat, dar începe să-şi for­meze un stil al lui, aparte, exclu­zând „balastul" influenţelor, parcă inerente începutului. Solicitat să răspundă cîtorva în­trebări, Jean Păunescu, politicos, nu s-a lăsat greu înduplecat şi, cu surâsuri calde, învăluite în amin­tiri, a ţinut să ne apară drept un interlocutor agreabil... •— Două cuvinte despre debut? ■— Cint din 1965. Am debutat, în compania lui Site Dinicu, la stu­dioul de concerte al Radio-televizi­­unii. — Cu melodia...? — „Porţi de aur" de Site Dinicu. — Ocupaţii dinaintea debutului? — Cint de când mă ştiu. înainte de a urca pe scenă cîntam pentru mine, nician dentar, am cântat ca stu­dent, la Conservator... — Nu vi s-a propus să glntați la Brașov, la „Cerbul de aur"... — Pent­ru că detest concursurile. Decit să apar în fața unui juriu mai bine... mă plimb prin parcuri, îmi place frumosul, poezia, nu „e­­xamenele". Pe unde am fost — Po­lonia, Cehoslovacia, U.R.S.S., R. F. a Germaniei, Bulgaria, Ungaria — am „ocolit" concursurile. Poate a­­nul viitor, în afară de concurs,­­să cvnt și la Brașov... — Melodia îndrăgită ? — Din lună în lună mi-o schimb! — Cântăreţul preferat ? — Gică Petrescu. Dar, vă rog, modificați-vă întrebarea! Ziceți a­­colo, interpretul preferat. Pentru că Gică Petrescu e un artist com­plet, un interpret dotat cu rară dis­tincție. .. — Dintre mărite „vedete"...? — Alain Barriére. E mare! Deși este recuzat de publicul larg, A-­llain Barriére impresionează pe o­­mul sensibil prin marea adâncime sufletească pe care o degajă prin melodiile sale. Alain Barriere cân­tă, pentru publicul elevat. — încercați să-l imitați? — Nu. Am trecut peste perioa­da asta. Acum... lucrez. Doar lu­crez! Vreau să ajung undeva. — Cît lucraţi, de exemplu, pe zi ? — Patru-cinci ore, în afară de spectacole şi înregistrări. — Ce vă doriţi, în principal? — Vreau să dăruiesc publicului noi şi noi melodii... — Mult succes !­­— Mulţumesc ! T. VASILESCU Cântam mult otaci lucram ca teh­ Mm 3­­­u 1:, „Ia șuetă", dar nu despre frumusețea arhitecturală a clădirii de vizavi. c­jaonaaaraonannaann Librarul vă recomandă 9 povestiri contemporane — Edi­tura Albatros. Cu această lucrare, Editura Al­batros îşi inaugurează colecţia „De la 5 la 9". „De la 5 la 9" este o colecţie de orizont juvenil, o literatură de tip magazin, menită să răspundă ges­turilor şi înclinaţiilor celor mai, diverse , ale tânărului cititor dornic de a petrece un chip plăcut­­ du­­pă-amiază. Fiecare dintre aceste volume destinate orelor de lectu­ră „De la 5 la 9" va însuma de la 5 pînă la 9 schiţe polarizate pe un punct tematic, de la 5 la 9 procese care au captat atenţia e­­pocii, de la 5 la 9 jurnale de călă­torie, de la 5 la 9 ,povestiri cu a­­nimale ş.a.m.d. în primul număr povestirile sânt semnate de cîţiva dintre cei mai îndrăgiţi prozatori ai tinerei ge­neraţii: Eugen Barbu, Al. Ivan Ghi­lea, Ion Lăncrănjan, Fănuş Neagu, D. R. Popescu, M. Preda, Pop Si­­mion, Sütő András, Zaharia Stân­cii. EUGEN RUSU — De la Tales la Einstein — Bd. Albatros. Colecţia Lyceum nr. 112. Volumul reliefează evoluţia is­torică a principalelor idei în do­meniul matematicii, idei legate de numele celor mai renumiţi mate­maticieni ai timpurilor. în prima parte, autorul analizează matema­tica din antichitate, apoi­ face o trecere în revistă a ştiinţei nume­relor pînă în secolul XVIII inclu­siv. Volumul se încheie cu o schiţă instructivă a operelor personali­tăţilor marcante din ultimele două secole. I. FLOREA CUVÎNTUL NOU Corul mixt de la Vîrghiș Foto : KOVÁCS LÁSZLÓ in r°TMgi j 'reass] rggj D0TM“]65ii]lTM2JG înainte de a fi scrisă, o carte trăieşte mai mult, sau mai pu­ţin timp, in sufletul şi gîndirea scriitorului. El o creează, apoi o scrie. Tipărită, opera .« ,,se întîlneşte" cu cititorii, pentru,, care, de altfel, a şi fost elabo­rată. O întîlnim, frumos aran­jată, în librării sau biblioteci, în aceste lăcaşuri de cultură care favorizează, prin însăşi condiţia lor, adevărate satisfac­ţii spirituale... ...Intrăm în librăria din în­torsuri Buzăului. Ne „plim­băm" ochii pe rafturile în care sunt aşezate cărţile, încercăm de la început o departajare în acest „mozaic" pe genuri,­ pe autori. Nu o putem face însă! O întrebăm pe tovarăşa ges­tionară Cristea Rodica. — „Ştiţi... de-abia ne-am mu­tat."... — „Bine, replicăm noi, dar toc­mai în această situaţie ai posi­bilitatea să le aranjezi mai u­­şor"! Nu vedem nici obişnuitele plăcuţe: „Literatură universa­lă", „Literatură română"etc. A­­flăm, prin sinceritatea interlo­cutoarei noastre, că ele nici nu au existat vreodată... Din reporteri ne transformăm în cumpărători. „Aş vrea...". So­licităm un volum de poezie. „N-avem! De altfel la luna au­gust nu am primit nici o carte de versuri în primăvara aces­tui an, au existat aici cam 30 volume cu poeziile lui V. Alec­­sandri şi G. Goşbuc". —­ în cît timp au fost vân­dute ? — De fapt nici n-au fost puse în vînzare. Cei de la şcoală­ le-au luat imediat şi le-au îm­părţit ca premii. —­­­ Dar ceilalţi cititori? __ ??? Tot discutînd, ne uităm la titlurile cărţilor. Descoperim din întâmplare, cîteva volume a­­parţinînd poeţilor: V. Porumba­­cu, V. Voiculescu, N. Tăutu (!?). Dacă nici librarul... — în luna iulie, revine tova­răşa gestionară, am primit două volume de versuri, semnate de T. Arghezi şi M. Beniuc. — Nu credeţi că este extrem de puţin? Aţi cerut şi nu vi s-a dat,, sau pur şi simplu nu aţi solicitat? Urmează un moment de tăcere, tovarăşa Gristea se-ngroşeşte. .. — Intr-adevăr, trebuia să repet nota de comandă. Nu toată lumea citeşte însă poezie! Ne interesăm atunci de teatru. Aflăm un singur autor : W. Shakespeare, şi surpriză! ! „Istoria universală a teatrului" de Ion Zamfirescul... (la şcoală, un profesor emerit ne sfătuia: „Citiţi întâi cărţile, apoi con­sultaţi istoriile literare sau stu­diile de critică). Circumstanţe există, dar... nu prea multe. Printre ele, lipsa u­­nei preocupări susţinute a ges­tionarei de a cere cărţile ne­cesare (fiind ştiut, că tocm­ai dumneaei este aceea care cu­noaşte bine gusturile cititori­lor), dar şi lipsa unui depozit specializat pentru cărţi (aflăm de la"­tovarăşa Cristea­­ acest depozit "„este doar o... cămăru­ţă “). — A fost cineva de la I.J.­COOP, pe la dumneavoastră ? — Anul acesta, doar tovară­şul Desire. Ce s-a întîmiplat du­pă aceea? Am primit mai mul­te cărți pentru copii... Ne gîndim fără să vrem, în special, la cei 800 elevi care studiază în întorsura Buzăului.­ Ştiam deja cum se pot fi ono­rate solicitările pentru lectura obligatorie sau pentru cea par­ticulară (biblioteca şcolii sau cea orăşenească ne­având un fond suficient pentru aceasta). Şi, oricum, am fost şi noi e­­levi, şi înţelegem ce-i asta... Mergem mai departe, pe „dru­mul" , parcurs de cărţi. Pătrun­dem în ambianţa bibliotecii o­­răşeneşti din aceeaşi localitate. Şi aici, cărţile se odihnesc pe rafturi într-o linişte solemnă, înainte de „confruntarea" cu cititorii. Primim de la tovarăşa bibliotecară Pethe Ileana obiş­nuitele datre statistice: „Biblio­teca e cam săracă. Numără cir­ca 7.800 volume". Aflăm că ci­titorii solicită în mod special, anumite cărţi, unele dintre­ ele fiindu-le absolut necesare. Răs­foim caietul în care sânt trecu­te titlurile: „Străinul" de T. Po­­povici, „Budulea Taichii" de I. Slavici, „Pădurea spânzuraţilor" de L. Rebreanu, „Romeo şi Ju­­lieta" de Shakespeare,,, Viaţa lui Eminescu" de G. Gălinescu. — Le-am cerut celor de la O­­ficiul de aprovizionare şi ser­viciul pentru biblioteci — fili­ala Braşov, dar...". Explicaţia ©Site întreruptă de apariţia u­­nei cititoare venite să schimbe cărţile. Aduce „Baltagul“ şi „1001­ de nopţi", cere în schimb „Roşu şi Negru" de Stendhal. Amabilă, bibliotecara îi reco­mandă Sultanei Drăguşan o al­tă carte a lui Stendhal, „Lucien Leuwen". Urmărim figura soli­citantei. E nesigură Nu ştie ce să facă, s-o ia, să n-o ia... Aşteptăm din partea bibliote­carei cîteva indicaţii cu privire la conţinutul, la valoarea cărţii, o recomandare, la orice caz. Gestul acesta, care intră în mod normal la atribuţiile unei bi­bliotecare, nu se produce ! Mai mult intimidată de această „târ­guiala" mută şi prelungită, citi­toarea se hotărăşte să ia cartea şi pleacă. Reluăm discuţia cu tovarăşa Ileana Petrie. Dar căutăm să de­păşim datele statistice şi ne in­teresăm de felul la care e ne­cesar să lucreze bibliotecarul, dar nu cu cărţile, ci cu cititorii. Interlocutoarea mea începe o definiţie : „Bibliotecarul trebuie să fie un focar de cultură (!)..." Asta presupune aşadar, că a­­ceastă funcţie implică discer­nământ, o selecţie bazată pe o cunoaştere aprofundată a litera­turii, o cultură serioasă. Cel care o îndeplineşte nu poate ră­mâne un simplu „distribuitor" de cărţi, ci un adevărat ghid al gusturilor cititorilor, acela care le „canalizează" preferinţele spre ceea ce este valoros şi adevărat în artă. întrebăm, din curiozitate, de ce nu a fost recomandat mai competent „Lucien Leuwen". Faptul că această carte a fost scrisă tot de Stendhal, era oare suficient ? Tăcerea care s-a lăsat era mai mult decât penibilă. Cauza ? To­varăşa bibliotecară nu citise a­­ceastă cartei... Am încercat să credem că a fost doar un „accident" şi, pentru a-i salva „reputaţia", am revenit la ches­tiuni de principiu. La întreba­rea : „Ce trebuie să facă în e­­senţă, un bibliotecar", ni se răs­punde : „Să distribuie cărţi bu­ne, educative". „Şi care cre­deţi dumneavoastră că sunt a­­cele cărţi bune?" Ne-au fost indicate câteva titluri: „Omul de aur", „Prima noapte de dra­goste, ultima noapte de răz­boi")!!), „O viaţă", „Regina Mar­got" cărţile lui Duma®, „Călă­reţul fără cap", „Zece negri mi­titei" şi în general, cărţile de aventuri şi cele poliţiste...(! !) Ne uităm prin rafturi. Intr-a­devăr, aceste cărţi „bune" se recunosc uşor, sunt mult mai des folosite... Celelalte însă, par neatinse ! „Aţi încercat să recomandaţi cititorilor şi din aceste cărţi ? Să le explicaţi în ce constă va­loarea lor, de ce e bine ca aces­te cărţi să fie citite în primul rînd?". Din nou se lasă o tăcere penibilă. Şi din nou devenim, fără voia noastră, circumspecţi. „— De exemplu, ce şi cum aţi recomandat solicitantului „ceva" din operele lui Zaharia Ultumul cutia pînă la noi, d­­doxil Stancu, Ion Slavici sau Sado­­veanu ? Tăcerea se prelungeşte. înţe­legem. Prima greşeală depistată nu fusese un simplu accident. De altfel, tovarăşa bibliotecară ne „ajuta" : „Nu am citit" sau „Numai am răsfoit" ! ! ... Confesiunea dumneaei se prelungeşte, credem noi, cel puţin în mod tragic. Aflăm că nu a citit nimic diin dramatur­gia română şi universală, dar nici din poezia universală. A­ răsfoit, cîndva, „O scrisoare pierdută". N-aţi vrea să discu­tăm ceva despre această piesă ? — „Nu vreau!". Francheţea bibliotecarei ne umple sufletul de amărăciune. într-un lăcaş de cultură ne aflăm în faţa unei mostre de­­incultură!... „Biblio­tecarul, trebuie să fie un focar de cultură"... Deşi sîntem con­vinşi că dânsa cunoaşte înţele­sul fiecărui cuvînt în parte, nu ştim prin alăturare ce imagini îi creează!? Ne ridicăm, gândindu-ne trist la acest început de definiţie, „suport" teoretic al unui vid in­telectual. Plecam analizînd cît mai obiectiv posibil o situaţie care se perpetuează din anul 1964! Părăsim lăcaşul de cul­tură în speranţa că bibliotecarii, veritabili educatori ai gustului, ai idealului nostru estetic şi prin aceasta a însăşi concepţiei noastre despre viaţă, ar trebui să suporte, într-o bună zi, o nouă verificare ... DAN GIUREA fip QLJ n I —■ I pss»« SORIN TEODORESCU Scrisoarea unui absolvent mamei Simt în mine cum începe să ţipe Doruri stăvilite cu răbdare, Simt cum mă furnică prin aripe Ca pe pui, dorinţa de plecare. Mă atrage nostalgia, dorul, Spre un sat suit pe vîrf de munte • Ca să văd cum vine viitorul Şi să uit de trebile mărunte. Am să plec acolo, dragă mamă, Vreau ca lumea s-o cunosc şi eu. Să nu-ţi fie pentru min­e teamă, N-o să mor şi n-o să-mi fie greu. Voi iubi pe oameni aşa cum Mă-nvăţai de mult, din clasa-ntii, Tot aşa sînt, mamă, şi acum Şi mereu la fel am să rămîi. Vei veni cu trenul sau cu fata Să mă vezi pe-un drum obositor Cu răvaşu-n minte de la tata, Cînd ţi-o fi de mine foarte dor. Ai să-ntrebi de mine pe-o bătrînă Şi ţi-o spune, cînd ţi-o da bineţi: „Profesorul nostru de română Vi-i fecior ? Ce bun băiat aveţi ! Simt cum dor nestăvilit mă cheamă Spre un sat pierdut în depărtare, Vezi, de-aceea mă cuprinde, mamă, Cîte-un dor de tainică plecare. CoAK&­ de, cimţiA Bătălia de pe Neretva La marea cronică cinematogra­fică al luptei partizanilor împotri­va cotropitorilor hitlerişti — una dintre cele mai directe forme de opţiune politică —■ se adaugă în­că o peliculă, nu dintre cele mai reuşite, dar profund semnificativă prin problematica pe care o abor­dează. Acţiunea se desfăşoară în Herţe­­govina — în 1943 — atunci cînd condiţiile de activitate a partizani­lor iugoslavi erau deosebit de grele. Hitleri­ştii, decişi să lichide­ze zecile de mii de luptători ce activau în nord-vestul Peninsulei Balcanice — care le imobilizau cî­teva divizii de elită — atacau fu­ribund. Pentru partizani se punea­ problema retragerii în munţi ori a recurgerii la forme elastice de luptă — mult mai periculoase pen­tru ei, dar care le permiteau să nu-şi părăsească răniţii şi pe ţă­ranii care îi sprijineau. S-a recurs la cea de a doua soluţie, eroică în adevăratul sens al cuvîntului, deoarece ea prilejuieşte acte de bărbăţie şi de bravură, întîmplări ce dezvăluie trăsăturile umane ale luptătorilor. Pe acest fundal — pe care, în general îl surprinde în Unii ine­dite — regizorul Veliko Bulajic a grefat portretele psihologice ale personajelor, cîteva dintre ele fi­ind puternic reliefate în scene de profund dramatism, cum sînt cele ale aruncării în aer a podului de peste Neretva și trecerea prin a­­pă a miilor de oameni. Intr-un a­­s©méne­a rol, Sylva Koscina — fiind fără machiaj este de nerecu­noscut — are cea mai izbutită in­terpretare din cariera ei cinema­tografică. Cu aceasta se cuvine să înche­iem ceea ce se numeşte părţile reuşite ale peliculei —■ deoarece, în întregul său, filmul e­ste depar­te de alte realizări pe aceeaşi te­mă ale cinematografiei iugoslave. Regizorul s-a încăpăţînat să atin­gă dimensiunile unei superpro­ducţii — scene de mare spectacu­lozitate, actori cu nume răsună­toare etc. — dar, în fapt, a­­eşuat undeva la marginea genului; sau, dimpotrivă alegând această for­mulă nepotrivită pentru redarea u­­nor momente dramatice din lupta partizanilor —, s-a lăsat furat de formă, uitând să ducă pînă la ca­păt procesele transformatoare ale caracterelor eroilor săi. De aceea nu tot din c­eea ce trebuia spus cursiv, simplu are împlinirea necesară, atinge cotele artisti­ce așteptate. Este, poate, vorba de tributul pe care îl plătesc regi­zorii care doresc cu orice preţ să fie moderni şi la modă... M. T. BĂTĂLIA DE PE NERETVA. Producţie a Asociaţiei producăto­rilor „Eh­ilberg film-Igor film". Re­gia: Veliko Bulajic. Scenariul: Ugo Pirro, Ratko Durovic, Stevan Bula­jic, Veliko Bulajic. în distribuţie: Serghei Bondarciuk, Antony Daw­­nos, Milena Dravic, Curt Jurgens, Sylva Koscina, Franco Nero, Oleg Vidov, Orson Welles. AMJII IV. Nr. 43®

Next