Cuvîntul Nou, septembrie 1971 (Anul 4, nr. 422-447)
1971-09-01 / nr. 422
Pag. 2 în acţiunea de traducere a scriitorilor de limbă maghiară din ţara noastră, Editura „Cartea Românească" a luat iniţiativa tipăririi cărţii lui Páskándi Géza, „Sticle". Autorul este cunoscut cititorilor printr-o activitate relativ bogată pe tărâmul beletristicii şi al publicisticii. Actualul volum, transpus în limba lui Eminescu de Adela-Rodica Sălăgianu, reuneşte laolaltă un număr de şaisprezece povestiri cuprinse, o parte din ele, în Üvegek, publicat la Bucureşti în 1968, şi o colecţie din lucrările apărute în revista ,Utunk", 1969. Transpunerea în româneşte a lucrărilor lui Páskándi Géza constituie, fără îndoială, un act important pe linia cunoaşterii literaturii de limbă maghiară, el nefiind, de altfel, singurul. Firesc, actul în sine denotă interesul editurilor noastre pentru popularizarea celor mai reuşite opere ale scriitorilor aparţinînd naţionalităţilor conlocuitoare din ţară, pentru popularizarea celor mai înzestrate condeie din rîndul acestora, în ce-l priveşte pe Páskándi Géza, se poate spune, pe drept cuvînt, că el face parte dintr-o generaţie de scriitori deosebit de înzestraţi, o generaţie pentru care munca artistică exigentă înseamnă o condiţie a existenţei lor. Mai mult, înseamnă o participare activă la viaţa contemporană complexă pe care socialismul o inaugurează cu atîta entuziasm în România modernă. Prozele din volumul pe care îl recenzăm, sunt seri cu nervul specific autorului, caracterizîijdu- TICL le un stil vioi, atractiv. Páskándi Géza preferă propoziţia şi fraza concisă, fără înflorituri şî întortocheli. Dialogul şi relatarea directă contribuie în bună măsură la realizarea, la stârnirea curiozităţii, a interesului pentru acţiune. De asemenea, modalitatea povestirii dramatice (vezi „în umbră") sau chiar includerea în cuprinsul expozeului literar a unor schiţe grafice, cu rolul lor de a ilustra textul (vezi „Pierzania" lui Lajos Fábián) dau culoare şi diversitate sticlului. Asemenea procedee amintesc de scriitura jurnalistică, aceasta tot mai des intercalîndu-se, de la o vreme, în naraţiunea aşazis clasică. Subliniem însă că în „Sticle" varietatea stilistică nu strică in nici un fel ţinuta de ansamblu a volumului. Dimpotrivă. Considerăm chiar că unor proze cu subiect al căror punct de plecare este realitatea contemporană nouă, le stă bine o atare formulă literară. Desigur, Páskándi Géza în bucăţile reunite aici nu copiază realitatea, nu propune un produs pseudo-artistic. Dar ficţiunile sale, dialogurile abundente şi situaţiile, uneori absurde, în care scriitorul îşi plasează personajele, pot găsi E“ un corespondent în realitatea înconjurătoare. Aşa încît ele se oferă publicului larg ca nişte mostre asupra unor posibilităţi, pe care numai imaginaţia ieşită din comun şi slujită fidel ,de un talent robust le poate realiza. în acest sen®, toate povestirile întrunesc adeziunea noastră şi aprecierile de rigoare. Dintre ele am selectat, totuşi, cîteva care ni se par deasupra numitorului comun şi care ne-au oferit adevărate clipe de euforie. Am notat deci: Sticle, naraţiunea ce dă şi titlul culegerii. Studiu asupra opiniei publice. Un băiat de viaţă. Cît e ceasul, domnule Weisskopf?. Nu chiar bestii... şi învierea porcului. Tematica variată pe care o abordează, nivelul artistic distins şi sinceritatea destăinuirilor prin povestirile sale din cartea editată acum în româneşte, alături de poezia sa atît de personală şi de eseistică pe care o cultivă, fac din Páskándi Géza un autor cu un profil de mari dimensiuni. Posibilitatea cunoaşterii sale în versiune românească, trebuie estimată, cum am spus, ca un act de importanţă săvîrşit de Editura „Cartea Românească". Recomandăm, de aceea, cu toată căldura volumul acesta edificator pentru proza de pînă acum a maghiarului Páskándi Géza. Suntem convinşi că lectura lui atentă va releva, pentru cei care nu-l cunosc încă, un scriitor şi o scriitură demne de interesul perseverent al pasionaţilor amatori de literatură — cititorii. VALENTIN BORDA 5 minute cu Jean Păunescu Cu ciţiva ani în urmă, Edmond Deda îi prevedea o carieră lungă şi strălucită. Cit de lungă va fi, cit de strălucită se va dovedi — nu ştim. Ceea ce, însă, astăzi ştim e că Jean Păunescu, cunoscutul interpret de muzică uşoară se află nu numai în posesia unei voci de invidiat, dar începe să-şi formeze un stil al lui, aparte, excluzând „balastul" influenţelor, parcă inerente începutului. Solicitat să răspundă cîtorva întrebări, Jean Păunescu, politicos, nu s-a lăsat greu înduplecat şi, cu surâsuri calde, învăluite în amintiri, a ţinut să ne apară drept un interlocutor agreabil... •— Două cuvinte despre debut? ■— Cint din 1965. Am debutat, în compania lui Site Dinicu, la studioul de concerte al Radio-televiziunii. — Cu melodia...? — „Porţi de aur" de Site Dinicu. — Ocupaţii dinaintea debutului? — Cint de când mă ştiu. înainte de a urca pe scenă cîntam pentru mine, nician dentar, am cântat ca student, la Conservator... — Nu vi s-a propus să glntați la Brașov, la „Cerbul de aur"... — Pentru că detest concursurile. Decit să apar în fața unui juriu mai bine... mă plimb prin parcuri, îmi place frumosul, poezia, nu „examenele". Pe unde am fost — Polonia, Cehoslovacia, U.R.S.S., R. F. a Germaniei, Bulgaria, Ungaria — am „ocolit" concursurile. Poate anul viitor, în afară de concurs,să cvnt și la Brașov... — Melodia îndrăgită ? — Din lună în lună mi-o schimb! — Cântăreţul preferat ? — Gică Petrescu. Dar, vă rog, modificați-vă întrebarea! Ziceți acolo, interpretul preferat. Pentru că Gică Petrescu e un artist complet, un interpret dotat cu rară distincție. .. — Dintre mărite „vedete"...? — Alain Barriére. E mare! Deși este recuzat de publicul larg, A-llain Barriére impresionează pe omul sensibil prin marea adâncime sufletească pe care o degajă prin melodiile sale. Alain Barriere cântă, pentru publicul elevat. — încercați să-l imitați? — Nu. Am trecut peste perioada asta. Acum... lucrez. Doar lucrez! Vreau să ajung undeva. — Cît lucraţi, de exemplu, pe zi ? — Patru-cinci ore, în afară de spectacole şi înregistrări. — Ce vă doriţi, în principal? — Vreau să dăruiesc publicului noi şi noi melodii... — Mult succes !— Mulţumesc ! T. VASILESCU Cântam mult otaci lucram ca teh Mm 3u 1:, „Ia șuetă", dar nu despre frumusețea arhitecturală a clădirii de vizavi. cjaonaaaraonannaann Librarul vă recomandă 9 povestiri contemporane — Editura Albatros. Cu această lucrare, Editura Albatros îşi inaugurează colecţia „De la 5 la 9". „De la 5 la 9" este o colecţie de orizont juvenil, o literatură de tip magazin, menită să răspundă gesturilor şi înclinaţiilor celor mai, diverse , ale tânărului cititor dornic de a petrece un chip plăcut după-amiază. Fiecare dintre aceste volume destinate orelor de lectură „De la 5 la 9" va însuma de la 5 pînă la 9 schiţe polarizate pe un punct tematic, de la 5 la 9 procese care au captat atenţia epocii, de la 5 la 9 jurnale de călătorie, de la 5 la 9 ,povestiri cu animale ş.a.m.d. în primul număr povestirile sânt semnate de cîţiva dintre cei mai îndrăgiţi prozatori ai tinerei generaţii: Eugen Barbu, Al. Ivan Ghilea, Ion Lăncrănjan, Fănuş Neagu, D. R. Popescu, M. Preda, Pop Simion, Sütő András, Zaharia Stâncii. EUGEN RUSU — De la Tales la Einstein — Bd. Albatros. Colecţia Lyceum nr. 112. Volumul reliefează evoluţia istorică a principalelor idei în domeniul matematicii, idei legate de numele celor mai renumiţi matematicieni ai timpurilor. în prima parte, autorul analizează matematica din antichitate, apoi face o trecere în revistă a ştiinţei numerelor pînă în secolul XVIII inclusiv. Volumul se încheie cu o schiţă instructivă a operelor personalităţilor marcante din ultimele două secole. I. FLOREA CUVÎNTUL NOU Corul mixt de la Vîrghiș Foto : KOVÁCS LÁSZLÓ in r°TMgi j 'reass] rggj D0TM“]65ii]lTM2JG înainte de a fi scrisă, o carte trăieşte mai mult, sau mai puţin timp, in sufletul şi gîndirea scriitorului. El o creează, apoi o scrie. Tipărită, opera .« ,,se întîlneşte" cu cititorii, pentru,, care, de altfel, a şi fost elaborată. O întîlnim, frumos aranjată, în librării sau biblioteci, în aceste lăcaşuri de cultură care favorizează, prin însăşi condiţia lor, adevărate satisfacţii spirituale... ...Intrăm în librăria din întorsuri Buzăului. Ne „plimbăm" ochii pe rafturile în care sunt aşezate cărţile, încercăm de la început o departajare în acest „mozaic" pe genuri, pe autori. Nu o putem face însă! O întrebăm pe tovarăşa gestionară Cristea Rodica. — „Ştiţi... de-abia ne-am mutat."... — „Bine, replicăm noi, dar tocmai în această situaţie ai posibilitatea să le aranjezi mai uşor"! Nu vedem nici obişnuitele plăcuţe: „Literatură universală", „Literatură română"etc. Aflăm, prin sinceritatea interlocutoarei noastre, că ele nici nu au existat vreodată... Din reporteri ne transformăm în cumpărători. „Aş vrea...". Solicităm un volum de poezie. „N-avem! De altfel la luna august nu am primit nici o carte de versuri în primăvara acestui an, au existat aici cam 30 volume cu poeziile lui V. Alecsandri şi G. Goşbuc". — în cît timp au fost vândute ? — De fapt nici n-au fost puse în vînzare. Cei de la şcoală le-au luat imediat şi le-au împărţit ca premii. — Dar ceilalţi cititori? __ ??? Tot discutînd, ne uităm la titlurile cărţilor. Descoperim din întâmplare, cîteva volume aparţinînd poeţilor: V. Porumbacu, V. Voiculescu, N. Tăutu (!?). Dacă nici librarul... — în luna iulie, revine tovarăşa gestionară, am primit două volume de versuri, semnate de T. Arghezi şi M. Beniuc. — Nu credeţi că este extrem de puţin? Aţi cerut şi nu vi s-a dat,, sau pur şi simplu nu aţi solicitat? Urmează un moment de tăcere, tovarăşa Gristea se-ngroşeşte. .. — Intr-adevăr, trebuia să repet nota de comandă. Nu toată lumea citeşte însă poezie! Ne interesăm atunci de teatru. Aflăm un singur autor : W. Shakespeare, şi surpriză! ! „Istoria universală a teatrului" de Ion Zamfirescul... (la şcoală, un profesor emerit ne sfătuia: „Citiţi întâi cărţile, apoi consultaţi istoriile literare sau studiile de critică). Circumstanţe există, dar... nu prea multe. Printre ele, lipsa unei preocupări susţinute a gestionarei de a cere cărţile necesare (fiind ştiut, că tocmai dumneaei este aceea care cunoaşte bine gusturile cititorilor), dar şi lipsa unui depozit specializat pentru cărţi (aflăm de la"tovarăşa Cristea acest depozit "„este doar o... cămăruţă “). — A fost cineva de la I.J.COOP, pe la dumneavoastră ? — Anul acesta, doar tovarăşul Desire. Ce s-a întîmiplat după aceea? Am primit mai multe cărți pentru copii... Ne gîndim fără să vrem, în special, la cei 800 elevi care studiază în întorsura Buzăului. Ştiam deja cum se pot fi onorate solicitările pentru lectura obligatorie sau pentru cea particulară (biblioteca şcolii sau cea orăşenească neavând un fond suficient pentru aceasta). Şi, oricum, am fost şi noi elevi, şi înţelegem ce-i asta... Mergem mai departe, pe „drumul" , parcurs de cărţi. Pătrundem în ambianţa bibliotecii orăşeneşti din aceeaşi localitate. Şi aici, cărţile se odihnesc pe rafturi într-o linişte solemnă, înainte de „confruntarea" cu cititorii. Primim de la tovarăşa bibliotecară Pethe Ileana obişnuitele datre statistice: „Biblioteca e cam săracă. Numără circa 7.800 volume". Aflăm că cititorii solicită în mod special, anumite cărţi, unele dintre ele fiindu-le absolut necesare. Răsfoim caietul în care sânt trecute titlurile: „Străinul" de T. Popovici, „Budulea Taichii" de I. Slavici, „Pădurea spânzuraţilor" de L. Rebreanu, „Romeo şi Julieta" de Shakespeare,,, Viaţa lui Eminescu" de G. Gălinescu. — Le-am cerut celor de la Oficiul de aprovizionare şi serviciul pentru biblioteci — filiala Braşov, dar...". Explicaţia ©Site întreruptă de apariţia unei cititoare venite să schimbe cărţile. Aduce „Baltagul“ şi „1001 de nopţi", cere în schimb „Roşu şi Negru" de Stendhal. Amabilă, bibliotecara îi recomandă Sultanei Drăguşan o altă carte a lui Stendhal, „Lucien Leuwen". Urmărim figura solicitantei. E nesigură Nu ştie ce să facă, s-o ia, să n-o ia... Aşteptăm din partea bibliotecarei cîteva indicaţii cu privire la conţinutul, la valoarea cărţii, o recomandare, la orice caz. Gestul acesta, care intră în mod normal la atribuţiile unei bibliotecare, nu se produce ! Mai mult intimidată de această „târguiala" mută şi prelungită, cititoarea se hotărăşte să ia cartea şi pleacă. Reluăm discuţia cu tovarăşa Ileana Petrie. Dar căutăm să depăşim datele statistice şi ne interesăm de felul la care e necesar să lucreze bibliotecarul, dar nu cu cărţile, ci cu cititorii. Interlocutoarea mea începe o definiţie : „Bibliotecarul trebuie să fie un focar de cultură (!)..." Asta presupune aşadar, că această funcţie implică discernământ, o selecţie bazată pe o cunoaştere aprofundată a literaturii, o cultură serioasă. Cel care o îndeplineşte nu poate rămâne un simplu „distribuitor" de cărţi, ci un adevărat ghid al gusturilor cititorilor, acela care le „canalizează" preferinţele spre ceea ce este valoros şi adevărat în artă. întrebăm, din curiozitate, de ce nu a fost recomandat mai competent „Lucien Leuwen". Faptul că această carte a fost scrisă tot de Stendhal, era oare suficient ? Tăcerea care s-a lăsat era mai mult decât penibilă. Cauza ? Tovarăşa bibliotecară nu citise această cartei... Am încercat să credem că a fost doar un „accident" şi, pentru a-i salva „reputaţia", am revenit la chestiuni de principiu. La întrebarea : „Ce trebuie să facă în esenţă, un bibliotecar", ni se răspunde : „Să distribuie cărţi bune, educative". „Şi care credeţi dumneavoastră că sunt acele cărţi bune?" Ne-au fost indicate câteva titluri: „Omul de aur", „Prima noapte de dragoste, ultima noapte de război")!!), „O viaţă", „Regina Margot" cărţile lui Duma®, „Călăreţul fără cap", „Zece negri mititei" şi în general, cărţile de aventuri şi cele poliţiste...(! !) Ne uităm prin rafturi. Intr-adevăr, aceste cărţi „bune" se recunosc uşor, sunt mult mai des folosite... Celelalte însă, par neatinse ! „Aţi încercat să recomandaţi cititorilor şi din aceste cărţi ? Să le explicaţi în ce constă valoarea lor, de ce e bine ca aceste cărţi să fie citite în primul rînd?". Din nou se lasă o tăcere penibilă. Şi din nou devenim, fără voia noastră, circumspecţi. „— De exemplu, ce şi cum aţi recomandat solicitantului „ceva" din operele lui Zaharia Ultumul cutia pînă la noi, ddoxil Stancu, Ion Slavici sau Sadoveanu ? Tăcerea se prelungeşte. înţelegem. Prima greşeală depistată nu fusese un simplu accident. De altfel, tovarăşa bibliotecară ne „ajuta" : „Nu am citit" sau „Numai am răsfoit" ! ! ... Confesiunea dumneaei se prelungeşte, credem noi, cel puţin în mod tragic. Aflăm că nu a citit nimic diin dramaturgia română şi universală, dar nici din poezia universală. A răsfoit, cîndva, „O scrisoare pierdută". N-aţi vrea să discutăm ceva despre această piesă ? — „Nu vreau!". Francheţea bibliotecarei ne umple sufletul de amărăciune. într-un lăcaş de cultură ne aflăm în faţa unei mostre deincultură!... „Bibliotecarul, trebuie să fie un focar de cultură"... Deşi sîntem convinşi că dânsa cunoaşte înţelesul fiecărui cuvînt în parte, nu ştim prin alăturare ce imagini îi creează!? Ne ridicăm, gândindu-ne trist la acest început de definiţie, „suport" teoretic al unui vid intelectual. Plecam analizînd cît mai obiectiv posibil o situaţie care se perpetuează din anul 1964! Părăsim lăcaşul de cultură în speranţa că bibliotecarii, veritabili educatori ai gustului, ai idealului nostru estetic şi prin aceasta a însăşi concepţiei noastre despre viaţă, ar trebui să suporte, într-o bună zi, o nouă verificare ... DAN GIUREA fip QLJ n I —■ I pss»« SORIN TEODORESCU Scrisoarea unui absolvent mamei Simt în mine cum începe să ţipe Doruri stăvilite cu răbdare, Simt cum mă furnică prin aripe Ca pe pui, dorinţa de plecare. Mă atrage nostalgia, dorul, Spre un sat suit pe vîrf de munte • Ca să văd cum vine viitorul Şi să uit de trebile mărunte. Am să plec acolo, dragă mamă, Vreau ca lumea s-o cunosc şi eu. Să nu-ţi fie pentru mine teamă, N-o să mor şi n-o să-mi fie greu. Voi iubi pe oameni aşa cum Mă-nvăţai de mult, din clasa-ntii, Tot aşa sînt, mamă, şi acum Şi mereu la fel am să rămîi. Vei veni cu trenul sau cu fata Să mă vezi pe-un drum obositor Cu răvaşu-n minte de la tata, Cînd ţi-o fi de mine foarte dor. Ai să-ntrebi de mine pe-o bătrînă Şi ţi-o spune, cînd ţi-o da bineţi: „Profesorul nostru de română Vi-i fecior ? Ce bun băiat aveţi ! Simt cum dor nestăvilit mă cheamă Spre un sat pierdut în depărtare, Vezi, de-aceea mă cuprinde, mamă, Cîte-un dor de tainică plecare. CoAK& de, cimţiA Bătălia de pe Neretva La marea cronică cinematografică al luptei partizanilor împotriva cotropitorilor hitlerişti — una dintre cele mai directe forme de opţiune politică —■ se adaugă încă o peliculă, nu dintre cele mai reuşite, dar profund semnificativă prin problematica pe care o abordează. Acţiunea se desfăşoară în Herţegovina — în 1943 — atunci cînd condiţiile de activitate a partizanilor iugoslavi erau deosebit de grele. Hitleriştii, decişi să lichideze zecile de mii de luptători ce activau în nord-vestul Peninsulei Balcanice — care le imobilizau cîteva divizii de elită — atacau furibund. Pentru partizani se punea problema retragerii în munţi ori a recurgerii la forme elastice de luptă — mult mai periculoase pentru ei, dar care le permiteau să nu-şi părăsească răniţii şi pe ţăranii care îi sprijineau. S-a recurs la cea de a doua soluţie, eroică în adevăratul sens al cuvîntului, deoarece ea prilejuieşte acte de bărbăţie şi de bravură, întîmplări ce dezvăluie trăsăturile umane ale luptătorilor. Pe acest fundal — pe care, în general îl surprinde în Unii inedite — regizorul Veliko Bulajic a grefat portretele psihologice ale personajelor, cîteva dintre ele fiind puternic reliefate în scene de profund dramatism, cum sînt cele ale aruncării în aer a podului de peste Neretva și trecerea prin apă a miilor de oameni. Intr-un as©ménea rol, Sylva Koscina — fiind fără machiaj este de nerecunoscut — are cea mai izbutită interpretare din cariera ei cinematografică. Cu aceasta se cuvine să încheiem ceea ce se numeşte părţile reuşite ale peliculei —■ deoarece, în întregul său, filmul este departe de alte realizări pe aceeaşi temă ale cinematografiei iugoslave. Regizorul s-a încăpăţînat să atingă dimensiunile unei superproducţii — scene de mare spectaculozitate, actori cu nume răsunătoare etc. — dar, în fapt, aeşuat undeva la marginea genului; sau, dimpotrivă alegând această formulă nepotrivită pentru redarea unor momente dramatice din lupta partizanilor —, s-a lăsat furat de formă, uitând să ducă pînă la capăt procesele transformatoare ale caracterelor eroilor săi. De aceea nu tot din ceea ce trebuia spus cursiv, simplu are împlinirea necesară, atinge cotele artistice așteptate. Este, poate, vorba de tributul pe care îl plătesc regizorii care doresc cu orice preţ să fie moderni şi la modă... M. T. BĂTĂLIA DE PE NERETVA. Producţie a Asociaţiei producătorilor „Ehilberg film-Igor film". Regia: Veliko Bulajic. Scenariul: Ugo Pirro, Ratko Durovic, Stevan Bulajic, Veliko Bulajic. în distribuţie: Serghei Bondarciuk, Antony Dawnos, Milena Dravic, Curt Jurgens, Sylva Koscina, Franco Nero, Oleg Vidov, Orson Welles. AMJII IV. Nr. 43®