Cuvîntul Nou, mai 1972 (Anul 5, nr. 629-653)

1972-05-14 / nr. 639

Pag. 2 Cale de o sută de ani şi mai bine, oamenii Căpeniului au trecut prin cîteva perioade ca­re le-au metamorfozat pasiu­nile, care i-au îndepărtat de o dragoste, apropiindu-i de alta. La început, cînd mina trăia încă printre ei ca o părere oa­menii îşi împărţeau timpul şi sufletul intre cărbune şi seca­ră sau cartofi, trăind, alterna­tiv, în frontul de cărbune şi pe ogor. Erau în primul rind ţărani şi apoi mineri. Intr-un an de viaţă munceau negîndit de mult. Douăsprezece ore în mină şi cine ştie cite ceasuri de-a lungul brazdelor. Se în­­timpla foarte des, cu foarte mulţi dintre ei ca odată cu începerea anului agricol, pri­măvara, să părăsească mina şi să n-o mai revadă pînă după ce adunau recolta, cînd tîrziul toamnei îmbruma cîmpiile. E­­rau cum s-ar spune ţăranii minei. După o vreme, cînd s-au re­cunoscut mineri, adevăraţi me­seriaşi, lucrul cîmpului a ră­mas mai mult în seama femei­lor, bătrinilor şi a copiilor, ei, minerii ocupîndu-se mai ales de mină, pe care n-o mai pă­răseau primăvara. Pe holde puteau fi văzuţi aşa într-o doară, la muncile mai grele care oricum cereau mină de bărbat. Şi din ţărani-mineri au ajuns mineri-ţărani. Procesul de metamorfozare s-a desfăşu­rat în silă, omul rupînd-o greu cu dragostea pentru pămînt în favoarea noii sale meserii ca­­re-i cerea să iubească mina, să înveţe a o supune. Şi, cu precădere în ultimul sfert de veac, oamenii Căpeniu­lui, o parte dintre ei, înzes­traţii, s-au ataşat în exclusi­vitate minei, printre holde a­­lergînd doar aşa, de dragul frumuseţii spicului de secară, sau ademeniţi de mirosul fi­nului cosit. între aceştia, ocupînd un loc în fotoliul de orchestră al mi­nei se află şi tînărul şef de brigadă, Kertesz Cavril, năs­cut în anul 1947. — Cînd m-am angajat, in a­­nul 1963 la I.M. Căpeni, am fost repartizat să lucrez la su­prafaţă. Un an de zile am re­zistat eu cumva, dar nu mi-a plăcut. Ortacii mei, cînd ne întîlneam seara la o bere, po­vesteau de cite li se întîmplă în mină, iar eu tăceam. Ce să le spun de la suprafaţă ? Şi-a­­poi, vroiam să cîştig şi bani mai mulţi. Aşa că în 1964, i-am raportat maistrului că aş vrea să lucrez în mină. „Bine, băie­te, mi-a răspuns el înainte de începutul lunii, te strig între mineri să vedem care vrea să te primească in echipă“. M-am bucurat, ştiam eu că-s bun da lucru şi că se va găsi unul care să mă primească. Şi cind mi-a strigat maistrul numele, trei mineri, poate cei mai buni, m-au cerut în brigăzile lor. Dar, cum nu mă puteam îm­părţi in trei, Kovács Alexan­dru, Seny Ştefan şi Zolya A­­ron, m-au tras la sorţi. Aşa am nimerit la Kovács Alexandru, miner aspru, drept şi price­put. De cîteva luni este pensio­nar. Da am rămas eu în locul lui. Că fiecare miner, cînd ia­să la pensie, lasă pe cite­li­nul care-i poartă meseria mai departe. Cind am intrat prima oară in mină, Kovács mi-a spus : „Tu să fi atent la mine, să asculţi că eu ţi-oi spune fie­care lucru cum să-l faci. Da­că nu şti­­ţi voi spune şi de ce trebuie să faci aşa şi nu cum te taie pe tine capul“. Şi Ga­vrilă l-a ascultat ca pe un părinte. In fiecare zi de subteran, Gavrilă a prins cite ceva din tainele mineritului. Ştefan, profesorul său, era darnic cu sfaturile dar mai ales punea mare preţ pe practică. După ciţiva ani, din vagonetar a a­­juns ajutor miner­­ar de un an de zile, adică din 1971 este şef de brigadă. Şi dovedeşte. Nu-i este teamă să se ia la întrecere cu altă brigadă mai renumită, mai cu experienţă. Pasiunea şi tinereţea îşi spun cu prisosin­ţă cuvîntul. — O vreme am lucrat în a­­bataj. Nu pot spune că nu mi-a plăcut. Dar era parcă prea mo­notonă munca. Era ca şi cum aş fi cosit toată ziua, vreme de un an şi încă un an şi... dar n-am zis nimic. De la mina Căpeni, am plecat cu brigada la mina. Vîrghiş 11, la înain­tări. Că, Kovács era şi zidar. Cred că şi lui i­au plăcut mai mult înaintările decit abatajul. De la Vîrghiş II, am trecut a­­poi la deschiderea minei Ba­raolt. Nu ştiţi dumneavoastră ce înseamnă să pui temelia li­nei noi mine. Să treacă oame­nii pe lingă planul înclina*. 401 pe care-l sap acuma cu briga­da mea şi să zică : „Asta-i pla­nul lui Gavrilă" „Frumoasă lucrare". „O avut el, Kovács, grijă să-l înveţe meserie“. „Mi­ner nu glumă Gavrilă ăsta". Să nu credeţi că mă laud, dar aşa-i la mină. Ne apreciem noi intre noi. Mie mi-ar fi ru­şine dacă ortacii mei nu m-ar vorbi de bine. Din 1964 de cînd a intrat în mină, brigada în care a lu­crat, care l-a învăţat şcoala mi­neritului, pe care a ajuns să o conducă n-a rămas nicioda­tă de ruşine. In fiecare lună şi-a făcut planul, onorîndu-şi angajamentele. Pentru comu­nistul Kertesz Gavrilă, a-şi fa­ce datoria, înseamnă a-şi cin­sti cu fapte trecerea prin lu­me. — Altfel nu simţi că trăieşti cu adevărat. Dacă nu eşti în stare să umbli printre oameni cu capul sus, se cheamă că este un om slab. Mai ales că lucrez la înaintări. Cum poţi rămîne în urmă tu care te a­­fli în prima linie ? Ceilalţi mi­neri, de la abataje, abia aş­teaptă să le predai noile lo­curi de muncă, iar tu ce le spui ? Că ai rămas in urmă ? Nu se poate. In mină un me­tru de galerie, contează foar­te mult. Nu-i ca şi cind ai ră­mîne pe stradă cu un pas în urma altuia. Şi-apoi nici nu poli rezista chemării cărbu­nelui pe care-l simţi cum te strigă să-i deschizi cut mai în grabă drumul pe care să a­­jungă la lumină. Şi ar mai fi încă ceva. Cu noi, cu minerii de la înaintări se petrec nişte fenomene ciudate pe care cei din abataje nu le simt, n-au cum să le simtă. După ce ter­minăm o lucrare, o trecem în revistă ca pe o gardă de o­­noare. Şi ne minunăm ce fru­mos am putut-o săpa şi clădi bolţar lingă bolţar. Uneori nici nu-ţi vine să crezi că-i toată trecută prin iniinile tale. Ne bucurăm, desigur şi cind în­cepem o lucrare nouă, după doi, trei metri , şi vedem aşa cum ar trebui să fie, cum va fi, ca un drum tăiat în carnea pămintului. In acest an, de pa­tru ori m-au încercat aseme­nea simţăminte. ■ Minerul Kertesz Gavril, ti­­nărul şef de brigadă de la mi­na Baraolt, face parte din no­ua generaţie, din generaţia care urmează altor generaţii păstrătoare a unei tradiţii pe care oamenii Căpeniului şi a împrejurimilor sale au început să o întemeieze cu un secol în urmă. S-ar putea numi a­­ceastă nouă, tînără şi vigu­roasă generaţie, de aur, ea fiind cea care a înfrumuseţat meseria de miner, care a înno­bilat-o, stăpînind cu aceiaşi măiestrie tainele minei, ale subpămintului ca şi acele ale maşinilor care-l scutesc astă­zi pe om de povara muncii fi­zice, epuizante. Generaţie de aur, pentru că, spre deosebire de predecesorii lor, minerii de astăzi ai Baraoltului lucrează doar 6 ore pe zi, jumătate de vreme cit ţinea odinioară un şut. Grija statului şi partidu­lui se face şi aici simţită din plin, ca o aleasă binecuvîntare. Mineritul a ajuns şi el o bră­ţară de aur. Vechea meserie de „vierme al pămintului“, a fost uitată, a rămas doar in memo­ria şi amintirile mai bătrini­lor. „După nevastă, mineritul este a doua mea mare dragos­te. De fapt, am căutat să le împrietenesc pe una cu cealal­tă. Acasă, de multe ori, a­­proape in fiecare zi, discut cu nevastă-mea, cu Piroşca, des­pre mină. Ii povestesc şi-i ex­plic despre folosul galeriilor, despre cum se sapă ele. Şi ea mă ascultă cu interes. Cred că am şi calificat-o în meseria de miner. Ii place şi mă înţele­ge. Că de la mină nu ajungi în­totdeauna acasă, vesel, fluie­­rînd. Mai ai şi necazuri. Că treaba nu poate merge şnur, tot timpul“. Kertesz Gavril, are in faţă porţile largi deschise ale unei meserii neasemuit de frumoa­se. Viitorul îi aparţine pe de-a­­ntregul. Generaţia de aur a Baraoltului, continuă o tradi­ţie, înnobilînd-o. RADU SELEJAN Mineri şi metamorfoze la Baraolt rrReţete farmaceutice" Oamenii, gospodarii comunei studiază anumite probleme de in­teres obştesc, găsesc soluţiile efi­ciente, încearcă rezolvarea lor, dar în acest moment apar „anu­mite“ reţele, complicate, ale biro­cratismului, care anulează totul. Introducerea aceasta era necesa­ră întrucît aici este vorba despre o problemă a oamenilor, a locui­torilor­­­gopodari din Cernat. încă din anul 1971 mai mulţi cetăţeni, mai ales cei din partea de sus a Cernatului şi din satul Icafalău, au propus Comitetului comunal P.C.R., Consiliului popu­lar ca actuala farmacie, situată pe şoseaua naţională Braşov — Breţcu, în partea de jos a comu­nei, să fie mutată în centrul co­munei, în cadrul circuscripţiei sanitare. „In felul acesta, îşi spu­neau cernătenii, am putea scuti pacienţii bolnavi de o cursă de circa 5—7 km, cursă care costă ... timp şi bani“. Zis şi făcut. S-au început demersurile, prima dată la Braşov, farmacia aparţinînd teritorial de Centrofarm Braşov. Directorul acestei instituţii, înţe­legător, ne-a dat răspuns clar şi concret: „nu sunt împotriva pro­punerii, asiguraţi alt loc pentru farmacie, iar din partea noastră problema se rezolvă imediat. Far­macia să ştiţi, a completat Cen­trofarm, depinde în mare măsură de Direcţia sanitară judeţeană Covasna. Deci, urma o deplasare la Sfîn­tu Gheorghe, deplasare care s-a şi făcut, dar care a întrerupt cursul firesc al rezolvării proble­mei noastre, din cauza unor for­mule ... birocratice. Paradoxal, o să spuneţi, dar Inspectoratul Sanitar judeţean nu întîrzie ci oferă imediat răspunsul, prin­­tr-un medic, la cererea noastră, spunînd : „Cererea dumnea­voastră nu se poate rezolva, deoa­rece farmacia din Cernat deser­veşte şi populaţia celorlalte sate învecinate (Mărcuşa, Mărtineni, Dalnic şi Moacşa)“. Deci povestea se termină aici ! Dar se poate şi continua, fiindcă cetăţenii din Cernat au propus ca în locul farmaciei, Cooperativa de consum Cernat să amenajeze un restau­rant turistic, cu grădină de vară, loc de parcare pentru autoturis­me, eventual şi un mini-hotel cu 3-­4 paturi. Pentru că este în in­teresul cernăţenilor, al comunei dar şi interesul turiştilor, înţele­gem să ne ajutăm vecinii, dar nu în detrimentul comunei. După toate acestea nu e mirare dacă mă frămîntă un gînd : oare în baza hotăririi Conferinţei pe ţară a secretarilor comitetelor comunale de partid şi primarilor, hotărîre care precizează că toate problemele şi cerinţele locale tre­buie să fie rezolvate de organele locale, de ce Direcţia judeţeană sanitară nu ne ajută ci­ne frînea­­ză? Dar la această întrebare aștep­tăm, în loc de răspuns, măsuri concrete, favorabile. ȘTEFAN VARADI Astăzi, în ţara noastră, grija faţă de omul muncii şi nevoile sale, este ridicată la rang de lege, stă la însăşi baza politicii partidului şi statului, ca ţel no­bil al construirii socialismului şi comunismului. Consecvent politicii sale consacrată fericirii omului, partidul perfecţionează continuu întreg sistemul nos­tru social, arată cu clarviziu­nea şi sinceritatea pură ce-l caracterizează, perspectiva în­noirii vieţii, continuei dezvol­tări a ţării, mobilizînd între­gul popor la uriaşul travaliu al făuririi societăţii socialiste multilateral dezvoltate. Dar, iată că — şi cazul pe care-l vom relata pare mai de­grabă de domeniul absurdului, al incredibilului, decît al rea­lităţii — se mai găsesc în so­cietatea noastră, oameni inves­tiţi cu răspunderi, care neso- • cotesc principiul fundamental al politicii partidului privitor la grija faţă de omul muncii , proprietar şi producător de bunuri materiale. Pe scurt, iată despre ce este vorba. ... La 22 februarie a.c., vi­zitam cu treburi reportericeşti, Fabrica de cherestea din Co­mandau. Oameni entuziaşti, conştienţi de dubla lor cali­tate de proprietari şi producă­tori de bunuri în societate, muncitorii de aici munceau cu spor pentru materializarea sar­cinilor de plan încredinţate, şi se străduiau ca această treabă să o facă cît mai bine. Nu mai revenim asupra unor amănun­te, întrucît ele au fost relatate de ziar la timpul respectiv. Ceea ce nu am relatat atunci însă, — şi se pare că, autocri­tic vorbind, am greşit — au fost condiţiile de muncă, cu totul necorespunzătoare, dintr­­unul din atelierele fabricii — mai precis, atelierul de cură­ţit celuloză. Aici, totul, dar ab­solut totul, — pornind de la ferestrele „oarbe“, fără gea­muri, la uşile dărăpănate, prin care vîntul pătrundea în voie, spulberînd talajul şi praful, şi pînă la acoperişul necores­punzător, — te făceau să crezi că te afli mai degrabă într-un şopron prost întreţinut, decît în spaţii de producţie unde munceau ... unsprezece femei ! — unsprezece muncitoare în­­cotoşmanate care în pufoaice, care în ghebe,­cu capetele îm­brobodite complet în fulare şi basmale, că nu li se mai ve­deau decît ochii. Nedumeriţi, ne-am întrebat atunci, cum de este posibil ? Le-am cerut explicaţii. Ne-au răspuns cu amărăciune — şi şefa echipei Molnár Julia, şi muncitoarele Kadar Anna, Fe­her Elisabeta, — că nu reuşesc în nici un fel să-i... convin­gă, pe şeful secţiei, Jakob Iosif sau pe maiştri de schimb Der­­zsi Bela şi Zagony Csaba, că în asemenea condiţii nu se poate lucra, că este o obligaţie elemen­tară a conducerii administrati­ve, să ia măsuri pentru repa­rarea uşilor, ferestrelor, aco­perişului, mai ales că, cu o zi nu rămiflă nepedepsiţi cei care, cu bună ştiinţă, incalcă normele privitoare la grija faţă de om! înainte luase fiinţă aici şi cel de al doilea schimb (!). Că din cauza curentului, a frigului în atelier, două din muncitoare — Pall Leonora şi Rimon Anna — s-au îmbolnăvit şi sunt în concediu medical, şi că fă­ră ele, normal, producţia su­feră ... — De ce nu ridicaţi, această problemă în adunarea grupei sindicale ? — le-am întrebat. — De-am fi avut ocazia ... Asemenea adunări nu s-au mai ţinut la noi, de foarte multă vreme — ne-a răspuns şefa e­­chipei. ... Evident, situația se ce­rea grabnic rezolvată. Ne-am gîndit că ea nu putea fi tole­rată, nici măcar pînă la apa­riţia articolului în gazetă, ci, pe loc prin măsuri urgente, o­­perative. Pe baza a­­cestui raţionament, ne-am a­­dresat imediat secretarului or­ganizaţiei de bază pe fabrică, tovarăşului Ion Bogdan. Tot căutînd scuze, interlocu­torul a renunţat în cele din urmă, la ele, acuzînd de dezin­teres cras, conducerea sectoru­lui de industrializare din Co­vasna şi pe... „tovarăşii de la C.E.I.L.“ Dar, ce a făcut or­ganizaţia de partid de aici, al cărei secretar este ? Ce a făcut biroul ei ? Cum de au putut trece cu vederea o asemenea flagrantă încălcare a celor mai elementare norme de respect, de grijă faţă de muncitoarele din atelierul de cojitorie celulo­ză ? de ce nu s-a adoptat o atitu­dine fermă împotriva vinova­ţilor ? — E drept, nu am luat mă­surile cuvenite — a răspuns a­­tunci tov. Bogdan — Dar, vă asigur că în cel mai scurt timp problema va fi rezolvată ... A­­şa că, nu mai scrieţi la ziar ... ...Şi n-am mai scris. N-am scris pentru că aşa am consi­derat că se cade — să avem încredere în promisiunile to­varăşului Ion Bogdan, în in­tervenţia sa care, deşi tardivă, ar fi rezolvat situaţia, ar fi tre­zit omenia unor factori răs­punzători, începînd cu cei de aici, e­recte cu şeful fabricii, Jakob Iosif, cu şeful sectoru­lui de industrializare din Co­vasna şi, tot aşa, în ordine, pînă la C.E.I.L.... Am avut aşadar încredere — o încredere fără ecou însă ; căci remontînd vizita noastră în ziua de vineri, 5 mai, — deci aproape după trei luni de zile, nu mică ne-a fost surprin­derea să constatăm aceeaşi si­tuaţie ! Şi afară era aproape la fel de frig, căci la Comandau vara e primăvară şi vine tîr­ziu, prin iulie. In plus, ploua şi apa picura din tavan la tot locul . .. N-am mai găsit echipa mun­citoarei Molnár Iulia. Lucrase în primul schimb. Ştafeta pro­ducţiei o preluase muncitoare­le din echipa lui Szabó Roza­lia, care, ne-au mărturisit ne­cazul lor . „Nimeni n-a mişcat un deget măcar, ca să se pună geamurile, să se repare uşile, acoperişul...“ — ne-au relatat (dacă mai era nevoie !) Szabó Rozalia, Ferencz Lenke, Irina Enache, Maria Nagy. — Ce e ciudat — ne-a spus muncitoarea Csegezi Elena — e că lunar, ni se face instruc­tajul privitor la protecţia mun­cii, dar nimeni nu sesizează faptul, că însăşi lipsa respec­tivelor condiţii, contravine normelor de protecţie a mun­cii ... — Cine e preşedintele comi­tetului sindicatului pe fabrică ? — ? !■ ? Nu ştim şi nu cre­dem că există la noi aşa ceva, pentru că anul acesta n-a venit încă nimeni la noi, să strîngă cotizaţia sindicală. — Eu muncesc aici de 6 luni, şi nu mi-amintesc să fi avut vreodată loc, vreo adunare sin­dicală. — a remarcat munci­toarea Florica Mogoş. — Aşa e ! — a întărit şi şe­fa de echipă. Din noiembrie, în atelierul nostru nu s-a ţinut adunare sindicală ... Intre timp, în atelier sosise maistrul de schimb Derzsi Bela. I-am cerut explicaţii. Cum se face că nu s-au luat măsurile promise cu trei luni în urmă, de secretarul organi­zaţiei de bază? A ridicat din umeri, rîzînd cu indolenţă. — Habar n-am ! — a fost răspunsul lui. Eu, de o lună de zile port bonul de geamuri în buzunar, dar tov. Török (?!?) nu vrea să ne taie ... Altceva, nu ştia decît că da­toria lui era să facă bon pen­tru geam. Atît. Că aşa, el şi-a făcut datoria. In rest, nu-1 pri­veşte ! — Cum adică ? Dumneavoas­tră, ca organizator şi condu­cător al producţiei, om cu de­pline răspunderi, vă este indi­ferent în ce condiţii se lucrează în acest atelier ? Dacă soţia dumneavoastră ar lucra aici, v-ar fi tot atît de indiferent ? Nu credeţi, că aveţi, obligaţia — nu numai de serviciu, dar şi morală — de a vă îngriji de oamenii cu care lucraţi ? în loc de răspuns, ne-a zîm­­bit a joacă şi a ridicat din u­­meri, regretînd că în schimbul respectiv nu se află şi­­secreta­rul organizaţiei de bază, oi şe­ful secţiei. „Aţi fi putut discu­ta cu ei, pentru că, cu mine, degeaba discutaţi !" Şi avea dreptate. Cu el, de­geaba discutasem, considerîn­­du-1 om responsabil, pe măsu­ra funcţiei încredinţate. L. VOICULESCU CUVlNTUL NOU „La beţie devin nervos" „Regret faptele, deoarece am fost în stare de ebrietate. Cînd consum băuturi alcoolice sunt foarte recalcitrant, ner­vos", aşa îşi încheie declaraţia dată în faţa organelor de miliţie. János Szilagyi din Reci, după ce a „dansat“ pe bi­cicletele parcate în faţa bufetului, a spart 9 geamuri de la şcoală şi 3 de la căminul cultural, a jignit multă lume şi a aruncat cu pietre în oameni. . Nu ştim cît de mult regretă faptele János Szilagyi, dar un lucru ştim : cetăţenii comunei sunt indignaţi de faptele concetăţeanului lor, care, nu pentru prima dată, a tulburat liniştea publică. După cum ne informează organele de mi­liţie, Janos Szilagyi va primi pentru faptele sale, „răsplata“ cuvenită. D. T. Gesturi corigente Oamenii despre care vom vorbi în­ aceste rînduri nu se deose­besc între ei decît prin profe­siune. Unul e zidar, altul tîm­­plar sau paznic, ■sau... fără ocu­paţie. Ceea ce îi leagă, îi apropie şi le conferă un loc aparte în societatea noastră este acea men­talitate retrogradă despre viaţă, despre muncă. „Un ban în plus cîştigat, oricum, numai prin muncă cinstită nu, nu strică" — spun ei — le generează o „pasiu­ne“ — pasiunea de a avea cît mai mulţi bani. In virtutea „ideii de cîş­tig", legea, colectivul de muncă, familia sînt ignorate. Se naşte un adevărat „lanţ al slăbiciunilor“, alcătuit din verigi cu denumiri ciudate, din alte vremi, apuse — necinste, înşelătorie, furt. Fie­care cu veriga lui, caută s-o fo­losească la maximum fără să-şi dea seama că tocmai acel „cerc vicios“ îl va duce la un loc pe care îl merită — banca acuzaţi­lor. Şi odată ajunşi aici în­cepe „procesul de conştiinţă“ — concretizat în expresii de genul „am greşit“, „n-am să mai fac“, „am acasă 5 copii", care imploră iertarea sau în minciuni, negări şi „aruncări de vini" pe cutare sau cutare om. Frica, îndurarea, lipsa de responsabilitate socială şi morală îşi fac, acum loc cu prisosinţă în inima aceluia care pînă deunăzi sfida munca cin­stită, banul cîştigat cu sudoare. Cînd scriem aceste rînduri ne g­îndim la Szász Iosif, paznic la Fabrica de produse lactate din Baraolt (condamnat la 8 luni de închisoare pentru furt în dauna avutului obştesc), Kovács Arpad, şef de echipă tîmplari la I.J.C.M. (10 luni închisoare pentru infrac­ţiune de delapidare), la tînărul Gheorghe Nicoară, recidivist (4 ani pentru furt calificat în dauna avutului obştesc), Tordai Gavril şi Kocsis Zoltán (condamnaţi la 8 luni şi respectiv 1 an şi 2 luni­ pentru furt calificat din avutul obştesc) sau la Vasile Trandafir şi Ioan Lungu, condamnaţi tot pentru furt la , 7 şi respectiv 6 luni închisoare.­ Faptele sunt consemnate şi pen­tru actele săvîrşite, şi-au primit pedepsele cuvenite. Dar (rămîne un clar), considerăm că o vină destul de mare o are şi colec­tivul lor de muncă, şi în special aceia care trebuie să se ocupe mai îndeaproape de felul cum angajaţii respectă legalitatea so­cialistă şi cum pot fi prevenite acţiunile de încălcare a legilor. Ar fi trebuit să le spună ce în­seamnă avutul obştesc, cum tre­buie apărat acesta şi ce înseamnă a nesocoti munca cinstită, res­pectul faţă de om, faţă de socie­tatea care le-a creat toate posibi­lităţile de a-şi profesa meseria a­­leasă, de a-şi valorifica inteli­genţa, iniţiativa. I. NEGULICT ANUL V Nr. 639 Un caz de disperare — Alo ! Fiţi amabilă, aş dori o convorbire cu spitalul din Lugoj ... — Numărul, numărul, vă rog! — Tocmai că nu-l ştiu, n-am cartea de telefoane a judeţului... poate vă puteţi informa dv.. .. — Nu vă putem servi tovarăşe fără număr, iar eu nu-s birou de informaţii ! ! — Alo, alo nu-ntrerupeţi, tot­­tuşi încercaţi vă rog, e ceva ur­gent, e vorba de viaţă şi de moarte ... — Mmdaa, o să încerc, aştep­taţi ... Bucuros, omul lasă receptorul jos, de fapt nu era vorba chiar de viaţă şi de moarte dar o mai exagerase şi el ştiind că fe­­meile-s mai impresionabile ; de vorbit trebuia însă să vorbească iar la 03 o voce blondă l-a „li­niştit" nu servim decît „loco“ ! După trei ore în care timp omul nu s-a mişcat din casă deşi ar fi trebuit să-şi ia copilul de la cămin, zbîrnîitul salvator : Alo ! Aveţi Lugojul .. . — Mulţumesc, mulţumesc, ... Alo ! Spitalul ? —­ Nu sîntem Spitalul dom’le. Şi nu mai deranjaţi oamenii...­— 09 ! 09 ! Alo, tovarăşă dragă mi-aţi dat o locuinţă particulară, aţi greşit... — Ce-am greşit tovarăşe ! ? Dacă nu ştii numărul !! După ce că încerc de şapte ore să obţin Lugojul tot eu sînt de vină ? Aţi vorbit­­3 minute ! Amărîtomul îşi luă pălăria şi glonţ la P.T.T.R. Sfîntu Gheor­ghe la ghişeul cu cărţile de tele­foane. Speranţă zadarnică ! Cre­deţi că există cartea de telefoane a judeţului Timiş ? Vă înşelaţi ! Dacă doriţi, găsiţi altele în cîte două exemplare, dar de judeţul Timiş nici pomeneală. Cel pu­ţin, joi, 11 mai n-a putut fi gă­sită oricît a insistat omul nos­tru la ghişeul „Informaţii, recla­maţii"... Exasperat după ce pierduse aproape o jumătate de zi, ba mai trebuia să plătească şi cele 3 minute, omul expedie o telegramă fulger : „Trimiteţi urgent nr. de telefon" ! P.S. De ce P.T.T.R. Sfîntu Gheorghe n-are claviatura com­pletă a tuturor abonaţilor la reţelele telefonice judeţene ? ANNA SELEJAN Stațiunea Vîlcele îşi aşteaptă oaspeţii.

Next