Cuvîntul Nou, aprilie 1974 (Anul 7, nr. 1222-1246)
1974-04-28 / nr. 1245
Pag. 2 Am pornit de la om pe temeiul unor convingeri comune, care pot fi reduse la una singură: încrederea în inteligenţă, ca instrument de cunoaştere. Erau, aşadar, cu toţii pătrunşi de încrederea că vor izbuti, că toată truda lor se va solda cu o izbîndă. Mi-l amintesc atunci, în prima zi a anului, pe maistrul László Zsolt. Stătuse ore în şir lingă fulardul-fibre. Cu greu am găsit pe careva să mă lămurească de ce-i atîta zarvă în secţie, de ce oamenii aşteaptă încordaţi un răspuns. Merge sau nu... Azi, după patru luni, mă interesez cum stau cu răspunsul. — A mers. Inginerul Gáspár Alexandru, şeful secţiei finisaj, participase direct la acţionarea fulardului. Se străduieşte, însă, să descrie succesele şi necazurile. Vorbeşte despre participarea maiştrilor, a ajutorilor de maiştri, a muncitorilor şi pentru fiecare găseşte cuvintele cele mai potrivite. Recunoaşte, însă, că înainte de toate, secţia este o treabă omenească şi mai apoi una de cifre. Aşa că, despre cifre n-am notat nimic. Ele apar contabilizate în situaţii decedate, lunare, trimestriale. Faptele oamenilor, frămîntările lor, rămîn, însă, o problemă de suflet, pe care nu o poţi contabiliza, li rog să-mi descrie drumul străbătut pentru acţionarea maşinii fulard-fibre, aruncînd doar o momeală spre o discuţie. ,,La noi, oamenii caută soluţii tot mai îndrăzneţe, spre a face cu mai rentabilă fabrica. Dacă nu ne reuşea soluţia aceasta, căutam alta". Şi spre a înţelege mai bine de ce era nevoie de modificări la fulardul-fibre, schiţă la repezeală un desen foarte de înţeles asupra procedeului de vopsire şi stoarcere. Ideea acţionării maşinii în sensul dorit a pornit de la o comandă ivită aici, la Întreprinderea textilă „Oltul", la un articol pentru export. Găsirea celei mai bune soluţii a contaminat toată secţia. In adunările de partid, în şedinţele de producţie, aduceau mereu vorba despre adaptarea maşinii. — 80 la sută sîntem mulţumiţi. Efectul operaţiei de stoarcere nu ne satisface, însă, suficient, ar trebui îmbunătăţit printr-o presare şi mai accentuată decit în momentul de faţă. Ne-am gîndit să înlocuim încă unul din valţuri, să ... ... Ne-am gîndit să rezolvăm şi problema sanforizării. Pierdem foarte mult. Comuniştii din secţie au propus să insistăm în realizarea prin autoutilare a unei maşini de sanforizat, pe motivul că s-ar reduce cheltuielile de transport şi n-am mai fi nevoiţi să ţinem un stoc de semifabricate spre a asigura circuitul. De ce să zacă banii în acest stoc de marfă imobil, cînd am putea ridica eficienţa economică? — Şi care-i efectul propunerii? — l-am întrebat pe comunistul Gáspár. — Se lucrează la prototip. întreprinderea specializată a Ministerului Industriei Uşoare, ne-a promis că în 2—3 luni va fi gata maşina. S-ar reduce stocul semifabricatelor şi am realiza o economie de timp de la 3 săptămîni, la una singură. Imaginaţi-vă cut se pierde cu transportul în alte oraşe. Sanforizatul e o operaţie de foarte mare importanţă. Reducerea contracţiei materialelor, nu se poate realiza la voia întimplării, de aceea am şi solicitat sprijinul Ministerului Industriei Uşoare. Discuţia se infierbintă. In vreme ce inginerul Gáspár, îmi spune că secţia finisaj e „uşa care se închide ultima", îmi arunc privirea în hală. Maşinile merg în plin, oamenii supraveghează şi iau măsuri. Ajungem în dreptul unei instalaţii. — Ăsta-i fulardul-fibre. Am confirmat că am înţeles şi-am trecut mai departe. Ne-am retras în biroul şefului secţiei să discutăm mai în linişte, dar prezenţa maşinilor o simţim şi aici, răzbate prin uşă zumzetul lor ca un refren care se vrea ascultat. Ajutorul de maistru Willmann Eugen, încearcă să explice prezenţa inginerului Gáspár la schimbul doi, dar cu un semn energic al mîinii îi atrage atenţia că nu e cazul. Am înţeles că nu e vorba de un exces de modestie, ci pur şi simplu nu-i place să se facă o problemă din faptul că ani de zile a rămas să supravegheze producţia fără să stea cu ochii pe ceas. Aşa s-a deprins, aşa a înţeles că-i bine, că-i drept şi cinstit. AURELIA LOJINSCHI Cultul muncii, cultul răspunderii personale „SECŢIA A DOUA NOASTRĂ CASĂ“ Personalitatea dulgherului Şantierul viitoarei Fabrici de P.A.L. din Covasna freamătă zilnic de viaţă. Aici, constructorii dau zor să-şi onoreze angajamentul asumat în întrecerea socialistă pe 1974, de a preda obiectivul cu o lună înainte de termenul stabilit. Şi angajamentul lor se înfăptuieşte temeinic, intr-un ritm susţinut. Intre ei — constructorii — iată un om, unul dintre cei mai buni: Ion Nicolae ! E dulgher, şef de echipă. A venit aici încă de la început. Conduce 17 oameni — toţi meseriaşi buni, de nădejde. Ii aflăm repartizaţi la două lucrări de bază : la postul trafo şi la „uscătorie". Execută cofrajele pentru turnarea centurilor şi fundaţiilor. Ne vorbesc despre succesele lor. Plănui pe primele două luni ale anului, l-au realizat şi depăşit. Depăşirea... „depăşeşte" însăşi angajamentele asumate de ei în întrecere. Maistrul de lucrări, Ovidiu Ionescu, vorbeşte despre echipa lui Ion Nicolae, ca despre nişte oameni care duc o bună parte din greul şantierului, iar despre şeful de echipă, ca despre o personalitate ! — L-am pus întotdeauna unde era mai greu — ne mărturiseşte el. Asta nu din alte motive... Ştiam că pe el pot să mă bizui oricînd Dacă-i spun: „Nea Nicolae, lucrarea asta trebuie terminată cu o săptămînă mai devreme, vezi cum faci..." — iar el face ce face şi o dă gata!... Aşa şi acum. I-am încredinţat executarea postului trafo — o lucrare, s-o recunosc, cam întîrziată faţă de grafice... N-a obiectat. S-a apucat de treabă şi uite, de două zile a ridicat „centura" postului ... La uscătorie, la fel. A executat cofrajele cu o pricepere nemaipomenită ! Şi nu se întîmplă să nu-şi realizeze integral lucrările pe care i le încredinţez de cu seară ... Ne-am adresat şefului de echipă. — Maistrul Ovidiu lonescu, vă spune „Nea Niculae" şi vă consideră o adevărată personalitate .... — Ne înţelegem bine... Seara, cînd lăsăm lucru pe şantier, ne spune ce trebuie să facem a doua zi. Ne explică ce, şi cum, şi noi executăm întocmai. — Sînteți şef de echipă. Planul încredinţat îl realizaţi şi îl depăşiţi în medie, cu 30—40 la sută.... Oamenii din echipă sînt mulţumiţi că li se asigură permanent de lucru şi că astfel cîştigă bine ... Cum reuşiţi ? N-a prea stat de vorbă cu ziarişti, şi e uşor încurcat. Nu ştie nici cu ce să înceapă. Mă priveşte întrebător cu ochii lui albaştri şi încearcă un subterfugiu ... — Păi, aţi mai fost pe la noi pe şantier... — Desigur, nu-i prima dată! Nu ştiam unde vrea să ajungă. — Şi-am mai stat parcă de vorbă ... — Mai mult ca sigur! — Atunci — face el şiret — ştiţi cum stau lucrurile! Ne vedem de treabă şi... asta-i tot! Ce să vă mai spun! — Bine, dar cum repartizaţi munca pe oamenii din echipă? — Aha ! Asta-i o treabă simplă ... Pe fiecare îl cunosc ce poate. Dimineaţa — pe baza repartiţiei lucrărilor pe care ne-o dă de cu seară, tovarăşul maistru Ionescu — repartizez oamenii şi le spun: treaba asta o faceţi pînă la ora cutare. De la ora cutare, pînă la ora cutare, faceţi cealaltă treabă. Şi tot aşa. Intre timp îi controlez. Dacă se împotmoleşte treaba, îi ajut să iasă din impas. — Şeful de echipă, ce face ? Lucrează, sau nu mai repartizează şi controlează munca celorlalţi? — Adică eu, dacă lucrez ? Desigur că lucrez ! ... — Şi cînd mai controlaţi lucrul dulgherilor repartizaţi pe şantier? — îmi fac timp. E musai, nu pentru că oamenii ar trage chiulul, dar ca să preîntîmpin vreun necaz, vreo greşeală ... — Şi n-aveţi în echipă oameni care trag uneori chiulul ? — Dacă nu trage chiulul „şeful de echipă", apoi, nici dulgherii mei nu trag chiulul! — Dacă ar fi să plecaţi pe alt şantier, pe care din „ortacii" din echipă i-aţi lua cu dumneavoastră, ca să lucraţi mai departe impreună ? — Pe Costi Grigore, Bede Dominic, Ion Simon şi pe fratele lui, Petre... Ar trebui să-i înşir pe toţi — 17 ... V. LAURIAN 4 . Ca să ajungem la Valea Bradului, părăsim panglica betonată a drumului naţional nr. 10 şi înainte de a intra în Crasna pătrundem pe Valea Chichităului. Locurile, de o frumuseţe demnă de... ilustrate poştale, te-ar fi îndemnat la mers pe jos, sau la o partidă de pescuit păstrăvi din albia rîului ce şerpuia paralel cu drumul forestier, dacă nu ne împiedica ninsoarea mai abundentă cu cit înaintam spre inima pădurii. Atent, nea Gălan, şoferul nostru, dacsona îndelung la fiecare curbă, conducînd după principiul devizei (afişat şi în cabina maşinii!) „Grăbeşte-te încet“. Şi ningea din ce în ce mai tare. O ultimă curbă, o întoarcere spectaculoasă pe lingă un buldozer şi... Valea Bradului. „Acest drum îmi spunea încă de la plecarea din Intorsura Buzăului, tehnicianul Alexandru Varză, şeful lotului I.C.F. de aici, se execută pe o distanţă de 1.400 de metri, deschizînd o intensă exploatare forestieră a U.F.E.T.-ului din intorsura. Echipa de „drumari" de aici, in ciuda timpului nefavorabil ,din primele luni ale anului, a reuşit să fie în devans faţă de planul lucrării aproape cu o lună". Am vrut să-i văd pe aceşti oameni „extraordinari", cum îi caracteriza şeful lotului şi iată mă aici la Valea Bradului, notind în carneţel despre munca lor, la „adăpostul" şenilelor unui buldozer, care nu împiedica totuşi zăpada viscolită (căci aici ninsoarea era vînturată ca-n ianuarie) să-mi îngheţe degetele pe stilou. „Cam în aceste condiţii muncim noi, îmi spunea şeful de echipă Solomon Bălan. Sunt zidar la I.C.F. de vreo 14 ani, dar parcă mereu avem mai mult de lucru cînd este vremea mai rea. Mă bucur că se udă pămintul, vom avea bucate mai multe, dar pentru noi, asta înseamnă muncă de cinci ori mai grea şi mai multă. Dar tot o facem, şi incă bine. Am terminat finisarea celor 1.400 metri, mai răminte doar aplicarea stratului de suprastructură şi executarea podului“. Alături de el, buldozeristul Florin Şovăială, oprind huruitul namilei de oţel, îmi arată ce şi cum, pe unde a săpat cei 18.000 metri cubi in 40 de zile, cum a realizat şanţurile şi taluzările, cum se lansează podeţele tubulate, cum se mînuieşte un S 1.500. In acest timp, ajutorul său, Ioan Stelea, îmi demonstra calităţile „tancului", cum îi zice el. „Am folosit aici, îmi spune artificierul Gheorghe Tohăneanu — un „slarmă piatră" al lotului — aproape o tonă de trotil pentru spargerea stîncilor, a cioatelor mai mari, a blocurilor de piatră de pe traseu. „Nu-i deloc ușor să faci drum prin pădure, îmi spune Constantin Cojocaru. Lucrăm pe „zi lumină", dormim aici în cabană, este curată şi călduroasă, dar tot nu-i ca acasă, unde mergem de două ori pe lună. Da, de cîştigat se cîştigă bine, chiar foarte bine, dar se şi lucrează pentru banii aceştia. Am lucrat la multe drumuri forestiere, dar să ştiţi că şi după ce le terminam mai treceam pe acolo. Mergeam pe drum şi trăgeam cu urechea la ce ziceau şoferii, e bun, nu e bun... Şi atunci ştiam cum am lucrat, bine sau rău. Dar despre noi, drumarii lui Sandu Varză auzim mai mult de bine, căci numai treabă bună tăcem“. Şi Constantin Cojocaru, aruncînd „mărăşeasca", se îndreaptă alături de Petre Ţapu şi Vitalian Drezariu spre locurile unde şi-au lăsat pentru cîteva minute cazmalele şi tîrnăcoapele. AL. STÄUBLE „ turnării“ lui Sandu —Vezi că-ți trimit pe nepotu' meu, să fii cit se poate de exigent... Și apropo! Mîine să-l trimiți la mine pe văru-tău, că am găsit ceva pentru el! V — Mai căutaţi totuşi, poate aveţi. Plătesc cu BANI LICHIZI! CUVINTUL NOU Am în faţă două dosare. Le răsfoiesc pentru a nu ştiu cîta oară în dorinţa de a găsi acel mobil moral care i-au dus pe drumul periculos al faptelor ilegale. In esenţă, lucrurile erau clare de la proces. Deşi încercaseră să se eludeze prin minciună de la actele comise, dăduseră greş. Probele erau evidente și fapta lor nu putea fi contestată sub nici o formă. Furaseră cu nerușinare pentru un pahar de vin, pentru o bucată de pîine, adică, să trăiască — cum spuneau ei la proces cu o seninătate iritantă — Nu ? Mobilul moral, se afla deci, aici, pe undeva, în mentalitatea lor, încă năclăită de aburii alcoolului şi hrănită fără doar şi poate cu iluzia că „se trăieşte şi aşa", fără muncă. De fapt, imaginea pe care o mai aveam de la proces, uni întărea această convingere. Numai un om furat de raţionamentul că munca nu are ce căuta în viaţa sa, poate... fura pentru a-şi duce traiul de pe o zi pe alta, fără griji, fără efort. Şi cuvintele lui K. loan şi Cs. Iosif — subterfugii in înduplecarea completului de judecată („am greşit; nu voi mai face niciodată aşa ceva") — nu aveau tăria argumentului, sunau fals. Această mentalitate nocivă, care mai există la unii tineri, puţini, foarte puţini la număr, este alimentată şi de cîţiva oameni (să-i numim cetăţeni anonimi binevoitori), care văd în ei nişte ,,,sărmani", dîndu-le din banii lor munciţi cu sudoare, un pahar, două, de vin, mîncare. Oare în acele momente de „compătimire", i-au întrebat cumva de ce nu au bani ? De ce nu muncesc ? Categoric nu. Poate că dacă ar fi ştiut cine sunt, ce hram poartă, i-ar fi trimis la treabă. Şi în cazurile de faţă s-a apelat, nu de puţine ori, la „bunăvoinţa" unor asemenea „amici de pahar". Desigur, fiecare îşi rostuieşte banii munciţi cum vrea, dar ca să oferi, într-un fel, cit de puţin, răsplata activităţii tale, nu e oare o sfidare, la adresa persoanei, e muncii tale ! ? ! Credem că ar trebui să se reacţioneze, in sensul ca „sărmanul" (a se citi trândavul), să fie „răsplătit" de semenul lui cu acea povaţă bătrînească, plină de înţelepciune ! „Cine nu munceşte, nu are". K. loan , şi Gs. Iosif au preferat să-şi cîştige existenţa din furturi (şi aici tstgtgiiii .ap. .ro. cuvint greu de spus, dar prea puţini sînt aceia care întreabă sau se întreabă de unde ai lucrurile, de ce le vinzi?), sau, în „cazuri de eșec", așa cum arătam mai sus, din „mila" altora. — „De ce nu v-ati încadrat în cîmpul muncii ?", „Am căutat și n-am găsit" — a venit răspunsul. Dar au uitat să adauge că li s-au oferit locuri de muncă pentru a intra în rînd cu oamenii, pentru a-și reface viata. K. Ioan a muncit un timp (ce e drept, scurt) ca zidar, apoi a renunţat in favoarea ... lenei. „Era prea grea, nu mă puteam împăca cu meseria asta". Firesc, dacă în mentalitatea lui a muncit, înseamnă a găsi o slujbă, care să nu implice efort, disciplină, responsabilitate. Deci, societăţii i-au răspuns printr-un nu. Şi consecinţa acestei optici s-a văzut. Cuibul cald al parazitismului s-a dovedit a fi un castel din cărţi de joc, care, s-a năruit la primele pale de vînt ale unei asemenea vieţi. Ochiul minţii a refuzat să vadă mai departe consecinţele, inevitabilul s-a produs şi legea şi-a spus cuvîntul cu fermitate. Nu le-am dat numele, pe considerentul că societatea noastră le oferă toate condiţiile de reabilitare, de integrare în acest mare colectiv al muncii, şi că în mulţimea de harnici tineri muncitori îşi vor găsi modelul de viaţă care să se insufle dragostea pentru meserie, cinste, încrederea în propriile lor forţe. Categoric, K. Ioan şi Cs. Iosif au greşit — şi pentru greşeala lor şi-au primit „răsplata" — dar, cum spuneam, pentru a ajuta asemenea tineri şi mai ales pentru a preîntimpina asemenea cazuri, e necesar ca şi din partea acelor oameni binevoitori (căci în preajma lor îşi fac „veacul"), să existe o atitudine corectă, adevărat omenească, în sensul sfătuirii lor spre muncă, spre o altă viaţă. Fiindcă, prin crearea unei opinii sănătoase în societate, la care este chemat fiecare om, paşii acestor tineri certaţi cu munca şi etica vor putea fi îndreptaţi mai uşor pe drumul cinstei, al omeniei şi al muncii. 1 IOAN NEGULICI ILUZIA PARAZITISMULUI, SAU CASTELUL DE NISIP 10 CRUCI Familia brigadierului Despre Ioan Oprea, brigadier la Cooperativa agricolă de producţie din Zăbala, oamenii spun că a fost dintotdeauna un bun gospodar, omul care nu a făcut niciodată o muncă de mintuială, a lucrat pămintul cu rivnă şi a obţinut mereu recolte bogate. Poate aşa se şi explică de ce sătenii l-au învestit, încă de la înfiinţarea cooperativei, cu încrederea lor de a conduce cea mai mare brigadă a C.A.P. De 12 ani, brigadierul nu şi-a dezminţit bunul renume, încrederea oamenilor. Am stat de multe ori de vorbă cu el, pe cîmp, pe tarlalele cu carton sau lingă lanurile de griu şi in, sau acasă şi de fiecare dată, vorbele lui zugrăveau preocupările cooperativei, lupta pentru recolte tot mai mari. „Credeţi că pămintul poate rodi iară oameni? Nu...! De aceea, în munca mea de brigadier am acordat şi acord in continuare o atenţie deosebită membrilor cooperativei, împreună chibzuim cum să facem ca fiecare palmă de pămâmt să producă cit mai mult. Şi munca cu oamenii ogoarelor nu-i deloc uşoară. A fost destul de greu să-i convingem pe cooperatori de avantajele muncii în acord global. Dar acum toţi sunt mulţumiţi de rezultatele pe care le obţin“. Şi exemplu, este chiar familia brigadierului. Maria Oprea (soţia lui), anul trecut a obţinut producţiile cele mai mari la culturile de sfeclă de zahăr şi cartofi pe întreaga cooperativă. Fiul lor, Dumitru Oprea, este unul din cei mai buni mecanizatori ai secţiei S.M.A. Zăbala, lucrînd alături de părinţi, ogoarele cooperativei. O familie de harnici cooperatori, unde tata, mama, fiul îşi aduc contribuţia, în fiecare an, tot mai substanţial la sporirea avuţiei cooperativei, la bunăstarea şi fericirea lor şi a comunei în care trăiesc. GEORGE MĂCIUCĂ Adnotări la o biografie — Dacă ar fi să o iei de la început, ce meserie ţi-ai alege, Asztalos Francisc ? — Ce altceva, decit strungar ? Din 1956, de cînd lucrez aici, în atelierul mecanic al Fabricii „Spicul", tot strungărie fac! Mă mai pricep eu şi la mecanică şi la lăcătuşerie, dar tot strungul rămîne marea mea dragoste în ale meseriei. Cînd eram copil îmi plăcea să modelez figuri din lut. Acum, nimic nu mi se pare mai frumos decit să scoţi dintr-o bucată brută de fier, o piesă cu cele mai complicate forme. Indiferent, de cîţi ani mînuieşti strungul, satisfacţia pe care o simţi cînd scoţi o piesă „curată", este deosebit de mare, copilărească chiar.. Şi meşterul Asztalos, îmi arată cum se mînuieşte un strung, cum se căleşte o piesă „proaspătă" ; îmi arată o parte din uneltele şi utilajele Bucuriile unui strungar realizate aici prin autoutilaje ; îmi face cunoştinţă cu muncitorii din echipa pe care o conduce... Dintre ei, lăcătuşul Bede Balázs şi sudorul Szász Iuliu, spuneau despre şeful lor de echipă, că este unul dintre cei mai buni meseriaşi pe care i-au cunoscut, că ştie să conducă oamenii, că este un bun organizator. Nu degeaba comunistul Asztalos Francisc a fost ales ani de-a rîndul membru în biroul organizaţiei de partid a fabricii, iar faptul că este membru şi în comisia de încadrare, dovedeşte încă o dată calităţile sale de bun meseriaş, de om. — Cînd ai cele mai mari satisfacţii în muncă, meştere ? — Atunci cînd avem materiale suficiente şi scule bune cu care să lucrăm. — Şi în timpul liber? — Acasă, cu treburi în gospodărie. In plus, cu băiatul ce! mare (17 ani), facem schimb de experienţă în ale meseriei. El va fi instalator de apă şi gaze. Cel mic (13 ani), deocamdată trebuie să înveţe carte la şcoală. Sport? Da, făc şi sport. Sînt vînător de vreo 12—13 ani. Altceva ? Citesc, ascult muzică, mai beau şi cite o bere, aşa din fugă, cu colegii ... Cînd am timp de toate? Păi, dacă ştii să-ţi organizezi bine timpul, ai timp suficient, dacă nu ştii, poţi să nu faci nimic, că tot nu-ţi ajunge... S. BUCŞANI In seara zilei de 9 aprilie a.c., în sala mare a Căminului cultural din comuna Ghelinţa, aproximativ 500 de persoane au asistat la judecarea unui caz grav — furt calificat din avutul obştesc. Ia faţa reprezentanţilor Tribunalului teritorial Tîrgu Secuiesc se aflau inculpaţii — cinci oameni îmbrăcaţi într-o anumită uniformă ... Toţi cinci, au adus Uzinelor „Tractorul" din Braşov un prejudiciu de peste 18.000 lei prin sustragerea a 30 de cauciucuri de tractor, pe care le-au valorificat în Ghelinţa, la preţul de 250 lei bucata Timp de patru ore instanţa a dezbătut fapta lui I. Bari, din Ghelinţa, Volf I. şi Plugaru I. din Sfîntu Gheorghe, Kiss I., Mondoc I. din judeţul Braşov, dintre care, numai Kiss I. nu este recidivist — ceilalţi patru se află pentru a doua sau a treia oară în faţa împuterniciţilor legii. Cum s-au petrecut faptele ? In ziua de 17 augut 1973, organizaţi ,,ca-n filme", sub conducerea lui I. Plugaru şi cu concursul tractoristului I. Kiss, ei au scos pe poarta Uzinelor „Tractorul" cele 30 de cauciucuri (fără ca să „observe" portarul de serviciu, I. Mondoc) şi le-au transportat la Ghelinţa, unde I. Barii — muncitor la cariera de piatră — şi I. Wolf — tractorist angajat la lucrările de îmbunătăţiri funciare de pe raza comunei — le-au vîndut la preţul de aproximativ o treime din valoarea reală ... Amatori să le cumpere, se găseau, vezi bine, pentru că respectivele roţi se potriveau de minune la căruţele sătenilor dornici să-şi modernizeze ... hipovehiculele ! Legea-i o aspră dare lege! Pe drum, evident, au apărut unele... complicaţii — ca în mai toate serialele de sîmbătă seara ! ... La intersecţia de la Chichiş, în urma unei pene de cauciuc (culmea ironiei!!), Plugaru pleacă la Sfîntu Gheorghe cu o maşină de ocazie, iar în staţia I.R.T.A. — avînd martori (alibii ca-n filme!) — se urcă în autobuzul care-l duce la Reci, unde avea întilnire cu „marfa" aflată pe drum... Aici trebuie menţionat — dacă mai e nevoie — ci apărarea are „probe concrete cum că... „Plugaru a plecat h ora 7 din staţia I.R.T.A. din Sfintu Gheorghe, prin urmare nu putea fi prezent la momentul, comiterii furtului în Braşov — adică în dimineaţa aceleeaşi zile"... Prea multă aţă albă în ţesătura avocatorească a apărării! ... După mai bine de patru ore de dezbatere, completul de judecată, dă sentinţa : I. Mondoc — doi ani şi şase luni ; I. Wolf — trei ani ; I. Barii — trei ani şi şapte luni ; I Kiss — trei ani şi nouă luni ; Plugaru I. — patru ani şi trei luni... Aproape 500 de oameni au ascultat cu respiraţia tăiată, bine orientata , sentinţă. In spatele inculpaţilor — părinţii, soţiile, copiii acestora, ascultă, tremură, plîng... „Legea-i aspră — dar e lege !" — spune latinul. Şi maxima aceasta trebuie înţeleasă de toată lumea, pentru că în statul socialist, munca cinstită este unica sursă de a obţine venituri, bunuri materiale, mijloace de trai! Ea trebuie, de asemenea, bine înţeleasă şi de cei 16 săteni, care au cumpărat cauciucurile furate, deşi cunoşteau bine provenienţa lor necinstită ! Prof. IOAN BENEDIC, directorul Căminului cultural Ghelinţa m ANUL VII. Nr. 1245