Cuvîntul Nou, aprilie 1974 (Anul 7, nr. 1222-1246)

1974-04-28 / nr. 1245

Pag. 2 Am pornit de la om pe temeiul unor convingeri comune, care pot fi reduse la una singură: încre­derea în inteligenţă, ca instru­ment de cunoaştere. Erau, aşadar, cu toţii pătrunşi de încrederea că vor izbuti, că toată truda lor se va solda cu o izbîndă. Mi-l amin­tesc atunci, în prima zi a anului, pe maistrul László Zsolt. Stătuse ore în şir lingă fulardul-fibre. Cu greu am găsit pe careva să mă lămurească de ce-i atîta zarvă în secţie, de ce oamenii aşteaptă în­cordaţi un răspuns. Merge sau nu... Azi, după patru luni, mă interesez cum stau cu răspunsul. — A mers. Inginerul Gáspár Alexandru, şeful secţiei finisaj, participase direct la acţionarea fulardului. Se străduieşte, însă, să descrie succesele şi necazurile. Vorbeşte despre participarea maiştrilor, a ajutorilor de maiştri, a muncitori­lor şi pentru fiecare găseşte cu­vintele cele mai potrivite. Recu­noaşte, însă, că înainte de toate, secţia este o treabă omenească şi mai apoi una de cifre. Aşa că, despre cifre n-am notat nimic. Ele apar contabilizate în situaţii de­cedate, lunare, trimestriale. Fap­tele oamenilor, frămîntările lor, rămîn, însă, o problemă de suflet, pe care nu o poţi contabiliza, li rog să-mi descrie drumul străbă­tut pentru acţionarea maşinii fulard-fibre, aruncînd doar o mo­meală spre o discuţie. ,,La noi, oamenii caută soluţii tot mai în­drăzneţe, spre a face cu­ mai ren­tabilă fabrica. Dacă nu ne reuşea soluţia aceasta, căutam alta". Şi spre a înţelege mai bine de ce era nevoie de modificări la fu­lardul-fibre, schiţă la repezeală un desen foarte de înţeles asu­pra procedeului de vopsire şi stoarcere. Ideea acţionării maşinii în sen­sul dorit a pornit de la o­ coman­dă ivită aici, la Întreprinderea textilă „Oltul", la un articol pen­tru export. Găsirea celei mai bu­ne soluţii a contaminat toată sec­ţia. In adunările de partid, în şe­dinţele de producţie, aduceau mereu vorba despre adaptarea maşinii. — 80 la sută sîntem mulţumiţi. Efectul operaţiei de stoarcere nu ne satisface, însă, suficient, ar trebui îmbunătăţit printr-o pre­sare şi mai accentuată decit în momentul de faţă. Ne-am gîndit să înlocuim încă unul din val­­ţuri, să ... ... Ne-am gîndit să rezolvăm şi problema sanforizării. Pierdem foarte mult. Comuniştii din secţie au propus să insistăm în realiza­rea prin autoutilare a unei ma­şini de sanforizat, pe motivul că s-ar reduce cheltuielile de tran­sport şi n-am mai fi ne­voiţi să ţinem un stoc de semifabricate spre a asigu­ra circuitul. De ce să zacă banii în acest stoc de marfă imo­bil, cînd am putea ridica eficien­ţa economică? — Şi care-i efectul propunerii? — l-am întrebat pe comunistul Gáspár. — Se lucrează la prototip. în­treprinderea specializată a Minis­terului Industriei Uşoare, ne-a promis că în 2—3 luni va fi gata maşina. S-ar reduce stocul semi­fabricatelor şi am realiza o eco­nomie de timp de la 3 săptămîni, la una singură. Imaginaţi-vă cut se pierde cu transportul în alte oraşe. Sanforizatul e o operaţie de foarte mare importanţă. Re­ducerea contracţiei materialelor, nu se poate realiza la voia întim­­plării, de aceea am şi solicitat sprijinul Ministerului Industriei Uşoare. Discuţia se infierbintă. In vre­me ce inginerul Gáspár, îmi spu­ne că secţia finisaj e „uşa care se închide ultima", îmi arunc pri­virea în hală. Maşinile merg în plin, oamenii supraveghează şi iau măsuri. Ajungem în dreptul unei instalaţii.­­ — Ăsta-i fulardul-fibre. Am confirmat că am înţeles şi-am trecut mai departe. Ne-am retras în biroul şefului secţiei să discutăm mai în linişte, dar pre­zenţa maşinilor o simţim şi aici, răzbate prin uşă zumzetul lor ca un refren care se vrea ascultat. Ajutorul de maistru Willmann Eugen, încearcă să explice pre­zenţa inginerului Gáspár la schimbul doi, dar cu un semn e­­nergic al mîinii îi atrage atenţia că nu e cazul. Am înţeles că nu e vorba de un exces de modes­tie, ci pur şi simplu nu-i place să se facă o problemă din faptul că ani de zile a rămas să suprave­gheze producţia fără să stea cu ochii pe ceas. Aşa s-a deprins, aşa a înţeles că-i bine, că-i drept şi cinstit. AURELIA LOJINSCHI Cultul muncii, cultul răspunderii personale „SECŢIA­­ A DOUA NOASTRĂ CASĂ“ Personalitatea dulgherului Şantierul viitoarei Fabrici de P.A.L. din Covasna freamătă zil­nic de viaţă. Aici, constructorii dau zor să-şi onoreze angajamen­tul asumat în întrecerea socialis­tă pe 1974, de a preda obiectivul cu o lună înainte de termenul stabilit. Şi angajamentul lor se înfăptuieşte temeinic, intr-un ritm susţinut. Intre ei — constructorii — iată un om, unul dintre cei mai buni: Ion Nicolae ! E dulgher, şef de echipă. A venit aici încă de la început. Conduce 17 oameni — toţi meseriaşi buni, de nădejde. Ii aflăm repartizaţi la două lu­crări de bază : la postul trafo şi la „uscătorie". Execută cofrajele pentru turnarea centurilor şi fun­daţiilor. Ne vorbesc despre suc­cesele lor. Plănui pe primele două luni ale anului, l-au realizat şi depăşit. Depăşirea... „depăşeşte" însăşi angajamentele asumate de ei în întrecere. Maistrul de lucrări, Ovidiu Ionescu, vorbeşte despre echipa lui Ion Nicolae, ca despre nişte oameni care duc o bună parte din greul şantierului, iar despre şe­ful de echipă, ca despre o perso­nalitate ! — L-am pus întotdeauna unde era mai greu — ne mărturiseşte el. Asta nu din alte­ motive... Ştiam că pe el pot să mă bizui oricînd Dacă-i spun: „Nea Nico­lae, lucrarea asta trebuie termi­nată cu o săptămînă mai devre­me, vezi cum faci..." — iar el face ce face şi o dă gata!... Aşa şi acum. I-am încredinţat executarea postului trafo — o lucrare, s-o recunosc, cam întîrziată faţă de grafice... N-a obiectat. S-a apu­cat de treabă şi uite, de două zile a ridicat „centura" postului ... La uscătorie, la fel. A executat co­frajele cu o pricepere nemaipo­menită ! Şi nu se întîmplă să nu-şi realizeze integral lucrările pe care i le încredinţez de cu seară ... Ne-am adresat şefului de echi­pă. — Maistrul Ovidiu lonescu, vă spune „Nea Niculae" şi vă consi­deră o adevărată personalitate .... — Ne înţelegem bine... Seara, cînd lăsăm lucru pe şantier, ne spune ce trebuie să facem a doua zi. Ne explică ce, şi cum, şi noi executăm întocmai. — Sînteți şef de echipă. Planul încredinţat îl realizaţi şi îl de­păşiţi în medie, cu 30—40 la su­tă.... Oamenii din echipă sînt mulţumiţi că li se asigură perma­nent de lucru şi că astfel cîştigă bine ... Cum reuşiţi ? N-a prea stat de vorbă cu zia­rişti, şi e uşor încurcat. Nu ştie nici cu ce să înceapă. Mă pri­veşte întrebător cu ochii lui al­baştri şi încearcă un subter­fugiu ... — Păi, aţi mai fost pe la noi pe şantier... — Desigur, nu-i prima dată! Nu ştiam unde vrea să ajungă. — Şi-am mai stat parcă de vor­bă ... — Mai mult ca sigur! — Atunci — face el şiret — ştiţi cum stau lucrurile! Ne ve­dem de treabă şi... asta-i tot! Ce să vă mai spun! — Bine, dar cum repartizaţi munca pe oamenii din echipă? — Aha ! Asta-i o treabă sim­plă ... Pe fiecare îl cunosc ce poate. Dimineaţa — pe baza re­partiţiei lucrărilor pe care ne-o dă de cu seară, tovarăşul maistru Ionescu — repartizez oamenii şi le spun: treaba asta o faceţi pînă la ora cutare. De la ora cutare, pînă la ora cutare, faceţi cealal­tă treabă. Şi tot aşa. Intre timp îi controlez. Dacă se împotmoleş­te treaba, îi ajut să iasă din impas. — Şeful de echipă, ce face ? Lucrează, sau nu mai repartizează şi controlează munca celorlalţi? — Adică eu, dacă lucrez ? De­sigur că lucrez ! ... — Şi cînd mai controlaţi lucrul dulgherilor repartizaţi pe şantier? — îmi fac timp. E musai, nu pentru că oamenii ar trage chiu­lul, dar ca să preîntîmpin vreun necaz, vreo greşeală ... — Şi n-aveţi în echipă oameni care trag uneori chiulul ? — Dacă nu trage chiulul „şeful de echipă", apoi, nici dulgherii mei nu trag chiulul! — Dacă­ ar fi să plecaţi pe alt şantier, pe care din „ortacii" din echipă i-aţi lua cu dumneavoas­tră, ca să lucraţi mai departe im­preună ? — Pe Costi Grigore, Bede Do­minic, Ion Simon şi pe fratele lui, Petre... Ar trebui să-i înşir pe toţi — 17 ... V. LAURIAN 4 . Ca să ajungem la Va­lea Bradului, părăsim panglica betonată a dru­mului naţional nr. 10 şi înainte de a intra în Crasna pătrundem pe Valea Chichităului. Lo­curile, de o frumuseţe demnă de... ilustrate poştale, te-ar fi îndemnat la mers pe jos, sau la o partidă de pescuit păs­trăvi din albia rîului ce şerpuia paralel cu dru­mul forestier, dacă nu ne împiedica ninsoarea mai abundentă cu cit înaintam spre inima pă­durii. Atent, nea Gălan, şoferul nostru, d­acsona îndelung la fiecare curbă, conducînd după prin­cipiul devizei (afişat şi în cabina maşinii­­!) „G­răbeşte-te încet“. Şi ningea din ce în ce mai tare. O ultimă curbă, o întoarcere spectaculoasă pe lingă un buldozer şi... Valea Bradului. „Acest drum îmi spu­nea încă de la plecarea din Intorsura Buzăului, tehnicianul Alexandru Varză, şeful lotului I.C.F. de aici, se execu­tă pe o distanţă de 1.400 de metri, deschizînd o intensă exploatare fores­tieră a U.F.E.T.-ului din intorsura. Echipa de „dru­­mari" de aici, in ciuda timpului nefavorabil ,din primele luni ale anului, a reuşit să fie în devans faţă de planul lucrării aproape cu o lună". Am vrut să-i văd pe aceşti oameni „extraor­dinari", cum îi caracteri­za şeful lotului şi iată mă aici la Valea Bradu­lui, notind în carneţel despre munca lor, la „a­­dăpostul" şenilelor unui buldozer, care nu împie­dica totuşi zăpada visco­lită (căci aici ninsoarea era vînturată ca-n ianua­rie) să-mi îngheţe dege­tele pe stilou. „Cam în aceste condiţii muncim noi, îmi spunea şeful de echipă Solomon Bălan. Sunt zidar la I.C.F. de vreo 14 ani, dar parcă mereu avem mai mult de lucru cînd este vre­mea mai rea. Mă bucur că se udă pămintul, vom avea bucate mai multe, dar pentru noi, asta în­seamnă muncă de cinci ori mai grea şi mai mul­­tă. Dar tot o facem, şi incă bine. Am terminat finisarea celor 1.400 me­­tri, mai­ răminte doar apli­carea stratului de supra­structură şi executarea podului“. Alături de el, buldo­zeristul Florin Şovăială, oprind huruitul namilei de oţel, îmi arată ce şi cum, pe unde a săpat cei 18.000 metri cubi in 40 de zile, cum a reali­zat şanţurile şi taluzările, cum se lansează podeţe­le tubulate, cum se mî­nuieşte un S 1.500. In a­­cest timp, ajutorul său, Ioan Stelea, îmi demon­stra calităţile „tancului", cum îi zice el. „Am fo­losit aici, îmi spune arti­­ficierul Gheorghe Tohă­­neanu — un „slarmă piatră" al lotului — a­­proape o tonă de trotil pentru spargerea stînci­­lor, a cioatelor mai mari, a blocurilor de piatră de pe traseu. „Nu-i deloc ușor să faci drum prin pădure, îmi spune Constantin Cojocaru. Lucrăm pe „zi lumină", dormim aici în cabană, este curată şi călduroasă, dar tot nu-i ca acasă, unde mergem de două ori pe lună. Da, de cîştigat se cîştigă bi­ne, chiar foarte bine, dar se şi­ lucrează pentru banii aceştia. Am lucrat la multe drumuri fores­tiere, dar să ştiţi că şi după ce le terminam mai treceam pe acolo. Mer­geam pe drum şi trăgeam cu urechea la ce ziceau şoferii, e bun, nu e bun... Şi atunci ştiam cum am lucrat, bine sau rău. Dar despre noi, dru­­marii lui Sandu Varză auzim mai mult de bine, căci numai treabă bună tăcem“. Şi Constantin Cojocaru, aruncînd „mă­­răşeasca", se îndreaptă alături de Petre Ţapu şi Vitalian Drezariu spre locurile unde şi-au lăsat pentru cîteva minute caz­­malele şi tîrnăcoapele. AL. STÄUBLE „ turnării“ lui Sandu —­­Vezi că-ți trimit pe nepotu' meu, să fii cit se poate de exigent... Și apropo! Mîine să-l trimiți la mine pe vă­­ru-tău, că am găsit ceva pentru el! V — Mai căutaţi totuşi, poate aveţi. Plătesc cu BANI LICHIZI! CUVINTUL NOU Am în faţă două dosare. Le răsfoiesc pentru a nu ştiu cîta oară în dorinţa de a găsi acel mobil moral care i-au dus pe drumul periculos al faptelor ile­gale. In esenţă, lucrurile erau clare de la proces. Deşi încerca­seră să se eludeze prin minciună de la actele comise, dăduseră greş. Probele erau evidente și fapta lor nu putea fi contestată sub nici o formă. Furaseră cu ne­rușinare pentru un pahar de vin, pentru o bucată de pîine, adică, să trăiască — cum spuneau ei la proces cu o seninătate iritantă — Nu ? Mobilul moral, se a­­fla deci, aici, pe unde­va, în mentalitatea lor, încă năclăită de aburii alcoolului şi hrănită fără doar şi poate cu iluzia că „se trăieşte şi aşa", fă­ră muncă. De fapt, imaginea pe care o mai aveam de la proces, un­i întărea această convingere. Nu­mai un om furat de raţionamen­tul că munca nu are ce căuta în viaţa sa, poate... fura pentru a-şi duce traiul de pe o zi pe alta, fără griji, fără efort. Şi cu­vintele lui K. loan şi Cs. Iosif — subterfugii in înduplecarea com­pletului de judecată („am greşit; nu voi mai face niciodată aşa ceva") — nu aveau tăria argu­mentului, sunau fals. Această mentalitate nocivă, ca­re mai există la unii tineri, puţini, foarte puţini la număr, este ali­mentată şi de cîţiva oameni (să-i numim cetăţeni anonimi bine­voitori), care văd în ei nişte ,,,sărmani", dîndu-le din banii lor munciţi cu sudoare, un pahar, două, de vin, mîncare. Oare în acele momente de „compătimire", i-au întrebat cumva de ce nu au bani ? De ce nu muncesc ? Cate­goric nu. Poate că dacă ar fi ştiut cine sunt, ce hram poartă, i-ar fi trimis la treabă. Şi în ca­zurile de faţă s-a apelat, nu de puţine ori, la „bunăvoinţa" unor asemenea „amici de pahar". De­sigur, fiecare îşi rostuieşte banii munciţi cum vrea, dar ca să oferi, într-un fel, cit de puţin, răsplata activităţii tale, nu e oare o sfidare, la adresa persoanei, e muncii tale ! ? ! Credem că ar trebui să se reacţioneze, in sen­sul ca „sărmanul" (a se citi trân­davul), să fie „răsplătit" de se­menul lui cu acea povaţă bătrî­­nească, plină de înţelepciune ! „Cine nu munceşte, nu are". K. loan , şi Gs. Iosif au preferat să-şi cîştige existenţa din furturi (şi aici tstgtgiiii .ap. .ro. cuvint greu de spus, dar prea puţini sînt aceia care întreabă sau se întreabă de unde ai lucrurile, de ce le vinzi?), sau, în „cazuri de eșec", așa cum arătam mai sus, din „mila" altora. — „De ce­ nu v-ati încadrat în cîmpul muncii ?", „Am căutat și n-am găsit" — a venit răspunsul. Dar au uitat să adauge că li s-au oferit locuri de muncă pentru a intra în rînd cu oamenii, pentru a-și reface viata. K. Ioan a mun­cit un timp (ce e drept, scurt) ca zidar, apoi a renunţat in favoa­rea ... lenei. „Era prea grea, nu mă puteam împăca cu meseria asta". Firesc, dacă în mentalita­tea lui a muncit, înseamnă a găsi o slujbă, care să nu implice efort, disciplină, responsabilitate. Deci, societăţii i-au răspuns printr-un nu. Şi consecinţa aces­tei optici s-a văzut. Cuibul cald al parazitismului s-a dovedit a fi un castel din cărţi de joc, care, s-a năruit la primele pale de vînt ale unei asemenea vieţi. Ochiul minţii a refuzat să vadă mai de­parte consecinţele, inevitabilul s-a produs şi legea şi-a spus cu­­vîntul cu fermitate. Nu le-am dat numele, pe con­siderentul că societatea noastră le oferă toate condiţiile de rea­bilitare, de integrare în acest mare colectiv al muncii, şi că în mulţimea de harnici tineri mun­citori îşi vor găsi modelul de via­ţă care să se insufle dragostea pentru meserie, cinste, încrederea în propriile lor forţe. Categoric, K. Ioan şi Cs. Iosif au greşit — şi pentru greşeala lor şi-au primit „răsplata" — dar, cum spuneam, pentru a ajuta ase­menea tineri şi mai ales pentru a preîntimpina asemenea cazuri, e necesar ca şi din partea acelor oameni binevoitori (căci în preaj­ma lor îşi fac „veacul"), să exis­te o atitudine corectă, adevărat omenească, în sensul sfătuirii lor spre muncă, spre o altă viaţă. Fiindcă, prin crearea unei opinii sănătoase în societate, la care este chemat fiecare om, paşii a­­cestor tineri certaţi cu munca şi etica vor putea fi îndreptaţi mai uşor pe drumul cinstei, al ome­niei şi al muncii. 1 IOAN NEGULICI ILUZIA PARAZITISMULUI, SAU CASTELUL DE NISIP 10 CRUCI Familia brigadierului Despre Ioan Oprea, bri­gadier la Cooperativa a­­gricolă de producţie din Zăbala, oamenii spun că a fost dintotdeauna un bun gospodar, omul care nu a făcut niciodată o muncă de mintuială, a lucrat pămintul cu rivnă şi a obţinut mereu recol­te bogate. Poate aşa se şi explică de ce sătenii l-au învestit, încă de la înfiinţarea cooperativei, cu încrederea lor de a conduce cea mai mare brigadă a C.A.P. De 12 ani, brigadierul nu şi-a dezminţit bunul renume, încrederea oamenilor. Am stat de multe ori de vorbă cu el, pe cîmp, pe tarlalele cu carton­ sau lingă lanurile de griu şi in, sau acasă şi de fieca­­re dată, vorbele lui zu­grăveau preocupările cooperativei, lupta pentru recolte tot mai mari. „Credeţi că pămintul poate rodi iară oameni? Nu...! De aceea, în munca mea de brigadier am acordat şi acord in continuare o atenţie deo­sebită membrilor coope­rativei­, împreună chibzu­­im cum să facem ca fie­­care palmă de pămâmt să producă cit mai mult. Şi munca cu oamenii ogoa­relor nu-i deloc uşoară. A fost destul de greu să-i convingem pe coope­­ratori de avantajele muncii în acord global. Dar acum toţi sunt mul­ţumiţi de rezultatele pe care le obţin“. Şi exem­plu, este chiar familia brigadierului. Maria O­­prea (soţia lui), anul tre­cut a obţinut producţiile cele mai mari la cultu­rile de sfeclă de zahăr şi cartofi pe întreaga coo­perativă. Fiul lor, Dumi­tru Oprea, este unul din cei mai buni mecaniza­tori ai secţiei S.M.A. Ză­bala, lucrînd alături de părinţi, ogoarele coope­rativei. O familie de har­nici cooperatori, unde tata, mama, fiul îşi aduc contribuţia, în fiecare an, tot mai substanţial la sporirea avuţiei coo­perativei, la bunăstarea şi fericirea lor şi a co­munei în care trăiesc. GEORGE MĂCIUCĂ Adnotări la o biografie — Dacă ar fi să o iei de la început, ce meserie ţi-ai ale­ge, Asztalos Francisc ? — Ce altceva, decit strun­gar ? Din 1956, de cînd lucrez aici, în atelierul mecanic al Fabricii „Spicul", tot strungă­­rie fac! Mă mai pricep eu şi la mecanică şi la lăcătuşerie, dar tot strungul rămîne marea mea dragoste în ale meseriei. Cînd eram copil îmi plăcea să modelez figuri din lut. Acum, nimic nu mi se pare mai fru­mos decit să scoţi dintr-o bu­cată brută de fier, o piesă cu cele mai complicate forme. In­diferent, de cîţi ani mînuieşti strungul, satisfacţia pe care o simţi cînd scoţi o piesă „cu­rată", este deosebit de mare, copilărească chiar.. Şi meşterul Asztalos, îmi a­­rată cum se mînuieşte un strung, cum se căleşte o piesă „proaspătă" ; îmi arată o par­te din uneltele şi utilajele Bucuriile unui strungar realizate aici prin autoutilaje ; îmi face cunoştinţă cu munci­torii din echipa pe care o con­duce... Dintre ei, lăcătuşul Bede Balázs şi sudorul Szász Iuliu, spuneau despre şeful lor de echipă, că este unul dintre cei mai buni meseriaşi pe ca­re i-au cunoscut, că ştie să conducă oamenii, că este un bun organizator. Nu degeaba co­munistul Asztalos Francisc a fost ales ani de-a rîndul mem­bru în biroul organizaţiei de partid a fabricii, iar faptul că este membru şi în comisia de încadrare, dovedeşte încă o dată calităţile sale de bun meseriaş, de om. — Cînd ai cele mai mari sa­tisfacţii în muncă, meştere ? — Atunci cînd avem mate­riale suficiente şi scule bune cu care să lucrăm. — Şi în timpul liber? — Acasă, cu treburi în gos­podărie. In plus, cu băiatul ce! mare (17 ani), facem schimb de experienţă în ale meseriei. El va fi instalator de apă şi gaze. Cel mic (13 ani), deocam­dată trebuie să înveţe carte la şcoală. Sport? Da, făc şi sport. Sînt vînător de vreo 12—13 ani. Altceva ? Citesc, ascult muzică, mai beau şi cite o bere, aşa din fugă, cu cole­gii ... Cînd am timp de toate? Păi, dacă ştii să-ţi organizezi bine timpul, ai timp suficient, dacă nu ştii, poţi să nu faci nimic, că tot nu-ţi ajunge... S. BUCŞANI In seara zilei de 9 aprilie a.c., în sala mare a Căminului cultu­ral din comuna Ghelinţa, aproxi­mativ 500 de persoane au asistat la judecarea unui caz grav — furt calificat din avutul obştesc. Ia faţa reprezentanţilor Tribu­nalului teritorial Tîrgu Secuiesc se aflau inculpaţii — cinci oa­meni îmbrăcaţi într-o anumită u­niformă ... Toţi cinci, au adus U­zinelor „Tractorul" din Braşov un prejudiciu de peste 18.000 lei prin sustragerea a 30 de cauciu­curi de tractor, pe care le-au va­lorificat în Ghelinţa, la preţul de 250 lei bucata Timp de patru ore instanţa a dezbătut fapta lui I. Bari­, din Ghelinţa, Volf I. şi Plugaru I. din Sfîntu Gheorghe, Kiss I., Mondoc I. din judeţul Braşov, dintre care, numai Kiss I. nu este recidivist — ceilalţi patru se află pentru a doua sau a treia oară în faţa îm­puterniciţilor legii. Cum s-au petrecut faptele ? In ziua de 17 augut 1973, orga­nizaţi ,,ca-n filme", sub conduce­rea lui I. Plugaru şi cu concursul tractoristului I. Kiss, ei au scos pe poarta Uzinelor „Tractorul" cele 30 de cauciucuri (fără ca să „observe" portarul de serviciu, I. Mondoc) şi le-au transportat la Ghelinţa, unde I. Barii — munci­tor la cariera de piatră — şi I. Wolf — tractorist angajat la lu­crările de îmbunătăţiri funciare de pe raza comunei — le-au vîn­dut la preţul de aproximativ o treime din valoarea reală ... Amatori să le cumpere, se gă­seau, vezi bine, pentru că respec­tivele roţi se potriveau de minune la căruţele sătenilor dor­nici să-şi modernizeze ... hipove­­hiculele ! Legea-i o aspră dare lege! Pe drum, evident, au apărut u­­nele... complicaţii — ca în mai toate serialele de sîmbătă sea­ra ! ... La intersecţia de la Chichiş, în urma unei pene de cauciuc (culmea ironiei!!), Plugaru plea­că la Sfîntu Gheorghe cu o ma­şină de ocazie, iar în staţia I.R.T.A. — avînd martori (alibii ca-n filme!) — se urcă în auto­buzul care-l duce la Reci, unde avea întilnire cu „marfa" aflată pe drum... Aici trebuie menţio­nat — dacă mai e nevoie — ci apărarea are „probe concrete cum că... „Plugaru a plecat h ora 7 din staţia I.R.T.A. din Sfin­­tu Gheorghe, prin urmare nu pu­­tea fi prezent la momentul, com­i­­terii furtului în Braşov — adică în dimineaţa aceleeaşi zile"... Prea multă aţă albă în ţesătura avoca­­torească a apărării! ... După mai bine de patru ore de dezbatere, completul de jude­cată, dă sentinţa : I. Mondoc — doi ani şi şase luni ; I. Wolf —­ trei ani ; I. Barii — trei ani şi şapte luni ; I Kiss — trei ani şi nouă luni ; Plugaru I. — patru ani şi trei luni... Aproape 500 de oameni au as­cultat cu respiraţia tăiată, bine orientata , sentinţă. In spatele in­culpaţilor — părinţii, soţiile, co­piii acestora, ascultă, tremură, plîng... „Legea-i aspră — dar e lege !" — spune latinul. Şi maxima a­­ceasta trebuie înţeleasă de toată lumea, pentru că în statul socia­list, munca cinstită este unica sursă de a obţine venituri, bu­nuri materiale, mijloace de trai! Ea trebuie, de asemenea, bine în­ţeleasă şi de cei 16 săteni, care au cumpărat cauciucurile furate, deşi cunoşteau bine provenienţa lor necinstită ! Prof. IOAN BENEDIC, directorul Căminului cultural Ghelinţa m ANUL VII. Nr. 1245

Next