Cuvîntul Nou, februarie 1992 (Anul 3, nr. 549-569)

1992-02-01 / nr. 549

Pag. 2 Gheorghe Asachi — 160 de ani de la crearea Arhivelor statului în Moldova — In acest an se împlinesc 160 de ani de la înfiinţarea ARHIVEI STATULUI la IAŞI şi 130 de ani de la coordonarea arhivelor ŢARII ROMANEŞTI şi MOLDOVEI UNITE, din­­tr-un singur centru. Este interesant însă, pentru noi cei ce simţim şi trăim istoria ro­mânilor, să cunoaştem eforturile întreprinse de predecesori pentru ca o astfel de institu­ţie să poată lua naştere. Incontestabil unul din aceşti oameni de mare cultură şi patrioţi a fost marele erudit GHEORGHE ASACHI. Avea vocaţia enciclopedistului, cunoscînd limbile germană, polonă, franceză, rusă, en­gleză și italiană, pe lingă cele clasice in care excela. Apoi să nu uităm, dacă literatura tim­pului nu avea taine pentru dînsul poseda calitatea de inginer şi avea doctoratul în filosofie. După temeinice studii făcute la Lwow, Viena şi Roma, în timpul cărora mult timp a petrecut citind în biblioteci şi răsco­lind arhive, reîntors în ţară, a constatat cu durere că toate activităţile de stat erau strict controlate de cei ce simţeau dispreţ pentru naţia română. („O ceată de fanarioţi“, cum afirma acesta). 1827 este anul marelui incendiu din Iaşi. Atunci flăcările au mistuit nepreţuitele do­cumente şi arhive lăsate la voia întîmplării, aruncate prin poduri şi uitate de nevrednici slujbaşi şi dregători. Marele patriot începe să strîngă după cum poate „tezaurele“ noas­tre scrise şi să se gîndească la crearea unui local trainic cu bolţi şi obloane de fier care să fie ferit de foc şi păzit In permanenţă, începe în sensul celor precizate să trimită tot felul de memorii mai marilor timpului. In gazeta ALBINA ROMÂNEASCA, al cărei mentor tot el era, ki 3 829, scria că de la 1 ia­nuarie 1830 se vor publica „documente ofi­ciale şi administrative ale principatului“, deoarece „ştiinţa şi păstrarea pentru acturi fiind neapărat trebuitoare pentru acei ce au interesuri“. Vara lui 1829 este momentul in care comitetul moldo-valah pentru elabora­rea REGULAMENTULUI ORGANIC îl are ca secretar pentru partea moldoveană pe GHEORGHE ASACHI. Şi în această calitate eforturile sunt continuate pentru existenţa unei „Arhive generale“. Zorii luminoşi ai­­izbânzii se arată în 1831 la 3 noiembrie, cînd Obştesca Adunare definitivează şi autentifi­că Regulamentul Organic care în articolul 366, referitor la înaltul Divan, stipula că va avea trei secţii din care a treia era „masa (secţia — n.n.) arhivelor“, unde, pe lingă ar­hiva Divanului, vor fi păstrate „acturile pu­blice, precum anaforale hrisoave, hatişerifuri atingătoare de dreptăţile şi pronomiile (pri­vilegiile — n.n.) Moldovei“. La 1 ianuarie 1832 a fost numit ca arhivist al „Obşteştii Obicinuitei Adunări“ GHEOR­GHE ASACHI. Ca primul conducător al Ar­hivelor Statului din IAŞI în perioada 1832— 1849 şi 1857—1858, marele pionier al arhivis­tică româneşti s-a preocupat­­ organizarea Arhivei Statului ca instituţie indepen­dentă şi de preluarea documentelor aflate la particulari sau diferite instituţii, precum şi de copierea documentelor privind istoria ro­mânilor aflate la Vatican, Moscova, Kiev, Odesa, Viena, Lwow, Cracovia şi In multe alte părţi fiind în adevăratul înţeles al cu­­vîntului un om potrivit la locul potrivit. Marcel VLADESCU Istoria şcolilor româneşti (Urmare dir. pag. I) de în şcoală a comunităţii“. Autorul apreciază că „şcoala corespunde ţelului, şi marea majoritate a populaţiei ro­mâne ştie deja şi limba ma­ghiară“. Iată deci formulat clar şi explicit scopul funda­mental şi final al şcolilor pen­tru „minoritari“ existente la sfîrşitul secolului trecut. In finalul prezentării, se a­­rată că în 1892 se duceau dis­cuţii pentru ridicarea şcolii la rang de „şcoală de stat“, e­­ventual cuplată cu grădiniţa, aşa cum merita o staţiune atît de renumită precum era Vil­­celele atunci. Directorul şcolii era Goldstein József, comer­ciant şi proprietar (după cum sP cede sponsorizarea are tra­diţii serioase la noi în ju­deţ . De la începutul secolului trecut, pînă în 1871, Ariuşdul a avut două şcoli: una refor­mată şi una ortodoxă. Şcoala reformată a luat fiinţă în ju­rul anului 1813, iar cea orto­doxă cîţiva ani mai tirziu. Salariul învăţătorului, care era şi cantor, era mic, iar lo­cuinţa sărăcăcioasă. In aceste condiţii a funcţionat ca învă­ţător pînă în anul 1873 Koz­ma Vazul. După pensionarea sa, a urmat Szebeni János, iar din ,1815, cînd şcoala a fost transformată în şcoală de stat, Balász Ferencz. Acesta a organizat în 1869 o clasă pen­tru instruirea adulţilor, în care „peste puţine luni au înhăţat să scrie şi să citească 60 de persoane de ambele sexe“, cit şi o bibliotecă pen­tru elevi şi o casă de depu­neri a şcolii, primind pentru această rodnică activitate „nu­meroase recompense morale şi bani“, în 1892, după pensio­narea sa, postul a fost ocupat de Zafiroi Lajos, „învăţător cu diplomă, stenograf califi­cat şi profesor de muzică“. Şcoala ortodoxă de la Mic­­falău, a luat fiinţă în anul 1848, cînd a fost construit şi un local corespunzător. La a­­ceastă şcoală a predat la în­ceput Boer György, in limba română, urmat de Pop Mi­klós şi Streza David în limba maghiară şi română. Deoarece populaţia ortodoxă era săracă şi nu putea singu­ră să-şi construiască o şcoală, cele două comunităţi religioa­se (ortodoxă — care cuprin­dea două treimi din sat şi ro­­mano-catolică) au convenit să construiască împreună o şcoa­lă a comunităţii. In realiza­rea scopului propus s-a pri­mit un ajutor substanţial din partea statului, datorită de­mersurilor făcute de inspecto­rul şcolar Réthi Lajos. Astfel, din anul 1872, comu­na dispunea de o şcoală fru­moasă şi încăpătoare, dar în care deşi elevi majoritari erau români, limba română nu se mai preda... Incercînd cîteva concluzii pe marginea celor prezentate, este de menţionat in primul rînd lipsa şcolilor ortodoxe româneşti dintr-o serie de sar­je din judeţ, care la mijlocul secolului al XVII­-lea aveau puternice comunităţi româneşti şi biserici strămoşeşti (Leornia, Turia, Poian, Ghelinţa, Ozun, Uieni, Baraolt, Căpeni şi Vîr­­gheş). Şcoli confesionale româneşti nu existau nici în localităţile judeţului, care, acum un secol, aveau comunităţi româneşti cu peste IOC­ de suflete (Bicsad, Bicfalău, Comandău, Aita Ma­re, Aita Medie, Aita Seacă, Băţanii Mari Valea Zălanu­­lui). Se observă apoi că în timp şcolile româneşti sînt înfiinţa­te mult mai tîrziu decît cele maghiare, majoritatea dintre ele ființînd de pe vremea îm­părătesei Maria Terezia (1740— 1780) și a regimului absolutist austriac. CUVINTUL NOU Anul III Nr. 549 I (Urmare din pag II abandon familial şi tot în a­­nul 1983 este condamnat de Judecătoria Braşov la 1 an în­chisoare pentru două infrac­ţiuni de înşelăciune. în sep­tembrie 1989 este arestat pen­tru trei infracţiuni de înşelă­ciune — eliberat in 2 aprilie 1990 — şi tot in 1990 Judecă­toria Sfîntu Gheorghe îl con­damnă la 18 luni închisoare pentru două infracţiuni de în­şelăciune. Toate acestea nu le-a „povestit“ în declaraţiile pentru care i-au acordat auto­rităţile de la Budapesta „pro­tecţia“ statului maghiar, în judeţul Covasna ex „pre­şedintele“ Transilvaniei a lu­crat ca şef secţie electronică industrială la Cooperativa „Arta“ din întorsura Buzău­lui, zonă neexplorată suficient. Ii cad în cursă Cristian Pu­­recel şi Ovidiu Ion Olteanu, din Barcani, pe care îi înr­oală cu numai 1.500 lei şi-aşa... îşi dă în petic şi ajunge la Judecătorie. Pe rol mai erau şi alte matrapazlîcuri la găr­zile patriotice, unde a luat a­­cont pentru executarea unui aparat care să semnalizeze gradul de poluare a aerului, împreună cu G0ţia, Zaharia Cornelia, dispune de un do­cument cu semnătura domnu­lui Szálasz Andrei, fost gos­­podar-şef la C.J. de partid, pentru acces la „casa specia­lă“ de la Arcuş. Ceea ce l-a revoltat cel mai mult şi ară­ta tuturor, (guvern maghiar, organizaţii internaţionale, am­basade etc.), este că nu a vol­tat pe 20 mai 1990, fiind pose­sorul unei hîrtii ştampilate prin care i se comunica fap­tul că nu are dreptul să v­re­ze. Dar cum să voteze cînd abia ieșise de la mititica, cu ajutorul Decretului de amnis­tie nr. 3/1990, la 2 aprilie 1990. O urmă (liftwart din pag 11 la abonaţii publici şi privaţi, pentru îmbunătăţirea calităţii reţelei stradale şi a serviciilor de salubritate a municipiului. Aceasta întrucit, deşi ştim că alegerile locale vor aduce un alt tablou al administraţiei, al mobilării“ Primăriei, cei a­­leşi au nevoie să preia lucrări deja demarate, municipiul fiind un organism cu foc continuu care trebuie în per­manenţă administrat. — Apropo de alegeri, cit la sută dintre candidaţi sunt din­tre actualii funcţionari publici ai Primăriei? — E necesară mai Intii o clarificare. Structura actuală a consiliului Primăriei a avut din capul locului un caracter tran­zitoriu, ea fiind constituită prin mandatarea de către Prefectură a opt persoane din U.D.M.R., F.S.N. sau indepen­denţi, după alegerile generale din 1990. Problema se pune acum cu totul altfel: în total sînt propuşi opţiunii electora­tului la aceste alegeri un nu­măr de 80 de candidaţi pentru 23 de posturi de consilieri mu­nicipali, inclusiv patru candi­­ de bine daţi la funcţia de primar al municipiului. Dintre cei 80 candidaţi doar 4 fac parte din structura actuală a Primăriei. E o dovadă a orientării parti­delor pentru un plus de pros­peţime a mandatului viitor de 4 ani, unul nu lipsit de greu­tăţi şi imprevizibil. Oricum, noi in Primărie respectăm re­gula casei, aceea că aici nu facem politică, ci servim in­teresele cetăţenilor. — Ce experienţă aţi acumu­lat ca viceprimar şi ce aţi face, omeneşte posibil, dacă aţi fi reales? — întrebarea e dificilă în sensul sincerităţii răspunsului, al angajamentului pe care-l conţine finalul ei. Ca expe­rienţă, un an şi trei luni e puţin ca durată, dar în acest răstimp densitatea evenimen­telor a fost atît de mare îneît el poate fi considerat un de­ceniu condensat. — Aţi tmbătrînit frumos, în Primărie? — în perspectivă voi con­stata probabil că a fost un răstimp In care am îmbătrâ­nit. M-aş bucura să constat că am îmbătrînit frumos. Din păcate, Primăria nu-ţi permi­te să anticipezi o asemenea frumuseţe. Concret, într-un an — Va urma — au trecut pragul birourilor noastre, ale primarului şi vi­­ceprimarilor, peste 3.500 de cetăţeni numai cu probleme de locuinţe. Peste 4.500 cetă­ţeni şi-au cerut drepturile la pămînt. Atîta doar şi ar fi destul pentru atîţia ani. La care s-au adăugat foarte mul­tele probleme social-edilitare, economice etc. Toate activită­ţile a trebuit să le desfăşurăm într-o perioadă plină de mul­te convulsii. Şi, de ce să nu o recunoaştem, nici dumnea­voastră, ziariştii nu ne-aţi ier­tat... într-un an sărac am reu­şit să păstrăm încă nivelul urban al municipiului, o stare de linişte şi încredere a cetă­ţenilor, un climat civic. Indi­ferent de randamentul dat, îi asigurăm pe cetăţeni că am fost şi rămînem adepţi fermi ai probităţii morale, dincolo de apartenenţă politică, etnie etc.. Primăria a reprezentat şi trebuie să reprezinte centrul permanent de garantare a drepturilor omului, ale cetă­ţeanului. — Ce vă călăuzeşte in via­ţă în raporturile cu oamenii? — Totdeauna, în postura în care am fost m-am glndit la un­ proverb care zice: Cînd bei apă să te gîndeşti mereu Ia Izvor. E frumos să laşi o urmă de bine într-o lume pli­nă de apariţii şi dispariţii. Casa de cultură a sindi­catelor din Sfîntu Gheor­­ghe trece prin mari greu­tăţi. Iniţial aflasem că e pe cale de faliment. Greutăţile s-au dovedit însă a fi alte­le. Cel puţin aşa am aflat in urma unui dialog purtat cu domnul Mircea Ştefan, directorul instituţiei. — Cum stau lucrurile, domnule director? — Totul a început intr-o zi de miercuri ... — Nu marţi? Parcă a­­tunci sînt cîte două ceasuri rele... — Nu, era intr-o mier­curi, cînd p­r­i­n­t­r - o la 100.000 de lei lunar. — Și-atunci, care va fi soluția? Vine, vine primă­vara? — Din păcate, chestiunea e groasă rău. Pierdem și acea brumă de venituri, de la cercuri şi dansuri, pe care le mai avem. Ca să nu mai vorbim de riscul spar­gerii instalaţiilor, cu pier­deri extr­aordinare. — Aţi fost măcar anun­ţaţi, avertizaţi? — Nu ni s-au dat nici un fel de somaţii, de termene scadente. Absolut nimic! — N-aţi putea „divorța"? Există soluția unor radia- Cultură şi galeşi notă telefonică pri­mită din partea conducerii R.A.G.C.L., am fost anun­ţaţi că, datorită pierderilor mari de agent termic — 200 mc. de apă caldă în 24 de ore — pe care le au, ne vor întrerupe furnizarea de agent termic pe o perioa­dă nedeterminată. — Deci asta e. Eu auzi­sem că sînteți în pragul fa­limentului. — Nu, nicidecum. Factu­rile sînt achitate la zi, ulti­ma fiind cea pe luna de­cembrie anul trecut. Nu­mai încălzirea a fost de 165.000 de lei. Joi, 16 ianua­rie, am purtat discuţii cu dînşii. — Și-aţi dat-o la pace? — N-am ajuns la vreo soluţie, nici măcar de com­promis, cu toate că noi ne-am angajat ca, pe lîngă consumul curent, normal, să suportăm şi pierderile, pi­na la un plafon de pînă toare electrice, nu credeţi? Ele avînd — spre deosebi­re de caloriferele de-acum — avantajul că pot fi fo­losite numai UNDE şi CIND ai nevoie! — La 500.000 de lei ciţi bani avem noi disponibili a­­cura... Asta e bilanţul fi­nanciar pe 1991. Din '89 pînă azi n-am primit nici un leu, de nicăieri. Din ce am putut face rost plă­tim şi lefurile la şapte oa­meni, şi încălzirea, şi apa rece, şi vidanjarea, şi toate cele. Chiar şi aşa, fără spec­tacole — pentru că el­e ar trebui să fie urmărite în palton şi gaioşi — şi fără activităţi, contravaloarea curentului electric se ridică la 50.000 de lei pe lună. —Pe tema lipsei de acti­vităţi vă propun un inter­viu separat. Rezistaţi? — Dacă nu rezist, suport! Ioan DRAGAN

Next