Cuvântul Poporului, 1924 (Anul 6, nr. 2-51)
1924-04-27 / nr. 17
An. VI. Număr festiv de Paşti, în 8 pagini. Duminecă 27 Aprilie 1924 Nr. 17 Gazeta „Cuvitnţul P®P®Fa!Efil Asociaţiunea Română FOAIE SĂPTĂMÂNALĂ. — APARI ABONAMENTUL REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA Pe un an — — — — — — — -• 9o Lei cD . j __ M|m .. .............................. — — Pe o jumătate — — — — 5o . OJOIlU, Mr. Regina Maria I. U1N ^ANU cu UTERE MĂRUNTE : Pe trei luni — — — — — — — 25. =============================================== prima oară — — — 4 Lei In America pe an — — — — — 3oo . Redactor responsabil: El. Măgeanu A doua şi a treia oară 3 Lei Orice corespondenţă să se trimită la adresa «CUVÂNTUL POPORULUI», Sibiiu Str. Regina Maria 1. Sibiiu E308 ■L TRIUMFUL CRUCII de N. Colan, profesor. Satul e ’nvăluit în linişte şi ’n întuneric. Nici o adiere nu mişcă frunzişul frasinilor din preajma bisericuţii albe ca sufletul unei fecioare. Un sunet puternic de toacă despică deodată liniştea nopţii. Un sunet puternic ca un strigăt de biruinţă! Chemarea lui pătrunde ’n valuri de aramă până la fereastra celei mai ascunse colibe aducând creştinilor solia bucuriei celei negrăite. Hristos a înviat! Şi clopotele prind a grăi ’n acelaş glas de cucernică chemare, întreg văzduhul răsună de cântecul lor, care răsbate 'n suflete ca o dulce înfiorare. * Ograda bisericii e plină de norod. Lumânările sfioase s’aprind şi ’mprăştie ’ntunericul nopţii, cum bucuria triumfului crucii împrăştie întunericul din suflete. Cei ce ’n săptămâna patimilor s’au răstignit cu Hristos au murit şi s’au îngropat cu El, cu El se scoală acuma ’ntru slavă mare, toţi într’un glas mărturisind: «Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând şi celor din mormânturi viaţă dăruindu-Ie». * Din Cerul împărăţiei sale se pogorâse pe pământ să cheme lumea la mântuire. Şi lumea nu l-a cunoscut pe El. Chemării lui sfinte i s’a răspuns, cu vorbe de ocară, iubirii lui fără de margini — cu ură neîmpăcată. Venise să ’nfrăţească pe oameni întreolaltă şi să zidească pe pământ împărăţia cerului, împărăţia visată de prorocul Daniil, în care «Lupul va paşte împreună cu mielul şi tigrul se va odihni împreună cu iedul; viţelul, leul şi taurul împreună vor paşte — un pruncuşor fiindu-le păstor; un pruncuşor ce peste vizuina aspidelor şi în culcuşul puilor de viperă-şi va pune mâna şi nu-i va face nici un rău». Dar jidovii nu l-au voit aşa. Ei aşteptau un împărat numai al lor, care să-i scape de stăpânirea romană şi să dea putere peste toate neamurile pământului. Voiau o î mpărăţie în care «cele douăsprezece neamuri ale lui Izrail» să fie stăpâne, iar restul lumii să le slujească. Deci, o altă tirănie, care să le răzbune ’ndelungatul lor trecut de suferinţe. Mântuitorul însă nu era un mântuitor al fariseilor, ci al lumii. El n’a venit să răsbune, ci să ierte, nu în numele de dreptăţi cântărite jidoveşte, ci în numele iubirii care nu cunoaşte margini. El risipea în felul acesta visurile imperialismului jidovesc, substituind ideia naţionalismului cu perciuni prin ideia umanităţii, iar pe Iehova,— Dumnezeul cu anumite «slăbiciuni» pentru «poporul ales» — prin dumnezeul a cărei iubire părintească îmbrăţişează toate neamurile pământului deopotrivă. Dar Isus — în ochii cărturarilor şi fariseilor hrăpăreţi — mai avea o meteahnă. Zice că omul nu-şi răscumpără păcatele prin sângele taurilor şi prin rugăciunile rostite din gură nu din inimă, ci prin mila şi dragostea faţă de aproapele: «De veţi ierta unul altuia greşalele şi Tatăl nostru cel din ceruri va ierta vouă greşalele voastre». Şi asta le cam strica rostul cărturarilor şi fariseilor. Isus trebuia deci înlăturat cu orice preţ. A fost părut că răsvrăteşte poporul împotriva cârmuirii romane. Minciuna a prins, şi Fiul lui Dumnezeu fu răstignit pe cruce între doi tâlhari... Aşa a primit lumea pe Mântuitorul său. Doi credincioşi cucernici l-au îngropat cu cinste. Dar mormântul nu putea cuprinde pe acela, care nu era din lumea aceasta. Hristos a înviat şi învierea lui vesteşte până astăzi trimful crucii, izbânda jertfei curate. Cu preţul scumpului său sânge ne-a izbăvit pe noi, pe cei ce credem în El şi-i urmăm dumnezeeştile sale poveţe. Ca grăuntele de grâu care trebue să moară ca să rodească — aşa a murit Hristos, ca să trăiască lumea prin el în sufletul lumii. Căci El trăeşte. Cei răi îl răstignesc şi astăzi, iar cei buni, în sufletul cărora învie Hristos, rostesc în chip de rugă cucernicele vorbe ale tâlharului de pe Cruce: „Pomeneşte-mă doamne întru împărăţia Ta!“ Tu ce faci, cititorule? Sărbătoarea învierii de O. Bolfoş. Născut în vremea când noua credinţa mântuitoare, propovăduită de blândul Isus îşi întindea aripile deasupra popoarelor Europii, neamul nostru a fost totdeauna pătruns de adevărurile pe care le proslăvea aceasta religie. Suflul de pace frăţească şi omenească care mâna pe cei doisprezece ucenici pe drumul aspru al apostolatului a fost înţeles de noi şi el ne-a fost lumina călăuzitoare în toate faptele noastre. Am suferit multe ca popor, căci mulţi ne-au fost totdeauna duşmanii însă niciodată nu ne-am pierdut cumpătul. Moşia strămoşeasca ne am aparat-o cu îndârjire de toate primejdiile dar gânduri rele, hrăpăreţe, pentru alţii şi pentru cei al altora n’am purtat niciodată. Toate rasboaiele pe cari în decursul vremii le-am purtat cu toţi duşmanii noştri nu urmăreau altceva decât pâzirea dreptului nostru, a pământului nostru, pe care alţii încercau mereu sa ni-1 râpeascâ. Am suferit multe, dar fiindcă mare ne-a fost credinţa într’o dreptate care trebue să existe şi pe acest pământ, această dreptate s’a şi înfăptuit. Duşmanii noştri însă n’au părăsit încă nici acum gândurile lor rele pentru noi, ei mai păstrează în adâncul inimii lor dorinţa de-a ne vedea perirea, crezând ca de asta atârnă fericirea lor. Acum când sărbâtorim măreaţa înviere a Mântuitorului, ne gândim cu durere la ei şi la gândul lor şi dorim ca pacea pentru care Isus şi-a jertfit viaţa să se sâlâşluiascâ odată şi în sufletele lor şi să le prefacă toate gândurile rele în gânduri bune. In ceasul în care aceasta dorinţă ni s'ar realiza noi vom fi de două ori fericiţi, odată pentru noi înşine şi a doua oră pentru mântuirea lor, ca pentru mântuirea unor păcătoşi. Până acum trebue să fim neadormiţi şi să ne însemnăm duşmani, pe răboj ca să ştim de unde ne-ar putea veni o nouă primejdie, pe care vom fi gata oricând s-o înlăturăm, dacă va fi de lipsă chiar cu cele mai grele suferinţi personale. Ne pândeşte duşmanul dinafară de graniţe şi nu suntem lipsiţi nici înlăuntrul ţării de el. Dintre multele neamuri streine cari trâesc la noi, unele ne urăsc încă şi umbla să ne facă râu. Se vede aceasta din toate faptele lor. In vremea din urmă s’a pornit o mişcare care vrea să descopere râul pe care vreau şi pot să ni-1 facă evreii, aşa de mulţi în ţara noastră. Ei sunt un vânt de care va trebui mereu să ne păzim, căci sau ne pot aduce vre-o boală din careva parte, sau se vor întări în aşa fel ca odată se ne dea o lovitură pe care s’o simţim mult.