Cuvântul Poporului, 1924 (Anul 6, nr. 2-51)

1924-04-27 / nr. 17

An. VI. Număr festiv de Paşti, în 8 pagini. Duminecă 27 Aprilie 1924 Nr. 17 Gazeta „Cu­vitnţul P®P®Fa!Efil Asociaţiunea Română FOAIE SĂPTĂMÂNALĂ. — APARI ABONAMENTUL REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA Pe un an — — — — — — — -• 9o Lei cD . j __ M|­m .. .............................. — — Pe o jumătate­­ — — — — 5o . OJOIlU, Mr. Regina Maria I. U1N ^ANU cu UTERE MĂRUNTE : Pe trei luni — — — — — — — 25. =============================================== prima oară — — — 4 Lei In America pe an — — — — — 3oo . Redactor responsabil: El. Măgeanu A doua şi a treia oară 3 Lei Orice corespondenţă să se trimită la adresa «CUVÂNTUL POPORULUI», Sibiiu Str. Regina Maria 1. Sibiiu E308 ■L TRIUMFUL CRUCII de N. Colan, profesor. Satul e ’nvăluit în linişte şi ’n întu­neric. Nici o adiere nu mişcă frunzişul frasinilor din preajma bisericuţii albe ca sufletul unei fecioare. Un sunet puternic de toacă despică deodată liniştea nopţii. Un sunet puternic ca un strigăt de biruinţă! Chemarea lui pătrunde ’n valuri de aramă până la fereastra celei mai as­cunse colibe aducând creştinilor solia bu­curiei celei negrăite. Hristos a înviat! Şi clopotele prind a grăi ’n acelaş glas de cucernică chemare, întreg văz­duhul răsună de cântecul lor, care răsbate 'n suflete ca o dulce înfiorare. * Ograda bisericii e plină de norod. Lumânările sfioase s’aprind şi ’mprăştie ’ntunericul nopţii, cum bucuria triumfului crucii împrăştie întunericul din suflete. Cei ce ’n săptămâna patimilor s’au răs­tignit cu Hristos au murit şi s’au îngropat cu El, cu El se scoală acuma ’ntru slavă mare, toţi într’un glas mărturisind: «Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând şi celor din mormânturi viaţă dăruindu-Ie». * Din Cerul împărăţiei sale se pogo­­râse pe pământ să cheme lumea la mân­tuire. Şi lumea nu l-a cunoscut pe El. Chemării lui sfinte i s’a răspuns, cu vorbe de ocară, iubirii lui fără de margini — cu ură neîmpăcată. Venise să ’nfrăţească pe oameni în­­treolaltă şi să zidească pe pământ împă­­răţia­ cerului, împărăţia visată de prorocul Daniil, în care «Lupul va paşte împreună cu mielul şi tigrul se va odihni împreună cu iedul; viţelul, leul şi taurul împreună vor paşte — un pruncuşor fiindu-le păs­tor; un pruncuşor ce peste vizuina aspi­delor şi în culcuşul puilor de viperă-şi va pune mâna şi nu-i va face nici un rău». Dar jidovii nu l-au voit aşa. Ei aş­teptau un împărat numai al lor, care să-i scape de stăpânirea romană şi să dea pu­tere peste toate neamurile pământului. Voiau o î mpărăţie în care «cele douăspre­zece neamuri ale lui Izrail» să fie stă­pâne, iar restul lumii să le slujească. Deci, o altă tirănie, care să le răzbune ’nde­­lungatul lor trecut de suferinţe. Mântuitorul însă nu era un mântu­itor al fariseilor, ci al lumii. El n’a venit să răsbune, ci să ierte, nu în numele de dreptăţi cântărite jidoveşte, ci în numele iubirii care nu cunoaşte margini. El ri­sipea în felul acesta visurile imperialis­mului jidovesc, substituind ideia naţiona­lismului cu perciuni prin ideia umanităţii, iar pe Iehova,— Dumnezeul cu anumite «slăbiciuni» pentru «poporul ales» — prin dumnezeul a cărei iubire părintească îm­brăţişează toate neamurile pământului de­opotrivă. Dar Isus — în ochii cărturarilor şi fariseilor hrăpăreţi — mai avea o me­teahnă. Zice că omul nu-şi răscumpără păcatele prin sângele taurilor şi prin ru­găciunile rostite din gură nu din inimă, ci prin mila şi dragostea faţă de aproa­pele: «De veţi ierta unul altuia greşalele şi Tatăl nostru cel din ceruri va ierta vouă greşalele voastre». Şi asta le cam strica rostul cărturarilor şi fariseilor. Isus trebuia deci înlăturat cu orice preţ. A fost părut că răsvrăteşte poporul împotriva câr­muirii romane. Minciuna a prins, şi Fiul lui Dumnezeu fu răstignit pe cruce între doi tâlhari... Aşa a primit lumea pe Mântuitorul său. Doi credincioşi cucernici l-au în­gropat cu cinste. Dar mormântul nu putea cuprinde pe acela, care nu era din lumea aceasta. Hristos a înviat şi învierea lui vesteşte până astăzi trimful crucii, izbânda jertfei curate. Cu preţul scumpului său sânge ne-a izbăvit pe noi, pe cei ce cre­dem în El şi-i urmăm dumnezeeştile sale poveţe. Ca grăuntele de grâu care trebue să moară ca să rodească — aşa a murit Hristos, ca să trăiască lumea prin el în sufletul lumii. Căci El trăeşte. Cei răi îl răstignesc şi astăzi, iar cei buni, în sufletul cărora învie Hristos, ros­tesc în chip de rugă cucernicele vorbe ale tâlharului de pe Cruce: „Pomeneş­­te-mă doamne întru împărăţia Ta!“ Tu ce faci, cititorule? Sărbătoarea învierii de O. Bolfoş. Născut în vremea când noua credinţa mântuitoare, propovăduită de blândul Isus îşi întindea aripile deasupra popoarelor Europii, neamul nostru a fost totdeauna pătruns de adevărurile pe care le proslăvea a­­ceasta religie. Suflul de pace frăţeas­că şi omenească care mâna pe cei doisprezece ucenici pe drumul aspru al apostolatului a fost înţeles de noi şi el ne-a fost lumina călăuzitoare în toate faptele noastre. Am suferit multe ca popor, căci mulţi ne-au fost totdeauna duşmanii însă niciodată nu ne-am­ pierdut cumpătul. Moşia stră­moşeasca ne am aparat-o cu îndâr­jire de toate primejdiile dar gânduri rele, hrăpăreţe, pentru alţii şi pentru ce­i al altora n’am purtat niciodată. Toate rasboaiele pe cari în decursul vremii le-am purtat cu toţi duşmanii noştri nu urmăreau altceva decât pâ­­zirea dreptului nostru, a pământului nostru, pe care alţii încercau mereu sa ni-1 râpeascâ. Am suferit multe, dar fiindcă mare ne-a fost credinţa într’o dreptate care trebue să existe şi pe acest pământ, această dreptate s’a şi înfăptuit. Duşmanii noştri însă n’au pără­sit încă nici acum gândurile lor rele pentru noi, ei mai păstrează în a­­dâncul inimii lor dorinţa de-a ne ve­dea perirea, crezând ca de asta a­­târnă fericirea lor. Acum când săr­bâtorim măreaţa înviere a Mântuito­rului, ne gândim cu durere la ei şi la gândul lor şi dorim ca pacea pen­tru care Isus şi-a jertfit viaţa să se sâlâşluiascâ odată şi în sufletele lor şi să le prefacă toate gândurile rele în gânduri bune. In ceasul în care aceasta dorinţă ni s'ar realiza noi vom fi de două ori fericiţi, odată pentru noi înşine şi a doua oră pen­tru mântuirea lor, ca pentru mântu­irea unor păcătoşi. Până acum tre­bue să fim neadormiţi şi să ne în­semnăm duşmani, pe răboj ca să ştim de unde ne-ar putea veni o nouă primejdie, pe care vom fi gata ori­când s-o înlăturăm, dacă va fi de lipsă chiar cu cele mai grele suferinţi personale. Ne pândeşte duşmanul dinafară de graniţe şi nu suntem lipsiţi nici înlăuntrul ţării de el. Dintre multele neamuri streine cari trâesc la noi, unele ne urăsc încă şi umbla să ne facă râu. Se vede aceasta din toate faptele lor. In vre­mea din urmă s’a pornit o mişcare care vrea să descopere râul pe care vreau şi pot să ni-1 facă evreii, aşa de mulţi în ţara noastră. Ei sunt un vânt de care va trebui mereu să ne păzim, căci sau ne pot aduce vre-o boală din careva parte, sau se vor întări în aşa fel ca odată se ne dea o lovitură pe care s’o simţim mult.

Next