Cuvântul Poporului, 1927 (Anul 9, nr. 1-52)
1927-01-15 / nr. 3
In 6 pagini, cu supliment economic.) An. IX. Sâmbătă 15 Ianuarie 1927. Nr. 3 Organ al Partidului National Român din Transilvania AROMAMETUL Pe un an — — — — — — — 200 Lei Pe o jumătate — — — — — îoo , Pe trei luni — — — — — — — 50, In America pe an — — — — — 600 , REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA SIBIU Str. Pintenului 1, (la Librăria Săteanului) PREŢUL UNUI EXEMPLAR LEI 3.— ANUNŢURI Şl INSERAŢ 1*U N 1 se primesc la biroul administraţiei nlaatre UN RÂND Clt LITERE MARUNTE : Prima oară‘ — — — 5 Lei A doua şi a treia oară 4 Lei Din afară şi din lăuntru Primul ministru ungur, Bethlen, a ţinut la Debreţin un discurs înflăcărat, arătând în linii generale direcţia politicei externe a Ungariei, cerând vehement revizuirea tratatelor de pace şi dreptul de autodeterminare al Ungurilor aflaţi azi sub stăpâniri streine. Poate că chiar vorbitorul nu crede în această pretenţiune absurdă, însă aşteaptă efectul celor spuse, dela reacţiunea ungurilor dela noi, selicţiune fiind lângă graniţa românească. Sentimentele ungurilor dela noi le cunoaştem îndeajuns, atitudinea lor provocătoare o vedem zilnic, concluziunile ce trebuesc să le tragem sunt categorice, întărirea materială, morală şi culturală a românismului şi zidul de apărare e gata. Din această întărire va reuşi o ambiţie naţională, care va distruge slăbiciunile ce astăzi se manifestă pretutindenea, din a căror cauză suntem insultaţi în casa noastră. Obrazul ţării prea este pălmuit de toate liftele descălecate pe acest mult răbdător pământ românesc. La ce ne putem aştepta mâine, dacă azi rabinul Tirelsohn, membru în consiliul comunal al oraşului Chişinău, ne insultă în şedinţă publică? Se propovedueşte încontinuu patriotism şi conştiinţă naţională, dar ce folos, că atacurile în contra noastră se înteţesc din zi în zi, fie din afară fie dinlăuntruşi reacţiunea nu se vede. Nu trebue reacţiune sângeroasă sau provocătoare, ci numai aducerea la realitate a visătorilor nebuni de peste graniţe, ridicarea suveranităţii naţionale cât mai sus, şi impunerea tuturor conlocuitorilor noştri de a respecta cu sfinţenie această suveranitate. Statul trebue să fie respectat de toţi cetăţenii lui, iar dacă nu, are dreptul şi mijloacele necesare, ca să impună acest respect. Noi cunoaştem dreptul, avem toate mijloacele legale, dar suntem sau prea nepăsători, sau nu aplicăm învăţămintele din trecut pentru viitor. Şi una şi alta sunt numai în detrimentul României ca stat, şi al neamului ca popor. I. B. Roni după unirea tutur piților Importantul discurs al dlui Ioan Lupaş, ministrul sănătăţii publice, rostit în şedinta de la 3 Decemvrie a Camerei. Desfiinţarea consiliului dirigent şi nevoia unităţii naţionale (umare şi sfârşit) Lucrul acesta, ardelenii l-au înţeles la vreme, fără să ştie ce păreri au savanţii în materie. Dl Al. Mavrojani: Dar nici nu le cunoşteau. Dl I. Lupaş, ministrul sănătăţii şi ocrotirilor sociale: Nu le cunoşteau, instinctiv însă şi-au dat seama de necesitatea timpului şi, la începutul anului 1920, înţelegând că înfiinţarea unui organ de conducere locală, cum era Consiliul dirigent, au adus o hotărâre, cu covârşitoare majoritate, pentru desfiinţarea acelui Consiliu dirigent. Deşi hotărârea aceasta nu era pe placul conducătorilor, deşi dv. ştiţi că de atunci încoace, un adevărat potop de eremiade a fost închestia aceasta şi poate s-a mai ivit vreun gând pentru reînfiinţarea lui, măcar în altă formă; vedem totuşi aici o dovadă, că poporul nostru din Ardeal şi conducătorii lui politici, al căror bun simţ nu a putut fi întunecat de hipertrofia ambiţiilor misionarice, au avut şi la 1920 simţul realităţilor şi instinctul sănătos, care i-a îndrumat, să nemerească tocmai calea cea bună. Sunt dintre acei, cari înţeleg să recunoască meritele fostului Consilu dirigent. Ştiu cum s-a muncit, în acel Consiliu dirigent, în care am muncit şi eu, zi şi noapte, în calitate de secretar general la culte. Dar alături de părţile bune, voi recunoaşte că şi acolo s-au făcut greşeli cum este lucru firesc să se facă. Nimeni nu este infailibil, în lumea aceasta, nici în politică, nici în administraţie, nici în alte domenii ale vieţii. Cei ce se cred infailibili, cad, cum am văzut în anii din urmă, în cele mai multe greşeli, însăşi pretenţia aceasta de infailibilitate este o erezie. Greşala cea mai gravă a acestor politiciani cu pretenţii de infailibilitate a fost încercarea de asdruncina principiul autorităţii prin atacuri excesive. Am înţeles ca un guvern să fie combătut, dar cu mijloace urbane, cu mijloace civilizate; nu am înţeles ca ură aceasta împotriva unui guvern să meargă aşa de departe încât, peste capul guvernului, să lovească în purtătorul Coroanei, care este simbolul scump al unităţii naţionale şi despre care înşişi cei ce au atacat spuneau la 1920... Dl D. R. Ioaniţescu: Domnule preşedinte, regulamentul nu permite să se aducă in discuţiune Coroana (întreruperi). Dl. Lupaş, ministrul sănătăţii şi ocrotirilor sociale, că o consideră ca o pavăză a tuturor aspiraţiunilor noastre populare, (întreruperi pe băncile partidului naţional-ţărănesc). Defăimarea ţării în străinătate Dar, domnilor, dacă agitaţiunile acestea s-ar fi mărginit numai înlăuntrul graniţelor ţârii, treceam la ordinea zilei şi nu le relevam în măsura în care suntem datori a le releva, pentru a contribui la îndreptarea lor. Ele au fost duse însă şi peste graniţă, într-o broşură, scrisă la 1923 în limba franceză şi răspândită în străinătate, broşură întitulată: „Lupta contra absolutismului în România* şi care, evident, numai servicii bune nu a putut să aducă patriei noastre în străinătate. Fiindcă am avut întotdeauna curajul civic de a-mi spune cuvântul în faţa oricui, mi-am spus cuvântul şi faţă de unii din aceia, cari au contribuit la facerea şi la răspândirea broşurii amintite. .l-am întrebat: cum credeţi compatibilă cu chemarea unui adevărat partid naţional pornirea detestabilă de a face astfel de propagandă în străinătate? Şi ştiţi, ce răspuns am primit ? Mi s-a spus: apelul la străinătate este şi necesar şi folositor pentru că toate progresele pe care le-a realizat România în cursul veacului al XIX sunt a se mulţumi intervenţiunii puterilor europene în politica ţării, fără această intervenţiune România nu ar fi putut face progresele pe care le-a realizat în timpul din urmă. La aceasta am răspuns: eu înţeleg foarte bine să fac apel la străinătate în anumite cazuri motivate, dar nu înţeleg să defăimez ţara în străinătate. (Aplauze pe băncile majorităţii şi ale partiduluiberal). Eu înțeleg foarte bine să fiu recunoscător pentru orice contri-