Cuvântul, noiembrie 1924 (Anul 1, nr. 1-22)

1924-11-26 / nr. 18

­ ANUL I No. 18 Redacția şi Administrația * Str. Luterană 4 78­09 Administrația Telefon: 781,0 Redacția Director: C. GONGOPOL „Paşaportul Negru“ Roman senzaţional de moravuri contimporan* In fiecare zi in pag. II-a -OXO Cu prilejul declaraţiilor d-lui N. Iorga Declaraţiile atât de sincere fă­cute de d. lorga unui redactor­­ al ziarului clujan Keleti Tíjság pe care l-am reprodus într’un număr trecut al ziarului nostru, au produs mare vâlvă între frun­­­taşii compatrioţilor unguri. Se spune că d. Gyárfás, un mem­bru simpatic al comitetului exe­­■cutiv al partidului maghiar, ar f­i protestat împotriva «einismu­­­­lui» distinsului nostru savant ,spunând că el jignește profund [minoritatea maghiară și făcând «propunerea ca acesta să fie tras­­la răspundere înaintea Camerei pentru «insultele» din intervie­­wul scris. Târneala fruntaşilor­­ unguri adunaţi în sobor la Cluj poate surprinde pe nimeni, [care cunoaşte temeinic dedesup- Iturile tainice şi ţintele urmărite f'de politica oficială a partidului­­ maghiar din Transilvania, pe [cari sinceritatea «cinică» a d-lui Glorga le-a descoperit înaintea masselor populare maghiare în­­ toată goliciunea lor. Ceea ce caracterize­ază politica urmărită până azi de fruntaşii maghiari din Ardeal este o uimi­toare lipsă a capacităţii de a­­daptare şi o funestă neînţelegere a împrejurărilor şi lucrurilor. Marile prefaceri de la sfârşitul anului 1918 i-au găsit complect nepregătiţi, evenimentele i-au buimăcit cu desăvârşire şi astfel se frământă şi azi după şase ani căutând un punct precis de o­­rientare sigură. In mentalitatea şi sufetull lor rezultatele cata­clismului mondial n’au produs nici o schimbare. Acolo şi azi stătuc cu încăpăţânare vechea ideologie a magyar ember­ului de rasă pură, care face teorii de drept constituţional după cala­podul lui Apponyi şi visează la o Ungarie făurită de fantezia în­drăzneaţă a lui Beksics Gusztáv. Când graniţele Ţării Ungu­reşti au fost mutate dela Predeal dincolo de Episcopia Bihorului, fruntaşii compatrioţilor noştri în loc de a-şi da seama de marea cotitură a istoriei naţiei lor, s’au­­ retras mocniţi într’o pasivitate­­ înăcrită, crezând că cu gesturi de cavaleri ţâfnoşi, pot opri mersul istoriei. Episcopii lor au refuzat jurământul de fidelitate trimi­ţând mesagii sinistre opiniei pu­­­blice occidentale şi luând pâinea de la gură miilor de preoţi ; o mare parte a funcţionarilor pu­blici şi-au părăsit slujbele cre­zând că mecanismul administrativ al Statului românesc mărit se va prăbuşi, mii de oameni ,cu­ ros­turi aşezate, cu gospodării înche­gate cu răgaz, au pornit în lungi caravane agitate spre «Ung­ar­ia ciuntită» ducând în suflet doruri de aprigă răzbunare şi de grab­nică întoarcere biruitoare la că­­minurile părăsite. Cei rămaşi aci au continuat o operă statornica de agitaţie a masselor. In locul muncii pozitive şi în locul eforturilor eroice de a se adapta împrejurărilor, pe cari nu dânşii le vor putea schimba, nă­zuinţa fruntaşilor supăraţi de azi a fost să împiedice cu orice preţ şi cu orice mijloace ca în su­fletul conaţionalilor lor să se producă senzaţia, că situaţia de azi ar avea un caracter definitiv şi permanent. Bunul simţ îşi des­chide însă triumfător calea. Un milion şi jumătate de oameni muncitori şi harnici şi cu jude­cată redusă în marginile firescu­lui nu pot fi zăpăciţi permanent de­ un grupuleţ de magnaţi îm­brăcaţi în vechea armură a feu­dalismului anahronic. Reacţiunea a început a se dospi cu vigoare şi azi organismul partidului maghiar trosneşte din toate încheieturile. Lupta care s’a încins în sânul lui depăşeşte limitele luptelor personale dintre cei câţiva frun­taşi cari râvnesc la preşedinţie. Frământările purced din adân­curile masselor populare, cari doresc o nouă orientare şi o con­ducere în alt sens a vieţii lor pu­blice. Ele sunt vestitorii furtunei care va curăţi văzduhul mocnit al politicei actuale a compatrio­ţilor noştri. Lupta de azi e cioc­nirea celor două lumi: a lumei vechi, care trebuia prohodită la sfârşitul anului 1918 şi a lumei ce­lei noi, care trebuia să răsară tot atimci. Noi urmărim cu o firească cu­riozitate şi cu un interes îndrep­tăţit oscilările minorităţii noas­tre maghiare, convinşi că azi sau mâine ea se va fixa definitiv pe drumul indicat de d. Iorga. A­­tunci, poate îi vor fi recunoscă­tori şi mulţi dintre aceia cari în soborul dela Cluj s’au simţit atât de jigniţi de declaraţiile din Keleti Újság. P. Ni[8||0 D. Vintilă Brătianu a chemat pe reprezentanţii presei şi le-a făcut o expunere asupra bugetului ţării pe 1925. Această expunere se găseşte în altă parte a ziarului. Cu această o­­caziune d-sa a făcut apel la presă, pe care o detestă, şi a cerut con­cursul ei, pentru a apăra prestigiul ţării în afară. Vom urma sfatul dlui Brătianu şi vom începe ime- J diat să analizăm expunerea de mo­tive, făcu­tă de d-sa la bugetul pe 1925. Vom arăta toate consecinţele de­­zastroase ce decurg pentru­ ţară din cauza «politicii economice» pe care d-sa o expune cu această ocazie, vom arăta că cifrele pe care d-sa le citează contrazic afirmările d-sale făcute pe aceiaş pagină. Vom de­monstra că apolitica monetară, schiţată de d-sa în aceiaş expunere de motive, este un monument de in­­coherenţă şi de ignorare a lucruri­lor celor mai elementare. Vom a­­răta că sporurile de credite pe care d-sa pretinde că le-a acordat pe 1925 diferitelor departamente, faţă de bugetul din 1921, nu sunt reale, în mare­a majoritate. Vom arăta erorile, fiepotrivirile de cifre şi confesia to­tală care izbesc de la cea întâi ci­tire a bugetului său. Vom face toate aceste arătări, şi poate şi altele cari ne-au putut scă­pa la prima citire,­­ pentru a apăra prestigiul ţării. Arătând străinătă­ţii, că marea majoritate nu este în­tru nimic de acord ca d-l Vintilă Brătianul, vom reieşi să spălăm pe­tele de nesinceritate şi ignoranţă cu care ministrul de finanţe a murdă­rit faţa ţării. TramoSe Săptămâna Muzicală Quartetul Regina Maria.—Mircea Bârsan.­­Violonistul Bobescu de EM. CIOMAG Quartetul Regina Maria e o în­ instrumentişti ai noştri, sunt deşi­printre cei mai serioşi muzi­jghebare instrumentală nouă, din cele mai interesante. Pentru viaţa noastră muzicală e singurul câştig al vremii din urmă. Să fim mulţu­miţi că acum când atâtea instituţii de cultură sau de artă luptă din greu pentru a vieţui, tinerii mu­zician! C. C. Nottara (vioara l-a), Enacovici (vioara 2-a), T. Popovici (alto) şi Cocea (violoncel) găsesc în­demnul, de a se constitui în quartet şi după o intensă muncă pregătito­a­re, răsar în faţa publicului făgădu­ind o activitate din cele mai rodni­ce pe tărâmul muzicei de cameră. Ei se bucură de înaltul sprijin al Suveranei, şi Fundaţia Principele Carol, lărgindu-şi astfel încă odată acţiunea culturală plină de cele mai nobile intenţii, i-a luat sub oblada ei. Cei 4 aleşi ai quartetului, dacă­­ gur cânţi. Calitate principală menită să le chezăşuiască autoritatea, care însă din nenorocire nu va fi în ochii marelu public amator de stră­lucire exterioară, o atracţie sufici­entă. Să nădăjduim că programele bogate ce ni se făgăduesc vor inte­resa totuşi din ce în ce mai mulţi auditori. Quatorul e un gen muzical din cele mai înalte; nenumărate lucrări ne­muritoare au fost scrise pentru el de cei mai adânci creatori în arta sunetelor. Această minunată litera­­tură muzicală e prea puţin cunoscu­tă Bucureştilor. De aceea Quartetul Regina Maria cere toată solicitudi­nea, toată dragostea noastră a tute­lor. El e susceptibil de un real pro­gres. Interpretările sale de până acum nu sunt printre cei mai străluciţii vădesc muzicalitatea sa mult pro­miţătoare. S’a muncit serios şi cu spor. O coheziune mai desăvârşită nu se poate cere de la început. Oare cari neajunsuri de sonoritate ce da­­toresc mai mult relei acustici a unei săli improprii. E cu neputinţă să ne reculegem într’o linişte gravă în scârţîitoarea sală a sindicatului Mai turburătoare am găsit la întâia audiţie o mică nelinişte care se fă­cea simţită în chiar sânul quartetu­lui O oarecare nervozitate, rare smuncituri de arcuş intempestive, un ritm pe alocuri precipitat, alte­rau câteodată linia pură a construc­ţiei clasice. In lucrările cristaline ale unui Haydn ori Mozart, în cla­sicii despoiaţi şi austeri, cea mai mică pată răsare cu evidenţă. In confuziunea de culori şi de linii a modernilor ideala puritate nu e a­­tât de imperios cerută. Din cele trei lucrări cântate (Quat, sol minor­ele Haydn, la major de Beethoven du­pă sonata în mi major de pian şi re minor — «Moartea şi fata» — de Schubert) am preţuit în special pen­tru căldura şi avântul interpretării pe cel din urmă. Superbul quatuor schubertian e Interesant şi prin acele extraordi­nare pre-wagnerisme : suavitatea îngerească din tema de lied a părţii a doua amintitoare a aceluiaşi gen de efecte în «Lohengrin» cât şi cu totul caracteristicul ritm din scher­zo reluat de nicovala wagneriană în «Aurul Rinului». E drept că a­­cest scherzo samănă la rându-i cu cel din simfonia 9-a şi că partea 4-a a quam­orului chubertian începe ca finalul în tarantelă al Sonatei Kreu­tzer. Ceea ce dovedeşte încă odată înrudirea între marile genii, cari se pot fura, cu mult folos pentru toa­tă lumea, între ei. Cu nerăbdare şi cu cea mai vie simpatie aşteptăm viitoarele mani­festări ale primului anartet româ­nesc.­­­a De bună seamă cred că violonistul Mircea Bârsan vine în al treilea rang, după dirigent şi după compo­zitor. Un temperament muzical ca al său cere un câmp larg de acti­vitate şi, în cele două dintâi genuri de manifestare, sunt încredinţat că-l aşteaptă un viio­r cu totul excepţio­nal. Talentul său de conducător in special trebuie folosit Ne exprimăm încă odată convingerea adâncă şi neclintită că de la Georgescu, Mircea Bârsan este la noi singurul talent de şef de orchestră care s’a mani­festat cu o vigoare de netăgăduit. Muzicalitatea sa care la vioară se vădeşte printr’un stil atât de sobru, de cinstit, printr’o concepţie de pe acum personală, această muzicali­tate despreţuitoare de tot ce e efect uşor şi concesie «senzuală», e covâr­şitoare. Ea răzbeşte prin sunetul as­pru, prin rigiditatea colţuroasă, prin liniştea voită a unei stilizări intelectuale care poate fi criticată din punctul de vedere al agrementu­lui imediat — dar trebuie preţuită în gradul cel mai înalt — căci un suflet de artist adevărat vorbeşte cu autoritate. George Enescu, a cărui admira­­rabilă sonată în fa a obţinut trium­ful sincer al serii, este cel dintâi care a recunoscut tânărul talent şi toate aşteptările lui în privinţa dez­voltării omulului său, azi se vede că vor fi realizate cu strălucire. Dar pentru Mircea Bârsan avem şi altă pricină de admiraţie. E te­nacitatea cu care luptă dârz ca un bull-dog în aceşti teribili ani ai u­nei tine­reţe oropsite. Copil-minune obţinuse toate succesele cu cea mai înflorită uşurinţă. La 18 ani solist sărbătorit, diri­gent de orchestră, conducător al u­­nei societăţi simfonice (de atunci desfiinţate prin intrigi politice şi femeeşti), a părăsit de bună voie toate acestea ca să-şi înveţe mese­ria, întors în ţară, i se închid toate porţile. Şi lupta cea mai tragică între un adolescent şi o colectivita­te ostilă şi stupidă începe, înarmat numai cu voinţa şi talentul său, spri­jinit numai de un om — o culme­a­­acesta, dar atât de depărtată ! — Mircea Bârsan, cu preţul a mii de sfâşieri, trebuie să-şi zmulgă fiecare drept—până chiar şi acela de a trăi. Energia aceasta, eroismul lui nea­bătut, semne caractestice ale unei schimbări în caracterul întregei ge­neraţii actuale de tineri — această atitudine de luptător, în ţara tutu­ror compromisurilor şi capitulări­lor, ni-1 fac scump ca pe un simbol. Vom auzi vorbindu-se, de aci îna­inte, adeseori de el . In faţa unui public juvenil şi en­tuziast, tânărul violonist Bobescu şi-a dat cu un succes răsunător — prea răsunător — recitalul care ni-1 arată ca pe un excelent virtuoz, plin de însuşirile cele mai strălăcite ce­rinţ­ă născută, o state ta.da.­uez mierdătoare, un temperament comu­nicativ, o technică desăvârşită în cele mai multe laturi. Puţină adân­cime li­­seşte aceste acumulări de mijloace expresive. Intr’o sonată ca aceia a lui Cezar Franck, stilul im­perios nu se poate violenta ca într’o oarecare bucată de virtuozitate. Am avea a aduce multe recriminări din acest punct de vedere. Valoarea no­telor nerespectată, tempi fantezişti, ritmuri precipitate şi inegale, accen­te rău răpuse.... Variaţiile pe o temă de Carolli au suferit şi ele de ace­leaşi calamităţi stilistice — cari s’ar putea atât de uşor îndrepta dacă vir­tuozul s’ar pune la o şcoală de mu­zicalitate mai serioasă. Germania i-ar folosi de sigur. Sunt puţine «retuşări» de făcut — dar *a­cestea fundamentale — şi tabloul calităţilor d-lui Bobescu ar fi fără greş. Trebuie să menţionăm ca însuşiri special vioristice — pianissimul din Chanson Lon’s XIII şi Pavane — cu totul remarcabil prin culoarea şi dulceaţa lui sonoră — ca şi ameţi­toarea virtuozitate din Rondeau des Latins de Bazzini , care a ridicat unanim sala în picioare. D. Jacques Bainville are cultul sim­plici­taţii clare«. Acum două decenii, Maurras a scria despre dânsul, că izbuteşte să întărească gândirea prin concentrarea cuvântului. Scrie sobru. In fiecare zi — dimineaţa la «Action Francaise» şi seara la «Li­­berté» — Bainville dă două pagini admirabile de politică externă. Străin de himerele democraţiei in­ternaţionale, legat puternic de rea­litatea imediată şi de disciplina na­ţională , acest mare scriitor pre­lungeşte, de multe ori, liniile gân­­direi lui în viitor, fără să ia ati­tudini de profet. Vorbeşte şi se îm­bracă precum scrie, simplu. II găsesc la redacţia publicaţiei lui: «Revue Universelle», care îm­prumută în aspectul ei grafic, în co­perta cenuşie şi liniară — ceva din individualitatea directorială. • «Despre ce să vă vorbesc« Des­pre 7Histoire de France»?. E ultimul lui volum. Şease sute de pagini de sinteză politică, de la Merovingieni până la tratatul din Versailles şi ocuparea regi­unei Ruhr. Carte mult discutată dar al cărei preţ nimeni nu l-a pus la în­doială. De­sigur, Bainville are o doctrină politică: naţionalismul prin autoritate. A judecat Istoria Franţei în lumina acestei credinţe. Scriitorul acesta sobru, măsurat — a fost acuzat de patimă. Intr'un articol, d. Aulard — pro­fesor de istorie la Sorbonna şi cuoscător al Revoluţie.^ «1 însuşi a­devărat Iacobin — l-a comparat pe Bainville cu de pére Loriquet», au­torul pătimaş din secolul al XX-lea. — Dacă doriţi, să nu vorbim depre­sHistoire de France». S’a scris despre ea tot ce se putea scrie, şi ca bine, şi ca rău. — Atunci politică externă... E fi­resc... — Şi în legătură cu România­­, surâ­de Bainville. — ....E încă mai firesc.... STATELE MICI ȘI PERICOLUL RUS — Cred că Statele mici — începe d. Bainville — ar face o greşeală bizuindu- se prea mult pe Societatea Naţiunilor. E destul să ne amintim experienţa­­i în luna Mai 1920, când Polonia era a­­tacată de armatele roşii şi Varşovia di­rect ameninţată. Garanţiile Societăţii Naţiunilor s’au dovedit slabe şi au cali­­tatea de-a dispare în clipa pericolului. Va fi ceva schimbat în viitor. Vom vedea, dar nimic nu ne îndritueşte să credem că da. — Credeţi în existenţa unui pericol rusî — In ceea ce priveşte alianţa ro­mână polonă — se poate pune în­trebarea dacă e în joc numai inte­resul pur naţional al acestor două ţări, sau dacă e la mijloc un inte­res general al politicii europene... Eu văd un interes general, fără îndoială! Dar nu trebuie uitat fap­tul ca Rusii» ^-jctică are, pe lân­gă scopurile sale revoluţionare, scopuri de natură naţională şi că tinde. In mod vădit, să redevină u­nul din factorii politicii euro­pene—după o letargie prelungită. «Acesta va fi principiul unor com­plicaţiuni, nespus de greu de înlă­turat. «Politica franceză, în trăsături generale— s’a inspirat, până acum, din necesitatea de a menţine în Europa ordinea stabilită prin tra­tate şi ordinea socială, contra Re­voluţiei. Rusia n’a semnat aceste tratate şi nici nu recunoaşte cel puţin ordinea socială a celor­lalte ţări. Unele funernaţiuni ale politicii franceze le atribui­e dacă excludem influenţa imediată a po­liticii interne — tendinţei despre care vorbeam, tendinţei ruse de a reintra în viaţa publică a Eu­ropei». RECUNOAŞTEREA SOVIETELOR — Ce credeţi despre recunoaşterea «de jure» a Sovietelor ? — Că ea trebuia să se facă, în­tr’o zi sau alta. «Greşeala ţărilor occidentale a fost de a crede în prăbuşirea imediată a Sovietelor.» S’a crezut în răsturna­rea lor prin presiuni de politică ex­ternă. «Când s’a văzut puterea lor de viaţă s’a decis recunoaşterea. E teamă însă, că toate consecinţele a­­tituidinei pozitive faţă de Rusia de azi n’au fost cântărite mai mult de cât consecinţele atitudinei nega­tive». (Citiţi continuarea în pagina III-a) Cuvântul“ la Paris Strt­ut Siguranţa Statelor mici şi garanţia Societăţii Naţiunilor.— Rusia în politica europeană.­­■ Recunoaşterea So­vi­ete­lor.—D­ezarmar­e­a. — De la corespondentul nostru particular — Parlamentarii şi paşapoartele Afacerea paşapoartelor se va relua la Cameră printr’o nouă interpelare Atât d. V. Moldovan cât şi alţi deputaţi din opoziţie sânt în pose­­siunea unor elemente non­ care, după câte ni se asigură, vor face să ţâşnească cu o nouă violenţă mocirla de care primele sonde păreau a se fi astupat. Cu acest prilej se va putea relua pe alte temeiuri cererea legitimă a unei anchete parlamentare. Este de netăgăduit că naivele con­­fidenţe ale ministrului mancei, d. Chirenlescu fac inevitabilă cerceta­­rea traficului îu paşapoarte în rân­durile deputaţilor. D. Chirculescu, în afară de numele pe care le-a citat în particular d-lui Lupescu, s-a extins cu complezenţa asupra sfaturilor de prudenţă pe care Ie dedea, paternei, deputaţilor intervenţioniste pentru paşapoarte. Le atrăgea atenţia, ca să fie a­­tenţi asupra riscurilor acelor demer­­suri la spatele cărora se puteau as­cunde cine ştie ce «interesaţi». Or, interesaţi erau chiar d-nii de­putaţi, şi asta o ştia bine ministrul, care a luat apoi dispoziţii anumite în chestia liberare! .paşapoartelor tocmai pentru a apăra pe deputaţi împotriva propriilor lor Tri­cate. Dar faptele acestea nu pot rămâ­­ne în domeniul versiunilor. Când alţii stau în puşcărie pentru traficul cu paşapoartele, şi vinovaţii din fo­toliile parlamentare trebuiesc cuno­scuţi şi înfieraţi. C. N. D. CHIRCULESCU Raporturile româno-ungare DECLARAŢIILE UNUI FOST MINISTRU Ziarele din Budapesta repro­duc următoarele declaraţiuni fă­cute în capitala Ungariei de că­tre d. Rubido Zichy, fost până a­­cum o săptămână ministru un­gar la Bucureşti. «Scopul activităţii mele în Ro­mânia a fost să înlătur pe cât se poate orice asperităţi. In cei trei ani şi jumătate cât am funcţio­nat acolo am izbutit să evit ne­plăceri mai mari. Succesul cel mai de seamă mi-a fost, că am putut realiza 13 convenţiini, ca­re regulează într’o oarecare mă­sură relaţiunile dintre România şi Ungaria decurgând din trata­tul de pace. Atât Curtea regală cât şi principalii oameni politici mi-au fost foarte bine-voitori. La plecare, atât regele cât şi minis­trul de externe s’au declarat sa­tisfăcuţi de activitatea mea, a cărei tinta a fost pacea între cele două ţări». In privinţa chestiunei minori­tare, fostul ministru al Ungariei a declarat, că reprezentanţii sta­tului român s’au convins de ne­cesitatea unei politici conci­liante. Miercuri 26 Moembrie 1924 D. 1LAPEDATU il HITELE Secretul ascensiunii. Cvadrigele din strada Fântânii. Apollo şi vizitiul Cine a citit articolul nostru din­­tr’un număr anterior al acestui ziar, unde arătam cu propriile măr­turisiri ale d-lui ministru Al. Lape­­datu complecta d-sale incompetenţă în materie de arte, va surâde desi­gur la această ciocnire de cuvinte: «D. Al. Lapedatu şi Artele». E cum ai spune: d. Iuliu Maniu şi energia, sau: d. Trancu-Iaşi şi inteligenţa, sau: dL Rică Farsanoviei şi onesti­tatea. Ce merite l-au înveşmântat deci pe d. Lapedatu cu prestigiul lui A­­pollo, protector al artelor româ­neşti . E poate meritul populari­tăţii, covârşitor în această epocă democrată când un Jean Th. Flo­­rescu, sprijinit pe ciomegele maha­lalei, cere cu fineţe locul de minis­tru la Paris. Dar e de ajuns să-l auzi pe d. Lapedatu ţinând un dis­curs ca să înţelegi că cenuşiul nos­tru Apollo n’are în oratoria sa ni­ , mic din limonada seducătoare cu care un Jean Tehas ori un Trancu- Iaşi îşi farmecă auditorul dela O­­bor. D. Lapedatu nu oferă audito­rului decât iască, fără amnat şi fără cremene. Cum s’a travestit deci d. Lape­datu în Apollo ? Printr’un secret foarte simplu : d. Lapedatu e ceeace nu e nici d. Tran­cu-Iaşi nici d. Jean Tehas; d. La­pedatu e istorie! Istoric—adică mem­bru al Academiei Române şi profe­sor universitar, ceeace nici d. Tran­cu nici d. Jean nu sânt, nefiind is­torici. O putere magică se desface din acest venerabil cuvânt, istoric, şi-l înfăşură pe d. Lapedatu în fas­cinantă lumină. Cuvântul sacru s’a rostit toţi facem front «pentru o­­nor»! Pentrucă în noi toţi trăeşte această superstiţie a culturii româ­neşti : istoriomania. D. Lapedatu e unul din beneficiarii superstiţiei a­­cesteia. Aţi văzut în ţara româneas­că vreun «istoric» care să nu fie membru al Academiei şi profesor la Universitate cel puţin î­­n d. La­pedatu fericita categorie a intrat şi în minister. I-am dori «la mai mare», dacă ar rămâne încă vreun onor neepuizat. Cum se explică această superstiţiei Cultura noastră e tânără , şi ti­nereţea unei culturi e stăpânită de istoriografie. Ea e cea dintâiu şti­inţă chemată să definească în timp şi în spaţiu trupul şi sufletul unei naţiuni. Ca să nu pomenim nici pe cronicar, nici pe Cantemir, nici pe latinişti, vom aminti că unele din­tre cele mai reprezentative persona­lităţi ale culturii româneşti s’au ri­dicat din specialitatea istoriei: Ko­­gălniceanu, Hasdeu şi Xenopol, N. Iorga şi V. Pârvan în prezent. Nu e nici o mirare că, prin marile lor talente rostindu-se trecutul, se ros­ti® naţiunea însăşi, deschizând perspectivele propriului ei destin. De aci, veneraţia noastră pentru marii animatori ai vieţii naţionale, cari au fost marii noştri istorici. Dar veneraţia e generoasă; presti­giul celor câţiva uriaşi s’a genera­lizat şi asupra sumedeniei de pitici cari abia de-şi pot ridica fruntea până la genunchii celor dintâiu, «istoricii» noştri, beneficiarii unei veneraţii degenerate astfel în su­perstiţie. E suficient ca cineva să scrie o monografie despre o potcoa­vă găsită la Hârlău şi înfăţişată «prin conjecturi» ca provenind de la piciorul stâng al calului lui Ştefan cel Mare, sau să descopere o scri­soare de dragoste de la Paris Mo­­mulean, ca toţi să şoptim cu res­pect : e un mare istoric. Trebuie să-l alegem la Academie. Să-l facem ministru la Artel Sau, e suficient să auzim pe d. N. Iorga spunând cu generositate: «D. Lapedatu e foarte cum se cade», — ca noi să continuăm respectuos: d. Lapedatu e un mare istoric. — De unde o ştiţi ? — A spus-o d. Iorga ! Cam aşa trebuie să fi înţeles şi şeful guvernului actual când l-a chemat pe d. Lapedatu dintre pot­coavele trecutului, i-a svârlit pe u­­meri toga apolinică, l-a suit în cea­­drigele din strada Fântânii şi i-a pus în mâini hăţurile inspiraţiei româneşti. Si­d. AL Lapedatu a primit, cre­zând desigur cu onestitate că la mijloc e o chestiune de vizitiu. Radu Miroslav Soluţia edilitară Poate că cerul desgustat de puturo­­şenia unei capitale care dă străzilor no­roiul spre a plasticiza turpitudinea u­­nei morale publice emanată din oficina tuturor fraudelor, s’a milostivit de prop­riţii locuitori ai acestui oraş după ma­lurile Dămboviţei şi a coborăt peste el nămeţii albi. Nu mai este noroiul, nu mai sunt băltoacele, totul pare curat, ca o nesfârşită risipă de petale de crin. Pare «cetatea sfintei fecioare», o însce­nare isbutită pentru un film cu acelaş titlu, îe care omul apare singular ca un adaos inutil al unui peisaj. Dar dincolo de fantezia unei senine contemplaţii, oraşul acesta este capitala unei ţări de 15 milioane, a unei ţari ca­re şi-a centralizat toate autorităţile. Circulaţia este elementul existenţa unei capitale în care se revarsă silnic zeci de mii de oameni. La populaţia sta­­tornică se adaugă cea flotantă nevoită să vină în Bucureşti spre a lua contact cu autorităţile căci în provincie nici o hârtie nu poate avea o rezoluţie. De patru zile străzile Capitalei sunt blocate, oamenii trebue să circule cu a­­bilităţi de echilibrişti sau cu o răbdă­toare rostogolire în zăpadă; automobi­lele care se aventurează rămân inpot­molite; chiar săniile se mişcă greu în pârtia neîncăpătoare ce s’a făcut prin troene. Şi primăria nu dă nici un semn de e­­xistenţă. In fruntea oraşului, ca veghe­tor al bunei gospodării se află un doc­tor inteligent, care în imensa lui deştep­­tăciune, când i se atrăgea atenţia asu­­pra specula care primejdueşte viaţa mi­cilor funcţionari, recomanda ca hrană, cu o tâmpă seninătate c supa de apă chioară­. Maţe pestriţe şi cap vid sau umplut cu mici afaceri, domnul primar este ab­sent sau rămâne în faţa nevoilor Capi­talei ca vifelul. Cineva recomanda o caldă invocare către soare ca să topească nămeţii. Ui­tase prietenul meu să socotească imensa cantitate de apă care ar transforma Ca­pitala într’o Venefie fără poezie. O soluţie există şi singura: conştiinţa fiecărui cetăţean că nu el a fost creiat pentru asociaţia de nemernici cocoţaţi in fruntea primăriei, ci simandicoasele figuri buhave au fost creiate pentru nevoile oraşului. Concluzia ar fi teribilă reacţiune îm­potriva urechilor prea lungi ale edililor, P­­ş.

Next