Cuvântul, noiembrie 1924 (Anul 1, nr. 1-22)
1924-11-26 / nr. 18
ANUL I No. 18 Redacția şi Administrația * Str. Luterană 4 7809 Administrația Telefon: 781,0 Redacția Director: C. GONGOPOL „Paşaportul Negru“ Roman senzaţional de moravuri contimporan* In fiecare zi in pag. II-a -OXO Cu prilejul declaraţiilor d-lui N. Iorga Declaraţiile atât de sincere făcute de d. lorga unui redactor al ziarului clujan Keleti Tíjság pe care l-am reprodus într’un număr trecut al ziarului nostru, au produs mare vâlvă între fruntaşii compatrioţilor unguri. Se spune că d. Gyárfás, un membru simpatic al comitetului exe■cutiv al partidului maghiar, ar fi protestat împotriva «einismului» distinsului nostru savant ,spunând că el jignește profund [minoritatea maghiară și făcând «propunerea ca acesta să fie trasla răspundere înaintea Camerei pentru «insultele» din interviewul scris. Târneala fruntaşilor unguri adunaţi în sobor la Cluj poate surprinde pe nimeni, [care cunoaşte temeinic dedesup- Iturile tainice şi ţintele urmărite f'de politica oficială a partidului maghiar din Transilvania, pe [cari sinceritatea «cinică» a d-lui Glorga le-a descoperit înaintea masselor populare maghiare în toată goliciunea lor. Ceea ce caracterizează politica urmărită până azi de fruntaşii maghiari din Ardeal este o uimitoare lipsă a capacităţii de adaptare şi o funestă neînţelegere a împrejurărilor şi lucrurilor. Marile prefaceri de la sfârşitul anului 1918 i-au găsit complect nepregătiţi, evenimentele i-au buimăcit cu desăvârşire şi astfel se frământă şi azi după şase ani căutând un punct precis de orientare sigură. In mentalitatea şi sufetull lor rezultatele cataclismului mondial n’au produs nici o schimbare. Acolo şi azi stătuc cu încăpăţânare vechea ideologie a magyar emberului de rasă pură, care face teorii de drept constituţional după calapodul lui Apponyi şi visează la o Ungarie făurită de fantezia îndrăzneaţă a lui Beksics Gusztáv. Când graniţele Ţării Ungureşti au fost mutate dela Predeal dincolo de Episcopia Bihorului, fruntaşii compatrioţilor noştri în loc de a-şi da seama de marea cotitură a istoriei naţiei lor, s’au retras mocniţi într’o pasivitate înăcrită, crezând că cu gesturi de cavaleri ţâfnoşi, pot opri mersul istoriei. Episcopii lor au refuzat jurământul de fidelitate trimiţând mesagii sinistre opiniei publice occidentale şi luând pâinea de la gură miilor de preoţi ; o mare parte a funcţionarilor publici şi-au părăsit slujbele crezând că mecanismul administrativ al Statului românesc mărit se va prăbuşi, mii de oameni ,cu rosturi aşezate, cu gospodării închegate cu răgaz, au pornit în lungi caravane agitate spre «Ungaria ciuntită» ducând în suflet doruri de aprigă răzbunare şi de grabnică întoarcere biruitoare la căminurile părăsite. Cei rămaşi aci au continuat o operă statornica de agitaţie a masselor. In locul muncii pozitive şi în locul eforturilor eroice de a se adapta împrejurărilor, pe cari nu dânşii le vor putea schimba, năzuinţa fruntaşilor supăraţi de azi a fost să împiedice cu orice preţ şi cu orice mijloace ca în sufletul conaţionalilor lor să se producă senzaţia, că situaţia de azi ar avea un caracter definitiv şi permanent. Bunul simţ îşi deschide însă triumfător calea. Un milion şi jumătate de oameni muncitori şi harnici şi cu judecată redusă în marginile firescului nu pot fi zăpăciţi permanent de un grupuleţ de magnaţi îmbrăcaţi în vechea armură a feudalismului anahronic. Reacţiunea a început a se dospi cu vigoare şi azi organismul partidului maghiar trosneşte din toate încheieturile. Lupta care s’a încins în sânul lui depăşeşte limitele luptelor personale dintre cei câţiva fruntaşi cari râvnesc la preşedinţie. Frământările purced din adâncurile masselor populare, cari doresc o nouă orientare şi o conducere în alt sens a vieţii lor publice. Ele sunt vestitorii furtunei care va curăţi văzduhul mocnit al politicei actuale a compatrioţilor noştri. Lupta de azi e ciocnirea celor două lumi: a lumei vechi, care trebuia prohodită la sfârşitul anului 1918 şi a lumei celei noi, care trebuia să răsară tot atimci. Noi urmărim cu o firească curiozitate şi cu un interes îndreptăţit oscilările minorităţii noastre maghiare, convinşi că azi sau mâine ea se va fixa definitiv pe drumul indicat de d. Iorga. Atunci, poate îi vor fi recunoscători şi mulţi dintre aceia cari în soborul dela Cluj s’au simţit atât de jigniţi de declaraţiile din Keleti Újság. P. Ni[8||0 D. Vintilă Brătianu a chemat pe reprezentanţii presei şi le-a făcut o expunere asupra bugetului ţării pe 1925. Această expunere se găseşte în altă parte a ziarului. Cu această ocaziune d-sa a făcut apel la presă, pe care o detestă, şi a cerut concursul ei, pentru a apăra prestigiul ţării în afară. Vom urma sfatul dlui Brătianu şi vom începe ime- J diat să analizăm expunerea de motive, făcută de d-sa la bugetul pe 1925. Vom arăta toate consecinţele dezastroase ce decurg pentru ţară din cauza «politicii economice» pe care d-sa o expune cu această ocazie, vom arăta că cifrele pe care d-sa le citează contrazic afirmările d-sale făcute pe aceiaş pagină. Vom demonstra că apolitica monetară, schiţată de d-sa în aceiaş expunere de motive, este un monument de incoherenţă şi de ignorare a lucrurilor celor mai elementare. Vom arăta că sporurile de credite pe care d-sa pretinde că le-a acordat pe 1925 diferitelor departamente, faţă de bugetul din 1921, nu sunt reale, în marea majoritate. Vom arăta erorile, fiepotrivirile de cifre şi confesia totală care izbesc de la cea întâi citire a bugetului său. Vom face toate aceste arătări, şi poate şi altele cari ne-au putut scăpa la prima citire, pentru a apăra prestigiul ţării. Arătând străinătăţii, că marea majoritate nu este întru nimic de acord ca d-l Vintilă Brătianul, vom reieşi să spălăm petele de nesinceritate şi ignoranţă cu care ministrul de finanţe a murdărit faţa ţării. TramoSe Săptămâna Muzicală Quartetul Regina Maria.—Mircea Bârsan.Violonistul Bobescu de EM. CIOMAG Quartetul Regina Maria e o în instrumentişti ai noştri, sunt deşiprintre cei mai serioşi muzijghebare instrumentală nouă, din cele mai interesante. Pentru viaţa noastră muzicală e singurul câştig al vremii din urmă. Să fim mulţumiţi că acum când atâtea instituţii de cultură sau de artă luptă din greu pentru a vieţui, tinerii muzician! C. C. Nottara (vioara l-a), Enacovici (vioara 2-a), T. Popovici (alto) şi Cocea (violoncel) găsesc îndemnul, de a se constitui în quartet şi după o intensă muncă pregătitoare, răsar în faţa publicului făgăduind o activitate din cele mai rodnice pe tărâmul muzicei de cameră. Ei se bucură de înaltul sprijin al Suveranei, şi Fundaţia Principele Carol, lărgindu-şi astfel încă odată acţiunea culturală plină de cele mai nobile intenţii, i-a luat sub oblada ei. Cei 4 aleşi ai quartetului, dacă gur cânţi. Calitate principală menită să le chezăşuiască autoritatea, care însă din nenorocire nu va fi în ochii marelu public amator de strălucire exterioară, o atracţie suficientă. Să nădăjduim că programele bogate ce ni se făgăduesc vor interesa totuşi din ce în ce mai mulţi auditori. Quatorul e un gen muzical din cele mai înalte; nenumărate lucrări nemuritoare au fost scrise pentru el de cei mai adânci creatori în arta sunetelor. Această minunată literatură muzicală e prea puţin cunoscută Bucureştilor. De aceea Quartetul Regina Maria cere toată solicitudinea, toată dragostea noastră a tutelor. El e susceptibil de un real progres. Interpretările sale de până acum nu sunt printre cei mai străluciţii vădesc muzicalitatea sa mult promiţătoare. S’a muncit serios şi cu spor. O coheziune mai desăvârşită nu se poate cere de la început. Oare cari neajunsuri de sonoritate ce datoresc mai mult relei acustici a unei săli improprii. E cu neputinţă să ne reculegem într’o linişte gravă în scârţîitoarea sală a sindicatului Mai turburătoare am găsit la întâia audiţie o mică nelinişte care se făcea simţită în chiar sânul quartetului O oarecare nervozitate, rare smuncituri de arcuş intempestive, un ritm pe alocuri precipitat, alterau câteodată linia pură a construcţiei clasice. In lucrările cristaline ale unui Haydn ori Mozart, în clasicii despoiaţi şi austeri, cea mai mică pată răsare cu evidenţă. In confuziunea de culori şi de linii a modernilor ideala puritate nu e atât de imperios cerută. Din cele trei lucrări cântate (Quat, sol minorele Haydn, la major de Beethoven după sonata în mi major de pian şi re minor — «Moartea şi fata» — de Schubert) am preţuit în special pentru căldura şi avântul interpretării pe cel din urmă. Superbul quatuor schubertian e Interesant şi prin acele extraordinare pre-wagnerisme : suavitatea îngerească din tema de lied a părţii a doua amintitoare a aceluiaşi gen de efecte în «Lohengrin» cât şi cu totul caracteristicul ritm din scherzo reluat de nicovala wagneriană în «Aurul Rinului». E drept că acest scherzo samănă la rându-i cu cel din simfonia 9-a şi că partea 4-a a quamorului chubertian începe ca finalul în tarantelă al Sonatei Kreutzer. Ceea ce dovedeşte încă odată înrudirea între marile genii, cari se pot fura, cu mult folos pentru toată lumea, între ei. Cu nerăbdare şi cu cea mai vie simpatie aşteptăm viitoarele manifestări ale primului anartet românesc.a De bună seamă cred că violonistul Mircea Bârsan vine în al treilea rang, după dirigent şi după compozitor. Un temperament muzical ca al său cere un câmp larg de activitate şi, în cele două dintâi genuri de manifestare, sunt încredinţat că-l aşteaptă un viior cu totul excepţional. Talentul său de conducător in special trebuie folosit Ne exprimăm încă odată convingerea adâncă şi neclintită că de la Georgescu, Mircea Bârsan este la noi singurul talent de şef de orchestră care s’a manifestat cu o vigoare de netăgăduit. Muzicalitatea sa care la vioară se vădeşte printr’un stil atât de sobru, de cinstit, printr’o concepţie de pe acum personală, această muzicalitate despreţuitoare de tot ce e efect uşor şi concesie «senzuală», e covârşitoare. Ea răzbeşte prin sunetul aspru, prin rigiditatea colţuroasă, prin liniştea voită a unei stilizări intelectuale care poate fi criticată din punctul de vedere al agrementului imediat — dar trebuie preţuită în gradul cel mai înalt — căci un suflet de artist adevărat vorbeşte cu autoritate. George Enescu, a cărui admirarabilă sonată în fa a obţinut triumful sincer al serii, este cel dintâi care a recunoscut tânărul talent şi toate aşteptările lui în privinţa dezvoltării omulului său, azi se vede că vor fi realizate cu strălucire. Dar pentru Mircea Bârsan avem şi altă pricină de admiraţie. E tenacitatea cu care luptă dârz ca un bull-dog în aceşti teribili ani ai unei tinereţe oropsite. Copil-minune obţinuse toate succesele cu cea mai înflorită uşurinţă. La 18 ani solist sărbătorit, dirigent de orchestră, conducător al unei societăţi simfonice (de atunci desfiinţate prin intrigi politice şi femeeşti), a părăsit de bună voie toate acestea ca să-şi înveţe meseria, întors în ţară, i se închid toate porţile. Şi lupta cea mai tragică între un adolescent şi o colectivitate ostilă şi stupidă începe, înarmat numai cu voinţa şi talentul său, sprijinit numai de un om — o culmeaacesta, dar atât de depărtată ! — Mircea Bârsan, cu preţul a mii de sfâşieri, trebuie să-şi zmulgă fiecare drept—până chiar şi acela de a trăi. Energia aceasta, eroismul lui neabătut, semne caractestice ale unei schimbări în caracterul întregei generaţii actuale de tineri — această atitudine de luptător, în ţara tuturor compromisurilor şi capitulărilor, ni-1 fac scump ca pe un simbol. Vom auzi vorbindu-se, de aci înainte, adeseori de el . In faţa unui public juvenil şi entuziast, tânărul violonist Bobescu şi-a dat cu un succes răsunător — prea răsunător — recitalul care ni-1 arată ca pe un excelent virtuoz, plin de însuşirile cele mai strălăcite cerinţă născută, o state ta.da.uez mierdătoare, un temperament comunicativ, o technică desăvârşită în cele mai multe laturi. Puţină adâncime liseşte aceste acumulări de mijloace expresive. Intr’o sonată ca aceia a lui Cezar Franck, stilul imperios nu se poate violenta ca într’o oarecare bucată de virtuozitate. Am avea a aduce multe recriminări din acest punct de vedere. Valoarea notelor nerespectată, tempi fantezişti, ritmuri precipitate şi inegale, accente rău răpuse.... Variaţiile pe o temă de Carolli au suferit şi ele de aceleaşi calamităţi stilistice — cari s’ar putea atât de uşor îndrepta dacă virtuozul s’ar pune la o şcoală de muzicalitate mai serioasă. Germania i-ar folosi de sigur. Sunt puţine «retuşări» de făcut — dar *acestea fundamentale — şi tabloul calităţilor d-lui Bobescu ar fi fără greş. Trebuie să menţionăm ca însuşiri special vioristice — pianissimul din Chanson Lon’s XIII şi Pavane — cu totul remarcabil prin culoarea şi dulceaţa lui sonoră — ca şi ameţitoarea virtuozitate din Rondeau des Latins de Bazzini , care a ridicat unanim sala în picioare. D. Jacques Bainville are cultul simplicitaţii clare«. Acum două decenii, Maurras a scria despre dânsul, că izbuteşte să întărească gândirea prin concentrarea cuvântului. Scrie sobru. In fiecare zi — dimineaţa la «Action Francaise» şi seara la «Liberté» — Bainville dă două pagini admirabile de politică externă. Străin de himerele democraţiei internaţionale, legat puternic de realitatea imediată şi de disciplina naţională , acest mare scriitor prelungeşte, de multe ori, liniile gândirei lui în viitor, fără să ia atitudini de profet. Vorbeşte şi se îmbracă precum scrie, simplu. II găsesc la redacţia publicaţiei lui: «Revue Universelle», care împrumută în aspectul ei grafic, în coperta cenuşie şi liniară — ceva din individualitatea directorială. • «Despre ce să vă vorbesc« Despre 7Histoire de France»?. E ultimul lui volum. Şease sute de pagini de sinteză politică, de la Merovingieni până la tratatul din Versailles şi ocuparea regiunei Ruhr. Carte mult discutată dar al cărei preţ nimeni nu l-a pus la îndoială. Desigur, Bainville are o doctrină politică: naţionalismul prin autoritate. A judecat Istoria Franţei în lumina acestei credinţe. Scriitorul acesta sobru, măsurat — a fost acuzat de patimă. Intr'un articol, d. Aulard — profesor de istorie la Sorbonna şi cuoscător al Revoluţie.^ «1 însuşi adevărat Iacobin — l-a comparat pe Bainville cu de pére Loriquet», autorul pătimaş din secolul al XX-lea. — Dacă doriţi, să nu vorbim depresHistoire de France». S’a scris despre ea tot ce se putea scrie, şi ca bine, şi ca rău. — Atunci politică externă... E firesc... — Şi în legătură cu România, surâde Bainville. — ....E încă mai firesc.... STATELE MICI ȘI PERICOLUL RUS — Cred că Statele mici — începe d. Bainville — ar face o greşeală bizuindu- se prea mult pe Societatea Naţiunilor. E destul să ne amintim experienţai în luna Mai 1920, când Polonia era atacată de armatele roşii şi Varşovia direct ameninţată. Garanţiile Societăţii Naţiunilor s’au dovedit slabe şi au calitatea de-a dispare în clipa pericolului. Va fi ceva schimbat în viitor. Vom vedea, dar nimic nu ne îndritueşte să credem că da. — Credeţi în existenţa unui pericol rusî — In ceea ce priveşte alianţa română polonă — se poate pune întrebarea dacă e în joc numai interesul pur naţional al acestor două ţări, sau dacă e la mijloc un interes general al politicii europene... Eu văd un interes general, fără îndoială! Dar nu trebuie uitat faptul ca Rusii» ^-jctică are, pe lângă scopurile sale revoluţionare, scopuri de natură naţională şi că tinde. In mod vădit, să redevină unul din factorii politicii europene—după o letargie prelungită. «Acesta va fi principiul unor complicaţiuni, nespus de greu de înlăturat. «Politica franceză, în trăsături generale— s’a inspirat, până acum, din necesitatea de a menţine în Europa ordinea stabilită prin tratate şi ordinea socială, contra Revoluţiei. Rusia n’a semnat aceste tratate şi nici nu recunoaşte cel puţin ordinea socială a celorlalte ţări. Unele funernaţiuni ale politicii franceze le atribuie dacă excludem influenţa imediată a politicii interne — tendinţei despre care vorbeam, tendinţei ruse de a reintra în viaţa publică a Europei». RECUNOAŞTEREA SOVIETELOR — Ce credeţi despre recunoaşterea «de jure» a Sovietelor ? — Că ea trebuia să se facă, într’o zi sau alta. «Greşeala ţărilor occidentale a fost de a crede în prăbuşirea imediată a Sovietelor.» S’a crezut în răsturnarea lor prin presiuni de politică externă. «Când s’a văzut puterea lor de viaţă s’a decis recunoaşterea. E teamă însă, că toate consecinţele atituidinei pozitive faţă de Rusia de azi n’au fost cântărite mai mult de cât consecinţele atitudinei negative». (Citiţi continuarea în pagina III-a) Cuvântul“ la Paris Strtut Siguranţa Statelor mici şi garanţia Societăţii Naţiunilor.— Rusia în politica europeană.■ Recunoaşterea Sovietelor.—Dezarmarea. — De la corespondentul nostru particular — Parlamentarii şi paşapoartele Afacerea paşapoartelor se va relua la Cameră printr’o nouă interpelare Atât d. V. Moldovan cât şi alţi deputaţi din opoziţie sânt în posesiunea unor elemente non care, după câte ni se asigură, vor face să ţâşnească cu o nouă violenţă mocirla de care primele sonde păreau a se fi astupat. Cu acest prilej se va putea relua pe alte temeiuri cererea legitimă a unei anchete parlamentare. Este de netăgăduit că naivele confidenţe ale ministrului mancei, d. Chirenlescu fac inevitabilă cercetarea traficului îu paşapoarte în rândurile deputaţilor. D. Chirculescu, în afară de numele pe care le-a citat în particular d-lui Lupescu, s-a extins cu complezenţa asupra sfaturilor de prudenţă pe care Ie dedea, paternei, deputaţilor intervenţioniste pentru paşapoarte. Le atrăgea atenţia, ca să fie atenţi asupra riscurilor acelor demersuri la spatele cărora se puteau ascunde cine ştie ce «interesaţi». Or, interesaţi erau chiar d-nii deputaţi, şi asta o ştia bine ministrul, care a luat apoi dispoziţii anumite în chestia liberare! .paşapoartelor tocmai pentru a apăra pe deputaţi împotriva propriilor lor Tricate. Dar faptele acestea nu pot rămâne în domeniul versiunilor. Când alţii stau în puşcărie pentru traficul cu paşapoartele, şi vinovaţii din fotoliile parlamentare trebuiesc cunoscuţi şi înfieraţi. C. N. D. CHIRCULESCU Raporturile româno-ungare DECLARAŢIILE UNUI FOST MINISTRU Ziarele din Budapesta reproduc următoarele declaraţiuni făcute în capitala Ungariei de către d. Rubido Zichy, fost până acum o săptămână ministru ungar la Bucureşti. «Scopul activităţii mele în România a fost să înlătur pe cât se poate orice asperităţi. In cei trei ani şi jumătate cât am funcţionat acolo am izbutit să evit neplăceri mai mari. Succesul cel mai de seamă mi-a fost, că am putut realiza 13 convenţiini, care regulează într’o oarecare măsură relaţiunile dintre România şi Ungaria decurgând din tratatul de pace. Atât Curtea regală cât şi principalii oameni politici mi-au fost foarte bine-voitori. La plecare, atât regele cât şi ministrul de externe s’au declarat satisfăcuţi de activitatea mea, a cărei tinta a fost pacea între cele două ţări». In privinţa chestiunei minoritare, fostul ministru al Ungariei a declarat, că reprezentanţii statului român s’au convins de necesitatea unei politici conciliante. Miercuri 26 Moembrie 1924 D. 1LAPEDATU il HITELE Secretul ascensiunii. Cvadrigele din strada Fântânii. Apollo şi vizitiul Cine a citit articolul nostru dintr’un număr anterior al acestui ziar, unde arătam cu propriile mărturisiri ale d-lui ministru Al. Lapedatu complecta d-sale incompetenţă în materie de arte, va surâde desigur la această ciocnire de cuvinte: «D. Al. Lapedatu şi Artele». E cum ai spune: d. Iuliu Maniu şi energia, sau: d. Trancu-Iaşi şi inteligenţa, sau: dL Rică Farsanoviei şi onestitatea. Ce merite l-au înveşmântat deci pe d. Lapedatu cu prestigiul lui Apollo, protector al artelor româneşti . E poate meritul popularităţii, covârşitor în această epocă democrată când un Jean Th. Florescu, sprijinit pe ciomegele mahalalei, cere cu fineţe locul de ministru la Paris. Dar e de ajuns să-l auzi pe d. Lapedatu ţinând un discurs ca să înţelegi că cenuşiul nostru Apollo n’are în oratoria sa ni , mic din limonada seducătoare cu care un Jean Tehas ori un Trancu- Iaşi îşi farmecă auditorul dela Obor. D. Lapedatu nu oferă auditorului decât iască, fără amnat şi fără cremene. Cum s’a travestit deci d. Lapedatu în Apollo ? Printr’un secret foarte simplu : d. Lapedatu e ceeace nu e nici d. Trancu-Iaşi nici d. Jean Tehas; d. Lapedatu e istorie! Istoric—adică membru al Academiei Române şi profesor universitar, ceeace nici d. Trancu nici d. Jean nu sânt, nefiind istorici. O putere magică se desface din acest venerabil cuvânt, istoric, şi-l înfăşură pe d. Lapedatu în fascinantă lumină. Cuvântul sacru s’a rostit toţi facem front «pentru onor»! Pentrucă în noi toţi trăeşte această superstiţie a culturii româneşti : istoriomania. D. Lapedatu e unul din beneficiarii superstiţiei acesteia. Aţi văzut în ţara românească vreun «istoric» care să nu fie membru al Academiei şi profesor la Universitate cel puţin în d. Lapedatu fericita categorie a intrat şi în minister. I-am dori «la mai mare», dacă ar rămâne încă vreun onor neepuizat. Cum se explică această superstiţiei Cultura noastră e tânără , şi tinereţea unei culturi e stăpânită de istoriografie. Ea e cea dintâiu ştiinţă chemată să definească în timp şi în spaţiu trupul şi sufletul unei naţiuni. Ca să nu pomenim nici pe cronicar, nici pe Cantemir, nici pe latinişti, vom aminti că unele dintre cele mai reprezentative personalităţi ale culturii româneşti s’au ridicat din specialitatea istoriei: Kogălniceanu, Hasdeu şi Xenopol, N. Iorga şi V. Pârvan în prezent. Nu e nici o mirare că, prin marile lor talente rostindu-se trecutul, se rosti® naţiunea însăşi, deschizând perspectivele propriului ei destin. De aci, veneraţia noastră pentru marii animatori ai vieţii naţionale, cari au fost marii noştri istorici. Dar veneraţia e generoasă; prestigiul celor câţiva uriaşi s’a generalizat şi asupra sumedeniei de pitici cari abia de-şi pot ridica fruntea până la genunchii celor dintâiu, «istoricii» noştri, beneficiarii unei veneraţii degenerate astfel în superstiţie. E suficient ca cineva să scrie o monografie despre o potcoavă găsită la Hârlău şi înfăţişată «prin conjecturi» ca provenind de la piciorul stâng al calului lui Ştefan cel Mare, sau să descopere o scrisoare de dragoste de la Paris Momulean, ca toţi să şoptim cu respect : e un mare istoric. Trebuie să-l alegem la Academie. Să-l facem ministru la Artel Sau, e suficient să auzim pe d. N. Iorga spunând cu generositate: «D. Lapedatu e foarte cum se cade», — ca noi să continuăm respectuos: d. Lapedatu e un mare istoric. — De unde o ştiţi ? — A spus-o d. Iorga ! Cam aşa trebuie să fi înţeles şi şeful guvernului actual când l-a chemat pe d. Lapedatu dintre potcoavele trecutului, i-a svârlit pe umeri toga apolinică, l-a suit în ceadrigele din strada Fântânii şi i-a pus în mâini hăţurile inspiraţiei româneşti. Sid. AL Lapedatu a primit, crezând desigur cu onestitate că la mijloc e o chestiune de vizitiu. Radu Miroslav Soluţia edilitară Poate că cerul desgustat de puturoşenia unei capitale care dă străzilor noroiul spre a plasticiza turpitudinea unei morale publice emanată din oficina tuturor fraudelor, s’a milostivit de propriţii locuitori ai acestui oraş după malurile Dămboviţei şi a coborăt peste el nămeţii albi. Nu mai este noroiul, nu mai sunt băltoacele, totul pare curat, ca o nesfârşită risipă de petale de crin. Pare «cetatea sfintei fecioare», o înscenare isbutită pentru un film cu acelaş titlu, îe care omul apare singular ca un adaos inutil al unui peisaj. Dar dincolo de fantezia unei senine contemplaţii, oraşul acesta este capitala unei ţări de 15 milioane, a unei ţari care şi-a centralizat toate autorităţile. Circulaţia este elementul existenţa unei capitale în care se revarsă silnic zeci de mii de oameni. La populaţia statornică se adaugă cea flotantă nevoită să vină în Bucureşti spre a lua contact cu autorităţile căci în provincie nici o hârtie nu poate avea o rezoluţie. De patru zile străzile Capitalei sunt blocate, oamenii trebue să circule cu abilităţi de echilibrişti sau cu o răbdătoare rostogolire în zăpadă; automobilele care se aventurează rămân inpotmolite; chiar săniile se mişcă greu în pârtia neîncăpătoare ce s’a făcut prin troene. Şi primăria nu dă nici un semn de existenţă. In fruntea oraşului, ca veghetor al bunei gospodării se află un doctor inteligent, care în imensa lui deşteptăciune, când i se atrăgea atenţia asupra specula care primejdueşte viaţa micilor funcţionari, recomanda ca hrană, cu o tâmpă seninătate c supa de apă chioară. Maţe pestriţe şi cap vid sau umplut cu mici afaceri, domnul primar este absent sau rămâne în faţa nevoilor Capitalei ca vifelul. Cineva recomanda o caldă invocare către soare ca să topească nămeţii. Uitase prietenul meu să socotească imensa cantitate de apă care ar transforma Capitala într’o Venefie fără poezie. O soluţie există şi singura: conştiinţa fiecărui cetăţean că nu el a fost creiat pentru asociaţia de nemernici cocoţaţi in fruntea primăriei, ci simandicoasele figuri buhave au fost creiate pentru nevoile oraşului. Concluzia ar fi teribilă reacţiune împotriva urechilor prea lungi ale edililor, Pş.