Cuvântul, decembrie 1924 (Anul 1, nr. 23-45)

1924-12-08 / nr. 29

ANUL I No. 29 Redacţia şi Administraţia 4 Str. Sărindar 4 . . . 78K» Administraţia Telefon: 18^0 Redactia Director: C. GONGOPOL „Paşaportul Negru“ Roman senzaţional de moravuri contimporana In fiecare zi in pag. Il-a i ' i -- ta 6 PAGINI EEέN Luni 8 Decembrie 1524 V. 5 • Nu atât pentru a tulbura pe «feri­ciţii posesori», cât digestia preten­denţilor la moştenire—a venit iar în discuţie succesiunea liberalilor. Cuvântul şi alte ziare au publicat destăinuiri riguros exacte în privin­ţa iluziilor perimate ale unuia din­tre moştenitorii presumtivi. D. Mar­ghiloman, care este convalescent încă într’un sanatoriu din Viena şi d. Goldiş, care bolnăveşte pe d. Maniu prin hapurile ce ar vrea să-i impue, refuză a deveni infirmierii unui e­­ventual guvern inoculat cu virusul brătienist. Şi iată cum o combinaţie moartă condamnă pe d. A­vereseu să rămâie la singura sa vie, de la Se­verin. Dar dacă una e acum la pământ, — celelalte sunt în aer. Şi nătăfle­­ţii liberalilor trag nădejde pentru o nouă eră de «tragere la stânga» — nu democratică, fireşte. Ar mai avea de stat o «sesiune»... spre a-şi com­plecta «legislatura».Constituţia însă conturează o legislatură între patru sesiuni ordinare. — Oh! le împlinim până la Fe­bruarie viitori aceste patru sesiuni, — şi încă ce ordinare, — spunea ori ţin distins şi spiritual membru al majorităţii. (Pare ceva extravagant, dar există.) O existenţă mai puţin sigură o au ziarele de partid, cel puţin a u­­nor partide. In această privinţă ţă­răniştii se găsesc tot la crepuscul — iar Aurora întârzie. E curios cum «partidul cel mai popular» — ni se afirmă asta cu şi fără de pri­lej, — nu posedă zece mii de cititori ai cotidianelor sale idei. Cine sunt lipsă ! Cititorii, ideile, sau popula­ritatea î­­ntr’o zi un ilustru­ scriitor al nos­tru deschisese un restaurant, con­tând pe colaborarea numeroşilor săi prieteni şi admiratori. Dar a trebuit să închidă repede. Şi-şi re­vărsă apoi amărăciunea: — «Nişte măgari! Mâncau în altă parte şi veneau la mine să se sco­bească în dinţi... «Măgarii» însă pretindeau­­că «mâncarea era scumpă şi proastă». O explicaţie se poate găsi la orice. Se pare că d. Tancred Constantines­­cu, ministrul industriei, ar fi avut chiar bune în chestia hârtiei. Din nefericire, nebănuind cariera ce­­ aştepta, n’a urmat cura lui Demos­­thene, care umbla cu o piatră în gu­ră spre a-şi evacua găluştile din gât. D. Tancred le-a păstrat. Şi de acea nu va putea rosti niciodată Un discurs... lapidar, — ca d. Mârzescu de-o pildă. E drept că şi ministrul justiţiei, Oratorul guvernului la Adresă, — epuizat aşaşi auditorul—pare să aibă ceva în gât, — şi nu ce avea Carus­­so. Amicii săi pretind că-i stau în gât unii colegi din guvern. D. Mâr­­zesciî ar preferi să-l aibă în mână. Şi totuşi... La avut pe d. Franaso­­viei, — şi i-a dat peste degete pri­mul- ministru. Dar după ce Senatul i-a modificat «legile ordinei», sec­ţiile Camerei le-au făcut harcea­­parcea. Câte nopţi nu vor fi putut a­­lipi «onorabilii», când d. Mârzescu le apărea ca teribilul tiran al Sy­­racusei, şi dânşii, nişte bieţi Damo­cles, vedeau mereu de­asupră-le spa­da justiţiei atârnată doar de un sub­ţire şnur de paşaport! Dar după ce l-au auzit deunăzi justificând «criza morală» şi exal­tând «opera constructivă» a d-lui Ionel Brătianu, aceeaşi «onorabili», liniştiţi, au prins la inimă şi în de­osebi la limbă: «—Ce ea eralmagin, domnule! Cât pe-aci să intrăm mesa» ! D. Mârzescu nu e «de talie», pre­­cum nu e d. Dinea de Talley­rand­ A mai trecut o săptămână şi «marea mişcare în diplomaţie» tot n’a apărut. Cei care ştiau că vor fi rechemaţi nu se mai interesează de nimic. Cei care speră să fie tri­mişi, se interesează de «ceaiurile» unde se decid ultimele recoman­dări. S’au cerut agremente, răs­punsurile au sosit, — şi n’au nici o urmare. In acest timp peste graniţi eve­nimente de prima ordine se evi­denţiază. E drept, avem pe d. Ti­­tulescu la Londra. Dar chiar de-ar fi mai tare decât Metternich şi tot n’ar putea să ne reprezinte pretutin­deni. Vremile rămân deasupra oa­menilor,­­ ca şi a budgetelor. D. Vintilă Brătianu trebue să fie cel dintâi de această părere. Leul iar a început să scadă, de cum a apărut «formidabilul" său bud­get, pe care d. Spineanu l-a mor­­finizat pentru două zile de va­canţă prin discursul rostit către pupitrele abandonate. Gongopol Duminica D. Petronius, care iscăleşte notele «îl­­nice, pline adesea de interes cultural, ale statului «Viitorul* dă !» rubrica ea de Vineri o goarnă de alarmă împotriva unei broşuri «subversive* răspândită in popor tocmai de Primăria Capitalei, Broşura se chiamă însemnătatea Învă­ţăturii creştine în alcătuirea nouă a Ro­mâniei Întregite, pe înţelesul tuturor fi­e semnată creştineşte de Un creştin, D. Petronius, alarmat, denunţă: Un «creştin» contra războiului , cu subti­­tlul: Se răspândeşte o broşură pericu­loasă ! E senzaţional şi nemaipomenit ! O broşurică de 18 pagini ameninţă să distrugă Statul român ! E nemai­au­­sit: însăşi Primăria Capitalei răspân­deşte criminala broşură antirăzboinică ! Am rămas uimit: cunoşteam pe d. Pe­tronius ca pe un om prea blând şi prea delicat ca să bănuiesc în d.sa atâta vi­goare de gornist războinic, îl ştiam con­ştiincios recenzent ca să bănuiesc enor­mele năzbâtii pe care le scrie în nota d.sale pe seama broşurii denunţate. Cum, din întâmplare, cunosc ca pe mine însumi şi pe «Creştinul foarte or­­donat care a scris broşura şi cuprinsul ei, am râs cu hohot de sensibilitatea război­nică alarmată brusc a d-lui Petronius». D. Petronius crede că Adecă cardinală» a micului op criminal e «că războiul, oricare« războiţi, este nu numai o cala­­mitate, dar un păcat contra credinţei, o sfidare a lui Dumnezeu». Şi se grăbeşte să conc­udă pe socoteala bietului creş­­tin «că a fi bun ostaş este a fi în răz­boi­ contra lui Dumnezeu», că bietul creştin e contra serviciului militar, că bietul creştin e adventist, că bietul creştin «periculoş», «nu merită o largă încura­jare», ci merită desigur să fie aruncat în Văcăreşti sau în Jilava ! Mărturisesc: nu-i bănuiam d-lui Petronius atâta răz­boinică vigoare în absurditate ! Cu atât mai puţin cu cât d.sa a scris o distinsă carte asupra filosofiei lui Platon. Cât despre «Creştinul broşurii, recu­­nosc că nu merită încurajare fiind că n’are nevoie de ea, nici chiar de-ar veni de la d. Petronius. Broşura i-a fost cerută cu insistenţă de Primăria Capitalei nu pentru a-l încuraj­ă, ci pentru a contri­­bui cu câte­va pagini edificatoare la ac­ţiunea de asistenţă culturală pornită cu atâta suflet de d. M. Berceanu. Ea cu­prinde cu totul altceva decât crede d. Petronius care nici n’a citit-o. Ideea car­dinală e necesitatea credinţei religioase, singura temelie pe care se poate clădi un stat şi o societate. Prin contrast, «creş­tinul se sileşte să demonstreze că dezas­trul vieții contemporane e rezultatul cul­­turii moderne care a înlocuit, la baza ei, Biblia cu studiul exclusiv al naturii. Prin ştiinţă ş maşinism,­­a ajuns la conclu­­zia practică a moralei biologice, care do­mină societatea modernă, în locul mora­­lei creştine detronate. Războiul mondial după concepţia germană, specifică bro­­şura) In contrast cu războaiele Crucia­delor, apariţia băncii care inlocueşte In viaţa modernă biserica, şi teribila luptă de clasă sunt arătate ca rezultate ale mo­­ralei biologice care proclamă dreptul celui mai tare­­« război şi libera concu­­renţă în raporturile social-economice. Cât despre războiul României, «cre­ştinul pe care d. Petronius il denunţă ca adventist periculos, scrie textul: «Am ridicat spada in numele iubirii de neam Si n’a fost unul din vitejii cari au mu­rit să nu fi îngropat in inima lui ma­rea iubire de neam care ne-a împins la lupta de eliberare*. (Pag. II). E adventist, e periculos, d.le Petronius? «Creştinul» crede dimpotrivă, că e prea bun român pentru a fi un creştin perfect. Şi mai crede necesar ca d.ta, după ce vei fi citit broşura, să revii cu o recti­­ficare pentru a nu trece drept farsor in ochii cititorilor ziarului «Viitorul». Nichifor Crainic TEATRUL NOU -OXQ­ de ADRIAN MANIU Lumina de seu şi proectorul electric. — Unde începe teatrul la noi! — De la Terente la Terentius. — Un îndreptar de nepreţuit. — Revistele de vară. — Prima scenă turnantă : hora ! — Teatrul mistic. — Isus şi Săptămâna luminată. — Explorări în sub­solul subiectelor dramatice româneşti. III. E uimitoare prefecţionarea mij­loacelor teohnice, pe care le-a asimi­lat teatrul, în decursul unui singur veac. De la lumânările de seu veş­nic mucărite, şi până la gama de lu­mini în care se poate realiza astăzi orice efect, e un drum uriaş. Tot ast­fel şi decorurile zugrăvite au luat relief, iar scena patrată de odinioară a reuşit, nu numai să se adapteze tu­turor formelor de geometrie, dar şi să se plimbe în jurul ei ca o sfâr­­lează, să se ridice sau să se coboare, să alunece în lături sau spre fund, să se dubleze, să se transforme în celule şi în fine, să se reverse în public. Totuşi evoluţia nu s’a is­prăvit, fie­ce zi aduce o nouă in­geniozitate, ba încă mai preve­dem şi alte revoluţii scenice. Uria­şa maşinărie a scenei, îngenunchie sau­ se înaripează, aleargă sau ex­plodează, urmând cât mai strâns fantezia tot mai obosită, a autoru­lui dramatic. Cea ce nu ne împiedecă de loc să găsim că toate capodoperile se pot interpreta mult mai simplu. • Temeliile teatrului nou nu pot fi solid aşezate, decât cunoscând clar linia de evoluţie a dramaticului, şi încă şi atunci, încercarea de a des­tăinui viitorul rămâne un simplu vis, mai frumos sau mai fad, neutru că profetizările sunt o specialitate prea grea. De linde începe teatrul la noi? Iată întrebarea cu care dorim să ne călăuzim spre a ști încotro va lumina viitorul. Ei bine, teatrul la noi înce­pe din veacuri îndepărtate. Şi nu mă gândesc de loc în aceas­tă clipă la amfiteatrele romane, care par să fi lăsat câteva cercuri de pia­tră şi în ţara noastră. Uitarea le-a coprins, şi târnăcopul scăpărând prin cremeni, aduce-va la lumină cel mult coloare înflorite, şi jilţuri de piatră, fără a ne dom­eri dacă Ulpiu Traian orânduise pentru soldaţii săi şi spectacole teatrale, şi dacă propa­ganda civilizatoare se făcea în Da­cia Felix cu spectacole de gladiatori sau şi cu un repertor dramatic. Terentius, marele dramaturg din acele vremi (mult mai celebru decât Terente al bălţilor noastre) Introdu­­ce nu odată în piesele sale Un per­so­nagiu şiret, bun. Uneori leneş, plin de snoave, căruia îi zice «Davos» — adică «Dacul», şi căruia îi putem găsi o oarecare asemuire tot înde­­mânatecul Figaro al France­”­at1. Poate că odată vom trage din acea­stă însemnare, toate pâlpâirile de lu­mină pe care le permite fantezia ci­­călind logica. Cert rămâne deocamdată, că în acele străbune vremi, «Dacii» au in­trat în literatura dramatică. Şi erau aduşi nu numai pentru o notă de pi­toresc. A compara pe Românii din teatrul contimporan francez, cu «Da­cii» din teatrul greco-roman, e încă o desfătătoare digresie pe lângă care trecem. * Domnul I. M. Sadoveanu, cu mult talent, şi o deosebită pricepere, a făcut acum un an, o conferinţă-stu­­diu asupra teatrului românesc, în care aducea multe critici juste, lau­de drepte şi ipoteze interesante. In treacăt, aşvârlea o idee asupra că­reia ţinem să ne oprim. Teatrul nu începe cu piese de teatru. Şi deci o­­riginele lui pot fi căutate şi la noi, în ţară, rudimentele reconstituite şi liniile posibilităţilor de evoluţie se pot schiţa în spaţiul critic. Un ast­fel de rudiment de teatru, regăsit şi despotmolit, reprezintă întotdeauna şi un succes, mai eftin sau mai pre­ţios, după talent. Nu încape îndoială că odiosul gen al revistelor, prinde atât de bine, şi aduce une­ori adevărate scântei li­terare, numai pentru că locul lui e şi înfipt în sufletul publicului. Da­că d-l Tănase ar avea nu numai nas dar şi geniu, ar fi un Aristofan. Piesele antice nu despreţinau ac­tualitatea şi realismul ei. Revistele îşi au un realism ce nu poate fi de­cât sănătos ori de câte ori­ nu e sar­băd. Furia batjocoritoare a Româ­nului cerea revistă la oraş, cum are chinit­ra flăcăul la hora din sat. Că satira flăcăului e mai literară decât cupletul comicului de meserie, ştim. Dar şi balada popul­ară e mai aristocratică de­cât toată poezia In­telectuală. Actualitatea în sat ridică bici de mătase, înflorit în clopoţei, şi şăgueşte pe fata ce îşi dă cu rume­nele, pe nevasta jUcăUşe, pe vecinul beţiv. Scenă şi sală — sunt însăşi homar In gând ne vin Iar toate bhm­­nurile victorioşilor regi sori de a transforma scenă şi sală — Cercul şi ritmul jocului bătut, sunt puteri ca şi rima. In toate ţările teatrul îşi are Un mănunchi de origine. E azi o bana­litate să le mai pomeneşti. Cela ce ce însă nu se face, ceia ce încă ne lip­seşte, şi ar fi un îndreptar? de nepre­ţuit, ar fi studiul comparativ al a­­cestor rudimente, care în alte ţări au dat vlăstar puternic, pe când la noi arta reîncepu în secolul trecut prin transplantări şi asimilări. La fel marii noştri maeştri în pic­tură şi-au luat tehnica din Paris şi München — pentru că firul rupt al picturii bisericeşti a rămas înde­lung ascuns subt molozuri. Teatrul religios — pornind în e­­vul mediu de la misterul «retrăirii închipuite* — a dat în Franţa o serie de drame liturgice pline de misti­cism naiv şi stângac. Acest izvor de inspiraţie, mult timp înăbuşit de teatrul de ieri al adulterului — a fost regăsit clar şi desfătător de Paul Claudel în piesa «Buna vestire» şi de Matterlinck în actele lui legenda­re, lângă care «Mona Vana» consti­­tue incontestabilă scădere. Din spectacolul irozilor ce prăz­­nuesc naşterea sfântă, nu a ieşit la noi nici Un lujer nou — afară nu­­mai dacă piesa d-lui Iorga intitu­lată «Isus» deschide şi acest drum. E o nădejde şi o aşteptare pe care trebuie să o menţionăm. Copii jucând religioasa şi sublima naştere, subliniază şi păstrează pentru autorul de geniu, admira­bilul subiect. Satiră şi poezie dăi­­nuesc sub chiverile de hârtie, sub­ steaua zugrăvită naiv. E felul în care cu restrânse mijloace, poporul îşi vede credinţa. Cel ce are putere de gând, va să ducă spre veşnicie, aceste vederi. Deosebirile dintre co­lindele noastre şi «crăciunurile» ce­­linde franceze ar sublinia şi­ose­birile dintre teatrul religios român şi cel francez. Atragem atenţia cititorilor asupra unui act intitulat «Săptămâna lumi­nată» scris de blândul poet M Să­ulescU, azi vitejește mort. Acest net limpede ca o lacrimă, e cea mai fe­­­ ri———m«m Citiți continuare în pag. II „CUVÂNTUL“ la PARIS Acţiunea anti-românească Pe când România n’are încă un şef de misiune în Franţa, propaganda contra României se intensifică fără de obstacole România n’are încă un ministru la Paris. Consideraţiunile de bucătărie politică de partid care întârzie ale­gerea «înaltului guvern» şi decret at d-lui Duca, lasă interese politice şi naţionale de primul ordin fără nici o susţinere autorizată. E drept, prezenţa fostului mini­stru Victor Antonescu nu împlinea lacuna din ce în ce mai simţită. Şi de atunci propaganda vrăjmaşe a putut să se extindă, pentru a lua acum proporţii tot mai mari. Recrudescenţa acţiunei sovietice Venirea guvernului Herriot şi simpatiile manifeste ale socialismu f­iul francez pentru Soviete au făcut să se activeze propaganda antiro­­mânească de către numeroşi agenţi ai bolşevismului, cărora recunoaşte­rea Sovietelor de către Franţa şi in­stalarea d-lui Krassin la Paris le dau posibilităţi şi mai numeroase. Complezenţa actualului guvern francez pentru toată această infil­traţie este cunoscută. O reacţiune contra ei, în ce priveşte interesele româneşti, nu poate veni decât din cartea noastră. Dar cine s’o facă? Prin­­cine să mutăm? Căci vrăjmaşul este bine organi­zat. Şi iată dovada: Agenţiile antiromâ­­neş­ti din Paris Acţiunea anti-române­scă este condusă în Franţa de firmătoarele oficii: «Rushaia Gazeta» din Pa­ris, care are ca colabora­tor pentru corespondenţe LA CHIŞINĂU 75 LA SU­TA DIN POPULAŢIE ES­TE CU NOI». Acest Friedman este în­ _ _____ sărcinat cu teza plebisci­te din Basarabia^pe Anato­lu,uî ■" Basarabia, după lie Verşcovschi, primit act cu recomandaţiunea lui Feodorov de la «Naşa Re­ci» din Bucureşti. «Association de nouvelle amitié franco-russe», cm se diul în Rue de Lafayette 105. La această asociaţie se găseşte un memoriu des­pre situaţia din Basarabia, scris de Max Goldenberg, care are colaborator pe un oarecare Friedman, origi­nar din Basarabia şi aflat la Paris. Acest Goldenberg a ju­cat un rol important in po­litica Sovietelor faţă de Basarabia şi de România în general. Friedman a spus intr’o convorbire: «NOI SUNTEM ASIGU­RAŢI LA CHISINAU, OR­­HEI SI CETATEA ALBA. NE ÎNDOIM DE TIGHI­­NA. PRINCIPALUL PEN­TRU NOI ESTE CHISI­­NAUL, DRUMUL SPRE MOLDOVA, SPRE IAŞI.­­­ Ce se opune de către România a­­cestei reţele a duşmanilor! Exista un vag birou de presă la legaţiunea noastră din Paris, dar activitatea lui a fost întotdeauna nu­lă. Un serviciu de propagandă Româ­nească nu este. Şi după cum am vă­zut ce se petrece cu numirea mini­strului României la Paris, aşa tre­bue să se întâmple şi cu fondurile care ar trebui alocate unei serioase opere de propagandă, modelul plebiscitului din Silesia. El şi colaborato­rii lui pun mari speranţe în Re­publica moldovenească de peste Nistru «Agence comm­erciale russe» cu sediul in Bă. Ras­pail, între Bd. Montpar­nasse şi Rue Leopold Rou­fpert, şi «Depozitul de cărţi Mos­cova», cu sediul in Rue Du puytren. Propaganda românească bugetului la­­apta .Sentințele d-lui C. Spineanu A vorbit d. Cesar Spineanu. Ce a spus? C® a susţinut? Cine ar putea resuma ! Mai just ar fi să te întrebi despre ce n’a vorbit ? Sunt oameni care fac impresia că vor să spue deodată tot ce ştiu, şi mai ales ce nu ştîu. Cu impresia aceasta am ră­mas după ce am ascultat două ore si jumătate pe d. Spineanu. Inceputul a fost bun, credeam că voi asculta un discurs făcut cu me-1 suspensie miliarde, nu se mai pot rodă—d. Spineanu este profesor de admite. Trebiie să găsiţi un teme matematici—când primele vorbe au din». Care ? Nu ne-a spus. «Nu este fost: «Bugetul nu este real». «Echilibrarea cheltuelilor cu nişte venituri aşa de mici nu poate con­duce la un buget real». Dar după aceasta, zăpăceala începe. Fără nici­­un şir, fără legătură, vorbeşte de monetă, de căi ferate, de atelierele Griviţa conces-'onate unei societăţi, apoi incendiate şi în fine reluate de stat. «Nu s’au pedepsit incen­diatorii «Nu s’au încasat daune­­le incendiului dela societăţile de asigurări», exclamă d. Spineanu, «de aceea aveţi mai puţine vagoa­ne de marfă şi căile ferate nu se pot normaliza». Apoi, făcând impresia că continuă aceiaş frază: «Căile ferate nu se vor normaliza decât desfiinţându­­se regionalele, dându-Ie indepen­denţa şi scoţând politica, din admi­nistrata lor». Apd­ imediat: «Politica d-v. eco­­nomică, domnilor ? Vedeţi reforma agrară, care are două părţi: împărţirea pământului şi cultura lui». Aşa a vorbit două ore plimbându­­se prin toate domeniile, pentru « sporurile cu care vă lăudaţi; din ta­blourile mele resultă sume mai mici». Pe ce se vor fi bazând tablou­rile d-sale, nu ne-a spus. Şi aşa cu taxele de consumaţie, cu taxele de timbru şi înregistrare, cu monopo­luri« etc. A terminat sentenţios adresân­­du-se d-lui Vintilă Brătianu : «Nu, normalizarea nu poate veni decât dacă d­v. vă veţi normaliza concepţiile financiare, economice şi monetare»! Ce sfat de normalizare ar trebui să-ţi dăm noi cam­ te-am ascultat două ore şi jumătate, d-le Spineanu? Tranole Citiţi în pag. IV: Partidul ţărănesc se orientează spre dreapta Pregătirea a­legerilor germane Campania electorală in Germania este un toi. Manifeste, Întruniri, discursuri, toate partidele şi toţi şefii desfăşură o actvitate febrilă, şi pronosticurile sunt deopotrivă de Împărţire. Astfel, extremiştii din dreapta, ultra­­monarhişti sau «racişti» pierd tot mai mult teren. Ludendorf, care Ie este animatorul rezerva ultima jumătate de oră ei*­­ principal, de abia a putut întruni 800 de tarilor de cifre bugetare. Cu această inși la o adunare convocată zilele trei ocas­e a început să conteste toate evaluările bugetare. «Impozitele di­­recte încasate în 18 luni, lăsând în cuie în grădina zoologică din Berlin.... Profeţii electorali nu le acordă de cât mai puţin de jumătate din mandatele ce au deţinut în fostul Reichstag, adică vRo 14. Comuniştii nu par să fie favorizaţi adevărat că au­ dat funcţionarilor­ de o soartă mai bună. Două duzini din foştii lor deputaţi sunt în temniţă sub inculpare de uneltiri contra siguranţei statului, iar conducătorii cari se află în libertate, o au din ce în ce mai restrânsă. Naţonaliştii germani, monarhişti şi dânşii, au o tactică mai oportunistă. Dânşii susţin aplicarea planului Dawes în unele regiuni,­­ se fac rezerve acolo unde nu simt nevoia de a-şi ascun­de gândurile adevărate. In general îşi vor păstra locurile, cu câteva excepţii pu­ţin numeroase. Populiştii d-lui Stressemann au aspi­raţii pentru o preponderenţă parlamen­tară, care să dea şefului lor conducerea politicei germane, dar acestor speranţe nu li se atribue mult temei. De fapt, centrul catolic işi va păstra aproape sigur actuala situaţie de ar­bitru în determinarea unei majorităţi, şi partidele republicane către care se de­senează un curent favorabil, vor profita de pierderile extremiştilor de ambele nuanţe. I­­L IMI ! MM ... . exp­........ Reînvierea teatrului de păpuşi In articolul său de ieri, «D. Lupe- Deci, dacă în cursul anului, două datu ucigaşul lui Luchian», frunta- dame aşezate la marginea literatu­şui prozei româneşti de azi, d. Cezar Petrescu a tras cu o nobilă revoltă câteva energice lovituri de spadă — în baltă. Nobila Revoltă a d-lui Ce­zar Petrescu o înţelegem: ea e a noastră a tuturor cari înţelegem ce s’a pierdut pentru mândria cultu­rală şi pentru educaţia artistică a ţării noastre prin vinderea la licita­ţie a celor mai bune tablouri de Lu­­chian. Ele s’au împrăştiat pentru totdeauna în colecţiile particulari­lor. Cine le va putea admira acolo decât fericiţii cumpărători ! Publi­cul va ignora, mai departe opera marelui creator de lumină. Numele lui Luchian, ca şi al lui Grigorescu, va deveni tot mai mult un nume de mitologie. Ce folos pentru posteri­tate că Grigorescu şi Luchian au însemnat în arta românească două momente unice — aşa cum Emine­­scu însemnează în poezie momen­tul unic, — dacă opera unuia a fost asvârlită în barbaria revoluţiei ru­seşti, iar a celuilalt a fost lăsată să se risipească în patru vânturi, când, cu ridicula sumă de 500.000 lei, ar fi putut să fie dăruită de stat ţării întregi pentru veacul veacului! înţelegem revolta dureroasă a d-lui Cezar Petrescu. Ce s’a pierdut în Grigorescu şi în Luchian, cu nimic nu se mai poate repara. Dar d. Al. Lapedatu ! Cu ochii neputinţei sale de cenuşă va fi citit rândurie d-lui Cezar Petrescu şi nu va fi priceput nici de data aceasta nimic, nimic, ni­mic. («O, nimic cât eşti de mare» ! Ai ajuns chiar ministru la Arte 1) Dar poate d. Lapedatu se va dumeri puţintel din rândurile noastre. D-le Am văzut-o în sfârşit şi pe asta. Pro­­fesorul Nicolae lorga învinuit de afaceri­­ D. Virgil Madgearu in veşnica.­­agita, fie de paiafă cu târâte în burtă şi cu mu­zicuţă democratică în cap, a ţinut să nu cruţe Camera de acest spectacol, şi par.­idul său de această scădere. Răspunsul profesorului lorga, a fost trimis de la m­ărfimea de unde d. Mad. ,­gearu se vedea mărunt cu ghiosolănaşul ministru, nu e vorba de un oarecare rab­o, la subțioara aşa cum o va înne. Luchian de care îţi aduci aminte vag că ar fi scris în antichitate Dia­logul Morţilor, sau aşa ceva. E vor­ba de un pictor român, un mare pic­tor român care a murit sărac şi pa­ralitic acum vreun deceniu. Se che­ma tot aşa : Luchian. Ştefan I­u­­chian ! Picta cu predilecţie flori. Şi dacă d-ta ai fi intrat vreodată în­tr’un muzeu de artă europeană, şi dacă ai şti şi d-ta ce e aceea pictură şi dacă ai fi văzut şi tablouri de La­gistra cândva istoria timpurilor noastre de gălăgios vicleim politic. Vedefi scena. Deoparte profesorul lorga al cărui suflet a străbătut cultura romă­n­ească intr’atăta încât »«-fi vine să-l mai numește «domnul lorga», cum nu spui domnul Eminescu, domnul Anatole Prance ori domnul Mihail Sadoveanu; de altă parte d. Madgearu, care e şi dân­sul, dacă nu ne înşelăm, profesor, dar căruia «M.fi vine să-i spui decât «dom. . . . « . Iv­a­nul» după cum spui d. Popescu ori chian, ai şti că aproape nu există în dom­nu­stică pictura universală un mai mare crea­tor de flori ca acest Ştefan Luchian al nostru. Despre acest Luchian zice d. Cezar Petrescu că d-ta l-ai ucis a doua oară... Dar văd bine că nu pricepi nimic. Şi ştiu bine de ce. Fiindcă ciceronele d-tale artistic d. Alexandru Mavrodi nu ţi-a suflat nimic despre acest Luchian. El nu poate preţui decât horticultura d-nei Filotti Athanasiu. Pe aceea îţi po­runceşte s’o cumperi. Şi d-ta te e­­xecuţi cu umilită promptitudine fiindcă­ eşti «un om cum se cade», — cum ar zce milos d. N. Iorga! Dar decât să ne amărîm dând ex­plicaţii zadarnice, hai mai bine să râdem. Fapt e că în materie de artă românească bietul domn Lapedatu e condus de d. Mavrodi. D. Mavrodi face uneori şi lucruri bune — ca să mai acopere pe celelalte. Astfel a instituit la ministerul Artelor două mari premii anuale pentru poezie şi proză. Au fost acordate anul tre­cut d-lor Octavian Goga şi Mihail Sadoveanu. La banchetul cu care au fost sărbătoriţi premiaţii, d. mini­stru Al. Lapedatu «om cum se cade», a mărturisit singur că nu dânsul, ci d. Mavrodi a instituit premiile. Şi-a descoperit astfel motorul actelor sale la ministerul Artelor. nu­ au fost trimise să vadă ce mai e pe la Paris, cu sume de care niciun artist adevărat şi nici o publicaţie românească nu s’au învrednicit, d. Mavrodi le-a trimis. D. Lepedatu numai a iscălit. Dacă Opera Româ­nă a fost concesionată în scandaloa­sele condiţii cunoscute, d. Mavrodi a concesionat-o. D. Lapedatu numai a iscălit. Ce e atunci d. Lapedatu ! E, după propria-i mărturisire, un fel de Vasilache în mâinile d-lui Mavrodi. Când d. Mavrodi, ascuns după paravan, trage sfoara, Vasila­che ridică mâna mecanic şi iscăle­şte o decizie. Când d. Mavrodi nu trage sfoara, Vasilache nu se mişcă. Opera Iri­anchian ar fi intrat în patrimoniul naţional prin acest simplu mecanism al teatrului de păpuşi. Când te gândeşti de ce fleac a­­târnă uneori lucrurile eterne... Radu Miroslav „Afacerile” Profesorului N­ lorga Dorinu Virgilică, aşa­dar, a învinuit pe profesorul Iorga, că tipăreşte cârti pe care câte­odată încasează — oroare ! — 10 la sută din beneficiul net­. Că pe altele le donează pentru a sluji propa­­ganda noastră peste graniţă. Şi că —­ mişelia mişeliilor­­ — pe articolele sale, profesorul Iorga, om sărac, fără alt ve­nit decât leafa şi scrisul, a încasat in câte­va rânduri fantasticile sume de câte­ 1000 lei, atât cât țara plăteşte pe două zile d.lui Virgilică, preţ comicării­lor sale parlamentare Că asemenea netrebnică discuţie s’a putut pune, e semnificativ pentru ni­­velul la care se coboară culturalismul partidului ţărănesc. Sumele primite de oamenii politici care figurează in con­siliile de admnistrație ale tuturor băn­cilor şi întreprinderilor, afacerile scan­­daloase din care şi-a făcut venit chiar fratele celui ce conduce partidul țără­­nesc, cointeresări şi gheşefturi, toate «« însemnează nimic, dispar înaintea crimei săvârşite de profesorul Iorga. închipui­­ţi-vă : a îndrăznit, la zece cărţi scrise gratuit, să primească 10 la sută din loc. -rificiul net al celei de a unsprezecea ! Nemai­pomenit scandal ! Intelegm surâsul feciorelnic al i-lor, Alexandru & Tancred Constantinescu­­... c. P.

Next