Cuvântul, ianuarie 1925 (Anul 2, nr. 46-69)

1925-01-15 / nr. 56

ANUL II No. 56 Redacția și Administrația 4 Str. Sărindar 4 . . . 78­09 Administrat» Telefon: 71­10 Redactia Director: C. GONGOPOL Paşaportul Negru4« tt Roman senzaţional de moravuri contimporane In fiecare zi în pag. 11-a ­oxt.­ La Mulhouse, la Sa­verne, la Col­mar, la Strasbourg, la Metz, la Reichshoffen, nume care tresar în­sângerate din istoria răsboiului franco-german dela 1870, au avut loc în decursul verei mari manifesta­ţi­uni localnice, împotriva unor mă­suri luate de guvernul central fran­cez. La meetingul din Strasbourg, 17000 oameni au fost aduşi cu tre­nuri speciale, iar la picioarele sta­tuie! Iul Kiéber 40000 manifestanţi, au împletit în cântecele lor Marseil­­laise-a cu Te-Deum. E o poveste a­­proape veche acum, dar sgândărită de nouile înăspriri în relaţiile din­tre guvernul francez şi populaţia provinciei pentru a cărei eliberare de fapt s’a deslănţuit războiul. Se vorbeşte despre o «integraţie tota­lă» şi despre o «decepţie Alsaciană». Şi nu în presa de sensaţionale scandaluri desminţite a doua zi, ei în publicaţii cu nume vechi legate d­e viaţa sufletească a Franţei. Astfel, departe de noi, aceleaşi împrejurări, creiază aceleaşi stări de fapte. Citind în numărul de la 3 ianuarie acest an al foarte france­zei «la Revue Hebdomadaire» reca­pitularea raporturilor dintre Fran­ţa şi provincia eliberată, s-ar spu­ne că citim un rezumat al celor în fiecare zi scrise în presa ardeleană. «Se află o întreagă generaţie, care cu rari excepţii, e paralizată în des­voltarea sa , acea a oamenilor care au mai puţin de 50 ani, dintre care mulţi vorbesc stângaci limba fran­ceză şi cari, făcându-şi studiile în germană şi urmând programele german­e, trebuie să se adapteze unei stări de lucruri noui şi întâm­pină grave dificultăţi, fie pentru a-şi face viaţa, fie, ceia ce este mai penibil şi mai amar, pentru a şi-o reface..... Mai e încă, problema unei incorporaţii practice în viaţa eco­nomică a statului francez. Şi Alsa­cia se grupează, nu pentru a se a­­păra, nu pentru a apăra un deşert orgoliu al nu ştiu cărui autonomism teritorial şi administrativ, după ce a aşteptat o jumătate de veac, pen­tru a se da Franţei, dar pentru a apăra ceia ce face puterea şi perso­nalitatea sa, tot ceia ce i-a ajutat să resiste : credinţele, graiul popo­rului, obiceiurile, disciplinele. După funcţionarii prusieni, alsacienii au suportat îndestul de bine funcţio­narii pe care i-a trimis Republica, şi dintre care mulţi (chiar dacă au fost excepţii onorabile şi mângăe­­toare) ignorând lucrurile din Alsa­cia, nepricepuţi, parţiali, deformaţi de rutină şi îndopaţi de prejude­căţile individuale şi centralizatoare care fac ruina noastră, le-au dat o tristă, dar justă ideie a instituţiilor noastre». Această prea lungă citaţie ar fi putut foarte bine să apară într’un ziar ardelean, cu oarecare mici şi neînsemnate schimbări: doar «un­guri» în loc de «germani», «arde­leni» în loc de «alsacieni», «Româ­nia» în loc de «Franţa». Articolul nu s’ar fi deosibit de altul oricare, fiindcă realităţile psicologice sunt aceleaşi. In Alsacia ruptă din car­nea Franţei, rânile se vindecă şi a­­colo anevoie. E aceiaşi epocă de ci­catrizare a cusăturei, până ce pie­lea devine din nou netedă. Şi fiind­că acelaş proces de învinuiri, de nemulţumiri, de criticism şi de bă­nuială, se deschide pretutindeni, e poate acesta un îndemn la mai lar­gă înţelegere a lucrurilor. Intre «regăţean» şi «ardelean», gluma, pa­rodia unei conversaţii ori unui dis­curs, articolul de gazetă, înţelege­rea cu desăvârşire alta a celei mai simple realităţi, concepţia publică, antagonismele intereselor economi­ce, toate se agravează prin pro­funda deosebire a psichologiilor. Soluţii se dau directe multe şi în politică, şi în cabinetele şi diferi­telor ministere, şi în deslegarea chestiilor economice — în ce nu sunt specialişti cu soluţia gata, pusă pe paragrafe şi capitole, în do­sarul din ghiozdan ! Dar, neînţele­gerea cea adâncă porneşte din im­posibilitatea aderenţei sufleteşti. O spune, pentru Alsacia, cu curaj, un francez dintre acei cu 7 răni pe câmpul de luptă. Am putea-o re­peta cu timiditate, şi noi, pen­tru Ardeal. Nu ca o vină, ei ca o consolare. Nil cu­ pesimism, ci tocmai pentru a ne întări convin­gerea că atunci când aceste «gene­raţii sacrificate», psichologiceşte, ina­daptabile nouilor stări de fapt vor face loc altora, atunci conflictul se va deslega de la sine, ca acele no­duri de la funiile corăbiilor care se desfac singure, când nu mai sunt întinse. Cezar Petrescu D.V.Goldiş şi b­otul opozitiei Am citit abia acuma memoriul pe care, d. V. Goldiş şi amicii d-sale din partidul national ardelean, l-au înaintat d-lu­i Iul­iu Maniu, în sco­pul de a-i arăta greşelile, cari după părerea lor, s’au­ făcut în conduce­rea partidului, şi mijloacele propu­se de ei pentru ca partidul naţional să fie în adevăr un factor de con­­ducere a ţării. Lăsând, pentru mo­ment, deoparte istoricul critic al ac­tivităţii partidului de la 1918 până azi,­­vrem să l’arătăm cititorilor, opi­nia d-lui Goldiş asupra rolului pe care ar trebui să-l aibă partidul na­ţional în viitoarea guvernare. «Sun­tem acuzaţi, mi se spune, — zice memoriul — că încercarea noastră atinge solidaritatea partidului în preajma venirii sale la guvern şi în­târzie astfel soluţia crizei, de care suferă tura. Noi credem însă con­trariul şi suntem convinşi, că nă­zuinţele noastre de îndreptare ni­ciodată n’ar fi fost mai justificate, decât tocmai acum, când — fără în­doială — situaţia generală politică a ţării cere un nou guvern» «Fiindcă am socotit ca o nenoro­cire şi pentru partid şi pentru ţară, dacă partidul naţional ar lua gu­vernul în organizaţia sa de azi şi ar fi expus la repetirea greşelilor pri­mei sale guvernări». *Z­oi astfel am socotit ca o neno­rocire, dacă partidul nostru s’ar în­cumeta să guverneze şi să legifere­ze având în opoziţie afară de par­tidul liberal şi celelalte partide din opoziţie de acum. Nici o jertfă nu este prea mare pentru adunarea la un loc a tuturor forţelor politice anti-liberale din ţara românească şi formarea astfel a puternicului par­tid cu adevărat naţional şi demo­crat, care să deschidă naţiunii ro­mâne calea spre fericire, glorie şi mărire, însuşi partidul liberal, dacă păstrează un drum de patriotism în sufletul său, trebue să dorească for­marea acestui nou­ şi mare partid». «Acesta este gândul nostru şi sco­pul năzuinţelor noastre şi în servi­­chii acestui scop dorim a ne anga­ja». Am citat textual întreg pasajul, fiind­că exprimă opinia acestui ziar, Pe care nu ştim cum am repeta-o mai des şi fiindcă ne place când o găsim şi la alţii. Interim Cultul datinei de NICHIFOR CRAINIC Nu odată mi s’a întâmplat să des­­epăr la sfântul mormânt dela Put­­a urmele pioase ale Ateneului po­­ular din Tâtăraşi. In fiecare an,­­ ziua morţii lui Ştefan Voevod, şezământul cultural ieşean porneşte­­pierinat cu cântecele tineretului, la coroane de flori, cu vorbe de re­alegere în evocări de demult, cu mulţimi de oameni ce merg să în­­genunche lângă lespedea de mare, iară sub care doarme omul cel tare în care s’a întrupat din plin ■asa noastră. Ofrandele coroanelor cu inscripţii de închinare se î­n no­­sac în fiecare vară şi se adaugă nereu. Târgurile vechei Moldove şi alătură rând pe rând insignele e­­i­ a­viei lângă acelea ale lacului. Pe drumul croit astfel, am văzut şco­­ala apropiîindu-se de departe. O ară întreagă începe să se mişte, a­trasă tainic şi învăluită de puterile ce zac neputrezite în mormântul voe­­vodal. Cultul lui Ştefan-Vodă, viu şi legendar în massele ţărăneşti, se transfigurează treptat în conştiinţa limpede a intelectualilor. Neamul nostru a avut eroi, a avut martiri dar n’a avut sfinţi. Aceasta nu în­seamnă că n’a siluiţit nevoia sfinţi­lor. Ei au fost totdeauna sfinţi ecu­menici primiţi şi veneraţi odată cu dogma ecumenică. Cultul lui Şte­fan-Vodă însă, tot mai ferbinte şi tot mai religios, evoluiază spre o canonizare a blondului arhanghel cu ochi albaştri. Intelectualitatea noastră vrea să învăluie în sacră veneraţie os din osul ei, suflet din sufletul ei. Ea vrea să ştie acolo sus un exemplar românesc ridicat la demnitatea­ sfinţeniei, învecinat astfel cu divinitatea. Aspiraţia e în sentimentul popular. Până să-l consacre arhiereii, Ştefan cel mare e de veacuri încununat cu nimbul sfinţilor de inima poporului... Spuneam de curând gândurile a­­cestea mar­elui nostru povestitor d. Mihail Sadoveanu. Era după şeză­toarea pe care o făcusem pentru studenţii din Bârlad. Sub vorbele noastre, retrase într’o lojă, tineretu’ împletia şi despletia pe parchet în ghirlănzi de ritmuri, jocurile româ­neşti. Sugestii proaspete inviau în minte cristalizările seculare în care s’a aşezat sufletul rasei. Era un ritm larg, în care sîmţiai pulsul propriu svâcnind în pulsul anonim şi nesfârşit. Mihail Sodoreanu e a­­tât de fraged sufleteşte încât parcă niciodată nu se entusiasmează. Sub uriaşa-i înfăţişare blondă şi calmă, de-o aparentă indiferenţă, entusias­mul său e continuu şi firesc ca o curgere de râu. Cti ritmurile jocuri­lor, sufletul popular, substratul între­gii sale literaturi, îl năvăli. Vorbele noastre i-l trezi sub toate aspectele­­ sclipitoare. Ceea ce îi spusesem de canonizarea lui Ştefan-Vodă i se părea firesc. El cunoştea cultul po­pular mai bine ca noi, el merge a­­nual la Putna şi, suflet al pieri ma­giilor, el vede într’un viitor apro­piat nimbul pe creştetul celui care a fost ctitor a peste patruzeci de biserici. Ce poate fi mai firesc ! Şi’n ritmul jocurilor ce se desfă­şurau sub ochii noştri, Mihai Sado­veanu ne vorbi de legende, ne spu­se versuri strălucite din Mioriţa în variante găsite de dânsul, analiză marile imagini colorate de glumă ale Pluguşorului popular şi, încălzin­­dui-se, grăi de minunatele lucruri pe care le-a pus la cale cu neobositul prieten C. Ifrim, conducătorul AU,­neului din Tătăraşi, la Teatrul Na­­ional din Iaşi, ei au organizat de sărbători un festival pentru reîn­vierea datinei Steaua, Colindele, Pluguşorul, Capra, Vicleimul, Sor­cova şi toate obiceiurile sărbătoreşti au fost aduse pe scenă, selecţiona­te prin concurs şi premiate cele mai autentic româneşti dintre ele S-au împărţit premii de 50.000 de lei, bani strânşi din contribuţia benevolă publicului ieşian care a fost de faţă în mare număr şi ptin de însufle­ţire. Ne-a spus că sub indicaţiile sale tânărul scriitor Sandu Teleajen a refăcut şi purificat textul Vicleimu­lui, iar textul teatrului de păpuşi va fi prelucrat în versul scăpărător al lui G. Topârceanu. Ieşenii aceştia liniştiţi s’au aplecat cu dragoste şi înţelegere să pipăe, să reînvie şi să înnoiască vechile forme de artă sim­plă în care s’a cristalizat sufletul rasei. Ei au de gând să coboare cu asemenea mândre reprezentaţii şi aici în inima Bucureştiului zbuciu­mat, împestriţat şi repede untător. Reînvierea datinei ei o socot un a­­postolat şi-l iau bucuroşi asupră-le... Vorbia în graiu aşezat şi simplu Mihail Sadoveanu şi ni se părea că deasupra noastră freamătă din frunză legendară acel stejar de la Orheiu cu mii de rădăcini înfipte în pământul ţării, — imagine pe care Sadoveanu şi-a însuşit-o când intra biruitor şi liniştit în Acade­mia Română... Cu înviorările vorbelor sale în minte, mergeam peste două zile să ţin o conferinţă la Râmnicul Sărat. Când am intrat, sala era o feerie­­ multicoloră. Doamnele şi domnişoa­rele erau în costum naţional Cele mai multe în costumul ţinutului râmnicean. Ce m’a uimit e că mulţi dintre intelectuali, — avocaţi, ofi­ţeri, studenţi, — erau şi ei îmbră­caţi ţărăneşte. Nu în costume de contrafacere carnavalescă, ci în straie ţărăneşti adevărate. Mi­nunea mi-a fost lămurită cu mân­drie: în localitate există o veche so­cietate pentru cultivarea jocurilor naţionale «Chindia», întemeiată şi condusă de un bogătaş, d. M. Ciur­­cu, prietenul lui Al. Vlahuţă şi co­lecţionar de tablouri între care lo­cul întâiu îl ocupă Grigorescu şi Luchian L-am văzut apoi pe acest simpatic bătrân săltând în fruntea horelor cu o vioiciune care întrecea pe a celor doi «flăcăi» ai săi ce dă­deau căciula pe sprânceană şi bă­­teau parchetul cu opinca. Dar în seara aceea înflăcărată de colori şi de ritmuri am înţeles un lucru : ce extraordinară influenţă educativă exercită acolo amintirea lui Grigo­rescu şi prezenţa tablourilor lui. O doamnă care purta cu maestate co­stumul ţărancelor lui mi-a lămurit cum îşi alegea Grigorescu acest co­stum de pe planurile Râmnicului. Râmnicenii se recunosc în opera ma­relui pictor şi siluetele care se în­­turnau în horă păreau în adevăr desprinse din pânzele vizionarului. Priviam sărbătoarea de colori şi în­ţelegeam că această surprinzătoare «Chindie» îşi are obârşia în cele câ­teva tablouri ale lui Grigorescu d­e casa primitoare a d-lui Chireu. Era opera lui postumă şi vie. Clasa noastră cultă, înstrăinată până la războiu, îşi cântă rădăcinile româneşti, se romanizează. Feno­menul e mult mai întins decât aceste două trei constatări de proces ver­bal. Şi el nu vine fără adânci­­a­tisfacţii pentru noi cari îl vi­sac propagăm. 4 PAGINI 2 Hi ** 'Joi 15 Ianuarie 1925 D. N. Iorga a plecat la Paris, un­de va lipsi două luni; d. Maniu s’a dus pentru câteva zile la Cluj, d. I. Mihalache se află la Topoloveni. Şefii lipsesc, dar negocierile pen­­tru înţelegerea opoziţiei nu stag­nează. Declaraţiile l­ui N. Iorga In ori­ce caz absenţa dlui N. Ior­­ga nu va fi nici un motiv de întâr­ziere în pecetluirea unui acord al o­­poziţiei, care dacă nu va fi largul bloc atât de necesar ce s’a crezut un moment posibil, — totuşi va ajunge la cimentarea unui mare partid în stare să asume imediat răspunderea situaţiunei. Şeful partidului naţionalist al po­porului care nu era în cele mai ex­celente raporturi­­personale cu Unii dintre fruntaşii partidului naţional, le-a restabilit în cordialitatea care le caracteriza pe vremea Federaţiei na­ţionale. Aceasta a îngăduit şi mai uşor d-lui N. Iorga ca, plecând in străinătate să dea plenipotenţă absolută d-lui C. Argetoianu de-a semna în ce condi­­ţiuni va crede şi când va crede for­ma de înţelegere la care s’ar ajunge. Declaraţiile făcute de d. N. Iorga pe peronul gărei Craiova în minu­­tele de oprire ale Simplonului sunt limpezi şi categorice în sensul de mai sus. Este Un mare câştig pentru pune­rea la punct a tratativelor despre care,­­ în ce priveşte o latură a lor,­­SE POATE SPUNE CA AU TRE­cU­T dincolo de toate con­TROVERSELE PRINCIPIALE. Frumoasa pildă de desinteresare dată de d. N. Iorga este şi o încura­jare mai mult pentru optimismul cu care unii negociatori privesc situa­ţia. Nemulţumiri între ţărănişti niştit Cuvântul, a precizat la timp şi în mod documentat, atitudinile care împedică acordul. Trebue să adăugăm însă că punc­tul de vedere al d-lui Mihalache, pe care l-am indicat pe larg, nu are aprobarea tuturor fruntaşilor ţă­rănişti. Consfătuirea­­ de la Topoloveni a pus în evidenţă acel’ fapt. Teoria d-lui Mihalach­e nu numai în che­stia Sterei, dar, şi în ce priveşte pre­­lungirea guvernărei liberale, nu convine de loc­­nici unora care stau alături de d-sa la conducere, —nici mai ales grosului partidului. Exemplul acelor organizaţii din Moldova care s-au declarat făţiş pentru o fuziune, indiferent de opi­nia centrului, este simptomatic. Adaugăm că contagiu­nea c­reşte... Şefii de orga­nizaţii din aproape toată ţara spun, că zădărnicirea sistematică a tuturor înţe­legerilor plănuite până a­­travi, lase un efect desas­tros asupra maselor parti­dului, cărora le este leha­mite de atâta agitaţie în sec. Perspectiva ca ţărăniştii să rămâe izolaţi într’o nouă opoziţie după căde­rea liberalilor, ar avea fu­neste rezultate asupra in­­tegrităţii partidului. Colaborarea opiniei publice De altfel un element nou­ contri­­bue la fortificarea cel puţin a unora dintre partidele opoziţiei, în dorinţa de a realiza o înţelegere. Acel element, în afară de cadrele acelor partide, câştigate deabinelea, precum am arătat, acestei idei, este opiniunea publică. Credem a şti că alăturea de senti­mentul factorilor constituţionali, unii conducători ai opoziţiei au căpă­tat indicaţiuni sugestive despre dis­creditul în care opoziţia ar cădea faţă de opinia ţarei neînregimenta­tă, dovedindu-se incapabilă de solu­­ţiuni creatoare- ANCHETE POLITICE Tratez, tratezi, tratează... Noui perspective de acord între partidele de opoziţie.-Fruntaşii ţărănişti deosebiţi în pateri.-Numeroase organizaţii din toate partidele re­clamă blocul.-Se zice opinia publică In privinţa negocierilor că țără­ POLITICA PENTRU MAI TÂRZIU Poetul Ion Minulscu spre a da o înfăţişare cât mai revoluţionară romanţelor sale — dealtfel foarte puţin inovatoare în lirică — le-a dat titlul «Romanţe pentru mai târziu», adică ritmul lor nu se po­trivea cu sensibilitatea contempo­raneităţii şi erau destinate unui «mai târziu» ipotetic. D. Ion Minulescu şi şcoala sa au renunţat de mult la lozinca «pen­tru mai târziu» înţelegând că ideia ori e bună şi «pentru azi» ea să fie valabilă şi «pentru mai târziu» ori este neavenită pentru toate timpurile. Formula simbo­listă părăsită de poeţi a fost re­luată de unii oameni politici, prea timizi în faţa actualităţii plină de răspunderi şi pregătiţi să fecundeze verbal, taina unui «mai târziu» plin de evanescente îngăduievţi. Polities nu înseamnă numai ati­tudine critică de spectator, ea nu-ţi îngădui o detaşare din actuali­tate şi un vagabondaj ideologic, o evadare din severa disciplină a re­alităţilor imediate. Anticipări!« cu accent profetic ,Sunt îngăduite pe acelaş plan ca şi utopiile; ele animează poetic frământarea politică Partidul ţărănesc, se pare a ră­mas sedus de făgăduitoarea poli­tică «pentru mai târziu». In faţa nevoilor precise ale mo­mentului, nevoi care se prelungesc într’un viitor şi a căror durată stă în voinţa de muncă a partide­lor, partidul ţărănesc se retran­­şează într’o ideologie abstinentă. Este adevărat că o politică eco­nomică nefastă a împins ţara pe marginea prăpăstiei, este adevărat că toată lumea şi-a ostenit puterea de aşteptare,— doar partidul tară­­nesc a dus cea mai înverşunată luptă şi în parlament şi prin presă spre a curma cu un ceas mai de­vreme un regim nefast, — cu toate acestea soarta guvernării de mâi­ne a ţării nu-l interesează — par­tidul ţărănesc aşteaptă şi se re­zervă «pentru mai târziu». Paradoxul acestei atitudini nu poate stârni decât nedumeriri, căci se fixează pe planul absur­dului. Politica poate avea ca punct de plecare o contemplaţie zămisli­­toare de ideologii, dar politica nu poate rămânea continua prizonieră a contemplaţiei, omul politic — cu atât mai vârtos un partid, — tre­bue să coboare în arenă, realita­tea actuală trebue să primească acţiunea străduinţelor lui neîntre­rupte, cum primeşte fierul roşu­ lovitura ritmică a ciocanelor. Rea­litatea vrăşmaşă nu se transformă decât sub presiunea energică a li­nei voinţi de mai bine. «Pe noi nu ne interesează guvernul de mâine, nici chiar acel ce-l va ur­ma, noi aşteptăm o transformare a ţărănimii prin continua creştere a conştiinţei ei de clasă şi preci­zarea politicei noastre în gându­rile maselor rurale, ca singura po­litică ce o pot face. Noi facem po­litică «pentru mai târziu». Poate din punctul de vedere al purităţii mitului, partidul ţărănesc să aibă dreptate. Taina reţetei în­chisă vrăjito este Intr’o «seceră» poate seduce cu o putere hipnotiză massele rurale. Dar dacă părăseşti unghiul inte­reselor de partid, şi te plasezi, sub perspectiva destinelor ţării ame­ninţate, atunci politica contem­plativă, «pentru mai târziu» apare ca o vinovată dezertare. Guvernul de mâine aşa cum va fi constituit şi după ceia ce va realiza are să hotărască dacă ţara poate păşi pe drumul cuminte al înfăptuirilor sau se va prăbuşi în spasmele a­narhice ale revoluţiei. Pam­fil Şelearu D. DR. LUPU In marginea evenimentelor petrecute sau aşteptat Spre o nouă ştiinţă -exch Din tot zbuciumul politic legat de raporturile internaţionale şi de ros­turile naţionale ale fiecărui stat, din crizele ministeriale pe care ni le aduc aproape în fiecare chenzină telegramele de peste hotare, din de­zbaterile şirului nesfârşit de confe­rinţe vagabonde în Capitalele Eu­ropei, se ridică o afirmaţie în fieca­re zi tot mai puternică: că o ştiinţă raţională a guvernării va putea şi va trebui să se impună. Deja omenirea, creer al pământu­lui, considerată prin raport la mas­sa planetei, ca celule cerebrale prin raport la individ, devine tot mai mult obiectul unei terapeutici defi­nite şi precise. Ca şi simplele orga­nisme, ştim că inteligenţa popoare­lor a cunoscut perioade de sănătate agitată (barbarie), altele de inerva­­re exterioară (fanatism religios), altele de activitate internă, medita­tivă, raţionantă (civilizaţie, ştiinţă, misticism), altele de pletoră şi de mistuire (decadenţă). Fiecare din aceste faze ale creşterii sau senilită­ţii naţiunilor, rămâne constatată de către toate documentele geologi­ei, legendelor, istoriei. E o banali­tate s’o mai spunem, de­oarece me­taforele uzuale consacră modul a­­cesta de a gândi de secole. Minuţioasele investigaţiuni ale sociologilor au ştiut să descopere cauzele depărtate ale acestor feno­mene principale. Crimele şi configu­raţia fizică a patriilor creiază după necesităţile vitale ale locului, ca­racterul rasei. Prin alteraţiuni suc­cesive, obiceiurile mai întâi utilita­re ajung tradiţionale, religioase, sau pur şi simplu legale. înlănţui­rea constatărilor făcute prin cerce­tările ştiinţei acesteia ajunge să creieze o patologie a popoarelor. Bolile copilăriei, tinereţii, maturită­ţii şi senilităţii raselor sunt cuno­scute cu exactitate. Se stabilesc diagnosticări Se alc­ătuesc leacuri După marea de sânge a răsboaielor, după purgativul epidemiilor, ur­­mează T*«cnwv* Se concepe uşor că pentru a ex­pune aceste diagnosticări şi a trata bolile după temperamentale genera­ţiilor, a uşura sau a vindeca, cutare fost sau actual militar plin de bra­vură sau cutare avocat cu vorbărie ilustră va fi lipsit de instrucţiunea indispensabilă. Până mai în timpul din urmă, so­cietăţile au câştigat intensitatea vi­­goarei lor prin credinţa în indivizi (eroi, şefi, conducători) în zei sau n ele înşile ca Roma. Ele s’au slă­bit îndată ce simţul critic şi creşte­rea ştiinţei au suprimat această cre­dinţă. Omul euragios este o minte simplă, înzestrat cu un exces de va­nitate, el nu-şi închipuie cu sinceri­tate putinţa unei credinţe mai bune în stare să-l doboare. El se repede la luptă, sigur că va învinge­ legen­da lui Achille scăldat în apa Styxu­­lui şi ajuns astfel invulnerabil do­vedeşte bine această ideie iniţială a omului curajos. Simţul onoare! s’a manifestat mult mai târziu. Vulnerabilitatea călcâiului lui Achille a fost desigur o împrejurare prinsă de rapsozi mult timp după prima versiune. Civilizatul, pe care l’a instruit experienţa istoriilor, literaturilor, dogmelor, nu mai posedă mândria naivă a vigoarei care dă patriotis­mul eroic. Energia îl părăseşte, fiindcă el nu mai crede în infaili­bilitatea puterii sale. Desigur, e în stare să-şi sacrifice viaţa pentru un ideal de convenienţe, dar sacri­ficiul acesta indică slăbiciunea con­simţită şi acceptarea înfrângerii. Nu mai e curagiul epocilor eroice. Şi de la individul de elită convin­gerea aceasta trece la poporul în­treg. Ne place să socotim că am intrat de-acum într’o epocă de sedimen­tare a ideilor şi popoarelor; tenta­tivele de armonizare cu toate izbuc­nirile continuie a unor noui con­flicte, ne arată posibilitatea unei potoliri mai temeinice. Aici inter­vine adevărata operă a nouii socio­logii. Graţie terapeuticei ei ar pu­tea fi îngrijite părţile încă bolnave ale omenirei, cu făgădueli de vin­decare. Ceea ce e mai greu însă e a face ca mulţimile să accepte domnia in­teligenţii, să părăsească încrederea pe care o acordă mediocrităţii a­­firmată nu prin opere utile ci prin vorbărie şi prin clovnerie. O ştiinţă nouă se va naşte de­si­gur din atâtea conciliabule şi trata­tive, o ştiinţă pe care intelectualii generaţiilor care se ridică o vor în­druma spre maturitate şi în vreme ce ea se va desvolta, inteligenţele se vor adapta teoriei ei spre a o realiza cu eficacitate. Dr. Datoriile interaliate SUGESTIUNILE D-LUI HERRIOT Relaţiunile telegrafice pe care le pri­mim asupra lucrărilor conferinţei finan­ciare interaliate nu vorbesc, şi este ex­plicabil de ce, despre o latură foarte interesan­tă a conversaţi­ilor ce au loc. In adevăr, pe când desbateri oficiale se ţin pentru repartiza­rea sumelor da­torite de Germa­nia con­frm pla­nului Dawes, în­treţineri oficioa­se produc în ches­tia foarte spi­noasă a datori­­ilor interaliate. Se ştie că un dezacord destul de pro­nunţat se iscase, înainte de conferinţa interaliată, între Anglia şi Statele­ Unite, sub raportul încasării de către America a datoriilor din Franţa. Marea Britanie nu admitea să se plă­tească Americei şi dânsei nu, pretinzând că Franţa ar trebui să se libereze mai întâi de vechiul creditor, în speţă An­glia. Negocierile începute pe chestia dato­riilor între Franţa şi Statele-Unite mă­rise îngrijorarea şi reaua dispoziţie en­gleză.-------- —T-f-«— Se pare că acum lucrurile s’ar găsi pe un tărâm mai favorabil şi un acord a­­propiat între Statele-Unite, Franţa şi Anglia pe chestia datoriilor ar fi pro­babil. In orice caz Anglia nu se mai opune ca Statele-Unite să facă Franţei condi­­ţiuni mai favorabile, deşi prima notă britanică spune că «Anglia cere aliaţi­lor săi debitori vărsăminte egale sume­lor pe care le va plăti Statelor-Unite». In această chestie a condiţiunilor se spune, după informaţiuni din Washing­ton că d Harriot primul ministru fran­cez­ ar fi făcut următoarele sugestiuni : un moratoriu de 10 ani, — şi după acest răstimp plăţi eşalonate pe o perioadă de 99 de ani, cu un procent de 0.50%. Nu se cunoaşte încă impresiunea pro­­­dusă în cercurile autorizate americane de sugestiunile d-lui Harriot, însă fapt este că campania dusă de o parte a pre­sei americane contra Franței, spunân­­du-se să nu i se mai dea nici un ban până ce nu-și va plăti datoriile în Ame­rica acea campanie a încetat. D. HERRIOT O

Next