Cuvântul, ianuarie 1925 (Anul 2, nr. 46-69)
1925-01-15 / nr. 56
ANUL II No. 56 Redacția și Administrația 4 Str. Sărindar 4 . . . 7809 Administrat» Telefon: 7110 Redactia Director: C. GONGOPOL Paşaportul Negru4« tt Roman senzaţional de moravuri contimporane In fiecare zi în pag. 11-a oxt. La Mulhouse, la Saverne, la Colmar, la Strasbourg, la Metz, la Reichshoffen, nume care tresar însângerate din istoria răsboiului franco-german dela 1870, au avut loc în decursul verei mari manifestaţiuni localnice, împotriva unor măsuri luate de guvernul central francez. La meetingul din Strasbourg, 17000 oameni au fost aduşi cu trenuri speciale, iar la picioarele statuie! Iul Kiéber 40000 manifestanţi, au împletit în cântecele lor Marseillaise-a cu Te-Deum. E o poveste aproape veche acum, dar sgândărită de nouile înăspriri în relaţiile dintre guvernul francez şi populaţia provinciei pentru a cărei eliberare de fapt s’a deslănţuit războiul. Se vorbeşte despre o «integraţie totală» şi despre o «decepţie Alsaciană». Şi nu în presa de sensaţionale scandaluri desminţite a doua zi, ei în publicaţii cu nume vechi legate de viaţa sufletească a Franţei. Astfel, departe de noi, aceleaşi împrejurări, creiază aceleaşi stări de fapte. Citind în numărul de la 3 ianuarie acest an al foarte francezei «la Revue Hebdomadaire» recapitularea raporturilor dintre Franţa şi provincia eliberată, s-ar spune că citim un rezumat al celor în fiecare zi scrise în presa ardeleană. «Se află o întreagă generaţie, care cu rari excepţii, e paralizată în desvoltarea sa , acea a oamenilor care au mai puţin de 50 ani, dintre care mulţi vorbesc stângaci limba franceză şi cari, făcându-şi studiile în germană şi urmând programele germane, trebuie să se adapteze unei stări de lucruri noui şi întâmpină grave dificultăţi, fie pentru a-şi face viaţa, fie, ceia ce este mai penibil şi mai amar, pentru a şi-o reface..... Mai e încă, problema unei incorporaţii practice în viaţa economică a statului francez. Şi Alsacia se grupează, nu pentru a se apăra, nu pentru a apăra un deşert orgoliu al nu ştiu cărui autonomism teritorial şi administrativ, după ce a aşteptat o jumătate de veac, pentru a se da Franţei, dar pentru a apăra ceia ce face puterea şi personalitatea sa, tot ceia ce i-a ajutat să resiste : credinţele, graiul poporului, obiceiurile, disciplinele. După funcţionarii prusieni, alsacienii au suportat îndestul de bine funcţionarii pe care i-a trimis Republica, şi dintre care mulţi (chiar dacă au fost excepţii onorabile şi mângăetoare) ignorând lucrurile din Alsacia, nepricepuţi, parţiali, deformaţi de rutină şi îndopaţi de prejudecăţile individuale şi centralizatoare care fac ruina noastră, le-au dat o tristă, dar justă ideie a instituţiilor noastre». Această prea lungă citaţie ar fi putut foarte bine să apară într’un ziar ardelean, cu oarecare mici şi neînsemnate schimbări: doar «unguri» în loc de «germani», «ardeleni» în loc de «alsacieni», «România» în loc de «Franţa». Articolul nu s’ar fi deosibit de altul oricare, fiindcă realităţile psicologice sunt aceleaşi. In Alsacia ruptă din carnea Franţei, rânile se vindecă şi acolo anevoie. E aceiaşi epocă de cicatrizare a cusăturei, până ce pielea devine din nou netedă. Şi fiindcă acelaş proces de învinuiri, de nemulţumiri, de criticism şi de bănuială, se deschide pretutindeni, e poate acesta un îndemn la mai largă înţelegere a lucrurilor. Intre «regăţean» şi «ardelean», gluma, parodia unei conversaţii ori unui discurs, articolul de gazetă, înţelegerea cu desăvârşire alta a celei mai simple realităţi, concepţia publică, antagonismele intereselor economice, toate se agravează prin profunda deosebire a psichologiilor. Soluţii se dau directe multe şi în politică, şi în cabinetele şi diferitelor ministere, şi în deslegarea chestiilor economice — în ce nu sunt specialişti cu soluţia gata, pusă pe paragrafe şi capitole, în dosarul din ghiozdan ! Dar, neînţelegerea cea adâncă porneşte din imposibilitatea aderenţei sufleteşti. O spune, pentru Alsacia, cu curaj, un francez dintre acei cu 7 răni pe câmpul de luptă. Am putea-o repeta cu timiditate, şi noi, pentru Ardeal. Nu ca o vină, ei ca o consolare. Nil cu pesimism, ci tocmai pentru a ne întări convingerea că atunci când aceste «generaţii sacrificate», psichologiceşte, inadaptabile nouilor stări de fapt vor face loc altora, atunci conflictul se va deslega de la sine, ca acele noduri de la funiile corăbiilor care se desfac singure, când nu mai sunt întinse. Cezar Petrescu D.V.Goldiş şi botul opozitiei Am citit abia acuma memoriul pe care, d. V. Goldiş şi amicii d-sale din partidul national ardelean, l-au înaintat d-lui Iuliu Maniu, în scopul de a-i arăta greşelile, cari după părerea lor, s’au făcut în conducerea partidului, şi mijloacele propuse de ei pentru ca partidul naţional să fie în adevăr un factor de conducere a ţării. Lăsând, pentru moment, deoparte istoricul critic al activităţii partidului de la 1918 până azi,vrem să l’arătăm cititorilor, opinia d-lui Goldiş asupra rolului pe care ar trebui să-l aibă partidul naţional în viitoarea guvernare. «Suntem acuzaţi, mi se spune, — zice memoriul — că încercarea noastră atinge solidaritatea partidului în preajma venirii sale la guvern şi întârzie astfel soluţia crizei, de care suferă tura. Noi credem însă contrariul şi suntem convinşi, că năzuinţele noastre de îndreptare niciodată n’ar fi fost mai justificate, decât tocmai acum, când — fără îndoială — situaţia generală politică a ţării cere un nou guvern» «Fiindcă am socotit ca o nenorocire şi pentru partid şi pentru ţară, dacă partidul naţional ar lua guvernul în organizaţia sa de azi şi ar fi expus la repetirea greşelilor primei sale guvernări». *Zoi astfel am socotit ca o nenorocire, dacă partidul nostru s’ar încumeta să guverneze şi să legifereze având în opoziţie afară de partidul liberal şi celelalte partide din opoziţie de acum. Nici o jertfă nu este prea mare pentru adunarea la un loc a tuturor forţelor politice anti-liberale din ţara românească şi formarea astfel a puternicului partid cu adevărat naţional şi democrat, care să deschidă naţiunii române calea spre fericire, glorie şi mărire, însuşi partidul liberal, dacă păstrează un drum de patriotism în sufletul său, trebue să dorească formarea acestui nou şi mare partid». «Acesta este gândul nostru şi scopul năzuinţelor noastre şi în servichii acestui scop dorim a ne angaja». Am citat textual întreg pasajul, fiindcă exprimă opinia acestui ziar, Pe care nu ştim cum am repeta-o mai des şi fiindcă ne place când o găsim şi la alţii. Interim Cultul datinei de NICHIFOR CRAINIC Nu odată mi s’a întâmplat să desepăr la sfântul mormânt dela Puta urmele pioase ale Ateneului poular din Tâtăraşi. In fiecare an, ziua morţii lui Ştefan Voevod, şezământul cultural ieşean porneştepierinat cu cântecele tineretului, la coroane de flori, cu vorbe de realegere în evocări de demult, cu mulţimi de oameni ce merg să îngenunche lângă lespedea de mare, iară sub care doarme omul cel tare în care s’a întrupat din plin ■asa noastră. Ofrandele coroanelor cu inscripţii de închinare se în nosac în fiecare vară şi se adaugă nereu. Târgurile vechei Moldove şi alătură rând pe rând insignele ei aviei lângă acelea ale lacului. Pe drumul croit astfel, am văzut şcoala apropiîindu-se de departe. O ară întreagă începe să se mişte, atrasă tainic şi învăluită de puterile ce zac neputrezite în mormântul voevodal. Cultul lui Ştefan-Vodă, viu şi legendar în massele ţărăneşti, se transfigurează treptat în conştiinţa limpede a intelectualilor. Neamul nostru a avut eroi, a avut martiri dar n’a avut sfinţi. Aceasta nu înseamnă că n’a siluiţit nevoia sfinţilor. Ei au fost totdeauna sfinţi ecumenici primiţi şi veneraţi odată cu dogma ecumenică. Cultul lui Ştefan-Vodă însă, tot mai ferbinte şi tot mai religios, evoluiază spre o canonizare a blondului arhanghel cu ochi albaştri. Intelectualitatea noastră vrea să învăluie în sacră veneraţie os din osul ei, suflet din sufletul ei. Ea vrea să ştie acolo sus un exemplar românesc ridicat la demnitatea sfinţeniei, învecinat astfel cu divinitatea. Aspiraţia e în sentimentul popular. Până să-l consacre arhiereii, Ştefan cel mare e de veacuri încununat cu nimbul sfinţilor de inima poporului... Spuneam de curând gândurile acestea marelui nostru povestitor d. Mihail Sadoveanu. Era după şezătoarea pe care o făcusem pentru studenţii din Bârlad. Sub vorbele noastre, retrase într’o lojă, tineretu’ împletia şi despletia pe parchet în ghirlănzi de ritmuri, jocurile româneşti. Sugestii proaspete inviau în minte cristalizările seculare în care s’a aşezat sufletul rasei. Era un ritm larg, în care sîmţiai pulsul propriu svâcnind în pulsul anonim şi nesfârşit. Mihail Sodoreanu e atât de fraged sufleteşte încât parcă niciodată nu se entusiasmează. Sub uriaşa-i înfăţişare blondă şi calmă, de-o aparentă indiferenţă, entusiasmul său e continuu şi firesc ca o curgere de râu. Cti ritmurile jocurilor, sufletul popular, substratul întregii sale literaturi, îl năvăli. Vorbele noastre i-l trezi sub toate aspectele sclipitoare. Ceea ce îi spusesem de canonizarea lui Ştefan-Vodă i se părea firesc. El cunoştea cultul popular mai bine ca noi, el merge anual la Putna şi, suflet al pieri magiilor, el vede într’un viitor apropiat nimbul pe creştetul celui care a fost ctitor a peste patruzeci de biserici. Ce poate fi mai firesc ! Şi’n ritmul jocurilor ce se desfăşurau sub ochii noştri, Mihai Sadoveanu ne vorbi de legende, ne spuse versuri strălucite din Mioriţa în variante găsite de dânsul, analiză marile imagini colorate de glumă ale Pluguşorului popular şi, încălzindui-se, grăi de minunatele lucruri pe care le-a pus la cale cu neobositul prieten C. Ifrim, conducătorul AU,neului din Tătăraşi, la Teatrul Naional din Iaşi, ei au organizat de sărbători un festival pentru reînvierea datinei Steaua, Colindele, Pluguşorul, Capra, Vicleimul, Sorcova şi toate obiceiurile sărbătoreşti au fost aduse pe scenă, selecţionate prin concurs şi premiate cele mai autentic româneşti dintre ele S-au împărţit premii de 50.000 de lei, bani strânşi din contribuţia benevolă publicului ieşian care a fost de faţă în mare număr şi ptin de însufleţire. Ne-a spus că sub indicaţiile sale tânărul scriitor Sandu Teleajen a refăcut şi purificat textul Vicleimului, iar textul teatrului de păpuşi va fi prelucrat în versul scăpărător al lui G. Topârceanu. Ieşenii aceştia liniştiţi s’au aplecat cu dragoste şi înţelegere să pipăe, să reînvie şi să înnoiască vechile forme de artă simplă în care s’a cristalizat sufletul rasei. Ei au de gând să coboare cu asemenea mândre reprezentaţii şi aici în inima Bucureştiului zbuciumat, împestriţat şi repede untător. Reînvierea datinei ei o socot un apostolat şi-l iau bucuroşi asupră-le... Vorbia în graiu aşezat şi simplu Mihail Sadoveanu şi ni se părea că deasupra noastră freamătă din frunză legendară acel stejar de la Orheiu cu mii de rădăcini înfipte în pământul ţării, — imagine pe care Sadoveanu şi-a însuşit-o când intra biruitor şi liniştit în Academia Română... Cu înviorările vorbelor sale în minte, mergeam peste două zile să ţin o conferinţă la Râmnicul Sărat. Când am intrat, sala era o feerie multicoloră. Doamnele şi domnişoarele erau în costum naţional Cele mai multe în costumul ţinutului râmnicean. Ce m’a uimit e că mulţi dintre intelectuali, — avocaţi, ofiţeri, studenţi, — erau şi ei îmbrăcaţi ţărăneşte. Nu în costume de contrafacere carnavalescă, ci în straie ţărăneşti adevărate. Minunea mi-a fost lămurită cu mândrie: în localitate există o veche societate pentru cultivarea jocurilor naţionale «Chindia», întemeiată şi condusă de un bogătaş, d. M. Ciurcu, prietenul lui Al. Vlahuţă şi colecţionar de tablouri între care locul întâiu îl ocupă Grigorescu şi Luchian L-am văzut apoi pe acest simpatic bătrân săltând în fruntea horelor cu o vioiciune care întrecea pe a celor doi «flăcăi» ai săi ce dădeau căciula pe sprânceană şi băteau parchetul cu opinca. Dar în seara aceea înflăcărată de colori şi de ritmuri am înţeles un lucru : ce extraordinară influenţă educativă exercită acolo amintirea lui Grigorescu şi prezenţa tablourilor lui. O doamnă care purta cu maestate costumul ţărancelor lui mi-a lămurit cum îşi alegea Grigorescu acest costum de pe planurile Râmnicului. Râmnicenii se recunosc în opera marelui pictor şi siluetele care se înturnau în horă păreau în adevăr desprinse din pânzele vizionarului. Priviam sărbătoarea de colori şi înţelegeam că această surprinzătoare «Chindie» îşi are obârşia în cele câteva tablouri ale lui Grigorescu de casa primitoare a d-lui Chireu. Era opera lui postumă şi vie. Clasa noastră cultă, înstrăinată până la războiu, îşi cântă rădăcinile româneşti, se romanizează. Fenomenul e mult mai întins decât aceste două trei constatări de proces verbal. Şi el nu vine fără adânciatisfacţii pentru noi cari îl visac propagăm. 4 PAGINI 2 Hi ** 'Joi 15 Ianuarie 1925 D. N. Iorga a plecat la Paris, unde va lipsi două luni; d. Maniu s’a dus pentru câteva zile la Cluj, d. I. Mihalache se află la Topoloveni. Şefii lipsesc, dar negocierile pentru înţelegerea opoziţiei nu stagnează. Declaraţiile lui N. Iorga In orice caz absenţa dlui N. Iorga nu va fi nici un motiv de întârziere în pecetluirea unui acord al opoziţiei, care dacă nu va fi largul bloc atât de necesar ce s’a crezut un moment posibil, — totuşi va ajunge la cimentarea unui mare partid în stare să asume imediat răspunderea situaţiunei. Şeful partidului naţionalist al poporului care nu era în cele mai excelente raporturipersonale cu Unii dintre fruntaşii partidului naţional, le-a restabilit în cordialitatea care le caracteriza pe vremea Federaţiei naţionale. Aceasta a îngăduit şi mai uşor d-lui N. Iorga ca, plecând in străinătate să dea plenipotenţă absolută d-lui C. Argetoianu de-a semna în ce condiţiuni va crede şi când va crede forma de înţelegere la care s’ar ajunge. Declaraţiile făcute de d. N. Iorga pe peronul gărei Craiova în minutele de oprire ale Simplonului sunt limpezi şi categorice în sensul de mai sus. Este Un mare câştig pentru punerea la punct a tratativelor despre care, în ce priveşte o latură a lor,SE POATE SPUNE CA AU TREcUT dincolo de toate conTROVERSELE PRINCIPIALE. Frumoasa pildă de desinteresare dată de d. N. Iorga este şi o încurajare mai mult pentru optimismul cu care unii negociatori privesc situaţia. Nemulţumiri între ţărănişti niştit Cuvântul, a precizat la timp şi în mod documentat, atitudinile care împedică acordul. Trebue să adăugăm însă că punctul de vedere al d-lui Mihalache, pe care l-am indicat pe larg, nu are aprobarea tuturor fruntaşilor ţărănişti. Consfătuirea de la Topoloveni a pus în evidenţă acel’ fapt. Teoria d-lui Mihalache nu numai în chestia Sterei, dar, şi în ce priveşte prelungirea guvernărei liberale, nu convine de locnici unora care stau alături de d-sa la conducere, —nici mai ales grosului partidului. Exemplul acelor organizaţii din Moldova care s-au declarat făţiş pentru o fuziune, indiferent de opinia centrului, este simptomatic. Adaugăm că contagiunea creşte... Şefii de organizaţii din aproape toată ţara spun, că zădărnicirea sistematică a tuturor înţelegerilor plănuite până atravi, lase un efect desastros asupra maselor partidului, cărora le este lehamite de atâta agitaţie în sec. Perspectiva ca ţărăniştii să rămâe izolaţi într’o nouă opoziţie după căderea liberalilor, ar avea funeste rezultate asupra integrităţii partidului. Colaborarea opiniei publice De altfel un element nou contribue la fortificarea cel puţin a unora dintre partidele opoziţiei, în dorinţa de a realiza o înţelegere. Acel element, în afară de cadrele acelor partide, câştigate deabinelea, precum am arătat, acestei idei, este opiniunea publică. Credem a şti că alăturea de sentimentul factorilor constituţionali, unii conducători ai opoziţiei au căpătat indicaţiuni sugestive despre discreditul în care opoziţia ar cădea faţă de opinia ţarei neînregimentată, dovedindu-se incapabilă de soluţiuni creatoare- ANCHETE POLITICE Tratez, tratezi, tratează... Noui perspective de acord între partidele de opoziţie.-Fruntaşii ţărănişti deosebiţi în pateri.-Numeroase organizaţii din toate partidele reclamă blocul.-Se zice opinia publică In privinţa negocierilor că țără POLITICA PENTRU MAI TÂRZIU Poetul Ion Minulscu spre a da o înfăţişare cât mai revoluţionară romanţelor sale — dealtfel foarte puţin inovatoare în lirică — le-a dat titlul «Romanţe pentru mai târziu», adică ritmul lor nu se potrivea cu sensibilitatea contemporaneităţii şi erau destinate unui «mai târziu» ipotetic. D. Ion Minulescu şi şcoala sa au renunţat de mult la lozinca «pentru mai târziu» înţelegând că ideia ori e bună şi «pentru azi» ea să fie valabilă şi «pentru mai târziu» ori este neavenită pentru toate timpurile. Formula simbolistă părăsită de poeţi a fost reluată de unii oameni politici, prea timizi în faţa actualităţii plină de răspunderi şi pregătiţi să fecundeze verbal, taina unui «mai târziu» plin de evanescente îngăduievţi. Polities nu înseamnă numai atitudine critică de spectator, ea nu-ţi îngădui o detaşare din actualitate şi un vagabondaj ideologic, o evadare din severa disciplină a realităţilor imediate. Anticipări!« cu accent profetic ,Sunt îngăduite pe acelaş plan ca şi utopiile; ele animează poetic frământarea politică Partidul ţărănesc, se pare a rămas sedus de făgăduitoarea politică «pentru mai târziu». In faţa nevoilor precise ale momentului, nevoi care se prelungesc într’un viitor şi a căror durată stă în voinţa de muncă a partidelor, partidul ţărănesc se retranşează într’o ideologie abstinentă. Este adevărat că o politică economică nefastă a împins ţara pe marginea prăpăstiei, este adevărat că toată lumea şi-a ostenit puterea de aşteptare,— doar partidul tarănesc a dus cea mai înverşunată luptă şi în parlament şi prin presă spre a curma cu un ceas mai devreme un regim nefast, — cu toate acestea soarta guvernării de mâine a ţării nu-l interesează — partidul ţărănesc aşteaptă şi se rezervă «pentru mai târziu». Paradoxul acestei atitudini nu poate stârni decât nedumeriri, căci se fixează pe planul absurdului. Politica poate avea ca punct de plecare o contemplaţie zămislitoare de ideologii, dar politica nu poate rămânea continua prizonieră a contemplaţiei, omul politic — cu atât mai vârtos un partid, — trebue să coboare în arenă, realitatea actuală trebue să primească acţiunea străduinţelor lui neîntrerupte, cum primeşte fierul roşu lovitura ritmică a ciocanelor. Realitatea vrăşmaşă nu se transformă decât sub presiunea energică a linei voinţi de mai bine. «Pe noi nu ne interesează guvernul de mâine, nici chiar acel ce-l va urma, noi aşteptăm o transformare a ţărănimii prin continua creştere a conştiinţei ei de clasă şi precizarea politicei noastre în gândurile maselor rurale, ca singura politică ce o pot face. Noi facem politică «pentru mai târziu». Poate din punctul de vedere al purităţii mitului, partidul ţărănesc să aibă dreptate. Taina reţetei închisă vrăjito este Intr’o «seceră» poate seduce cu o putere hipnotiză massele rurale. Dar dacă părăseşti unghiul intereselor de partid, şi te plasezi, sub perspectiva destinelor ţării ameninţate, atunci politica contemplativă, «pentru mai târziu» apare ca o vinovată dezertare. Guvernul de mâine aşa cum va fi constituit şi după ceia ce va realiza are să hotărască dacă ţara poate păşi pe drumul cuminte al înfăptuirilor sau se va prăbuşi în spasmele anarhice ale revoluţiei. Pamfil Şelearu D. DR. LUPU In marginea evenimentelor petrecute sau aşteptat Spre o nouă ştiinţă -exch Din tot zbuciumul politic legat de raporturile internaţionale şi de rosturile naţionale ale fiecărui stat, din crizele ministeriale pe care ni le aduc aproape în fiecare chenzină telegramele de peste hotare, din dezbaterile şirului nesfârşit de conferinţe vagabonde în Capitalele Europei, se ridică o afirmaţie în fiecare zi tot mai puternică: că o ştiinţă raţională a guvernării va putea şi va trebui să se impună. Deja omenirea, creer al pământului, considerată prin raport la massa planetei, ca celule cerebrale prin raport la individ, devine tot mai mult obiectul unei terapeutici definite şi precise. Ca şi simplele organisme, ştim că inteligenţa popoarelor a cunoscut perioade de sănătate agitată (barbarie), altele de inervare exterioară (fanatism religios), altele de activitate internă, meditativă, raţionantă (civilizaţie, ştiinţă, misticism), altele de pletoră şi de mistuire (decadenţă). Fiecare din aceste faze ale creşterii sau senilităţii naţiunilor, rămâne constatată de către toate documentele geologiei, legendelor, istoriei. E o banalitate s’o mai spunem, deoarece metaforele uzuale consacră modul acesta de a gândi de secole. Minuţioasele investigaţiuni ale sociologilor au ştiut să descopere cauzele depărtate ale acestor fenomene principale. Crimele şi configuraţia fizică a patriilor creiază după necesităţile vitale ale locului, caracterul rasei. Prin alteraţiuni succesive, obiceiurile mai întâi utilitare ajung tradiţionale, religioase, sau pur şi simplu legale. înlănţuirea constatărilor făcute prin cercetările ştiinţei acesteia ajunge să creieze o patologie a popoarelor. Bolile copilăriei, tinereţii, maturităţii şi senilităţii raselor sunt cunoscute cu exactitate. Se stabilesc diagnosticări Se alcătuesc leacuri După marea de sânge a răsboaielor, după purgativul epidemiilor, urmează T*«cnwv* Se concepe uşor că pentru a expune aceste diagnosticări şi a trata bolile după temperamentale generaţiilor, a uşura sau a vindeca, cutare fost sau actual militar plin de bravură sau cutare avocat cu vorbărie ilustră va fi lipsit de instrucţiunea indispensabilă. Până mai în timpul din urmă, societăţile au câştigat intensitatea vigoarei lor prin credinţa în indivizi (eroi, şefi, conducători) în zei sau n ele înşile ca Roma. Ele s’au slăbit îndată ce simţul critic şi creşterea ştiinţei au suprimat această credinţă. Omul euragios este o minte simplă, înzestrat cu un exces de vanitate, el nu-şi închipuie cu sinceritate putinţa unei credinţe mai bune în stare să-l doboare. El se repede la luptă, sigur că va învinge legenda lui Achille scăldat în apa Styxului şi ajuns astfel invulnerabil dovedeşte bine această ideie iniţială a omului curajos. Simţul onoare! s’a manifestat mult mai târziu. Vulnerabilitatea călcâiului lui Achille a fost desigur o împrejurare prinsă de rapsozi mult timp după prima versiune. Civilizatul, pe care l’a instruit experienţa istoriilor, literaturilor, dogmelor, nu mai posedă mândria naivă a vigoarei care dă patriotismul eroic. Energia îl părăseşte, fiindcă el nu mai crede în infailibilitatea puterii sale. Desigur, e în stare să-şi sacrifice viaţa pentru un ideal de convenienţe, dar sacrificiul acesta indică slăbiciunea consimţită şi acceptarea înfrângerii. Nu mai e curagiul epocilor eroice. Şi de la individul de elită convingerea aceasta trece la poporul întreg. Ne place să socotim că am intrat de-acum într’o epocă de sedimentare a ideilor şi popoarelor; tentativele de armonizare cu toate izbucnirile continuie a unor noui conflicte, ne arată posibilitatea unei potoliri mai temeinice. Aici intervine adevărata operă a nouii sociologii. Graţie terapeuticei ei ar putea fi îngrijite părţile încă bolnave ale omenirei, cu făgădueli de vindecare. Ceea ce e mai greu însă e a face ca mulţimile să accepte domnia inteligenţii, să părăsească încrederea pe care o acordă mediocrităţii afirmată nu prin opere utile ci prin vorbărie şi prin clovnerie. O ştiinţă nouă se va naşte desigur din atâtea conciliabule şi tratative, o ştiinţă pe care intelectualii generaţiilor care se ridică o vor îndruma spre maturitate şi în vreme ce ea se va desvolta, inteligenţele se vor adapta teoriei ei spre a o realiza cu eficacitate. Dr. Datoriile interaliate SUGESTIUNILE D-LUI HERRIOT Relaţiunile telegrafice pe care le primim asupra lucrărilor conferinţei financiare interaliate nu vorbesc, şi este explicabil de ce, despre o latură foarte interesantă a conversaţiilor ce au loc. In adevăr, pe când desbateri oficiale se ţin pentru repartizarea sumelor datorite de Germania confrm planului Dawes, întreţineri oficioase produc în chestia foarte spinoasă a datoriilor interaliate. Se ştie că un dezacord destul de pronunţat se iscase, înainte de conferinţa interaliată, între Anglia şi Statele Unite, sub raportul încasării de către America a datoriilor din Franţa. Marea Britanie nu admitea să se plătească Americei şi dânsei nu, pretinzând că Franţa ar trebui să se libereze mai întâi de vechiul creditor, în speţă Anglia. Negocierile începute pe chestia datoriilor între Franţa şi Statele-Unite mărise îngrijorarea şi reaua dispoziţie engleză.-------- —T-f-«— Se pare că acum lucrurile s’ar găsi pe un tărâm mai favorabil şi un acord apropiat între Statele-Unite, Franţa şi Anglia pe chestia datoriilor ar fi probabil. In orice caz Anglia nu se mai opune ca Statele-Unite să facă Franţei condiţiuni mai favorabile, deşi prima notă britanică spune că «Anglia cere aliaţilor săi debitori vărsăminte egale sumelor pe care le va plăti Statelor-Unite». In această chestie a condiţiunilor se spune, după informaţiuni din Washington că d Harriot primul ministru francez ar fi făcut următoarele sugestiuni : un moratoriu de 10 ani, — şi după acest răstimp plăţi eşalonate pe o perioadă de 99 de ani, cu un procent de 0.50%. Nu se cunoaşte încă impresiunea produsă în cercurile autorizate americane de sugestiunile d-lui Harriot, însă fapt este că campania dusă de o parte a presei americane contra Franței, spunându-se să nu i se mai dea nici un ban până ce nu-și va plăti datoriile în America acea campanie a încetat. D. HERRIOT O