Cuvântul, ianuarie 1925 (Anul 2, nr. 46-69)
1925-01-28 / nr. 66
ANUL II No. 66 Redacţia şi Administrația 4 Str. Sărindar 4 78109 Administraţii Telefon s Redacția Director: C. GONGOPOL Fuziunea partidelor naţional şi naţionalist a se ceti In pag. Vl-a. Miercuri 28 Ianuarie 1925 6 PAGINI 2 ** CLARIFICĂRI şi In ultimele zile evenimentele au trasat o dâră luminoasă în confuzia generală. Pe de o parte s’a precizat chiar şi pentru cei mai îdărătnici duşmani ai evidenţelor şi fanatici ai absurdului, că mai mult decât o verificare prin reducere la absurd a politicei economice animată de principiul «prin noi înșine» este imposibilitatea acestui guvern de a începe, tocmai el, politica de colaborare economică pozitivă cu capitalurile străine. Dincolo de fraza inspirată a ziarului «Viitorul» și retorica înaripată a optimismului de fațada al guvernului, stăruește convingerea, e drept dureros de târzie, că mandatul cabinetului Ionel Brătianu este terminat. însăși graba pe care o pune guvernul de a trece înaintea oricărei alte legi, pe cea electorală, grabă ce a aruncat pe planul al doilea preocuparea comercializărilor de tot soiul, este o indicaţie precisă că suntem în imediata apropiere a schimbării de regim. Se mai desprinde din graba înfăptuirii reformei electorale, care aduce mecanic dizolvarea parlamentului, şi dorinţa d-lui I. Brătianu de a utiliza confuzia generală a opoziţiei spre a putea predomina în desemnarea viitorului guvern. Căci în cazul când fuziunea dintre partidele naţional-român şi naţionalist al poporului s’ar înfăptui , în mijlocul confuziei generale s’ar începe o clarificare şi pentru factorul constituţional o precizare şi o indicaţie- Enervarea elementelor de primă mărime din partidul liberal, fata de posibilitatea tot mai accentuată ca nu cumva ceea ce este încă în domeniul frafil ale «pertractărilor» să treacă în domeniul realizărilor, este legată și de perspectiva așa de supărătoare a unei complecte reduceri din actuala preponderenţă a partidului liberal în jocul forţelor politice. De aci încercarea, fără nici un succes până acum, de a zădărnici primele începuturi. • Un început de clarificare îl va determina şi acţiunea celor câteva elemente ţărăniste care cer cu energie o întoarcere la ideologia tradiţionalistă care a animat primele începuturi ale partidului ţărănist. Indiferent dacă ortodoxii ţărănismului vor isbuti sau nu să atragă spre ei elemente cu reală bază politică, partidul ţărănist se va resimţi — nu atât printr’o diminuare a valorii lui electorale, cât mai ales prin clarificarea doctrinei. Ori va evolua spre un partid agrarian — deci de dreapta, ceea ce numaipentru creştinismul gazetăraşuui de democraţie suspectă poate fi o ruşine, sau se va revărsa în apele socialismului democrat. Această clarificare pur doctrinară, este în funcţie numai de d. L Mihalache, care rămâne, cu toate necontestatele calităţi de animator ale d-lui dr. N. Lupu, elementul hotărâtor în orientarea ideologiei ţărăniste.Confuzia rămâne însă ca o ceafă deasă, în care se mişcă oamenii ca fantomele, la partidul poporului al d-lui general Averescu. Siguranţa venirii la guvern agrega partidul şi cravaşa sforţările electorale ale partizanilor, deşi s’au ferit să se prezinte la vre-o alegere parţială. Evaporându-se credinţa în venirea la putere, resortul elanului s’a sfărâmat. Sinteza acestei confuzii o reprezintă d. Octavian Goga, care terorizat de perspectiva candidării ca opozant în viitoarele alegeri adoră ce-a biciuit ieri: regionalismul. E drept că d. O. Goga nu vorbește decât de frontul Ardealului — a luat-o, cum se zice popular, pe după piersic. Aceste începuturi de clarificare, vor împrăştia confuziile înlesnind şi Regelui şi ţării o sigură orientare ? Anticipările în politică sunt atât legate de contingentele neprevăzute şi schimbătoare ale cotidianului, că nu pot cuteza să le fac. Ceea ce se poate afirma este: sfârşitul confuziilor va fi singu- CONFUZII rul serviciu real adus ţării dominată de provizorat. P. S. — Acest articol a fost scris înainte ca fuziunea între partidele naţional fi naţionalist al poporului să fie im fapt împlinit■ Premisele fi întreaga argumentare îşi găsesc Un început de verificare ulterior. Valoarea acestei fuziuni constă în aceia că noul partid va fi axa intregei opoziţii. D. Averescu si Habsburg» Am înregistrat in timpul din urmă trei fapte de o importanta netăgăduită. Intăiele două, petrecute in streinătate, s’au asociat in mod firesc : propaganda monarhistă habsburgică din Austria fi mai ales Ungaria, inclusiv planul reîntoarcerii ex-reginei Zitta și a regelui inspectto de Habsburg în Ungaria, ţi apariţia memoriilor ex-regelui Carol, de care ne-am ocupat la începutul acestei luni. Dar ce căuta alături de aceste chestiuni habsburgice ungureşti celălalt fapt, declaraţia concomitentă ţi nesocotită a generalului Averescu, făcută ziarului budapestan 7Az Est» 7 D. Averescu a făcut declaraţia, reprodusă în aceste coloane, că d-sa şi partidul poporului consideră restaurarea monarhiei habsburgice la Budapesta drept o chestiune internă a Ungariei. Şi a declarat această enormitate în acelaş timp, când monarhiştii reîncepeau la Budapesta agitaţia ţi când memoriile ex-regelui Carol pregăteau spiritele pentru această propagandă, iar ex regina ţi regele iuspe cereau consiliului ambasadorilor să le admită revenirea la Godollo. D. Averescu o nemerise cu această declaraţie întocmai ca şi cu declaraţia din acelat interview, prin care anunţa că partidul maghiar — surprins tocmai atunci cu afilierea la comunişti — face parte integrantă din partidul poporului ! O declaraţie ca aceasta, că restaurarea regalităţii la Budapesta este o chestiune internă maghiară, nu se poate trece cu una cu două la arhivă. Reamintim deci, că între memoriile ex-regelui Carol şi implicit între agitaţia habsburgică şi declaraţia generalului, este ceva mai mult decât pomenita concomitentă. Se spune în memoriile ex-regelui, că escapadele lui Carol au fost făcute in convingerea, că guvernul român — al d-lui Averescu — nu li se va opune. De altă parte noi avem cunoştinţă, că generalul Averescu susţinea şi alunei (în 1921) aceiaşi enormitate de astăzi, că restaurarea Habsburgilor în Ungaria este o chestiune care interesează numai Ungaria. "Am reamintit aceasta, pentru că se vede că şeful partidului poporului a rămas acelaş copilăros diplomat de acum patru ani, care nici măcar împrejurările când să facă o declaraţie nu le ştie alege. Grecia refuză să ratifice tratatul cu Bulgaria Athena 26. — Guvernul grec a dat ordin reprezentantului la Berna să comunice Legei Naţiunilor că nu poate supune Parlamentului spre ratificare tratatul greco-bulgar asupra minorităţilor, deoarece comentariile greşite ale cercurilor bulgare despre acest tratat au convins opinia publică în Serbia și Grecia că tratatul aduce primejdia unui nou nou război în Balcani. „CUVÂNTUL“ la PARIS Intre Franţa si aliaţi Noul guvern german şi orientările lui.—Un succes al Germaniei la conferinţa financiară.—Chestiunea datoriilor interaliate.—Atitudinea Americei. Publicăm mai jos, după cum am anunţat, primul articol din seria colaborărilor din străinătate, datorit unui adânc cunoscător, al chestiunilor externe. Guvernul german s’a format. Numele prezidentului său, d. Luther, ajunge pentru a arăta că înclină spre dreapta şi că aduce la putere pe naţionalişti. Compuniea cabinetului confirmă această indicaţie. Un nume mai ales se desprinde, acela al doctorului Gessler, ministru al apărărei naţionale în precedentul cabinet şi colaborator util al generalului von Sekt în opera de reconstituire a armatei germane. N’avem astfel de nădăjduit nici regrete nici scrupul de la acest reorganizator al forţelor militare ale Reichului. Abaterile de la tratatul din Versailles, constatate în cursul celor din urmă investigaţii ale comisiunilor interaliate de control, vor continua ca şi în trecut; d-rul Gessler le ştie şi n’ar putea să le condamne fiind chiar autorul lor. Iată-ne avertizaţi, dacă nu am fi fost încă. Germania îşi va continua înarmările, chit să le tăgăduiască, iar când tăgada devine imposibilă în faţa evidenţei, să pretindă că sunt fapte fără importanţă pe care numai reaua voinţă a Aliaţilor poate să le retie. • Germania nu a participat la lucrările conferinţei financiare neavând nici un rol de jucat. Totuşi a obţinut cu acest prilej o primă satisfacţie. Până acum conferinţele aveau loc pe socoteala ei, căci se legau de executarea tratatului din Versailles; de data asta membrii conferinţei au stat pe contul lor propriu. Potrivit obiceiului, miniştri şi financiari nu s-au despărţit fără să se congratuleze şi să afirme excelentele sentimente care au însufleţit lucrările lor. Aceste asigurări nu sunt suficiente, spre a ne felicita şi noi fără examinare de rezultatul obţinut. Desigur, nu e perfect şi dacă perfecţiunea nu este din această lume, era cu atât mai greu de realizat într-o asemenea materie. Recunoaştem aceste dificultăţi şi ştim că este foarte rar să se poată satisface toată lumea. Se poate chiar adăuga, că alături de consecinţele materiale ale conferinţei, există şi consecinţe morale care nu sunt fără importanţă. Dacă din discuţiunile curtenitoare care au avut loc la Paris, pot resulta relaţione mai uşoare cu America şi Anglia, dacă în ziua regulărei datoriilor interaliate vom putea regăsi beneficiile convorbirilor de emi, totul va fi bine. • Din 1918 Franţa a făcut causei păcei şi amintirea alianţelor ei destule sacrificii, ca nimeni să nu mai poată pune la îndoială voinţa ei pacifică şi sentimentele sale. Dar tocmai pentru asta putem spune că nu era de aşteptat să vedem Statele Unite reclamând o parte din anuităţile ce trebuesc plătite de Germania, şi toată prietenia noastră nu ne va opri a-i spune că logica nu este de partea Americei. Când tratatul din Versailles a fost încheiat America putea să iscălească îu acelaş titlu ca şi aliaţi ei, mai ales că se făcuse cu concursul şi sub controlul vigilent al preşedintelui Wilson. Dar Senatul american a respins tratatul preferind negocieri separate. Or, planul Dawes n’a fost propus şi primit decât pentru a da o formulă realizabilă drepturilor conferite Aliaţilor prin tratat şi repartiţia a fost prevăzută fără nici o participare a Statelor Unite. Mai mult, americanii au avut în mâini bunuri germane, vasele de la Hambrug, reţinute în porturile lor; puteau deci să realizeze aceste gajuri şi aveau prin ce să se socotească direct cu inamicii ,din ajun. Să primim soluţiile intervenite, dar să recunoaştem că Franţa are înaintea ei ani de sforţări şi o grea sarcină pntru recâştigarea echilibrului său conomic. Georges Reynard Senator Vicepreşedinte al Comisiunei afacerilor străine Considerăm îndeplinită fuziunea partidelor naţional şi naţionalist. Faptul acesta, pe care «Cuvântul» l’a adus cel dântâi la cunoştinţa publică printr’o ediţie specială, ori dimineaţă, represintă un act prea însemnat în determinarea situaţiei de mâine, ca odată afişat in bazele lui fundamentale, să aibă nevoie şi de o imediată autentificare formală. Se poate ca aceasta să mai întârzie, dacă conducătorii marelui partid ce s’a constitui, s’ar lăsa seduşi ori induplecati de manopera din ultimul moment a «delegaţiei permanente»căniste. Aceasta, refuzând să se rostească Duminică asupra apelului d-lui Iuliu Maniu, a recurs la o consultare a comitetelor judeţene convocate pe Duminică viitoare. Partidul ţărănesc trece printr-o gravă criză. Am analizat îndeajuns aci, pe când fuziunea săvârşită era doar o eventualitate, situaţia precară a acestui partid a doua zi după o fuziune fără el, spre a fi nevoe să mai stăruim asupra repercusiune pe care evenimentul petrecut l-ar avea în rândurile agitate ale organizaţiilor lui provinciale. «Oculta ţărănistă» respingând pur şi simplu apelul d-lui Maniu, întemeiat pe aceleaşi puncte admise odată de partidul ţărănesc, ar îngroşa numai de cât şi mai mult numărul acelora care urmează pe «excomunicaţii» de Duminică. Răgaz deci, ca tactică faţă de situaţia din partid, ca «abilitate» în funcţie de elastica distantă ce poate să fie între paharul ce tu în mână şi buzele către care -i porţi. Am fost dintre acei care au susţinut cu o desinteresare a cărei oglindă sunt aceste coloane, superioritatea unei triple fusiuni, reală şi reală, asupra oricărei alte combinaţii. O credem şi azi. Dar nu de azi am încetat a crede în posibilitatea ei. Socotim deci inutile aşteptările fără obiectiv. Cu at&t mai bine de ne-am înșela. Dar fusiunea care s’a făcut neexcluzând de loc o complectare, n’are de ce să fie în capul scărei, în speranţa unor hipotetici mosafiri, pe cei care s’au hotărît să intre în casă. Spunem asta nu pentru noi, care, încă odată, nu de urgenţa proceselor verbale legăm soarta înfăptuirilor temeinice, dar gândindu-ne la acea senzaţie aşa de omenească şi pe care mulţimile o resimt mai adânc,—la anxietatea celor din urmă clipe ale confirmărei unui fapt îmbucurător, I FUZIUNEA ------—s- ■Ocfjoc—i----------Guvernul desminte categoric reluarea tratativelor cu Rusia NOTA LEGATIEI ROMANE DIN PARIS (De la corespondentul nostru particular) Paris, 26. — Legația Română din Paris publică o notă oficială a guvernului român în chestiunea Basarabiei. Guvernul desminte în această notă în felul cel mai energic toate ştirile telegrafice apărute în ziare, după care guvernul român s’ar fi declarat gata a reintra în tratative cu guvernul sovietic în privinţa acestei chestiuni, pe baza propusă de Soviete, adică: părţile din sudul Basarabiei cuprinzând judeţele Ismail şi Cahul să fie lăsate României, pe când în părţile celelalte să se facă plebiscitul. Guvernul român nu va permite niciodată ca chestiunea recunoaşterei alipirei Basarabiei la patria mumă să fie discutată în aşa chip şi desminte categoric toate ştirile în acest sens. C. G. Episcopul loan I. Papp In vârstă de 77 de ani a închis ochii, încet şi firesc, cum se deslipeşte frunza de creangă în târziu de toamnă, episcopul Papp al Aradului. Nu l-am văzut niciodată. Dar de două decenii, din vremea când, aproape copil, silabiseam treburile Ardealului şi oamenii lui din gazetele şi revistele ce soseau de peste munte, ne deprinsesem să-i rostim numele cu respect şi cu familiaritate românească . Episcopul Ioan Papp al Aradului , Îl ştiam acolo departe, păstor cu barbă albă al turmei creştine şi păndar cu toiag sacru la marginea de apus şi de primejdie a neamului nostru. 22 de ani a păzit cu cinste şi cu demnitate ce-i încredinţase sinodul eparhial şi, mai presus de el, spiritul realist şi departe văzător al baronului de Şaguna. Şcoala şaguniană n’a fost, fireşte, o şcoală de înaltă intelectualitate, iubitoare de controverse teologice ori apologetice, şi nici o şcoală de misticism contemplativ. Condiţiile ei de desvoltare îi determinau un caracter practic, imediat, activ, având să conteze cu realităţi crude şi aspre, care alcătuiau viaţa ardelenească sub stăpânire străină. Şcoala şaguniană era o şcoală de organizare solidă, gospodărească, năzuind la o politică culturală in slujba existenţii naţionale. Poate vom jicni pe unii, dar de fapt nu exagerăm nimic afirmând că adevăratul partid naţional al rezistenţii ardelenşti a fost armătura de fier ieşită din statutul organic al lui Şaguna. Biserica. Vorba corifeilor politici, chiar când isbutea să răsune în parlamentul Budapestei, rămânea de cele mai multe ori vorbă. Fapta rezistenţii se clădia, piatră peste piatră, metodic, în cadrele arhitecturale ale organizaţiei bisericeşti. In acest spirit realist crescuse episcopul loan Papp şi la această faptă a lucrat o jumătate de secol, cu acea simplitate robustă şi netulburată, sigură de sine totdeauna, pe care o aducea cu dânsul din lumea ţărănească. Viața lui n'are linia frântă în piscuri înalte şi extraordinare. Activitatea lui s’a integrat zi cu zi, an cu an, mai rodnică, în acest mare organism prestabilit de Şaguna. Oameni ca dânsul sunt verigi solide în lanţul unei continuităţi. E un merit, fireşte, mai puţin bătător la ochi, mai lipsit de sugestii patetice, dar cu atât mai trainic şi mai înfipt în realitate. Episcopul Papp a fost astfel întruparea sănătoasă a unei tradiții salvatoare. In spiritul acestei tradiții pe care au cultivat-o, exemplar, ierarhii Ardealului, el a lăsat moştenire bisericei întreaga lui avere agonisită, de peste un milion de lei. Şi deslegat prin moarte de marea răspundere a scaunului unde a păstorit, el a ţinut ca ţărâna lui să se amestece în pământul copilăriei, în satul Pocioveliştea din Biharia, de unde pornise acum trei sferturi de veac, n. c. Un monument APEL Sa glorificam pe Mihail Eminescu printr’un monument ! Să împodobim Capitala tarii cu luminosul lui chip de Titan al graiului românesc. Iată ţinta acestor liste de subscripţie. Oricine şi-a simţit inima legănată în cadenţa poeziei lui eterne, ca ritmul etern al mării, oricine se simte revoltat ori ruşinat de unanima noastră ingratitudine faţă de memoria lui, să contribue, să subscrie-Gândiţi-vă: România nu are încă un monument de artă vrednic de cel mai mare şi mai nefericit erou al simţirei şi al cugetărei româneşti. E timpul să ştergem acest ponos pe care îndestul l-am meritat. Subscrieţi ! Sumele se primesc la ziarul «Cuvântul». Preşedintele comitetulului: general Traian Moşoiu; Vice-preşedinţi: Mihail Sadoveanu şi Titus Enacovici; Membri: Cezar Petrescu, Nichifor Crainic, Pamfil Şeicanu, Adrian Manită, Lucian Blaga, lt.-col. Anton Popescu, Ionel Teodoreanu, căpitan Nicolae C. Popescu, Tiberiu Moșoiu. Listă de Subscripţie pentru ridicarea Monumentului Mihail Eminescu în Bucureşti AUTORIZATA DE MINISTER CU No. 0570 DIN 17 IANUARIE 1925 Lista precedentă 54.200 » • Col. A. Negulescu, deputat 1000 » Tudor Ionescu, publicist I ----------Craiova 100 » ! Total 55.300 lei „Aproape de orient“ «Occidentalizare şiorientalizare» şi-a intitulat distinsul intelectual şi publicist sas din Ardeal Erwin Reisner, articolul răspicat, simplu şi sincer, tipărit în «Cuvântul» tinde a fost poftit de noi să scrie o seri© de articole. Am dori să însemne începutul unei discuţii. E un proces între vechiul regat şi ţinuturile elibrate, care durează de mult în umbră şi pe şoptite. La argumente se răspunde cu învinuiri. La erori cu ameninţări. La dorinţa de bine cu bănueli. Iar toate la un loc nu fac decât să înăsprească o stare de lucruri şi fără aceasta înăsprită. Discuţia la lumină e astfel singura cale spre luminare. Chiar dacă ieşim pe alocuri. Unii şi alţii. Pricina marilor nemulţumiri, o găseşte d. Reisner în faptul că Ardealul, cu românii şi minorităţile sale, se află astăzi, prin unire, cu un pas mai aproape de orient, de spiritul nostru de neseriozitate rămas poate din vremea turcilor, de ingeniozitatea noastră culturală, care nu poate mulţumi ardeleanul năzuind până ori, ca om de cultură, spre apus, peste Leitha. Această tenilintă centripetă care a mânat individul national spre tara liberă, l-a îndepărtat în aceiaşi vreme şi cu acest preţ, de idealul său cultural, care e centrifug,cată peste hotare. Iată-ne deci, încă odată în faţa aceleaşi confuzii, care apare de câte ori se deschide procesul între Ardeal şi vechiul regat. E vorba de conţinutul noţiune de cultură, întrebuinţat, în locul civilizaţiei. Da, Ardealul prin apropierea sa de occident, prin împrejurările sale de stabilitate, prin încorpora-» rea într’un stat cu vechi aşezări în continuu progres, s’a bucurat mai repede şi mai mai deplin de bunurile civizaţiei, adică de rezultatele materiale ale cultureî, de ceea ce se exprimă prin confort, stabilitate, disciplină administrativă, respect de legalitate. E o realitate netăgăduită și pe care nu o tăgăduim. De aceste împrejurări țara liberă n’a beneficiat. Desvoltarea Ardealului a urmat pe cât mai mult drumul german spre civilizaţia orăşească — istoricul cetăţilor sale stă mărturie *— pe când România veche era o creaţie rurală, oraşele sale sunt încă în mare parte sate mai mari. Drumul istorie şi logica condiţiilor de viaţă, aci în calea bătăilor, pe un pământ ■ producător de grâne, cu scosurî şi codri pentru păstorit au întârziat ele singure mai mult decât vecinătatea orientului această acceptare a civilizaţiei apusene, de origină citadină, fii desigur, că nimic nu vom păgubi, dacă sub influenţa Ardealului, procesul de însuşire a bunurilor civilizaţiei se va accelera. E de altfel, cel dintâi mare bun pe care îl aşteptăm de la Ardeal — şi întârzie. Dar civilizaţia e numai expresia materialistă şi un exponent al culturei. Desigur străzile noastre sunt strâmbe, municipalitatea lasă de dorit, gospodăria e rudimentară; — de ce acestea toate însă îndritues tăgăduirea valorilor culturale? Vorbesc aci, nu pentru d. Reisner, care firesc şi legitim îşi îndreaptă ochii spre cultura naţiei sale de dincolo de Leitha, ci pentru românul Ardelean care ar confunda maşina de stropit strada cu Eminescu, şi care ar contesta valorile culturale naţionale, fiindcă de la gara de Nord, îl întâmpină într’adevăr un miros de mititei balcanici. Forme de civilizaţie putem împrumuta şi e bine să împrumutăm până ce vom urzi una a noastră, fiindcă e stupid să ne trudim a născoci noi bicicleta şi măturoiul automat, când au avut grija şi putinţa să le născocească alţii înainte. Dar o tendinţă centrifugă culturală nu e legitimă şi nici iertată, cât timp valori de creaţie culturală, şi nu de ultima mână, nasc pe acest pământ cu pecetea naţională. E atât de adevărat aceasta, încât cărturariisavanţii, poeţii români din Ardeal, ca să-şi găsească neted câmp de creştere, au silţit mai totdeauna în trecut nevoia să treacă hotarul pe pământ liber, pentru a deveni savantul Babeş, poetul Coşbuc ori Iosif, scriitorul Slavici. Un bun al civilizaţiei, precum şi formele politice şi sociale, îmi sunt indiferente de unde vin, de la Bombay ori din Chicago, dacă le-am adoptat şi adaptat cu discernământ şi nu disociază vitalitatea naţională, nu ne strâmbă în creştere. Dar valorile culturale, ne vor rămâne întotdeauna mai scumpe acestea de aci, decât acele de dincolo de Leitha. De altfel, occidentalizarea etărei noastre legislative, tehnic administrative şi a nefastelor apucături politice —e tot ceea ce dorim şi noi, şi pentru care luptă ni se pare, cu îndestulă energie şi curaj «Cuvântul». Cu rezerva doar, că atunci când sunt judecate cu atâta asprime lucrurile, şi comparate cu stările din Astria şi Ungaria ori cu cele din occident, comparaţia să se facă pe realităţi prezente, nu cu nostalgia trecutului, sau cu ceea ce e astăzi şi acolo nu cu ceea ce a fost ori. Căci peste toate a trecut sără lucrui războiului şi a dus pretutindeni, ceea ce numea un economist american acum câţiva ani, ba fa mizarea chiar a occidentului. Cezar Petre»«.«