Cuvântul, ianuarie 1925 (Anul 2, nr. 46-69)

1925-01-28 / nr. 66

ANUL II No. 66 Redacţia şi Administrația 4 Str. Sărindar 4 78109 Administraţii Telefon s Red­acția Director: C. GONGOPOL Fuziunea partidelor na­ţional şi naţionalist a se ceti In pag. Vl-a. Miercuri 28 Ianuarie 1925 6 PAGINI 2 ** CLARIFICĂRI şi In ultimele zile evenimentele au trasat o dâră luminoasă în confuzia generală. Pe de o parte s’a precizat chiar şi pentru cei mai îdărătnici duşmani ai evi­denţelor şi fanatici ai absurdului, că mai mult decât o verificare prin reducere la absurd a politi­cei economice animată de prin­cipiul «prin noi înșine» este im­posibilitatea acestui guvern de a începe, tocmai el, politica de co­laborare economică pozitivă cu capitalurile străine. Dincolo de fraza inspirată a ziarului «Vii­torul» și retorica înaripată a op­timismului de fațada al guvernu­lui, stăruește convingerea, e drept dureros de târzie, că mandatul cabinetului Ionel Brătianu este terminat. însăși graba pe care o pune guvernul de a trece înaintea oricărei alte legi, pe cea electorală, grabă ce a aruncat pe planul al doilea preocuparea co­mercializărilor de tot soiul, este o indicaţie precisă că suntem în imediata apropiere a schimbării de regim. Se mai desprinde din graba înfăptuirii reformei electorale, care aduce mecanic dizolvarea parlamentului, şi dorinţa d-lui I. Brătianu de a utiliza confuzia generală a opoziţiei spre a putea predomina în desemnarea viito­rului guvern. Căci în cazul când fuziunea dintre partidele naţio­­nal-român şi naţionalist al popo­rului s’ar înfăptui , în mijlocul confuziei generale s’ar începe o clarificare şi pentru factorul constituţional o precizare şi o in­dicaţie- Enervarea elementelor de primă mărime din partidul liberal, fata de posibilitatea tot mai accentuată ca nu cumva ceea ce este încă în domeniul fra­­fil ale «pertractărilor» să trea­că în domeniul realizărilor, este legată și de perspectiva așa de supărătoare a unei complecte reduceri din actuala preponde­renţă a partidului liberal în jo­cul forţelor politice. De aci în­cercarea, fără nici un succes pâ­nă acum, de a zădărnici primele începuturi. • Un început de clarificare îl­ va determina şi acţiunea celor câte­va elemente ţărăniste care cer cu energie o întoarcere la ideolo­gia tradiţionalistă care a animat primele începuturi ale partidului ţărănist. Indiferent dacă orto­doxii ţărănismului vor isbuti sau nu să atragă spre ei elemente cu reală bază politică, partidul ţă­rănist se va resimţi — nu atât printr’o diminuare a valorii lui electorale, cât mai ales prin cla­rificarea doctrinei. Ori va evo­lua spre un partid agrarian — deci de dreapta, ceea ce numai­­pentru creştinismul gazetăraşu­­ui de democraţie suspectă poate fi o ruşine, sau se va revărsa în apele socialismului­ democrat. A­­ceastă clarificare pur doctrina­ră, este în funcţie numai de d. L Mihalache, care rămâne, cu toate necontestatele calităţi de anima­tor ale d-lui dr. N. Lupu, elemen­tul hotărâtor în orientarea ideo­logiei ţărăniste.­­Confuzia rămâne însă ca o ceafă deasă, în care se mişcă oa­menii ca fantomele, la partidul poporului al d-lui general Ave­­rescu. Siguranţa venirii la gu­vern agrega partidul şi cravaşa sforţările electorale ale partiza­nilor, deşi s’au ferit să se prezin­te la vre-o alegere parţială. Eva­­porându-se credinţa în venirea la putere, resortul elanului s’a sfărâmat. Sinteza acestei con­fuzii o reprezintă d. Octavian Goga, care terorizat de perspec­tiva candidării ca opozant în vii­toarele alegeri adoră ce-a biciuit ieri: regionalismul. E drept că­­ d. O. Goga nu vorbește decât de frontul Ardealului — a luat-o, cum se zice popular, pe după piersic. Aceste începuturi de clarifica­re, vor împrăştia confuziile în­lesnind şi Regelui şi ţării o si­gură orientare ? Anticipările în politică sunt atât legate de con­tingentele neprevăzute şi schim­bătoare ale cotidianului, că nu pot cuteza să le fac. Ceea ce se poate afirma este: sfârşitul confuziilor va fi singu- CONFUZII rul serviciu real adus ţării do­minată de provizorat. P. S. — Acest articol a fost scris înainte ca fuziunea între partidele naţional fi naţionalist al poporului să fie im fapt împlinit■ Premisele fi întreaga argumentare îşi găsesc Un început de verificare ulterior. Va­loarea acestei fuziuni constă în a­­ceia că noul partid va fi axa intre­­gei opoziţii. D. Averescu si Habsburg» Am înregistrat in timpul din urmă trei fapte de o importanta netăgăduită. Intăiele două, petrecute in streinătate, s’au asociat in mod firesc : propaganda monarhistă habsburgică din Austria fi mai ales Ungaria, inclusiv planul reîn­toarcerii ex-reginei Zitta și a regelui in­­spe­ctto de Habsburg în Ungaria, ţi apa­riţia memoriilor ex-regelui Carol, de care ne-am ocupat la începutul acestei luni. Dar ce căuta alături de aceste ches­tiuni habsburgice ungureşti celălalt fapt, declaraţia concomitentă ţi nesoco­tită a generalului Averescu, făcută zia­rului budapestan 7Az Est» 7 D. Averescu a făcut declaraţia, repro­­dusă în aceste coloane, că d-sa şi parti­dul poporului consideră restaurarea mo­narhiei habsburgice la Budapesta drept o chestiune internă a Ungariei. Şi a de­clarat această enormitate în acelaş timp, când monarhiştii reîncepeau la Buda­­pesta agitaţia ţi când memoriile ex-re­gelui Carol pregăteau spiritele pentru această propagandă, iar ex­ regina ţi re­gele iu­spe cereau consiliului ambasado­rilor să le admită revenirea la Godollo. D. Averescu o nemerise cu această de­claraţie întocmai ca şi cu declaraţia din acelat interview, prin care anunţa că partidul maghiar — surprins tocmai a­­tunci cu afilierea la comunişti — face parte integrantă din partidul poporului ! O declaraţie ca aceasta, că restaurarea regalităţii la Budapesta este o chestiune internă maghiară, nu se poate trece cu una cu două la arhivă. Reamintim deci, că între memoriile ex-regelui Carol şi implicit între agitaţia habsburgică şi declaraţia generalului, este ceva mai mult decât pomenita concomitentă. Se spune în memoriile ex-regelui, că esca­padele lui Carol au fost făcute in con­vingerea, că guvernul român — al d-lui Averescu — nu li se va opune. De altă parte noi avem cunoştinţă, că generalul Averescu susţinea şi alunei (în 1921) a­­ceiaşi enormitate de astăzi, că restaura­rea Habsburgilor în Ungaria este o ches­tiune care interesează numai Ungaria. "Am reamintit aceasta, pentru că se vede că şeful partidului poporului a rămas a­­celaş copilăros diplomat de acum patru ani, care nici măcar împrejurările când să facă o declaraţie nu le ştie alege. Grecia refuză să ratifice tratatul cu Bulgaria Athena 26. — Guvernul grec a dat ordin reprezentantului la Berna să comunice Legei Naţiunilor că nu poate supune Parlamentului spre ratificare tratatul greco-bulgar asu­pra minorităţilor, deoarece comenta­­riile greşite ale cercurilor bulgare despre acest tratat au convins opi­nia publică în Serbia și Grecia că tratatul aduce primejdia unui nou nou război în Balcani. „CUVÂNTUL“ la PARIS Intre Franţa si aliaţi Noul guvern german şi orientările lui.—Un succes al Germa­niei la conferinţa financiară.—Chestiunea datoriilor interaliate.—Atitudinea Americei. Publicăm mai jos, după cum am anunţat, primul articol din seria colaborărilor din străinătate, dato­rit unui adânc cunoscător, al chesti­unilor externe. Guvernul german s’a format. Nu­mele prezidentului său, d. Luther, ajunge pentru a arăta că înclină spre dreapta şi că aduce la putere pe naţionalişti. Compuniea cabine­tului confirmă această indicaţie. Un nume mai ales se desprinde, acela al doctorului Gessler, ministru al a­­părărei naţionale în precedentul ca­binet şi colaborator util al genera­lului von Sekt în opera de recon­stituire a armatei germane. N’avem astfel de nădăjduit nici regrete nici scrupul de la acest reorganizator al forţelor militare ale Reichului. A­­baterile de la tratatul din Versail­les, constatate în cursul celor din urmă investigaţii ale comisiunilor interaliate de control, vor continua ca şi în trecut; d-rul Gessler le ştie şi n’ar putea să le condamne fiind chiar autorul lor. Iată-ne avertizaţi, dacă nu am fi fost încă. Germania îşi va continua înarmările, chit să le tăgăduiască, iar când tăgada de­vine imposibilă în faţa evidenţei, să pretindă că sunt fapte fără impor­tanţă pe care numai reaua voinţă a Aliaţilor­ poate să le retie. • Germania nu a participat la lu­crările conferinţei financiare nea­vând nici un rol de jucat. Totuşi a obţinut cu acest prilej o primă sa­tisfacţie. Până acum conferinţele a­­veau loc pe socoteala ei, căci se le­gau de executarea tratatului din Versailles; de data asta membrii conferinţei au stat pe contul lor propriu. Potrivit obiceiului, miniştri şi financiari nu s-au despărţit fără să se congratuleze şi să afirme exce­lentele sentimente care au însufle­ţit lucrările lor. Aceste asigurări nu sunt suficiente, spre a ne felicita şi noi fără examinare de rezultatul obţinut. De­sigur, nu e perfect şi dacă perfecţiunea nu este din a­­ceastă lume, era cu atât mai greu de realizat într-o asemenea materie. Recunoaştem aceste dificultăţi şi ştim că este foarte rar să se poată satisface toată lumea. Se poate chiar adăuga, că alături de conse­cinţele materiale ale conferinţei, există şi consecinţe morale care nu sunt fără importanţă. Dacă din discuţiunile curtenitoa­re care au avut loc la Paris, pot re­­sulta relaţione mai uşoare cu Ame­rica şi Anglia, dacă în ziua regu­­lărei datoriilor interaliate vom pu­tea regăsi beneficiile convorbirilor de emi, totul va fi bine. • Din 1918 Franţa a făcut causei pă­­cei şi amintirea alianţelor ei destule sacrificii, ca nimeni să nu mai poa­tă pune la îndoială voinţa ei paci­fică şi sentimentele sale. Dar tocmai pentru asta­ putem spune că nu era de aşteptat să ve­dem Statele­ Unite reclamând o par­te din anuităţile ce trebuesc plătite de Germania, şi toată prietenia noas­tră nu ne va opri a-i spune că lo­gica nu este de partea Americei. Când tratatul din Versailles a fost încheiat America putea să iscă­lească îu acelaş titlu ca şi aliaţi ei, mai ales că se făcuse cu concursul şi sub controlul vigilent al preşe­dintelui Wilson. Dar Senatul ame­rican a respins tratatul preferind negocieri separate. Or, planul Da­wes n’a fost propus şi primit decât pentru a da o formulă realizabilă drepturilor conferite Aliaţilor prin tratat şi repartiţia a fost prevăzută fără nici o participare a Statelor Unite. Mai mult, americanii au avut în mâini bunuri germane, vasele de la Hambrug, reţinute în porturile lor; puteau deci să realizeze aceste gajuri şi aveau prin ce să se soco­tească direct cu inamicii ,din ajun. Să primim soluţiile intervenite, dar să recunoaştem că Franţa are înaintea ei ani de sforţări şi o grea sarcină pntru recâştigarea echili­brului său conomic. Georges Reynard Senator Vicepreşedinte al Comisiunei afacerilor străine Considerăm îndeplinită fuziunea partidelor naţional şi naţionalist. Faptul acesta, pe care «Cuvântul» l’a adus cel dântâi la cunoştinţa pu­blică printr’o ediţie specială, ori di­­m­ineaţă, represintă un act prea în­­semnat în determinarea situaţiei de mâine, ca odată afişat in bazele lui fundamentale, să aibă nevoie şi de o imediată autentificare formală. Se poate ca aceasta să mai întâr­zie, dacă conducătorii marelui par­tid ce s’a constitui, s’ar lăsa seduşi ori induplecati de manopera din ul­timul moment a «delegaţiei perma­nente»­­c­­ăniste. Aceasta, refuzând să se rostească Duminică asupra apelului d-lui Iu­­liu Maniu, a recurs la o consultare a comitetelor judeţene convocate pe Duminică viitoare. Partidul ţărănesc trece printr-o gravă criză. Am analizat în­deajuns aci, pe când fuziunea săvârşită era doar o eventualitate, situaţia pre­cară a acestui partid a doua zi după o fuziune fără el, spre a fi nevoe să mai stăruim asupra repercusiune­ pe care evenimentul petrecut l-ar avea în rândurile agitate ale organizaţii­lor lui provinciale. «Oculta ţărănistă» respingând pur şi simplu apelul d-lui Maniu, înte­meiat pe aceleaşi puncte admise o­­dată de partidul ţărănesc, ar îngro­­şa numai de cât şi mai mult numă­rul acelora care urmează pe «exco­municaţii» de Duminică. Răgaz deci, ca tactică faţă de si­tuaţia din partid, ca «abilitate» în funcţie de elastica distantă ce poate să fie între paharul ce tu în mână şi buzele către care -i porţi. Am fost dintre acei care au susţi­nut cu o desinteresare a cărei oglin­dă sunt aceste coloane, superiorita­tea unei triple fusiuni, reală şi reală, asupra ori­cărei alte combinaţii. O credem şi azi. Dar nu de azi am încetat a crede în posibilitatea ei. Socotim deci inutile aşteptările fără obiectiv. Cu at&t mai bine de ne-am înșela. Dar fusiunea care s’a făcut ne­excluzând de loc o com­plectare, n’are de ce să fie în capul scărei, în speranţa unor hipotetici mosafiri, pe cei care s’au hotărît să intre în casă. Spunem asta nu pentru noi, care, încă odată, nu de urgenţa procese­lor verbale legăm soarta înfăptuiri­lor temeinice, dar gândindu-ne la acea senzaţie aşa de omenească şi pe care mulţimile o resimt mai a­­dânc,—la anxietatea celor din urmă clipe ale confirmărei unui fapt îm­bucurător, I FUZIUNEA ------—s- ■Ocfjoc—i----------­Guvernul desminte categoric reluarea tratativelor cu Rusia NOTA LEGATIEI ROMANE DIN PARIS (De la corespondentul nostru particular) Paris, 26. — Legația Română din Pa­ris publică o notă oficială a guvernului român în chestiunea Basarabiei. Guvernul desminte în această notă în felul cel mai energic toate ştirile tele­grafice apărute în ziare, după care gu­vernul român s’ar fi declarat gata a re­intra în tratative cu guvernul sovietic în privinţa acestei chestiuni, pe baza propu­să de Soviete, adică: părţile din sudul Basarabiei cuprinzând judeţele Ismail şi Cahul să fie lăsate României, pe când în părţile celelalte să se­ facă plebiscitul. Guvernul român nu va permite nici­o­­dată ca chestiunea recunoaşterei alipirei Basarabiei la patria mumă să fie discu­tată în aşa chip şi desminte categoric toate ştirile în acest sens. C. G. Episcopul loan I. Papp In vârstă de 77 de ani a închis ochii, încet şi firesc, cum se deslipeşte frunza de creangă în târziu de toamnă, episco­pul Papp al Aradului. Nu l-am văzut niciodată. Dar de două decenii, din vre­mea când, aproape copil, silabiseam tre­burile Ardealului şi oamenii lui din ga­zetele şi revistele ce soseau de peste mun­te, ne deprinsesem să-i rostim numele cu respect şi cu familiaritate româneas­că . Episcopul Ioan Papp al Aradului , Îl ştiam acolo departe, păstor cu barbă albă al turmei creştine şi păndar cu toiag sacru la marginea de apus şi de primej­die a neamului nostru. 22 de ani a păzit cu cinste şi cu demnitate ce-i încredin­ţase sinodul eparhial şi, mai presus de el, spiritul realist şi departe văzător al baronului de Şaguna. Şcoala şaguniană n’a fost, fireşte, o şcoală de înaltă inte­lectualitate, iubitoare de controverse teo­logice ori apologetice, şi nici o şcoală de misticism contemplativ. Condiţiile ei de desvoltare îi determinau un caracter prac­tic, imediat, activ, având să conteze cu realităţi crude şi aspre, care alcătuiau viaţa ardelenească sub stăpânire străină. Şcoala şaguniană era o şcoală de or­ganizare solidă, gospodărească, năzuind la o politică culturală in slujba existen­ţii naţionale. Poate vom jicni pe unii, dar de fapt nu exagerăm nimic afirmând că adevăratul partid naţional al rezis­tenţii ardelenşti a fost armătura de fier ieşită din statutul organic al lui Şaguna. Biserica. Vorba corifeilor politici, chiar când isbutea să răsune în parlamentul Budapestei, rămânea de cele mai multe ori vorbă. Fapta rezistenţii se clădia, piatră peste piatră, metodic, în cadrele arhitecturale ale organizaţiei bisericeşti. In acest spirit realist crescuse episcopul loan Papp şi la această faptă a lucrat o jumătate de secol, cu acea simplitate robustă şi netulburată, sigură de sine tot­deauna, pe care o aducea cu dânsul din lumea ţărănească. Viața lui n'are linia frântă în piscuri înalte şi extraordinare. Activitatea lui s’a integrat zi cu zi, an cu an, mai rodnică, în acest mare orga­nism prestabilit de Şaguna. Oameni ca dânsul sunt verigi solide în lanţul unei continuităţi. E un merit, fireşte, mai pu­ţin bătător la ochi, mai lipsit de suges­tii patetice, dar cu atât mai trainic şi mai înfipt în realitate. Episcopul Papp a fost astfel întruparea sănătoasă a unei tradiții salvatoare. In spiritul acestei tra­diții pe care au cultivat-o, exemplar, ierarhii Ardealului, el a lăsat moştenire bisericei întreaga lui avere agonisită, de peste un milion de lei. Şi deslegat prin moarte de marea răspundere a scaunu­lui unde a păstorit, el a ţinut ca ţărâna lui să se amestece în pământul copilă­riei, în satul Pocioveliştea din Biharia, de unde pornise acum trei sferturi de veac, n. c. Un monument APEL Sa glorificam pe Mihail Eminescu printr’un monu­ment ! Să împodobim Capitala tarii cu luminosul lui chip de Titan al graiului românesc. Iată ţinta acestor liste de subscripţie. Oricine şi-a simţit inima legănată în cadenţa poezi­ei lui eterne, ca ritmul etern al mării, oricine se sim­te revoltat ori ruşinat de unanima noastră ingratitu­dine faţă de memoria lui, să contribue, să subscrie-Gândiţi-vă: România nu are încă un monument de artă vrednic de cel mai mare şi mai nefericit erou al simţirei şi al cugetărei româneşti. E timpul să ştergem acest ponos pe care îndestul l-am meritat. Subscrieţi ! Sumele se primesc la ziarul «Cuvântul». Preşedintele comitetulului: general Traian Moşoiu; Vice-preşedinţi: Mihail Sadoveanu şi Titus Enacovi­ci; Membri: Cezar­ Petrescu, Nichi­­for Crainic, Pamfil Şeicanu, Adrian Manită, Lucian Blaga, lt.-col. Anton­ Popescu, Ionel Teodoreanu, căpitan Nicolae C. Popescu, Tiberiu Moșoiu. Listă de Subscripţie pentru ridicarea Monumentului Mihail Eminescu în Bucureşti AUTORIZATA DE MINISTER CU No. 0570 DIN 17 IANUARIE 1925 Lista precedentă 54.200 » • Col. A. Negulescu, deputat 1000 » Tudor Ionescu, publicist I ----------­Craiova 100 » ! Total 55.300 lei „Aproape de orient“ «Occidentalizare şi­­orientalizare» şi-a intitulat distinsul intelectual şi publicist sas din Ardeal Erwin Reisner, articolul răspicat, simplu­ şi sincer, tipărit în «Cuvântul» tinde a fost poftit de noi să scrie o seri© de articole. Am dori să însemne începutul u­­nei discuţii. E un proces între ve­chiul regat şi ţinuturile elibrate, care durează de mult în umbră şi pe şoptite. La argumente se răspunde cu învinuiri. La erori cu amenin­ţări. La dorinţa de bine cu bănueli. Iar toate la un loc nu fac decât să înăsprească o stare de lucruri şi­­ fără aceasta înăsprită. Discuţia la lumină e astfel sin­­gura cale spre luminare. Chiar dacă ieşim pe alocuri. Unii şi alţii. Pricina marilor nemulţumiri, o găseşte d. Reisner în faptul că Ar­dealul, cu românii şi minorităţile sale, se află astăzi, prin unire, cu un pas mai aproape de orient, de spiritul nostru de neseriozitate ră­mas poate din vremea turcilor, de ingeniozitatea noastră culturală, care nu poate mulţumi ardeleanul năzuind până ori, ca om de cultu­ră, spre apus, peste Leitha. Această tenilintă centripetă care a mânat individul national spre tara liberă, l-a îndepărtat­ în ace­iaşi vreme şi cu acest preţ, de idea­lul său cultural, care e centrifug,­cată peste hotare. Iată-ne deci, încă odată în faţa aceleaşi confuzii, care apare de câte ori se deschide procesul între Ardeal şi vechiul regat. E vorba de conţinutul noţiune­ de cultură, întrebuinţat, în locul civilizaţiei. Da, Ardealul prin apropierea sa de occident, prin împrejurările sale de stabilitate, prin încorpora-» rea într’un stat cu vechi aşezări în­ continuu progres, s’a bucurat mai repede şi mai mai deplin de bunurile civizaţiei, adică de rezultatele ma­teriale ale cultureî, de ceea ce se exprimă prin confort, stabilitate, disciplină administrativă, respect de legalitate. E o realitate netăgă­duită și pe care nu o tăgăduim. De aceste împrejurări țara liberă n’a beneficiat. Desvoltarea Ardealului a urmat pe cât mai mult drumul german spre civilizaţia orăş­ească — isto­ricul cetăţilor sale stă mărturie *— pe când România veche era o crea­ţie rurală, oraşele sale sunt încă în mare parte sate mai mari. Drumul istorie şi logica condiţiilor de via­ţă, aci în calea bătăilor, pe un pă­mânt ■ producător de grâne, cu sco­­surî şi codri pentru păstorit au întârziat ele singure mai mult de­cât vecinătatea orientului această acceptare a civilizaţiei apusene, de origină citadină, fii desigur, că ni­mic nu vom păgubi, dacă sub in­fluenţa Ardealului, procesul de în­suşire a bunurilor civilizaţiei se va accelera. E de altfel, cel dintâi mare bun pe care îl aşteptăm de la Ardeal — şi întârzie. Dar civilizaţia e numai expresia materialistă şi un exponent al cul­­turei. Desigur străzile noastre sunt strâmbe, municipalitatea lasă de dorit, gospodăria e rudimentară; — de ce acestea toate însă îndri­­tues tăgăduirea valorilor culturale? Vorbesc aci, nu pentru d. Reisner, care firesc şi legitim îşi îndreaptă ochii spre cultura naţiei sale de dincolo de Leitha, ci pentru româ­nul Ardelean care ar confunda ma­şina de stropit strada cu Emines­­cu, şi care ar contesta valorile cul­turale naţionale, fiindcă de la gara de Nord, îl întâmpină într’adevăr un miros de mititei balcanici. For­­me de civilizaţie putem împrumu­ta şi e bine să împrumutăm până ce vom urzi una a noastră, fiindcă e stupid să ne trudim a născoci noi bicicleta şi măturoiul automat, când au­ avut grija şi putinţa să le născocească alţii înainte. Dar o ten­dinţă centrifugă culturală nu e le­gitimă şi nici iertată, cât timp va­lori de creaţie culturală, şi nu de ultima mână, nasc pe acest pământ cu pecetea naţională. E atât de a­­devărat aceasta, încât cărturarii­­savanţii, poeţii români din Ardeal, ca să-şi găsească neted câmp de creştere, au silţit mai totdeauna în trecut nevoia să treacă hotarul pe pământ liber, pentru a deveni sa­vantul Babeş, poetul Coşbuc ori Iosif, scriitorul Slavici. Un bun al civilizaţiei, precum şi formele politice şi sociale, îmi sunt indiferente de unde vin, de la Bombay ori din Chicago, dacă le-am adoptat şi adaptat cu discer­nământ şi nu disociază vitalitatea naţională, nu ne strâmbă în creş­tere. Dar valorile culturale, ne vor­ rămâne întotdeauna mai scumpe acestea de aci, decât acele de din­colo de Leitha. De altfel, occidentalizarea etărei noastre legislative, tehnic adminis­trative şi a nefastelor apucături politice —­e tot ceea ce dorim şi noi, şi pentru care luptă ni se pare, cu îndestulă energie şi curaj «Cuvân­tul». Cu rezerva doar, că atunci când sunt judecate cu atâta asprime lu­crurile, şi comparate cu stările din Astria şi Ungaria ori cu cele din occident, comparaţia să se facă pe realităţi prezente, nu cu nostalgia trecutului, sau cu ceea ce e astăzi şi acolo nu cu ceea ce a fost ori. Căci peste toate a trecut să­ră lu­crui războiului şi a dus pretutin­deni, ceea ce numea un economist american acum câţiva ani, ba fa mi­zarea chiar a occidentului. Cezar Petre»«.«

Next