Cuvântul, octombrie 1925 (Anul 2, nr. 271-296)
1925-10-01 / nr. 271
ANUL II No. 271 Redacţia şi Administraţia 4, STRADA SĂRINDAR, 4 . . . ( 78/09 Administra)!« Telefon ! Redac|ia Director: C. CONG0POL Citiţi în pag. IV-as Baraca guvernamentală se dărâmă dar d. Mârzescu vrea s’o proptească 4 »asin 2 Lei Joi I Octombrie 1925 Ţara de aproximaţie ■— Cum merge, Şefule ?— Hm!... Aşa şi-aşa. Nici prea-prea, nici foarte-foarte.. Dialogul începe între Sastache şi Mandache sau Nae şi Laie, eroi caragealeşti a căror actualitate nu s’a perimat. Evasivul şi naţionalul termen «aşa şi-aşa», e însoţit de un gest cu mâna exprimând cea mai vagă şi naţională hotărîre: Nord-sud, cald-rece, bine-rău, bolnav-sănătos şi aşa mai departe. Aşa şi-aşa merge cu sănătatea, aşa şi-aşa îi merg treburile, aşa şi-aşa îi învaţă copiii, la şcoală, aşa şi-aşa o duce cu vecinul, aşa şi-aşa stă cu guvernul, iar când nevasta îl înşeală, ori viceversa, o face tot aşa şi-aşa. Pe Sastache şi Mandache i-am dori funcţionari la direcţia generală a statisticei. Poate chiar sunt. Imprecisiunea capătă acolo, în republica cifrelor înşirate pe coloane şi rubrici, o grandoare de virtute naţională. Căci nu numai treburile, sănătatea, copiii, datoriile şi nevasta lui Sasfache şi Mandache sunt aşa şi-aşa; dar chiar de cum deschizi anuarul statistic al ţării, descoperi că temelia tuturor legilor, măsurilor, administraţiei producţiei şi consumaţiei se sprijină pe o cifră aşa şi-aşa. Direcţia generală a statisticei nu cunoaşte exact cifra populaţiei din România. Găsim în acest anuar temperatura mijlocie pe localităţi, numărul bastimentelor intrate în porturi, numărul cărţilor de joc consumate într-un an, câte falimente au fost simple şi câte frauduloase, care a fost preţul tărâţelor în 1923 şi care în 1924, lungimea şoselelor din fiecare judeţ, câţi bolnavi de religie musulmană au intrat într’un an la Colţea şi câţi guvizi, calcani, barbuni, lufări, păstrăvi, plătici şi caraşi s’au pescuit într’un an la Giurgiu ori la Tulcea, dar nu ştim exact care e populaţia ţării, fiindcă suntem singura ţară europeană de după războiu, care nu s’a învrednicit să facă un recensământ al populaţiei. Cândva, consiliul de miniştri aprobase 40 milioane pentru începerea lucrărilor. Milioanele au mers altundeva, şi astăzi toate calculele câte se fac şi toate lucrările statisticei, şi toate prevederile în consumaţie şi producţie plutesc în vid, lipsite de elementul principal care e omul. Populaţia ţării e calculată aproximativ, pe baza unor date din 1910 şi cu presupuneri elastice, care se umflă şi se desumflă ca un balonaş de gumilastic. Toată lipsa de seriozitate a gospodăriei şi senzaţia de provizorat pornesc de aci. însăşi directorul statisticei din Ministerul de Interne într’un articol tipărit într’o publicaţie oficială de specialitate e nevoit să recunoască vagul şi echivocul celei mai exacte ştiinţe, atâta vreme cât recensământul general al populaţiei se amână pentru Sf. Aşteaptă Raportul la cap de locuitor, care stă la baza tuturor calculelor, nu se poate face, fiindcă nu poţi deduce, după 15 ani de la numărătoarea trecută, într’o ţară mărită cu provincii sub trei administraţii deosebite şi atât de încercate de războiu, care e situaţia rală, chiar cu aproximaţia cea mai generoasă. Şi ce-am citi în aceste cifre statistice dacă ar avea într’adevăr un temeiu garantat de realitate, ar pune pe gânduri chiar pe conducătorii politicei deprinşi mai puţin să gândească şi să prevadă. O singură pildă alegem, din darea de seamă asupra populaţiei Ardealului pe anii 1920—1923 Sporul românilor acolo, faţă de acel al cetăţenilor de origină străină se prezintă într’o inferioritate atât de vădită, încât numai specialiştii ar putea să ne-o lămurească. Excedentul naşterilor faţă de morţi, dă cifre la mia de locuitori, menite să ne îngrijoreze. Astfel la oraşe, sporul românilor la mia de locuitori e 1,19, al ungurilor 3,15, al germanilor 2,08, al evreilor 6,87, al celor de alte naţionalităţi ori confesiuni 3,88 Moartea copiilor români până la vârsta de cinci ani, din lipsa asistenţei medicale, dă cifre care-ţi trec un fior prin şira spinărei. Copiii victoriei umplu cimitirile. Acestea le citim, printre cifrele adunate aşa şi-aşa, cu aproximaţie. Ce-o fi când le-om cunoaşte pe cele aevea ? Am făcut o economie de 40 milioane. Dar am atins tembelismul epic, al acelui turc bătrîn şi somnoros de la Balcic, care întrebat astă vară câţi copii are, a cerut îngăduiala să tragă o fugă până acasă, şi cu nevasta împreună să-i numere, bucată cu bucată. Până atunci, nu se gândise. Cezar Petrescu „Apărătorii călăilor“ — Un răspuns Aurorei — In articolul nostru de Sâmbătă «Apărătorii Călăilor» ne ridicam împotriva celor cari, — gazete sau grupări, — simpatizând cu comunismul, se erijează în vehemenţi apărători ai dreptului, oridecăteori comuniştii militanţi sunt cercetaţi ori judecată. Aceşti campioni ai dreptului şi ai dreptăţii, extrem de desinteresaţi, adoptă o tactică foarte simplă: declară aprioric nevinovaţi pe toţi arestaţii comunişti şi acuză sistematic drept vinovate instituţiile de Stat care, însărcinate cu veghea ordinei, sunt chemate să aplice legile. Tactica aceasta ipocrită are un scop îndoit: să compromită instituţiile de Stat, surpând autoritatea legii şi totdeodată să dea un nou impuls de luptă comunismului militant. Ipocrizia apărătorilor comunismului devine cinism ieftin când, în voinţa de a-l apăra, ei neagă însăşi existenţa vreunei mişcări comuniste în România. Vedeţi: presa de stânga şi cazul Tatar-Bunariştilor; vedeţi: aceeaşi presă şi complotiştii arestaţi la Galaţi. Complotiştii din Galaţi au mărturisit tot adevărul — exh iar acei cari n’au fost bătuţi» — zice într’un judicios articol, documentat la faţa locului ziarul «Galaţii-Noi». Totuşi, apărătorii lor din Bucureşti ii declară «victime nevinovate». Au ucis revoluţionarii de la Tatar-Bunar pe primari, pe jandarmi şi pe soldaţi? Justiţia le va stabili vinovăţia sau nevinovăţia acestei crime în masă S’au declarat arestaţii din Galaţi drept comunişti complotişti? Justiţia le va stabili vinovăţia şi gradul ei Aici avem aface cu călăi neizbutiţi. Perfect conştienţi de întreprinderea lor, dacă această întreprindere triumfa, ei beneficiau de înscăunarea dictaturii comuniste care înseamnă execuţia în masă a anticomuniştilor; neisbutind, ei trebuie să îndure rigorile legalităţii împotriva căreia s’au ridicat. A protesta în favoarea lor e a te solidariza cu opera lor revoluţionară, deci asasină. S’a protestat totuşi. Au făcut-o câţiva studenţi constituiţi, sub auspiciile d-lor Guernut şi Costaforu, lw «Uniunea Studenţilor Independenţi». Am înglobat, cu această ocazie, şi «Liga Drepturilor Omului» în «regiunea de apărători ai călăilor». Ceea ce îmi atrage din partea unui distins redactor al confratelui Aurora o replică neiscălită. Distinsul confrate găseşte că de data asta am călcat cu stângul şi că identificând Pe costaforeştii guernutişti cu apărătorii călăilor, am tras o concluzie «cam grăbită». Şi pentru a-l scoate din cauză pe din Guernut şi Liga drepturilor sale, îmi serveşte tocmai un exemplu care este exclusiv în favoarea mai: comuniştii francezi Cachin şi Doriot, punându-se prin acţiunea lor revoluţionară, în afară de legalitate, au trebuit să sufere rigorile legalităţii lezate astfel- Aceasta, adaugă confratele, se întâmplă sub guvernarea d-lui Pavileve, «membru în comitetul executiv al Ligii Drepturilor Omului, care Ligă, orice ar spune d. Radu Miroslav, este marea barieră a legalităţii şi a dreptului în contra anarhiei sub orice formă, deci şi în contra comunismului». Frumos ar fi dacă ar fi aşa! Dar distinsul meu confrate, combătându-mă şi apărând pe d. Guernut, nici n’a citit măcar conferinţa acestuia publicată în chiar Aurora. Ar fi aflat de acolo, că d. Guernut, sufletul Ligii, E HOTARAT CONTRA PEDEPSIRII COMUNIŞTILOR CACHIN şi DORIOT, deci în contradicţie cu d. Palmiere! Intr’adevăr, d- Guernot, asigurat de comunistul Doriot că, în cazul venirii acestuia la putere, ar introduce dictatura şi ar aresta, declară textual: «Ei bine, din ziua aceea ne-am făgăduit a face totul, a întreprinde totul pentru scoaterea lui Doriot din închisoare». («Aurora», SS Septembrie a. c. Deci: d- Painlevé pedepseşte pe călăi, d- Guernut luptă pentru a-l salva. D. Painlevé fiindcă are răspundere în faţa legii; d. Guernut — fiindcă e iresponsabil- E Liga guernutistă pentru legalitate sau pregăteşte triumful comunismului prin acţiunea ei profund anarhică ? Suntem clari, iubite confrate, Radu Miroslav Am renunţat de mult să mai protestăm împotriva «împrumuturilor» pe cari diverşi confraţi le fac din coloanele noastre şi în care nu păstrează discreţie decât asupra sursei de la care beneficiază. Reclamaţiuni aproape zilnice devin obositoare. Se vede că aceasta s’a interpretat drept o încurajare. Şi pe când unele ziare din Bucureşti diformează în ştiri de câteva rânduri, faptele ce se destăinuesc în reportajele noastre, ceea ce nu ne mai impresionează, altele din provincie ne reproduc desenurile, ştergând iscălitura autorului şi necitând, fireşte, locul de unde fură. In această categorie intră zidul Lumea de la Iaşi şi Dacia din Constanţa. Fiindcă nu e chip de a pune altfel stavilă acestui braconaj, care a devenit de-o excesivă neruşinare, am hotărât să ne adresăm justiţiei. E vorba, am mai spus, de o mişcare importantă în corpul diplomaţiei noastre. Am arătat altă dată cât de necesară ar fi. Insă în înţelesul unei primeniri adânci, ci nu unor altor căpătuiri de noi valuri agreabile partidului liberal. Cum însă nu acesta ar fi criteriul guvernului, un sfat dacă ar fi să-i dăm, e acela de a păstra «statuquo» până la sfârșitul anului, când are să predea frânele conducerei unui alt guvern. Ar fi o datorie reclamată de interesele țarei, de importante interese. Căci nu e vorba numai de schimbarea unui personal impropriu, — ei şi de a unei politici fundamental greşită. Locul de la Roma şi politica faţă de Italia In această privinţă vom arăta, cu documentarea strânsă care se distinge în toate articolele noastre de fapte, ce se petrece în raporturile dintre România şi Italia. S’a vorbit, se ştie, de scoaterea la pensie pe ziua de 1 Octombrie a d-lui Lahovary, ministrul nostru la Roma, măsură care este de fapt o disgraţie întrucât scoaterea la pensie nu este imperativă. In acelaş timp s’a anunţat numirea d-lui Jean Th. Fiorescu ca ministru la Roma... S’a apreciat în cercurile serioase ale politicei noastre externe scoaterea d-lui Lahovary o greşală, — iar numirea eventualului său înlocuitor, o glumă. Amândouă însă aceste proecte, nu ne place a le socoti decisive, pornesc din aceiaşi vătămătoare ignoranţă care domneşte la palatul Sturdza asupra situaţiei din Italia. Persistă încă în mintea d-lui I. Brătianu, adevăratul ministru de externe, părerea: Italia — fară de mandolinişti. CEEA CE ESTE O FORMIDABILA EROARE. D. Jean Th. Florescu ar fi omul cel mai puţin indicat pentru Italia mussoliniană. Fascismul italian nu se cuprinde doar în manifestaţiile zgomotoase ale cămăşilor negre în faţa palatului Chigi aclamând pe «Duce»,—şi asasinarea lui Mateotti, episod sângeros al unor lupte violente dintr’o ţară cu o seculară istorie de drame ale pumnalului şi ale otrăvei... Fascismul este azi — şi vorbeşte aci experienţa plină de atenţie a unor oameni cari l-au studiat pe loc dela primele lui manifestări, — fascismul este şi o mare energie constructivă, care uneşte unor voinţi, ce vor să reducă dacă nu să suprime imposibilul, avântul arzător al unei tinereţi cultivate, inteligente şi patriote. Cine n’a mai văzut Italia dinainte de fascism, aproape n’o mai recunoaşte. Dacă era o administraţie dezordonată în Italia, era a drumurilor de fiBEsAM e cea mai bună din Europa. Toate, resorturile vieţii de stat ruginite parcă în încheeturile lor, funcţionează cu o regularitate cronometrică. E suficient spectacolul Romei într’o transformare de negândit, spre a medita la viaţa nouă care pulsează în Italia. Italia creşte, se înalţă. Şi în conştiinţa autorilor acestui nou Resorgimento, de esenţă politică, este o adâncă revoltă contra celor cari îi nesocotesc. Nemulţumirile împotriva României Nemulţumirile reale şi adânci împotriva României au avut această sursă. Înfumurarea seacă a d-lui Ionel Brătianu a tratat Italia musolinistă ca pe o cantitate neglijabilă. Desigur, e frumos să ai o conştientă mândrie naţională, dar să n’o transformi intri- vanitate antipatică. « S’AR ZICE CA ROMANIA ÎŞI ÎNCHIPUIE CA ESTE BURICUL EUROPEI, JUDECÂND DUPĂ POLITICA GUVERNULUI BRATIANU FATA DE NOI» a spus un distins fruntaş politic din anturajul d-lui Mussolini. «Ducele» nu este om să înghită superbia d-lui Ionel Brătianu, — şi i-a demonstrat-o. De atunci d. Ionel Brătianu este şi mai furios împotriva Italiei Rezultatul f O politică plină de greşeli. Şi în cea externă rămâne mereu adevărata teorie din Talleyrand în privinţa greşelei. Dinsftincţia între România şi guvernul ei Totuşi d. Mussolini refuză să confunde România cu guvernul ei. Iată dovada. D. I. Brătianu, se ştie, a fost nemulţumit, sau mai curând «înăcrit» de vizita pe care Suveranii noştri au făcut-o în Italia. Era o desavoare indirectă a politicei sale de aroganţă. Dar Italia a fost foarte sensibilă acestui gest cuminte al Regelui. Este o tradiţie acolo să nu se facă nici un fel de primire Suveranilor care călătoresc incognito, cum a fost în acest caz. Incognito-ul este strict observat PENTRU SUVERANII ROMÂNIEI INSA S’A FĂCUT PRIMA EXCEPŢIE. DUCELE DE AOSTA, FRATELE REGELUI, A MERS SA SALUTE PE REGELE NOSTRU IN MARE TINUTA SI PURTÂND CORDONUL ORDINULUI MIHAI VITEAZUL. Semnalat-a oare guvernul român această vroită şi măgulitoare atenţiune ? A fost aci in ţară o profundă tăcere oficială. (Citiţi continuarea în pag. II-a) Anchete politice De ce am fost în proaste relaţii cu Italia Atitudinea guvernului sabotează şi astăzi restabilirea unor raporturi confiente şi prieteneşti între cele douăari D. MUSSOLINI QUAŢIA PRESEI Intr'un articol aşezat, d. Stelian Popescu, discutând articolul meu asupra «stăpânilor presei», rezumă astfel equaţia presei. Un ziar modern, este, cum s’a spus, şi o întreprindere economică. Este foarte natural deci, ca directorul proprietar al unui astfel de ziar, să fie în acelaș timp inspiratorul, conducătorul și răspunzătorul de fapt, pentru tot ce se scrie în ziarul său- Și dacă legea noastră de presă, până azi, a îngăduit, ca în special răspunderea directorului sau a proprietarului să fie redusă la zero, nu înseamnă, pentru ridicarea presei la locul care i se cuvine, că această stare de lucruri trebue să mai continue, sau că aceia, cari abuzează de scrisul lor, să-și ducă mai departe opera de distrugere morală la care se dedau. Dacă directorii-proprietari de ziare ar fi avut o răspundere efectivă pentru tot ce se scrie în ziarele lor, ei ar fi ştiut să imprime şi colaboratorilor lor o linie de conduită şi o disciplină morală, în acord cu interesele superioare ale societăţii, nefinând seamă de meschinele interese de partid, sau de chestiunile personale, cari în cele mai multe cazuri au otrăvit atmosfera sănătoasă pe care ar fi trebuit să o răspândească presa. Circumscriind astfel problema, d. Stelian Popescu are în bună parte dreptate, dar oricât de chibzuită ar fi o lege a presei, nu va putea stârpi acel element inerent ziarului modern, element care scoboară valoarea morală a presei. La noi abia a început să ne preocupe equaţia presei; aiurea problema a fost desbătută şi forţa animatoare a opiniei publice analizată cu o severitate neîndurată chiar de unii dintre profesioniştii cei mai aleşi. Dacă d. Stelian Popescu ar citi «La republique des Camarades» de Robert de Jouvenel, nu i-ar fi greu să se convingă ce insuficientă ar fi chiar cea mai severă lege privitoare la responsabilitatea scrisului, pentru a restabli un echilibru între puterea pe care o exercită un ziar și moralitatea lui. Vorbind de a patra putere, Robert de Jouvenel descrie cu o stăpânită melancolie, evoluţia continuă spre o industrializare complectă a presei. Din ce trăesc ziarele, se întreabă Robert de Jouvenel, spre a răspunde cu tot curajul: «Trăesc din publicitate». Un ziar poate să se lipsească de ziarişti dar nu se poate lipsi de publicitate». «Lectorul însuşi, costă pe un ziar mai mult decât îi raportează.... Nu-i vorba de a vinde mai mult pentru a câştiga mai mult, este vorba de a vinde mai mult pentru a creşte valoarea reclamelor înserate. O mică axiomă comercială la îndemâna cititorilor exigenţi ; beneficiile nete ale unui ziar sunt totdeauna inferioare reţetelor publicităţii». Iar spre a sublinia ironic «Independenţa unui ziar», Robert de Jouvenel recomandă: «Să nu se ofenseze acei care deţin publicitatea, adică toate puterile comerciale şi financiare». In situaţia aceasta ce devine ziaristul? «funcţionarul unui case de comerţ» «ziarele nu mai sunt la dispoziţia gazetarilor ; ei sunt la dispoziţia ziarelor». Publicul nu se îndreaptă spre autor, ci spre firmă. Un gazetar poate să aspire la notorietate; el n’are dreptul să ambiţioneze la o clientelă». (Robert de Jouvenel: La republique des camarades). Un ziar costând mai scump decât se vinde şi silit să’şi acopere deficitele din publicitate, îi este fatal redusă sfera independenţii fiind supus contingenţelor comerciale într’o continuă fluctuaţie. Evident că reclama comercială primejdueşte într’o măsură mai mică libertatea de mişcare a ziarului, decât reclama secretă, cultivarea diverselor tendinţi oculte. Ziarele, ai căror proprietari se dosesc după laibăre de grauraşi «pârliţi», pot oricând deschide mica portiţă misterioasă a fondurilor suspecte ca provenienţă. Epoca neutralităţii ne-a învăţat ce superioritate comercială poate reprezenta jocul literilor groase în culegerea telegramelor numai. O lege a presei? In primul rând controlul comercial ar trebui organizat. Cum? Probus Corréard în «Nos petits hommes d’Etat» propune să se pună la dispoziţia publicului cărţile şi comptabilitatea ziarului. Iar pentru a sublinia importanţa unui asemenea control Probus Corréad aminteşte oferta ziarului francez (radical socialist), «Le Quotidien», de a ţine la dispoziţia cititorilor toate cărţile şi scriptele administraţiei; dar înfăţişându-se, i s’a pus la dispoziţie totul afară de esenţialul, jurnalul şi cartea mare (totul şi nimic). Equaţia presei este mult mai complicată. O lege —cum o preconizează îndreptăţit de altfel d. Stelian Popescu —menită să înlăture ficţiunea girantului responsabil spre a sili să-şi asume răspunderea directorii sau proprietarii n’ar fi decât o simplă etapă în drumul de a supune unei reale discipline sociale puterea crescândă a presei. Căci nu se poate lăsa mai departe această forţă hotărâtoare în societăţile democratice (adică de opinie) la îndemâna tuturor aventurierilor dosiţi după paravanul societăţilor anonime alcătuite după toate formele legale indicate în codul de comerţ. Gândiţi-vă numai că S. Labin ar face uz de opţiunea de cumpărare ce i-a dat-o d. Aristide Blank şi cu dolarii strânşi în numele şi pentru stârpirea pogromurilor din Ţara Românească, s’ar instala ca nou stâlp (citiţi prete-nom sau om de pae) la direcţia celor două mari ziare : «Dimineaţa» şi «Adevărul». Cine l’ar putea împiedica ? Are majoritatea acţiunilor sau mai bine zis, i le-a încredinţat d. Aristide Blank; stăpânirea sau arenda Labinului începe. Sfera de influenţă asupra opiniei publice a celor două ziare este la discreţia lui. Liber va fi să o sucească precum va voi; acţiunile ii dau dreptul, iar Labinul poate influenţa cum va voi opinia publică fără ca legea să-l oprească. Dacă ai fost declarat falit nu mai poţi face negoţ, ce lege poate opri pe un fost puşcăriaş de a deveni dacă are bani, un Lord Northcliffe român ? Poate n’aş exagera dacă aş spune că equaţia presei este însăşi equaţia morală a formei democratice. Marele romancier Wells s’a întrebat odată: «Ce«ar fi devenit Anglia, dacă Lord Northcliffe, în loc să fie Lord Northcliffe, ar fi fost un om de vânzare...» Equaţia presei se impune zi de zi mai mult preocupărilor noastre. Pamfil Şeicaru P. S. — Dar findcă d. Stelian Popescu a pus cu destul curaj problema presei, mai adăugăm un punct care, desigur, va fi examinat cu toată atenţia. La un moment dat s’a vorbit de intenţia ministerului de finanţe de a suprima sistemul deghizat al loteriilor sub forma premiilor pentru cititorii ziarelor. «Dimineaţa» a inaugurat sistemul premiilor în «case, paturi, şervete, tacâmuri etc.» spre a cuceri noi cititori. «Universul» a fost nevoit să recurgă la acelaş sistem de penetraţie, întrucât momeala premiilor în «case, şervete, furculiţe etc.» înlesneşte o accentuare a prestigiului presei ?.. In loc să se cheltuiască bani pentru o îmbunătăţire tehnică a ziarului se risipesc în loterii deghizate. S’ar putea obţine uşor o lege prin care loteria premiilor ar fi interzisă, dacă şi «Universul» s’ar ralia acestei idei şi n’am mai vedea penibila întrecere de momeli.... comerciale. ■Mgl»igW»' --------- Catolicismul şi pacea Dacă Societatea Naţiunilor şi-a fixat scopul de a ridica temelirea din ruinele civilizaţiei sale materialiste, oferindu-i pacea tehnică — această imorală concepţie din punct de vedere al scopurilor creştine ale umanităţii, — catolicismul se însărcinează astăzi să înfăptuiască pacea morală în omenire. Oaste ortodoxă, oaste catolică Scepticii vor zâmbi, ca întotdeauna. Vor evoca păcatele istorice ale papalităţii şi-i vor nega demnitatea şi chemarea pentru o asemenea operă. Noi, ortodoxii, ne vom bucura şi vom suferi în acelaş timp. Vom suferi, comparând lenea bisericilor noastre, absenţa lor în refacerea socială a statelor ortodoxe, neputinţa lor de a influenţa politica timpului, de a o îndruma, de a-i pune scopuri, încărcând numai cu prezenţa sa ca o simplă Instituţie de stat bugetele respective. Dar ne bucurăm de activitatea catolicismului pe terenul politicei lumeşti — pentru că întotdeauna mai mult va însemna pentru noi acţiunea creştină a catolicismului, decât pacifismul războinic al «parloir»ului de la Geneva. Necesitatea acţiunei religioase de asanare morală Totul chiamă catolicismul la muncă. Cei opt ani de la sfârşitul războiului au arătat că omenirea trece nu printr’o criză ideologică, ci printr’o boală morală. Cultura apuseană, în ultimul timp, devenind raţionalistă, materialistă, şi-a dovedit slăbiciunea şi Lipsa de tărie în acest timp bolnav. Civilizaţia păgână a apusului e îngrijorată de perderea numai a valorilor ei materiale; cultura, neoferind nici un ideal social acceptabil, se oferă ca material de critică. Zbaterea Societăţii Naţiunilor — este într’un sens zbaterea omului pe patul de boală grea. Şi acum intervine catolicismul. E adevărat că timpul acesta se putea prevedea de mult, cum l-a prevăzut în Rusia, Dostoievschi. Glasul lui acolo era al omului ce strigă în pustie. Prorocirile lui erau de om bolnav. Ortodoxia oficială râdea de el. Cum au pregătit Papii lumea catolică In apus a fost altfel. Papii Leon XIII, Pius şi Benedict XV au pregătit lumea catolică — slujitorii oficiali ai ideilor catolice — pentru zilele noastre apocaliptice. Războiul mondial era pentru ei un lucru pe care dominaţia culturii laice nu-l putea înlătura. Cei 3 papi—predecesorii lui Piu al XI — rămânând mereu indiferenţi faţă de sâcăelile politicianilor din anii 1850—1914, se pregăteau pentru ziua aceia, adică pentru aceasta, a noastră—când omenirea va zace în prăpăstia mate-, rială şi morală de acum. Catolicismul îndrăznea să prevadă că el va fi chemat să coboare în realitatea politico-morală de după războiu. O ortodoxie activă n’ar fi justificat aceste prevederi ale celor 3 papi. Acţiunea lui Piu XI şi a cardinalului Gaspari Papa Piu XI—în faţa acestei realităţi—devine cel mai pozitiv şi cel mai mare diplomat. Nu din şoaptele doctrinei sale catolice, ci din actualitatea paradoxală în care vede lumea, trage învăţământul că numai o disciplină morală, că numai morala creştină va putea scoate omenirea din haosul laic şi o va putea îndruma spre evoluţia ei firească. El introduce în mlaștinile pacifismului oratoric principiul ierarhiei sociale, în dezordinea morală—principiul ordinei morale, în anarhia istorică—valorile cristalizate ale istoriei. Prezența și activitatea cardinalului Gasparri în Vatican e o dovadă că papalitatea nu are de gând să ia în glumă întreprinderea sa politico-morală. Patru mii de episcopi, peste un milion de preoţi, călugări, călugăriţe, savanţi, misionari—stau la ordinele lui Piu XI şi ale cardinalului Gasparii. Pătrunzând în viaţă, în viaţa toată a omenirii, această oaste catolică înregistrează în fiecare zi mari biruinţi. Dacă se poate vorbi de o poetlică planetară, e aceia pe care o face papa Piu al XI şi nu Internaţionala III. In Franţa — intelegentele cele mai distinse cugetă şi propovăduesc că numai catolicismul o poate scăpa din rătăcirile în care au adus-o variaţiile sterpe ale democraţiei cu multe şi zvăpăiate capete. Pe guvernul Herriot l-a scos de la cărma ţării nu proectul lui despre un impozit pe capital, ci strigătul episcopilor, catolici în Senatul Franţei, când se ivi Chestiunea bugetului pentru reprezentantul Franţei la Vatican. Cu Estonia, Papa a încheiat concordat. Cu Polonia, cu Bavaria s-au încheiat concordate la fel la Germania, catolicismul este mai tare ca oricând. Intre Mussolini şi Vatican nu există nemulţumirile din trecut. Delegaţi din India, China, Japonia, din amândouă Americile, din toate ţările lumii, cari aduc zilnic Prestolului de la Roma, raporturi şi bilanţuri ale unei activităţi rodnice, ne arată că politica cardinalului Gasparri a pătruns pretutindeni. Temelia cisestirilor catolice Unitas in varietate — unitatea de disciplină catolică în diversitatea schimbătoare a lumii e acea bază pe care se ridică succesul cuceririlor catolice. Reducând varietatea de împrejurări, de culturi deosebite, de civilizaţii inegale, la aceiaşi neschimbată unitate catolică — varietas in unitate — Papa cucereşte scopurilor pacifice ale catolicismului sufletele tuturor oamenilor desperaţi de lipsa unei singure idei vârtoase şi nestricăcioase, în domeniul păcii mondiale. Absenţa celorlalţi Priviţi ce schimbări straşnice s'au întâmplat, personificările divinităţii s’au risipit în lume. Padişahul nu mai există: islamul nu mai are un idol pământesc în sânul său. Protestantismul, care pare că se încarnase în persoana lui Wilhelm al II, a rămas neputincios cu cele 800 de secte ale sale. Ortodoxismul rus , care î şi făcuse ,din ţar, un înlocuitor al lui Hristos, a rămas de două ori decapitat: prima oară când împăratul a fost măcelărit şi a doua când patriarhul Tihon — a fost otrăvit. Soarta ortodoxismului rus,—în emigraţie e să-şi plângă soarta, în Rusia să lupte. Ortodoxia mai apropiată s’a înălţat, divizându-se, în patriarhii naţionale, reducându-şi acţiunea de ecumenicitate politică, la o politică naţională. Nimic nu s’a pierdut din dogmă, dar politiceşte, aceasta e o scădere. Toate nenorocirile mondiale şi naţionale sunt binevenite pentru politica papală. Cu disciplina ei, cu intrasigenţa principiului unităţii, cu relatarea fenomenalităţii trecătoare a lumii la eternitate — quid ad aeternitatem ? — astăzi catolicismul politic este într’adevăr chemat să realizeze măcar un minimum de bine şi de pace, în imensitatea de rău şi de dezordine în care trăeşte omenirea după războiu. G. M. Ivanov ideea" care-i interesează La Budapesta s’a descoperit un complot despre care s'a scris deajuns în coloanele serviciului nostru particular. De data aceasta nu vom vorbi nici de importanţa nici de alte laturi ale descoperirii, ci ne rezumăm la un sinistru amănunt din declaraţia făcută la interogator de şeful acestor complotişti, numitul Matei Rákosi, fost comisar al poporului pe vremea lui Bela Kun. Ceea ce a spus la poliţie acest îndrăzneţ tip roşu, este calificat prea indulgent prin cuvântul «sinistru». In discuţie erau părinţii fostului comisar al poporului, şi iată ce-a declarat «reformatorul» Rákosi când l-au întrebat dacă-i mai trăesc: «Nil ştiu, de altfel nici nu sunt curios să ştiu; pe mine nu mă interesează decât ideia!» Ideia, cu mare, între ghilemele, subliniată, sau mai ştiu eu în ce alt chip evidenţiată! Ideia cărei interesează şi care-i interesează şi de dragul căreia aceşti reformatori ai societăţii, chiar când vin după 8 ani de absenţă în ţara unde le sunt părinţii, ei nici nu sunt curioşi să ştie dacă le mai trăesc sau ba! In capul lor este numai ideia cea roşie. In mâinile lor numai instrumentele mortifere care să materializeze ideia, — ideia care a mai fost odată realizată în Ungaria și a fost identificată pe urmă în crimele din articolele cele mai severe ale codului penal, civil, etc. Rákosi însuși are la activ peste 10 asemenea dovezi, de pe vremea când realizase pentru câteva luni ideia de dragul căreia «nu-i curios să ştie» (după 7—8 ani) «dacă-i mai trăiesc sau nu părinţii». Declaraţia din acest poliţienesc proces verbal este adorabilă, este monstruoasă, sinistră, fără egal; este, credem, un epitaf din cele mai nemerite, care să se scrie pe crucea fiecăruia din această criminală tovărășie.