Cuvântul, noiembrie 1925 (Anul 2, nr. 297-322)
1925-11-26 / nr. 318
ARMIL 61 Mo. 318. Redacţia şi Administraţia 4, STRADA SĂRINDAR, 4 Telefon:/ I?'0? Morali* 78/10 Redacţia Director: C. G0NG0POL Citiţi in pag. IV-ai Guvernul vrea ca reforma electorală să aibă şi aprobarea opoziţiei D. V. Brătianu obişnuieşte sa vorbească Presei odată pe an, când depune bugetul la Cameră; acest rar contact cu gazetarii are două avantaje: întâiul e scutit d. Brătianu de prezenţa unor oameni pe cari îi urăşte şi pe cari nu se poate opri să-i dojenească şi în audienţa anuală când, din nevoia de a informa publicul, gazetarii sânt nevoiţi să dea ochii cu cl-sa; al doilea : scuteşte pe gazetari, cari nu pot să-l sufere, toţi , fără excepţie, de a înregistra idei fără şir care au nevoe de tălmaci pentru a le face inteligibile oamenilor cu cap logic. Domnul Vintilă Brătianu este certat cu sintaxa: nu ştie să facă trase; cu etimologia : pune totdeauna verbul la singuar; are un cap foarte încâlcit, de aceea expunerea d-sale n’are niciodată o înşiruire logică, — şi pe d’asupra vede lucrurile pe dos-Iată exemple: când străinătatea nu-ţi dă împrumuturi, aceasta înseamnă pentru domnul Brătianu că noi nu le cerem fiindcă n’avem nevoe de ele, deoarece ţinem să ne refacem prin noi înşine; când capitalul străin nu vrea să colaboreze la întreprinderi făcute după legea comercializării aceasta se traduce în limbajul d-sale cu : Finanţa internaţională vrea să ne acapareze, şi am putea să multiplicăm exemplele din trecut dacă n’am fi grăbiţi să arătăm ultimul îndată, acela pe care ni-l oferă chiar în expunerea făcută Presei asupra bugetului pe 1926. «Veniturile bugetare se urcă la 28 miliarde şi un sfert iar cheltuelile la 23 miliarde şi jumătate», zice d- Brătianu. Pentru orice om cu cap logic ar urma că avem un excedent de 4 miliarde 700 milioane, când însă citeşti mai departe expunerea, surprizele apar : 400 milioane comunelor şi judeţelor, 1 miliard 300 milioane fond pentru deschideri de credite (tot bugetare şi acestea), 5 miliarde spor de salarii la funcţionariDacă se adaugă şi acestea atunci constatăm că cheltuelile întrec cu 2 miliarde veniturie şi iată cum excedentul de 4 miliarde 700 milioane al d-lui Brătianu, este în realitate un deficit de 2 miliarde. Aceasta este logica d-lui Vintilă Brătianu şi aceiaşi logică îl face să considere nedrepte toate criticele ce i se aduc Noi trebue să tălmăcim după capul nostru spusele d-sale, iar d-sa nu ne pricepe pe noi toţi. Şi aceiaş nepotrivire de cap constatăm de a lungul întregii expuneri a d-lui V. Brătianu. «Acum un plus de venituri de peste 6 miliarde faţă de anul 1925», zice d. Brătianu, uitând că de 4 ani prevede scăderea veniturilor din cauza creşterii leului Noi cari ştiam că leul nu poate creşte cu politica d-sale, ne întristăm numai că veniturile sporesc prea încet In definitiv 29.250 milioane reprezintă abia 700 milioane lei aur şi la populaţia noastră venituri duble ar reprezenta abia începutul normalizării. «Calea ferată acoperă cheltuelile cu veniturile» anunţă d. Brătianu. Noi ştim că nu este adevărat, căci sporurile de lefuri la funcţionarii căilor ferate vor fi date din bugetul statului şi mai ştim şi alte multe, cari se rezumă astfel : Cum poate o cale ferată să-şi acopere cheltuelile, când pe 11 mii de kilometri întrebuinţează 1800 de locomotive? Pentru orice om cu cunoştinţe sumare de exploatări de căi ferate numai apropierea acestor două numere este concludentă«Aplicarea legii comercializării şi minelor scade cheltuelile statului şi-i procură venituri» 7 Care 7 Cuibul unde statul plăteşte minimum de dividend şi Lonia la care subscrierea s’a făcut cum ştim cu toţii . Pe cine minţim, domnule Brătianu . Culminează însă expunerea d-lui Brătianu în consideraţiunile sale asupra politicei împrumuturilor de Stat. «Trecutul a fost lichidat, era împrumuturilor poate începe» declară sentenţios ministrul de finanţe liberal. După ce timp de 4 ani noi i-am repetat mereu să lichideze trecutul și să facă împrumuturi, căci fără de ele nu ne putem reface, avem dreptul azi să-l întrebăm de ce ne-a făcut să pierdem patru ani . De ce timp de 4 ani a declarat că nu are nevoe de împrumuturi, iar datoriile le-a lichidat în așa fel încât ni-a stabilit reputaţia de ţară care nu-şi respectă semnătura . Iată încă ceva caracteristic logicii d-lui Brătianu-Politica acestei ţări a fost condusă în ultimii patru ani de un om anormal—suntem nevoiţi, să-i atribuim acest calificativ, fiindcă altfel ar trebui să ni-l acordăm nouă tuturor şi străinilor cărora d. Brătianu a avut ocazia să le expue vederile sale economice- Titus Enacovici Erlog tu Barbusse Am atras atenţia că vizita lui Barbusse, cântăreţul paradisului comunist, e pur şi simplu un turneu de propagandă politică organizat de Internaţionala III-a. Declaraţiile de «anchetă imparţială» ale înfocatului agent moscovit erau pure panglicării pe care numai laşitatea şi dezorientarea d-loi Duca şi Tătărăscu le puteau crede. Primirea entusiastă a lui Barbusse şi a tovarăşilor săi la sediul comuniştilor bucureşteni, tea rafale frenetice de aplauze şi bunuri proletare», cum scrie presa d-lui Aristide Blanck, constituie momentul culminant al acestui turneu de propagandă. Barbusse şi-a dat arama pe faţă, ceea ce nu putea fi o uimire decât pentru acest biet Ianus cu faţă dublă: Duca Tătărascu. Cu ironica rezervă că nu face politică, Barbusse a spus muncitorilor cât «proletariatul, acest titan care poartă pe umerii lui societatea, este chemat să înfăptuiască viitoarea nouă şi ideală alcătuire socială». Se mai îndoiește uluitul Ianus guvernamental că această viitoare alcătuire nouă şi ideală e paradisul proletar al Internaţionalei a treia? Referitor la ancheta «imparţială» pe care a făcut-o, Barbusse a spus muncitorilor: «Aş vrea să vă arăt că am pătruns destul de bine rănile şi luptele voastre. DAR LANŢURILE UNEI SARBE DE CONVENIENŢE MA REŢIN». Convenienţa e că se găsea musafir oblăduit de guvernul liberal al României. Fireşte, convenienţa e sarbădă şi va înceta imediat ce Barbusse va trece graniţa. Cum va scrie mâine în Franţa cel care de pe acum vorbeşte aşa? Şi cum rămâne P. Tătărăscu cu asigurările sale, umflate de naivitate, că a luat toate măsurile să oblige pe propagandistul comunist la obiectivitate. Numte d. subsecretar de Stat violentul pumn în nas care e Cinica declaraţie a lui Barbusse1 Cât despre pretinsele corecturi pe care agentul Moscovei anunţase să le facă prin anchetă la afirmaţiile impertinente din manifestul ultimatum contra României, e de ajuns să amintim că, în ziua când Barbusse era primit triumfal la clubul comunist din Bucureşti, îi sosia şi telegrama din Paris a tovarăşilor scriitori cu care semnase acel manifest şi came repetă conţi■ nutul lui fără să mai aştepte rezultatul aşa zisei anchete. Ce înseamnă aceasta decât Că guvernul român, care s’a arătat laş şi dezorientat in aceste triste împrejurări, e luat în bătaie de joc de propagandiştii Internaţionalei a 3-a. Cum apar dd. Duca Tătărăscu, după toate acestea, decât ca servili ucenici ai lui Costaforu în impresariatul comunist. Mai îndrăzneşte cineva să spună că a primit pe «marele scriitor Barbusse», atât de mare că Franţa are azi de aceeaşi talie vreo trei duzinii Singurul lucru demn în toată această ruşine rămâne manifestaţia opiniei publice care a ştiut să huiduie şi să fluiere la timp o idee şi o propagandă primejdioasă Statului român. Radu Miroslav Regimul liberal e realmente isprăvit. Au fost multiple şi destule semnele indicatoare ale acestui final dezastros şi inevitabil. Cloaca de afaceri veroase care se revarsă aproape zilnic în domeniul public, arată că sfârşitul era fatalitatea ineluctabilă a marfei. Partidul liberal are arta potl®găriei, să zicem... ştiinţifică. Partidul liberal fură de svântă pământul, dar cunoaşte meşteşugul precauţiunilor. Când pungăşiile liberale es la iveală, ba încă şi cu probe, înseamnă că partidul a ajuns la limita înghiţirei. Mijloacele i se paralisează Trebue să plece numai decât în opoziţie, altminteri nu-şi mai poate evita uşile puşcăriei. Aceste consideraţiuni sunt demonstrate cu probe materiale de către... un ziar liberal. Rechizitoriul parchetului de Mercurea Ciuc In adevăr, ziarul Răspunderea organul «răzvrătiţilor 'liberali* — cum le zice d. Vintilă Brătianu, şi al căror număr creşte mereu, publică rechizitoriul numărul 85 din 18 Noemvrie crt,— acum o săptămână — al parchetului din Mercurea-Club, şi din car® extragem cele ce urmează: «In luna Februarie 1923, Ştefan D. Spătaru, în calitate de prefect al judeţului Ciuc, prin Intermediul deputatului Arpaid Emerei care a servit ca Interpret, a propus d-lui Gal Endre, directorul bunurilor private din jud. Ciuc, ca direcţia acestor bunuri să dea o sumă d© 400 mii lei inspectorului general administrativ Alex. Ştefănescu, în scopul unei propagande prin presă şi prin intervenţii personale, pentru ca aceste bunuri să nu fie expropriate, d-sa aprobând, ca for suprem, ridicarea sumei de mai sus din averea bunurilor private. In acest scop, în seara de 27 Februarie 1923, numitul d. Gal Endre predă în cabinetul fostului prefect Spătaru, acestuia şi inspectorului general administrativ Ştefănescu un pachet cu 400.000 lei în faţa deputatului Arpad Emerei, numiţii luând banii fără a face vre-o propagandă, întrucât Comitetul Agrar s-a pronunţat definitiv asupra exproprierii bunurilor private încă în ziua de 23/11/923, fapt prevăzut şi pedepsit de art. 50 c. p. şi 381 al 2 c. p. Văzând şi dispoziţiile art. procedura penală, înaintăm citatele acte d-lui jude de instrucţie al Tribunalului Miercurea-Ciuc şi cerem să binevoiască a proceda la Instruirea afarerei. Se vor cita inculpaţii Ştefan D. Spătaru, inspector general în Ministerul de Domenii, Alex. Ştefănescu, inspector general administrativ în Ministerul de Interne din Bucureşti». O afacere grandioasă şi o intervenţie inoportună Of, Comitetul agrar înainte de a se pronunta in sensul opus dorinţelor celor doi domni, fusese «lucrat», spre a se rosti favorabil. «Bunurile private» însemnează o bogăţie imensă. Numai in judeţul Ciuc bunurile private au 3 ÎNTINDERE DE CIRCA 75.000 JUGHERE CADASTRALE. Deci o acţiune se începuse în jurul comitetului agrar de către persoane care au influenţat acolo. Se pare ca chestiunea mersese atât de departe, încât se pusese la ordinea de zi a comitetului, când a prins de veste d. Vintilă Brătianu, ministru de finanţe, care abandonându-şi scumpele sale dosare A ALERGAT IN PERSOANA LA MINISTERUL DE DOMENII ŞI A SOSIT, CUM SE CHIAMA, «TAMAN LA PONT». D. Al. Constantinescu, ministrul de domenii, pus în cunoştinţă de cele pregătite, a mers personal la şedinţa comitetului, CARE ASTFEL A DAT O HOTARARE CONTRARA CELEI SCONTATA DE INTERESAŢI.. Domnii care au dat chitanţe Cine sunt «interesaţii»? Sunt mulţi. Cei patru sute de mi de lei au FOST ÎMPĂRŢIŢI DUPĂ O ANUMITĂ LISTĂ IAR UNII DINTRE ACEŞTI DOMNI AU ŞI DAT CHITANŢĂ LA MÂNĂ. PENTRU CEILALŢI CIFRA CU CARE AU FOST «ATINŞI» SE GĂSEŞTE IN DREPTUL NUMELUI FIECĂRUIA. Pe baza acestei împărţeli d-nii Ştefănescu şi Spătaru zic: PARDON ! NOI AM INCASAT, DAR AM DAT MAI MULT DECÂT AM LUAT ŞI TOTALUL ARATĂ CĂ AM MAI DAT CEVA ŞI DIN BUZUNAR! Şi Pe aceiaşi bază cei implicaţi de parchetul din Mercurea-Ciuc în loc să se apere, ameninţă. MUŞAMAUA — ORI TOŢI DE GÂT. ...Noroc că mai sunt şi alţii care ŞTIU, — şi aceştia nu au să tacă. ANCHETE POLITICE Un Inspector general administrativ şi un inspector da fi în judecată pentru luare de bani şi trafic cu exproprierea O intervenţie personală a d-lui Vintilă Brătianu la comitetul agrar şi o misterioasa listă de „suspecţi“ document îngrijorător Dincolo de orice vrăjmăşie polemică, dincolo chiar de proaspăta şi entusiasta dragoste a d-lui Octivian Goga faţă de bancherul Aristide Blank, există unele fapte care depăşesc hotărniciile polemice şi ne silesc să fim alături. In ultimul număr din «Ţara Noastră» d. Octavian Goga publică un document de o deosebită valoare căci pune în lumină, zisa politică naţională a guvernului Brătianu. (Conform principiului «tăcerii patriotice» d. Octavian Goga se fereşte să acuze guvernul deşi de patru ani tocmai acest guvern hotăreşte în singură şi supremă instanţă). Consecvente politicei de creiare şi consolidare sufletească a unor sisteme de alianţe capabile de a întări prezenţa Franţei în răsărit şi a mări sfera ei de influenţe, guvernele franceze au urmat calea curată şi sigură a strânselor legături culturale. Sunt prea aproape anii neutralităţii când ţara românească fusese invadată de colportorii ideii germane înarmaţi cu ceiace înlesneşte corupţia : banii. Dar toată ingeniozitatea colportorilor unită cu o formidabilă risipă de bani, n’a putut clinti măcar, linia rândurilor româneşti ; sentimentele noastre pentru Franţa erau retranşate în cultura, în cartea franceză. Politica radicală franceză fusese prea îndelungat timp angajată într’un anticlericalism violent, se istovise în faimoasa afacere Dreyfus, pentru a mai fi putut avea şi răgazul şi concentrarea sufletească de a cerceta bastioanele morale ale spiritului francez în răsărit. Politica Franţei a găsit în momentul hotărâtor prietenii pe care îi creiase cultura franceză în afară şi uneori împotriva politicei. E destul să amintim în treacăt că vechea Românie nu s’a putut bucura niciodată de atenţia politicei franceze de care se bucura Bulgaria de o pildă. Evident că din sbuciumul tragic al răsboiului, din cumplita încercare a celor patru ani când însăşi existenţa Franţei oscila, oamenii radicalismului anticlerical au desprins ceva: necesitatea alianţelor sigure în răsărit care să înlesnească oricând prezenţa politică a republicei. De aci profesorii care au venit să muncească în liceele noastre, de aci a pornit şi hotărârea de a destina 750 mii de franci anual din bugetul Franţei cu scopul de a se acorda ca ajutor studenţlor români la Universităţile franceze. • Studenţii români învăţând la Universităţile franceze ar fi primit, li s’ar fi încrustat în sensibilitate ritmul şi disciplina unei culturi aproape milenare; întorşi în patrie ei ar fi fost fermenţii spiritului francez, ar fi fost punctele morale de reazăm ale unei prietenii în care s’ar fi contopit tradiţiile de rasă şi tradiţiiile culturale. Fireşte, fiecare bănuiam că alegerea se făcea în cel mai sever spirit de selecţie, cu cea mai curată grijă românască ; iată însă cu documentul publicat de «Ţara Noastră» este aşa de scandalos că pare ticluit de fantezia celui mai fervent discipol al d-lui A. C. Cuza. Totuşi documentul publicat de «Ţara Noastră» este adevărat. Acum o lună un tănâr student mi-a vorbit de el şi-mi promisese că imediat ce-l va primi îl va da spre publicare ziarului «Cuvântul». Bucuroşi că a văzut lumina tiparului, vom rezuma acest straniu document. Intre studenţii care se bucură de ajutorul de 750 mii franci destinat de statul francez românilor, abia 67 (citiţi bine şaizeci şi şapte) sunt români; 170 (una sută şaptezeci) sunt evrei. La facultatea de medicină, proporţia frizează neruşinarea: la 73 de studenţi evrei înfruptându-se din sprijinul statului francez abia 5 români corespund. Chiar dacă redacţia «Adevărului» şi a «Dimineţei» ar fi hotărât distribuirea ajutoarelor tot ar fi avut un dram de bun simţ şi ar fi păstrat măcar pentru aparenţe o altă proporţie, nu ar fi cutezat să ajungă la o aşa de neruşinată disproporţie. Căci, Dumnezeu să ne erte, nu pentru înfăţişarea latinităţii prin Liggy Isac, Meisel Iosef, Ulsmann, Caufman Rachela, Sobelman Rachela, Rubin Grueba, Stern Samuel (fiul lui Adolphe Stern), Dana Herscu, Lochak Zeilig, Rober Smil sau Weisberg Abram, statul francez a jertfit din bugetul său cei 700 mii de franci. Dar după ce documentul a fost publicat nu trebue să rămână o simplă manifestare izolată de presă. D. Octavian Goga, directorul revistei «Ţara Noastră», e şi deputat; oricât de patriotică ar fi tăcerea şi oricât de mult ar ţine să nu tulbure siesta guvernului, este de datoria sa formularea unei întrebări categorice băncii ministeriale care poartă întreaga răspundere a acestui scandal. Să nu aşteptăm cu aceiaş prelungită răbdare însă, cum am aşteptat şi în cazul Stern & Labin când d. Octavian Goga s’a mărginit doar la câteva notiţe în loc să-l sgâlţie în Cameră pe defăimătorul ţării Adolphe Stern, lămurirea în Parlament a originii acestei scandaloase favorizări a elementului evreesc în dauna elementului românesc. Iacă măcar un moment când d. Octavian Goga ar putea călca principiul tăcerii patriotice, Pamfil Șeicani In marginea evenimentelor Zăbrelele smulse de ION DRAGU Ceea ce n’au putut face revoluţiile care au răsturnat rosturile seculare ale vieţii politice şi sociale otomane, nici regimul nou electiv cu guvern parlamentar, nici deschiderea largă a Sublimei Porţi spre adierile reformiste ale Apusului european, a făcut un simplu decret kemalian întemeiat pe o hotărâre a Adunării Naţionale de la Angora: suprimarea instituţiei haremului. Telegramele care au anunţat zilele trepte această aruncare la rebut a celui mai gombru vestigiu din vechia Turcie, monument greoi al egoismului patronat de Koran, au trecut aproape neobservate. Această indiferenţă a putut părea firească din partea celor cari se obişnuiseră, în ultimul timp, cu succesivele occidentalizări ale vieţii otomane, după suprimarea atâtor instituţiuni venerabile ale imperiului osmanlin, după tabula rasa făcută da la tronul Sultanului la fesul hamalului, interdicţia poligamiei, cu tot ceea ce se leagă de ea, nu-i mai putea mira. Nu ne putem obişnui însă cu nepăsarea tăcută a răzleţilor fideli europeni ai vechii Turcii, a celor ce se înduioşau la tainele zăbrelelor haremurilor, toe căutau să se intereseze de viaţa enigmaticelor fantome ascunse sub iaşmae şi feregea şi în care chiar cultura europeană cea mai rafinată nu distrusese simţul resemnării faţă de inevitabil. Căci, dragă Doamne, mulţi au mai visat haremurile şi au ţinut să ne împărtăşească şi nouă visuile lor. Era o întrecere în evocarea azilului acela parfumat, împărăţie a odihnei, refugiu inviolabil în care nici o muncă nu se hazarda, nici o întrebare nu se risca, despărţit de lume, adăpostit împotriva vieţii, şi atât de sacru încât chiar lumina zilei se cernea ca să pătrundă înăuntru. Evocatorii aceștia ne arătau pe Turcul obosit de zbuciumurile din afară, venind să se scufunde în pacea această fără hotare. Era zeul templului, așteptat, dorit, scump la vedere ; îndată ce se ivea, o rază palidă colola statuele albe; infimele nu mai băteau decât de grija de a-i place lui. Şi toate femeile acelea întoarse spre bărbat ca floarea spre soare , păstrau naivitatea firilor pe care , nici o muncă nu le-a încercat; păstrau veşnica tinereţe şi veşnica ig- noranţă; păstrau în ochi, chiar sub povara anilor, blândele uimiri ale deşteptării dintâi; păstrau farmecul primăvăratec al individualită- 4ior pe care nici lupta unei asprele experienţe nu le-au uzat; păstrau sărăcia de idei şi scurtimea de orizonturi, nu din lipsă de Inteligenţă, ci din lipsa impusă a Culturii. Ni se evoca haremul acesta şi fiecare am fi vrut să posedăm acasă un ungher de haremlâc în care să ne refugiem de gâgâiala vremii. Ni s’a mai evocat haremul ca o tainiţă neagră în care suspinele sunt înăbuşite brutal, în care florile se vestejesc în silnicie, în care alaik-urile supuse alunecă pe lespezile de mozaic ca şi în viaţă, fără sgomot, fără să lase urme, ca umbra fugară, jucării sfărâmate de capriciile unui copil obosit; haremul Odalis celor care îşi adorm durerile cetind şi recitind poeţii persani. Omar-Kavam. Saadi mai ales, cel care, mai mult chiar decât Mahomed, ştie să dea sufletelor Islamului puterea de a îndura, înţelepciunea de a’şi primi soarta, haremul celor care, conştiente de insipiditatea vieţii lor materiale, de monotonia ucigătoare a captivităţii lor, sunt totuşi incapabile să cugete la o schimbare. Şi ni s’a evocat şi un alt harem, acela al celor ce protestează împotriva unei legi pe care oamenii au scornit-o, pe care Dumnezeu n’a făcut-o, al celor în sufletul cărora rezistă, protestă şi triumfă sentimentul viu al caracterului adevărat al femeii, al poziţiei ei legitime, al bunului care îi aparţine şi pe care nu vrea să-l cedeze; haremul în care se face lumina, în care sufletele se deşteaptă, caută şi găsesc sănătoasele şi viguroasele îndrumări; haremul în care se desfăşoară energia de voinţă a fiinţelor dispreţuite, în care se manistă dovezile de inteligenţă ale sclavelor prizoniere, în care se afirmă intensitatea puterii lor latente dar efective, în care mâini mici vopsite cu heine amestecată, curcă şi înoadă în cabluri solide miile de firicele subţiri ale intrigelor, ridicând prietenii la demnităţi neaşteptate, prăvălind în prăpastie pe duşmani, aranjând combinaţii fericite, paralizând din fundul salonaşelor zăbrelite manevrele potrivnice, robite, supravegheate, zăvorite, dar dominând totuşi şi ţinând veşnic marionete între degete. Care evocare s’a apropiat mai mult de realitate! Poate că toate. Oricum ar fi fost însă, suprimarea haremurilor este cea mai mare victorie a Turcilor împotriva lor înşişi. Fiii lui Osman care nu renunţă la paradisul «Kief»-ului secular, renunţă de bună voie la celălalt m'■ «Kîef» temporar, comod, r»rac ............ (Citi continuare în van. 11-a) — «Ori unde a fost suferinţă omenească, an venit să o constat de visu, ori unde a fost o chestiune care interesează lumea întreagă, am venit să o cercetez». Aşa vorbeşte în România d. Barbussse unui ziar bucureştean, relevându-se prin aceste cuvinte mai mult ca umanitarist, decât ca membru al partidului comunist francez. Acum doi ani şi ceva a făcut mare vâlvă a doua scrisoare a lui Maxim Gorchi adresată lui Lenin din Berlin, unde se afla oaspete al amicului său dramaturgul Hauptmann. In această scrisoare, Maxim Gorchi scria lui Lenin : Voi, comuniştii, nu sunteţi mai buni decât generalii albi; voi nimiciţi intelectualitatea rusă, voi ucideţi creerul poporului, şi ucigându-i intelectualitatea, condamnaţi un întreg popor la moarte. Prin faptul că fostul socialist internaţionalist şi mai târziu comisar cultural, Gorchi, a protestat în numele intelectualităţii condamnate la moarte de către barbaria roşie, — el apare tot atât de mare umanitarist pe cât vrea să fie d. Barbusse. Dar dacă umanitarismul lui Gorchi este consecvent, stă deasupra doctrinelor de partid şi luptă pentru suferinţa omului în afară de legăturile lui cu doctrinele sociale, umanitarismul lui Barbusse este mincinos, cu două feţe — este o funcţie de sectă, o activitate politică. Toată lumea cunoaşte viaţa minunată a lui Gorchi. Golanul nefericit de pe malurile Volgii (1890) s’a descoperit lumii nu numai cu talentul lui literar. O iubită de om care egalează imensitatea suferinţii omeneşti a însufleţit toată opera lui literară. Pentru această iubire — esenţa umanitarismului lui — Gorchi a fost prigonit — toată lumea ştie cum şi cât—de regimul poliţist al vechei Rusii. Gorchi a acceptat revoluţia din Februarie 1917 nu din bucuria de a vedea prăbuşit regimul feudalismului agrar şi înlocuit cu ceva mai bun, ceva mai omenesc. El a însetat şi a vrut ca revoluţia să aducă toată mulţumirea, toată posibila fericire. I s’a părut puţin ceia ce a dat primul guvern revoluţionar. In numele «binelui şi mai mare» , el l-a criticat în «Viaţa nouă» ziarul din Petrograd, organul nu atât al socialiştilor internaţionalişti, cât al umanitariştilor integrali. Gorchi a acceptat lovitura de stat a conspiratorilor bolşevici în noaptea de 26-27 octombrie 1917. El a crezut în nebunia umanitaristă a lui Lenin şi a oamenilor din subsol. El le-a atribuit intenţiile sale nobile. El i-a încărcat cu iubirea sa. El s’a văzut, pe sine, în ei. El a crezut că Lenin şi toţi leniniştii sunt maximaliştii iubirii omeneşi. El a vrut ca ei să fie ceia ce a fost el. Intr’o supremă şi genială, într’o sfântă viziune de iubire şi generozitate. Gorchi a numit pe Lenin — om planetar,— omul care e chemat să înfăptuiască măreţia iubirii omeneşti pe planetă. Aşa trebuie înţeles Gorchi, dici o altă ipostază decât a celui mai cinstit om — nimeni n’are dreptul să vadă în faţa lui mohorâtă, îngălbenită de langoarea tuberculozei. Dar când Gorchi a văzut cu ochii lui că oamenii planetari au transformat planeta într’un cosmos de suferinţă, i-a mustrat, i-a părăsit, i-a blestemat, i-a numit ucigaşi — cari omoară intelectualitatea poporului, o intelectualitate al cărei falnic reprezentant e şi el , şi îndurerat, a plecat la Capri unde acum se stinge în tuse seacă, scuipând împreună cu sânge negru, ultimele iluzii ce le-a avut cândva despre ucigaşii planetari. Copilăreasca credinţă de a fi crezut odinioară că plebea morală şi intelectuală a unui popor îi poate aduce o undă de fericire. Maxim Gorchi a plătit-o prin suferinţă proprie şi această suferinţă e semnul celei de a doua genialităţi: acea a sufletului. Ii fac o dosebită onoare lui Barbusse de a-l compara cu muribundul de la Capri. Era nevoie să amintim de umanitarismul de inimă al lui Gorchi ca să înţelegem minciuna şi ororea umanitarismului iudeocomunist al d-lui Barbusse. Nu există o clasificare a umanitarismului, dar varietăţile de iubire omenească, — iubire după program — trebue denunţate. Să lase Balcanii, ale căror crime pălesc alături de crimele zbârcitei Europe. Vrea să vadă o suferinţă omenească? Să se ducă în Rusia Sovietică. Să vadă ce au făcut oamenii lui din copiii, din bărbaţii, din femeile poporului rus. Să vadă acolo crima, depravarea, uciderea zilnică pentru păcate antirevoluţionare. Să deschidă zilnic gazetele sovietice şi dacă nu-i e frică de nebunie să citească grozăviile pe care le trăeşte aproape o omenire întreagă. Să cerceteze garajurile de automobile unde va descoperi pe pereţi sloiuri de creeri de om şi de sânge închegat. Să intre în subsolurile comisiunilor extraordinare, Ceka, acest înspăimântător aleatoriu, şi în «camerile morţilor» lui — şi va avea senzaţii neobişnuite. Să pornească la Nord, spre marea Albă, în Mânăstirea Soloveţ — o insulă înghiaţă unde mor în chinuri Infernale acei cari au îndrăznit să cugete altfel decât iudeo-ruşii partidului comunist. Să se ducă să constate «de visul cum se sting social-democraţii, socialrevoluţionarii, socialiştii-populişti, constituţionaliştii democraţi, muncitorii şi ţăranii necomunişti în fostele beciuri ţariste, actualele închisori umanitariste. Să culeagă informaţii în fiecare casă din oraşe şi sate, la fiecare om, şi atunci să se întrebe dacă atâta suferinţă nu poate forma o chestiune care interesează lumea întreagă, un punct pentru activitatea lui umanitară, un pretext petru un nobil protest. Să vază căci are multe de văzut, să constate, să protesteze ca să-l audă întreaga lume, să se indigneze de oamenii cari ucid creerul, sufletul şi trupul unui popor mare cât o umanitate, cum a făcut Maxim Gorchi, şi după aceia să vină aici. Se vor găsi oameni cari îi vor îmbrăţişa picioarele. G. M. Ivanov Joi 26 Noemba*ie 1923 „Tăcerea patriotică“ La «manevrele de sfârşit de toamnă», făcute din ordinul d-lui general Averescu, a revenit d-lui Goga greaua sarcină de a explica partizanilor nemulţumiţi rostul cârdăşiei averescano-liberale. Factorul responsabil al politicei de milogeală, cu surplusul de autoritate morală, pe care i-l dă noul său consiliu de administraţie de la I.R.D. P. a încercat să dea un rost programatic şi un tâlc moral atitudinei impuse partidului faţă de guvernul dlui Brătianu. «Am păstrat, declară cu emfatic patos poetul pătimirii noastre, o «tăcere patriotică» faţă de actele actualului guvern. Cu alte cuvinte între averescavi şi liberali n’a existat nici o înţelegere. Complicitatea partidului poporului nu a fost nici captată cu făgădueli nici cumpătată. Gudurările d-lui Averescu în jurul băncii ministeriale ca şi complezenţele absenţei din Cameră ori de câte ori interesul guvernului o cerea nu sunt nici rezultatul dezorientărei politice a şefului nici produsul sugestiunilor interesate ale d-lui Goga. Un înalt sentiment de dragoste de ţară, o clară viziune a marilor interese naţionale au încătuşat elanurile partidului poporului în aspra şi ingrata disciplină a tăcerei patriotice. Explicaţia e ingenioasă. Pentru oamenii cari sunt dispuşi să creadă orice, formula d-lui Goga, învăluită în accentele calde şi vibrante ale retoricei de întrunire, poate să fie luată drept purul adevăr. Pentru orice judecată serioasă argumentul «tăcerei patriotice» rămâne o figură retorică de o mediocră calitate. O elementară logică va pune întrebarea, cari au fost marile interese naţionale cari au impus domnilor Goga şi general Averescu, să asiste impasibil la legiuirea comercializărilor, acaparărei subsolului sau la legiuirile financiare ale d-lui Vintilă Brătianu- Programul partidulu vaporului, cel puţin acela care e răspândit în disertaţiile de la congresele anuale, prezintă concepţii diametral opuse celor cari au inspirat legislaţia actualului guvern. In numele cărui motiv naţional şi-au impus conducătorii averescnni această abjurare programatică pentru a păstra «patriotica tăcere»! Cum în patru ani de guvernare nu a fost nici un moment istoric care să impute partidelor o «uniune sacri», mărturisim că e foarte greu de înţeles de ce tăcerea slugarnică În faţa actelor guvernului Brătianu să fie gratificată cu epitetul de «patriotică». S’ar fi putut spune mai de grabă, ţinând seama de noile schimbări intervenite în bugetul d-lui Goga, prin generoasa cooptare într’un consiliu de administrație — că a fost o tăcere... de aur. Pentru istoria politică calificativul nu are prea mare importantă. R. ................................. nr.« ■ ■■■ ■ ■■■■■■.....