Cuvântul, noiembrie 1925 (Anul 2, nr. 297-322)

1925-11-26 / nr. 318

ARMIL 61 Mo. 318. Redacţia şi Administraţia 4, STRADA SĂRINDAR, 4 Telefon:/ I?'0? Morali*­­ 78/10 Redacţia Director: C. G0NG0POL Citiţi in pag. IV-ai Guvernul vrea ca reforma electorală să aibă şi aprobarea opoziţiei D. V. Brătianu obişnuieşte sa vorbească Presei odată pe an, când depune bugetul la Cameră; acest rar contact cu gazetarii are două avantaje: întâiul­ e scutit d. Brătianu de prezenţa unor oa­meni pe cari îi urăşte şi pe cari nu se poate opri să-i dojenească şi în­ audienţa anuală când, din nevoia de a informa publicul, ga­zetarii sânt nevoiţi să dea ochii cu cl-sa; al doilea : scuteşte pe gazetari, cari nu pot să-l sufere, toţi , fără excepţie, de a înregis­tra idei fără şir care au nevoe de tălmaci pentru a le face inteligi­bile oamenilor cu cap logic. Domnul Vintilă Brătianu este certat cu sintaxa: nu ştie să facă trase; cu etimologia : pune totdeauna verbul la singuar; are un cap foarte încâlcit, de aceea expunerea d-sale n’are niciodată o înşiruire logică, — şi pe d’asu­­pra vede lucrurile pe dos-Iată exemple: când străină­tatea nu-ţi dă împrumuturi, a­­ceasta înseamnă pentru domnul Brătianu că noi nu le cerem fiind­că n’avem nevoe de ele, de­oare­ce ţinem să ne refacem prin noi înşine; când capitalul străin nu vrea să colaboreze la întreprin­deri făcute după legea comercia­lizării aceasta se traduce în lim­bajul d-sale cu : Finanţa inter­naţională vrea să ne acapareze, şi am putea să multiplicăm e­­xemplele din trecut dacă n’am fi grăbiţi să arătăm ultimul în­dată, acela pe care ni-l oferă chiar în expunerea făcută Pre­sei asupra bugetului pe 1926. «Veniturile bugetare se urcă la 28 miliarde şi un sfert iar c­hel­­tuelile la 23 miliarde şi jumă­tate», zice d- Brătianu. Pentru orice om cu cap logic ar urma că avem un excedent de 4 miliarde 700 milioane, când însă citeşti mai departe expune­rea, surprizele apar : 400 mili­oane comunelor şi judeţelor, 1 miliard 300 milioane fond pentru deschideri de credite (tot buge­tare şi acestea), 5 miliarde spor de salarii la funcţionari­­Dacă se adaugă şi acestea atunci consta­tăm că cheltuelile întrec cu 2 mi­liarde veniturie şi iată cum ex­cedentul de 4 miliarde 700 mili­oane al d-lui Brătianu, este în realitate un deficit de 2 miliarde. Aceasta este logica d-lui Vintilă Brătianu şi aceiaşi logică îl face să considere nedrepte toate cri­ticele ce i se aduc Noi trebue să tălmăcim după capul nostru spu­sele d-sale, iar d-sa nu ne pricepe pe noi toţi. Şi aceiaş nepotrivire de cap constatăm de a lungul întregii ex­puneri a d-lui V. Brătianu. «Acum un plus de venituri de peste 6 miliarde faţă de anul 1925», zice d. Brătianu, uitând că de 4 ani prevede scăderea ve­niturilor din cauza creşterii leu­lui­ Noi cari ştiam că leul nu poate creşte cu politica d-sale, ne întristăm numai că veniturile sporesc prea încet­ In definitiv 29.250 milioane reprezintă abia 700 milioane lei aur şi la popu­laţia noastră venituri duble ar reprezenta abia începutul nor­malizării. «Calea ferată acoperă cheltue­lile cu veniturile» anunţă d. Bră­tianu. Noi ştim că nu este adevă­rat, căci sporurile de lefuri la funcţionarii căilor ferate vor fi date din bugetul statului şi mai ştim şi alte multe, cari se rezumă astfel : Cum poate o cale ferată să-şi acopere cheltuelile, când pe 11 mii de kilometri întrebuinţea­ză 1800­ de locomotive? Pentru orice om cu cunoştinţe sumare de exploatări de căi ferate numai apropierea acestor două numere este concludentă­«Aplicarea legii comercializă­rii şi minelor scade cheltuelile statului şi-i procură venituri» 7 Care 7 Cuib­ul unde statul plă­teşte minimum de dividend şi Lonia la care subscrierea s’a fă­cut cum ştim cu toţii . Pe cine minţim, domnule Brătianu . Culminează însă expunerea d-lui Brătianu în consideraţiu­­nile sale asupra politicei împru­muturilor de Stat. «Trecutul a fost lichidat, era împrumuturilor poate începe» declară sentenţios ministrul de finanţe liberal. După ce timp de 4 ani noi i-am repetat mereu să lichideze trecutul și să facă îm­prumuturi, căci fără de ele nu ne putem reface, avem dreptul azi să-l întrebăm de ce ne-a fă­cut să pierdem patru ani . De ce timp de 4 ani a declarat că nu are nevoe de împrumuturi, iar dato­riile le-a lichidat în așa fel încât ni-a stabilit reputaţia de ţară care nu-şi respectă semnătura . Iată încă ceva caracteristic logi­cii d-lui Brătianu-Politica acestei ţări a fost con­dusă în ultimii patru ani de un om anormal—suntem nevoiţi, să-i atribuim acest calificativ, fiind­că altfel ar trebui să ni-l acor­dăm nouă tuturor şi străinilor cărora d. Brătianu a avut ocazia să le expue vederile sale econo­mice- Titus Enacovici Erlog tu Barbusse Am atras atenţia că vizita lui Barbusse, cântăreţul paradisului comunist, e pur şi simplu un tur­neu de propagandă politică organi­zat de Internaţionala II­I-a. Decla­raţiile de «anchetă imparţială» ale înfocatului agent moscovit erau pure panglicării pe care numai la­şitatea şi dezorientarea d-loi Duca şi Tătărăscu le puteau crede. Primirea entusiastă a lui Bar­busse şi a tovarăşilor săi la sediul comuniştilor bucureşteni, tea ra­fale frenetice de aplauze şi bunuri proletare», cum scrie presa d-lui Aristide Blanck, constituie momen­tul culminant al acestui turneu de propagandă. Barbusse şi-a dat ara­ma pe faţă,­­ ceea ce nu putea fi o uimire decât pentru acest biet Ia­­nus cu faţă dublă: Duca­ Tătărascu. Cu ironica rezervă că nu face po­litică, Barbusse a spus muncitori­lor cât «proletariatul, acest titan care poartă pe umerii lui societa­tea, este chemat să înfăptuiască viitoarea nouă şi ideală alcătuire socială». Se mai îndoiește uluitul Ianus guvernamental că această viitoare alcătuire nouă şi ideală e paradisul proletar al Internaţionalei a treia? Referitor la ancheta «imparţială» pe care a făcut-o, Barbusse a spus muncitorilor­: «Aş vrea să vă arăt că am pătruns destul de bine răni­le şi luptele voastre. DAR LAN­ŢURILE UNEI SARBE DE CON­VENIENŢE MA REŢIN». Conve­nienţa e că se găsea musafir oblă­duit de guvernul liberal al Româ­niei. Fireşte, convenienţa e sarbădă şi va înceta imediat ce Barbusse va trece graniţa. Cum va scrie mâine în Franţa cel care de pe a­­cum vorbeşte aşa? Şi cum rămâne P. Tătărăscu cu asigurările sale, umflate de naivitate, că a luat toate măsurile să oblige pe propagandis­tul comunist la obiectivitate. Nu­­mte d. subsecretar de Stat vio­lentul pumn în nas care e Cinica declaraţie a lui Barbusse1 Cât despre pretinsele corecturi pe care agentul Moscovei anunţase să le facă prin anchetă la afirma­ţiile impertinente din manifestul­ ultimatum contra României, e de ajuns să amintim că, în ziua când Barbusse era primit triumfal la clubul comunist din Bucureşti, îi sosia şi telegrama din Paris a to­varăşilor scriitori cu care semnase acel manifest şi came repetă conţi■ nutul lui fără să mai aştepte rezul­tatul aşa zisei anchete. Ce înseamnă aceasta decât Că gu­vernul român, care s’a arătat laş şi dezorientat in aceste triste împre­jurări, e luat în bătaie de joc de propagandiştii Internaţionalei a 3-a. Cum apar dd. Duca­ Tătărăscu, după toate acestea, decât ca servili ucenici ai lui Costaforu în impre­sariatul comunist. Mai îndrăzneşte cineva să spună că a primit pe «ma­rele scriitor Barbusse», atât de ma­re că Franţa are azi de aceeaşi ta­lie vreo trei duzinii Singurul lucru demn în toată a­­ceastă ruşine rămâne manifestaţia opiniei publice care a ştiut să hui­­duie şi să fluiere la timp o idee şi o propagandă primejdioasă Statu­lui român. Radu Miroslav Regimul liberal e realmente is­prăvit. Au fost multiple şi destule semnele indicatoare ale acestui fi­nal dezastros şi inevitabil. Cloaca de afaceri veroase care se revar­să aproape zilnic în domeniul pu­blic, arată că sfârşitul e­ra fatali­tatea ineluctabilă a marfei. Partidul liberal are arta potl®­­găriei, să zicem... ştiinţifică. Parti­dul liberal fură de svântă pămân­tul, dar cunoaşte meşteşugul pre­­cauţiunilor. Când pungăşiile liberale es la iveală, ba încă şi cu probe, în­seamnă că partidul a ajuns la li­mita înghiţirei. Mijloacele i se pa­­ralisează­ Trebue să plece numai de­cât în opoziţie, altminteri nu-şi mai poate evita uşile puşcăriei. Aceste consideraţiuni sunt de­monstrate cu probe materiale de către... un ziar liberal. Rechizitoriul parche­tului de Mercurea Ciuc In adevăr, ziarul Răspunderea organul «răzvrătiţilor 'liberali* — cum le zice d. Vintilă Brătianu, şi al căror număr creşte mereu, pu­blică rechizitoriul numărul 85 din 18 Noemvrie crt­,— acum o săp­tămână — al parchetului din Mer­­curea-Club, şi din car® extragem cele ce urmează: «In luna Februarie 1923, Ştefan D. Spătaru, în calitate de prefect al judeţului Ciuc, prin Intermediul deputatului Arpaid Emerei care a servit ca Interpret, a propus d-lui Gal Endre, directorul bunurilor pri­vate din jud. Ciuc, ca direcţia ace­stor bunuri să dea o sumă d© 400 mii lei inspectorului general admi­nistrativ Alex. Ştefănescu, în sco­pul unei propagande prin presă şi prin intervenţii personale, pentru ca aceste bunuri să nu fie expro­priate, d-sa aprobând, ca for su­prem, ridicarea sumei de mai sus din averea bunurilor private. In a­­cest scop, în seara de 27 Februarie 1923, numitul d. Gal Endre predă în cabinetul fostului prefect Spătaru, acestuia şi inspectorului general administrativ Ştefănescu un pa­chet cu 400.000 lei în faţa deputatu­lui Arpad Emerei, numiţii luând banii fără a face vre-o propagandă, întrucât Comitetul Agrar s-a pro­nunţat definitiv asupra exproprie­rii bunurilor private încă în ziua de 23/11/923, fapt prevăzut şi pe­depsit de art. 50 c. p. şi 381 al 2 c. p. Văzând şi dispoziţiile art. proce­dura penală, înaintăm citatele acte d-lui ju­de de instrucţie al Tribunalului Miercurea-Ciuc şi cerem să binevo­­iască a proceda la Instruirea afa­­rerei. Se vor cita inculpaţii Ştefan D. Spătaru, inspector general în Mini­sterul de Domenii, Alex. Ştefăne­scu, inspector general administra­tiv în Ministerul de Interne din Bucureşti». O afacere grandioasă şi o intervenţie inoportună Of, Comitetul agrar înainte de a se pronunta in sensul opus dorinţe­lor celor doi domni, fusese «lucrat», spre a se rosti favorabil. «Bunurile private» însemnează o bogăţie imensă. Numai in judeţul Ciuc bunurile private au 3 ÎNTIN­DERE DE CIRCA 75.000 JUGHE­­RE CADASTRALE. Deci o acţiune se începuse în jurul comitetului agrar de către per­soane care au influenţat acolo. Se pare ca chestiunea mersese atât de departe, încât se pusese la ordinea de zi a comitetului, când a prins de veste d. Vintilă Brătianu, ministru de finanţe, care abandonându-şi scumpele sale dosare A ALERGAT IN PERSOANA LA MINISTE­RUL DE DOMENII ŞI A SOSIT, CUM SE CHIAMA, «TAMAN LA PONT». D. Al. Constantinescu, ministrul de domenii, pus în cunoştinţă de cele pregătite, a mers personal la şedinţa comitetului, CARE AST­FEL A DAT O HOTARARE CON­TRARA CELEI SCONTATA DE INTERESAŢI.. Domnii care au dat chitanţe Cine sunt «interesaţii»? Sunt mulţi. Cei patru sute de mi de lei au FOST ÎMPĂRŢIŢI DUPĂ O ANUMITĂ LISTĂ IAR UNII DIN­TRE ACEŞTI DOMNI AU ŞI DAT CHITANŢĂ LA MÂNĂ. PENTRU CEILALŢI CIFRA CU CARE AU FOST «ATINŞI» SE GĂSEŞTE IN DREPTUL NU­MELUI FIECĂRUIA. Pe baza acestei împărţeli d-nii Ştefănescu şi Spătaru zic:­­ PARDON ! NOI AM INC­A­­SAT, DAR AM DAT MAI MULT DE­CÂT AM LUAT ŞI TOTALUL ARATĂ CĂ AM MAI DAT CEVA ŞI DIN BUZUNAR! Şi Pe aceiaşi bază cei implicaţi de parchetul din Mercurea-Ciuc în loc să se apere, ameninţă. MUŞA­MAUA — ORI TOŢI DE GÂT. ...Noroc că mai sunt şi alţii care ŞTIU, — şi aceştia nu au să tacă. ANCHETE POLITICE Un Inspector general administrativ şi un inspector da fi în judecată pen­tru luare de bani şi trafic cu exproprierea O intervenţie personală a d-lui Vintilă Brătianu la comitetul agrar şi o misterioasa listă de „suspecţi“ document îngrijorător Dincolo de orice vrăjmăşie polemică, dincolo chiar de proaspăta şi entusias­­ta dragoste a d-lui Octivian Goga faţă de bancherul Aristide Blank, există u­­nele fapte care depăşesc hotărniciile polemice şi ne silesc să fim alături. In ultimul număr din «Ţara Noastră» d. Octavian Goga publică un document de o deosebită valoare căci pune în lu­mină, zisa politică naţională a guvernu­lui Brătianu. (Conform principiului «tă­cerii patriotice» d. Octavian Goga se fe­reşte să acuze guvernul deşi de patru ani tocmai acest guvern hotăreşte în singură şi supremă instanţă). Consecvente politicei de creiare şi consolidare sufletească a unor sisteme de alianţe capabile de a întări prezenţa Franţei în răsărit şi a mări sfera ei de influenţe, guvernele franceze au urmat calea curată şi sigură a strânselor le­gături culturale. Sunt prea aproape a­­nii neutralităţii când ţara românească fusese invadată de colportorii ideii ger­­mane înarmaţi cu ceiace înlesneşte co­­rupţia : banii. Dar toată ingeniozitatea colportorilor unită cu o formidabilă risi­pă de bani, n’a putut clinti măcar, li­nia rândurilor româneşti ; sentimentele noastre pentru Franţa erau retranşate în cultura, în cartea franceză. Politica radicală franceză fusese prea îndelungat timp angajată într’un anticlericalism vi­olent, se istovise în faimoasa afacere Dreyfus, pentru a mai fi putut avea şi răgazul şi concentrarea sufletească de a cerceta bastioanele morale ale spiri­tului francez în răsărit. Politica Franţei a găsit în momentul hotărâtor prietenii pe care îi creiase cultura franceză în a­­fară şi uneori împotriva politicei. E des­tul să amintim în treacăt că vechea Ro­mânie nu s’a putut bucura niciodată de atenţia politicei franceze de care se bu­cura Bulgaria de o pildă. Evident că din sbuciumul tragic al răsboiului, din cumplita încercare a ce­lor patru ani când însăşi existenţa Fran­ţei oscila, oamenii radicalismului anti­clerical au desprins ceva: necesitatea a­­lianţelor sigure în răsărit care să înles­nească oricând prezenţa politică a re­­publicei. De aci profesorii care au venit să muncească în liceele noastre, de aci a pornit şi hotărârea de a destina 750 mii de franci anual din bugetul Franţei cu scopul de a se acorda ca ajutor stu­­denţlor români la Universităţile fran­ceze.­­ • Studenţii români învăţând la Univer­sităţile franceze ar fi primit, li s’ar fi încrustat în sensibilitate ritmul şi dis­ciplina unei culturi aproape milenare; întorşi în patrie ei ar fi fost fermenţii spiritului francez, ar fi fost punctele mo­­rale de reazăm ale unei prietenii în care s’ar fi contopit tradiţiile de rasă şi tra­­diţiiile culturale. Fireşte, fiecare bănu­iam că alegerea se făcea în cel mai se­ver spirit de selecţie, cu cea mai curată grijă românască ; iată însă cu documen­tul publicat de «Ţara Noastră» este aşa de scandalos că pare ticluit de fante­zia celui mai fervent discipol al d-lui A. C. Cuza. Totuşi documentul publi­cat de «Ţara Noastră» este adevărat. Acum o lună un tănâr student mi-a vor­bit de el şi-mi promisese că imediat ce-l va primi îl va da spre publicare ziaru­lui «Cuvântul». Bucuroşi că a văzut lu­mina tiparului, vom rezuma acest stra­niu document. Intre studenţii care se bucură de ajutorul de 750 mii franci destinat de statul francez românilor, a­­bia 67 (citiţi bine şaizeci şi şapte) sunt români; 170 (una sută şaptezeci) sunt evrei. La facultatea de medicină, pro­porţia frizează neruşinarea: la 73 de studenţi evrei înfruptându-se din spri­jinul statului francez abia 5 români corespund. Chiar dacă redacţia «Ade­vărului» şi a «Dimineţei» ar fi hotărât distribuirea ajutoarelor tot ar fi avut un dram de bun simţ şi ar fi păstrat măcar pentru aparenţe o altă proporţie, nu ar fi cutezat să ajungă la o aşa de neruşinată disproporţie. Căci, Dumne­zeu să ne erte, nu pentru înfăţişarea la­tinităţii prin Liggy Isac, Meisel Iosef, Ulsmann, Caufman Rachela, Sobelman Rachela, Rubin Grueb­a, Stern Samuel (fiul lui Adolphe Stern), Dana Herscu, Lochak Zeilig, Rober Smil sau Weisberg Abram, statul francez a jertfit din bu­getul său cei 700 mii de franci. Dar după ce documentul a fost pu­blicat nu trebue să rămână o simplă manifestare izolată de presă. D. Octa­vian Goga, directorul revistei «Ţara Noastră», e şi deputat; oricât de patrio­tică ar fi tăcerea şi oricât de mult ar ţine să nu tulbure siesta guvernului, es­te de datoria sa formularea unei între­bări categorice băncii ministeriale care poartă întreaga răspundere a acestui scandal. Să nu aşteptăm cu aceiaş pre­lungită răbdare însă, cum am aşteptat şi în cazul Stern & Labin când d. Oc­tavian Goga s’a mărginit doar la câte­va notiţe în loc să-l sgâlţie în Cameră pe defăimătorul ţării Adolphe Stern, lămurirea în Parlament a originii aces­tei scandaloase favorizări a elementului evreesc în dauna elementului românesc. Iacă măcar un moment când d. Octa­vian Goga ar putea călca principiul tă­cerii patriotice, Pamfil Șeicani In marginea evenimentelor Zăbrelele smulse de ION DRAGU Ceea ce n’au putut face revoluţii­le care au răsturnat rosturile secu­lare ale vieţii politice şi sociale o­­­tomane, nici regimul nou electiv cu guvern parlamentar, nici deschi­derea largă a Sublimei Porţi spre adierile reformiste ale Apusului eu­ropean, a făcut un simplu decret kemalian întemeiat pe o hotărâre a Adunării Naţionale de la Angora: suprimarea instituţiei haremului. Telegramele care au anunţat zi­lele trepte această aruncare la re­but a celui mai gombru vestigiu din vechia Turcie, monument greoi al egoismului patronat de Koran, au trecut aproape neobservate. Acea­stă indiferenţă a putut părea fireas­că din partea celor cari se obişnui­seră, în ultimul timp, cu succesive­le occidentalizări ale vieţii otoma­ne, după suprimarea atâtor institu­ţiuni venerabile ale imperiului os­­manlin, după tabula rasa făcută da la tronul Sultanului la fesul ha­malului, interdicţia poligamiei, cu tot ceea ce se leagă de ea, nu-i m­ai putea mira. Nu ne putem obişnui însă cu nepăsarea tăcută a răzleţi­lor fideli europeni ai vechii Turcii, a celor ce se înduioşau la tainele zăbrelelor haremurilor, toe căutau să se intereseze de viaţa enigmati­celor fantome ascunse sub iaşmae şi feregea şi în care chiar cultura europeană cea mai rafinată nu dis­trusese simţul resemnării faţă de inevitabil. Căci, dragă Doamne, mulţi au mai visat haremurile şi au ţinut să ne împărtăşească şi nouă visu­­ile lor. Era o întrecere în evoca­rea azilului acela parfumat, împă­răţie a odihnei, refugiu inviolabil în care nici o muncă nu se hazar­da, nici o întrebare nu se risca, despărţit de lume, adăpostit împo­triva vieţii, şi atât de sacru încât chiar lumina zilei se cernea ca să pătrundă înăuntru. Evocatorii a­­ceștia ne arătau pe Turcul obosit de zbuciumurile din afară, venind să se scufunde în pacea această fă­ră hotare. Era zeul templului, aș­teptat, dorit, scump la vedere ; în­dată ce se ivea, o rază palidă colo­­la statuele albe; infimele nu mai bă­teau decât de grija de a-i place lui. Şi toate femeile acelea întoarse spre bărbat ca floarea spre soare , păstrau naivitatea firilor pe care , nici o muncă nu le-a încercat; păs­trau veşnica tinereţe şi veşnica ig-­­ noranţă; păstrau în ochi, chiar sub­­ povara anilor, blândele uimiri ale deşteptării d­intâi; păstrau farme­cul primăvăratec al individualită- 4i­or pe care nici lupta unei asprele experienţe nu le-au uzat; păstrau sărăcia de idei şi scurtimea de ori­zonturi,­ nu din lipsă de Inteligenţă, ci din lipsa impusă a Culturii. Ni se evoca haremul acesta şi fiecare am fi vrut să posedăm acasă un un­gher de haremlâc în care să ne re­fugiem de gâgâiala vremii. Ni s’a mai evocat haremul ca o tainiţă neagră în care suspinele sunt înăbuşite brutal, în care flori­le se vestejesc în silnicie, în care alaik-urile supuse alunecă pe les­pezile de mozaic ca şi în viaţă, fă­­ră sgomot, fără să lase urme, ca umbra fugară, jucării sfărâmate de capriciile unui copil obosit; ha­remul Odalis celor care îşi adorm durerile cetind şi recitind poeţii persani. Omar-Kavam. Saadi mai ales, cel care, mai mult chiar decât Mahomed, ştie să dea sufletelor Is­lamului puterea de a îndura, înţe­lepciunea de a’şi primi soarta, ha­remul celor care, conştiente de in­­sipiditatea vieţii lor materiale, de monotonia ucigătoare a captivităţii lor, sunt totuşi incapabile să cuge­te la o schimbare. Şi ni s’a evocat şi un alt harem, acela al celor ce protestează împo­triva unei legi pe care oamenii au scornit-o, pe care Dumnezeu n’a făcut-o, al celor în sufletul cărora rezistă, protestă şi triumfă senti­mentul viu al caracterului adevă­rat al femeii, al poziţiei ei legiti­me, al bunului care îi aparţine şi pe care nu vrea să-l cedeze; hare­mul în care se face lumina, în care sufletele se deşteaptă, caută şi gă­­ses­c sănătoasele şi viguroasele în­drumări; haremul în care se des­făşoară energia de voinţă a fiinţe­lor dispreţuite, în care se mani­­­stă dovezile de inteligenţă ale sclavelor prizoniere, în care se a­firmă intensitatea puterii lor la­­tente dar efective, în care mâini mici vopsite cu heine amestecată, curcă şi înoadă în cabluri soli­de miile de firicele subţiri ale in­­trigelor, ridicând prietenii la dem­nităţi neaşteptate, prăvălind în pră­pastie pe duşmani, aranjând com­­­binaţii fericite, paralizând din fun­dul salonaşelor zăbrelite manevrele potrivnice, robite, supravegheate, zăvorite, dar dominând totuşi şi ţi­nând veşnic marionete între degete. Care evocare s’a apropiat mai mult de realitate! Poate că toate. Oricum ar fi fost însă, suprimarea haremurilor este cea mai mare vic­torie a Turcilor împotriva lor în­şişi. Fiii lui Osman care nu renunţă la paradisul «Kief»-ului secular, renunţă de bună voie la celălalt m'■ «Kîef» temporar, comod, r»rac .........­... (Cit­i continuare în van. 11-a) — «Ori unde a fost suferinţă ome­nească, an­ venit să o constat de visu, ori unde a fost o chestiune care intere­sează lumea întreagă, am venit să o cer­cetez». Aşa vorbeşte în România d. Bar­­bussse unui ziar bucureştean, relevân­­du-se prin aceste cuvinte mai mult ca umanitarist, decât ca membru al par­tidului comunist francez. Acum doi ani şi ceva a făcut mare vâlvă a doua scrisoare a lui Maxim Gor­chi adresată lui Lenin din Berlin, unde se afla oaspete al amicului său drama­turgul Hauptmann. In această scrisoa­re, Maxim Gorchi scria lui Lenin : Voi, comuniştii, nu sunteţi mai buni decât generalii albi; voi nimiciţi intelectuali­tatea rusă, voi ucideţi creerul poporu­lui, şi ucigându-i intelectualitatea, con­damnaţi un întreg popor la moarte. Prin faptul că fostul socialist­ internaţiona­­list şi mai târziu comisar cultural, Gor­chi, a protestat în numele intelectuali­tăţii condamnate la moarte de către­ bar­baria roşie, — el apare tot atât de mare umanitarist pe cât vrea să fie d. Bar­busse. Dar dacă umanitarismul lui Gorchi este consecvent, stă deasupra doc­trinelor de partid şi luptă pentru sufe­rinţa omului în afară de legăturile lui cu doctrinele sociale, umanitarismul lui Barbusse este mincinos, cu două feţe — este o funcţie de sectă, o activitate po­litică. Toată lumea cunoaşte viaţa minunată a lui Gorchi. Golanul nefericit de pe ma­lurile Volgii (1890) s’a descoperit lumii nu numai cu talentul lui literar. O iu­bită de om care egalează imensitatea suferinţii omeneşti a însufleţit toată o­­pera lui literară. Pentru această iubire — esenţa umanitarismului lui — Gorchi a fost prigonit — toată lumea ştie cum şi cât—de regimul poliţist al vechei Ru­sii. Gorchi a acceptat revoluţia din Fe­bruarie 1917 nu din bucuria de a vedea prăbuşit regimul feudalismului agrar şi înlocuit cu ceva mai bun, ceva mai o­­menesc. El a însetat şi a vrut ca revo­luţia să aducă toată mulţumirea, toată posibila fericire. I s’a părut puţin ceia ce a dat primul guvern revoluţionar. In numele «binelui şi mai mare» , el l-a criticat în «Viaţa nouă» ziarul din Pe­trograd, organul nu atât al socialiştilor internaţionalişti, cât al umanitariştilor integrali. Gorchi a acceptat lovitura de stat a conspiratorilor bolşevici în noap­tea de 26-27 octombrie 1917. El a cre­zut în nebunia umanitaristă a lui Lenin şi a oamenilor din subsol. El le-a atri­buit intenţiile sale nobile. El i-a încăr­cat cu iubirea sa. El s’a văzut, pe sine, în ei. El a crezut că Lenin şi toţi leni­niştii sunt maximaliştii iubirii omeneşi. El a vrut ca ei să fie ceia ce a fost el. Intr’o supremă şi genială, într’o sfântă viziune de iubire şi generozitate. Gor­­chi a numit pe Lenin — om planetar,— omul care e chemat să înfăptuiască mă­reţia iubirii omeneşti pe planetă. Aşa trebuie înţeles Gorchi, d­ici o altă ipostază decât a celui mai cinstit om — nimeni n’are dreptul să vadă în faţa lui mohorâtă, îngălbenită de langoarea tu­berculozei. Dar când Gorchi a văzut cu ochii lui că oamenii planetari au tran­sformat planeta într’un cosmos de su­ferinţă, i-a mustrat, i-a părăsit, i-a bles­temat, i-a numit ucigaşi — cari omoară intelectualitatea poporului, o intelectua­litate al cărei falnic reprezentant e şi el , şi îndurerat, a plecat la Capri unde acum se stinge în tuse seacă, scuipând împreună cu sânge negru, ultimele iluzii ce le-a avut cândva despre u­­cigaşii planetari. Copilăreasca credin­ţă de a fi crezut odinioară că plebea mo­rală şi intelectuală a unui popor îi poate aduce o undă de fericire. Maxim Gorchi a plătit-o prin suferinţă proprie şi această suferinţă e semnul celei de a doua genialităţi: acea a sufletului. Ii fac o dosebită onoare lui Barbusse de a-l compara cu muribundul de la Ca­pri. Era nevoie să amintim de umanita­rismul de inimă al lui Gorchi ca să în­ţelegem minciuna şi ororea umanitaris­mului iudeocomunist al d-lui Barbusse. Nu există o clasificare a umanitarismu­lui, dar varietăţile de iubire omenească, — iubire după program — trebue de­nunţate. Să lase Balcanii, ale căror crime pă­lesc alături de crimele zbârcitei Europe. Vrea să vadă o suferinţă omenească? Să se ducă în Rusia Sovietică. Să vadă ce au făcut oamenii lui din copiii, din băr­baţii, din femeile poporului rus. Să vadă acolo crima, depravarea, uciderea zil­nică pentru păcate antirevoluţionare. Să deschidă zilnic gazetele sovietice şi da­că nu-i e frică de nebunie să citească grozăviile pe care le trăeşte aproape o omenire întreagă. Să cerceteze garaju­­rile de automobile unde va descoperi pe pereţi sloiuri de creeri de om şi de sân­ge închegat. Să intre în subsolurile co­­misiunilor extraordinare, Ceka, acest în­spăimântător aleatoriu, şi în «camerile morţilor» lui — şi va avea senzaţii neo­bişnuite. Să pornească la Nord, spre marea Albă, în Mânăstirea Soloveţ — o insulă în­ghiaţă unde mor în chinuri In­fernale acei cari au îndrăznit să cugete altfel de­cât iudeo-ruşii partidului co­munist. Să se ducă să constate «de visul cum se sting social-democraţii, social­­revoluţionarii, socialiştii-populişti, con­­stituţionaliştii democraţi, muncitorii şi ţăranii necomunişti în fostele beciuri ţariste, actualele închisori umanitaris­te. Să culeagă informaţii în fiecare casă din oraşe şi sate, la fiecare om, şi atunci să se întrebe dacă atâta sufe­rinţă nu poate forma o chestiune care interesează lumea întreagă, un punct pentru activitatea lui umanitară, un pre­text petru un nobil protest. Să vază căci are multe de văzut, să constate, să protesteze ca să-l audă în­treaga lume, să se indigneze de oamenii cari ucid creerul, sufletul şi trupul unui popor mare cât o umanitate, cum a fă­cut Maxim Gorchi, şi după aceia să vină aici. Se vor găsi oameni cari îi vor îmbră­ţişa picioarele. G. M. Ivanov Joi 26 Noemba*ie 1923 „Tăcerea patriotică“ La «manevrele de sfârşit de toam­nă», făcute din ordinul d-lui general Averescu, a revenit d-lui Goga greaua sarcină de a explica partiza­nilor nemulţumiţi rostul cârdăşiei averescano-liberale. Factorul responsabil al politicei de milogeală, cu surplusul de auto­ritate morală, pe care i-l dă noul său consiliu de administraţie de la I.R.D. P. a încercat să dea un rost progra­matic şi un tâlc moral atitudinei im­puse partidului faţă de guvernul d­­lui Brătianu. «Am păstrat, declară cu emfatic patos poetul pătimirii noastre, o «tă­cere patriotică» faţă de actele actua­lului guvern. Cu alte cuvinte între averescav­i şi liberali n’a existat nici o înţelegere. Complicitatea partidului poporului nu a fost nici captată cu făgădueli nici cumpătată. Gudurările d-lui A­­verescu în jurul băncii ministeriale ca şi complezenţele absenţei din Ca­meră ori de câte ori interesul gu­vernului o cerea nu sunt nici rezul­tatul dezorientărei politice a şefului nici produsul sugestiunilor intere­sate ale d-lui Goga. Un înalt senti­ment de dragoste de ţară, o clară vi­ziune a marilor interese naţionale au încătuşat elanurile partidului po­porului în aspra şi ingrata discipli­nă a tăcerei patriotice. Explicaţia e ingenioasă. Pentru oa­menii cari sunt dispuşi să creadă­­ orice, formula d-lui Goga, învăluită în accentele calde şi vibrante ale re­toricei de întrunire, poate să fie lu­ată drept purul adevăr. Pentru orice judecată serioasă ar­gumentul «tăcerei patriotice» ră­mâne o figură retorică de o medio­cră calitate. O elementară logică va pune întrebarea, cari au fost ma­rile interese naţionale cari au im­pus domnilor Goga şi general A­­verescu, să asiste impasibil la legiuirea comercializărilor, acapa­­rărei subsolului sau la legiuiri­le financiare ale d-lui Vintilă Brătianu- Programul partidulu va­porului, cel puţin acela care e răs­pândit în disertaţiile de la congresele anuale, prezintă concepţii diametral opuse celor cari au inspirat legisla­ţia actualului guvern. In numele că­rui motiv naţional şi-au impus con­ducătorii averescnni această abju­rare programatică pentru a păstra «patriotica tăcere»! Cum în patru ani de guvernare nu a fost nici un moment istoric care să impute partidelor o «uniune sa­cri», mărturisim că e foarte greu de înţeles de ce tăcerea slugarnică În faţa actelor guvernului Brătianu să fie gratificată cu epitetul de «pa­triotică». S’ar fi putut spune mai de grabă, ţinând seama de noile schim­bări intervenite în bugetul d-lui Go­ga, prin generoasa cooptare într’un consiliu de administrație — că a fost o tăcere... de aur. Pentru istoria po­litică calificativul­ nu are prea mare importantă. R. ................................. nr.« ■ ■■■ ■ ■■■■■■.....

Next