Cuvântul, aprilie 1926 (Anul 3, nr. 422-444)
1926-04-01 / nr. 422
ANUL III NO. 42, . Redacţia şi Administraţia 4, STRADA SARINDAR, 4 78/09 Administraţia Telefon : 78/10 Redacţia Director: C. GONGOPOL PUBLICITATEA Concesiunea exclusivi: Agenţia de Publicitate R. FILIP Str. Sărindar, 4 Etaj II Conspiraţii fasciste? Lovitură militară pentru a curma un regim nefast al partidelor politice? Svonurile circulând simultan cu procesul succesiunii la guvern şi cu soluţia pe care o refuză, cu o sistematică îndârjire, logica noastră de a o crede în sfera posibilităţilor, aglomerările de trupe au fost socotite totuşi ca o parare a unor comploturi de care au tremurat piftiile oamenilor politici. S-a descoperit şi un conspirator înarmat cu planurile militare de deplasare a tuturor unităţilor din garnizoana Bucureşti evident prea puţine dovezi când regisorul conspiraţiei răspunde la numele de Ştefan Zăvoianu, a cărei singură asemuire cu faimosul ofiţer promovator al insurecţiei greceşti este că are gradul de colonel (în rezervă fireşte)- Prea mare seriozitate nu putem pune pe o asemenea mişcare când şeful ei este un om fără suprafaţă, fără însuşiri deosebite, un om care nu poate stimula elanuri, dar un fenomen care trebue examinat cu toată seriozitatea, este o stare sufletească îngrijorătoare ce se manifestă în rândurile armatei, stare prielnică loviturilor cezariste. Partidele politice au scăzut ca prestigiu, autoritatea lor morală a fost grav adruncinată, iar conducerea statului de la răsboiu a fost o succesiune neîntreruptă de desamăgiri. După biruinţă, în locul elanului firesc determinat de victorie am avut o deprimare sufletească zi de zi mai accentuată am avut o deziluzie care creştea devastând resturile de entuziasm ce mai purtam în suflete. Când geograficeşte suntem aşezaţi în vecinătăţi de vrăşmăşii,când procesul unităţii noastre sufleteşti trebue să-şi urmeze cursul nestânjenit, toată grija guvernelor urma să se îndrepte spre armată. Arcul de triumf, arcul biruinţii de la şosea, ca şi catedrala încoronării de la Alba-Iulia sunt materializări ale elanurilor frânte, armata victoriei, singura noastră garanţie, faţă de primejdiile pururi prezente la hotare, a fost neglijată. Situaţia ofiţerilor din ce în ce mai umilă. Greutăţile îngrămădite asupra unei răbdări prelungite la absurd cu o inconştienţă vinovată, in Capacitatea prea mult timp verificată a partidelor politice justifică — orice lucru explicat în origina lui cauzală este justificat — o stare sufletească prielnică oricărei lovituri îndrăsneţe. Socoteala este simplă: dacă guvernele proaste se sprijină nu pe încrederea populară. Ci pe forţa disciplinată a armatei atunci de ce am prelungi dormnia incapacităţii civile când am ordona anarhia noi, militarii? Când guvernele se fac cu indicaţii de culise, când forţele, faimoasele capacităţi de guvernământ s’au dovedit fără nici un conţinut derealitate, atunci de ce nu ar prinde în imaginaţia militarilor posibilitatea de a-şi asuma răspunderea puterii-Ce autoritate poate avea noul guvern când în bună parte elementele care îl compun au fost verificate? Dar dovezile neputinţii nu vor întârzia să vină, ele vor fi hotărâtoare în determinarea acţiunilor extra legale şi cum nu credem în capacitatea de reacţiune a opiniei publice cu totul absente nu vedem decât posibilitatea loviturilor de stat militare. Pentru orice minte aşezată aceste evaluări, în politică, ale armatei nu pot fi decât primejdioase aventuri, care slăbesc capacitatea defensivă a ţării, de aceia prevenirea lor se impune. Nu trebue luat ca un criteriu de judecată a primejdiilor colonelul de rezervă Şt. Zăvoianu al cărui co i ........... mie în boală plasticiană înlătură posibilitatea oricărei seriozităţi, cî starea de spirit creată în rândurile armatei de lipsa de atenţie ce i-oiau guvernele. Deci şi în preajma unui om fără nici o valoare trebuesc căutate elemente conspiratoare, ci în slăbiciunea prea mult verificată a guvernelor care se succed. Armata se compune din oameni, nu din automate, ei privesc spectacolul politic şi-l judecă, tăcerea lor nu înseamnă totdauna o aprobare, iar dacă astăzi, din fericire, conspiraţia lui St. Zăvoianu este o glumă, mâine s’ar putea ca din umbra tăcerei să iasă, în adevăr, un Primo de Rivera. Elementele conspiratoare sălăşluesc în neputinţa provocatoare a partidelor politice. Pamfil Şeicaru Intr'o interesantă conferinţă ţintită la Ateneu, d. Radu D. Rosetti a evocat un străvechiu obicei« eroic: acela al «Junilor* braşoveni. Organizaţi pe temeiul ideii de demnitate şi de forţă Intr’o confrăţie consacrată de biserica Sf. Niculae din Scheiul Braşovului, cu serbări care se desfăşoară în săptămâna luminată, «Junii* alcătuiesc un fel de ordin cavaleresc Cu disciplină drastică si îndătinată. Originea acestei instituţii voiniceşti s’afunda in umbra miraculoasă a legendei• «Junii» se socot doborîtori dintr-un împărat roman a cărui coroană de aur e îngropată in jurul cetăţii si d’n a cărei căutare ei şi-au făcut jocul cavaleresc continuat prin veacuri. Unele încercări de a explica provenienţa datinei îi găsesc analogia în viaţa aromânilor din Pind. «Junii» au totuşi oarecate asemănări cu Ordinele cavalereşti medievale, iar coroana împărătească îngropată în adânciul legendei poate avea chiar aspect de episod dintro epopee germană. Totuşi, cetatea săsească a Braşovului şi-a închis totdeauna porţile în faţa datineidesfăşurate de români. Ei rămâneau cu legenda lor în Schein ca evreii evului mediu circumscrişi în ghetto. Oricare ar fi originea acestei tradiţii, suflate cu aur împărătesc, ea rămâne frumoasă şi evocarea ei constituie, pe lângă momentul de poezie în sine,a Ahtofie cărturărească. Orice datină e o cristalizare de viaţă colectivă în jurul unui sâmbure de mit. Şi priciticeasta importanţa ei culturală este evidentă. O societate nu se poate desvolta exclusiv după normele curente raţionale şi de ultima Oră■ In afară de acestea, pe dedesubtul acestora, sunt stratificările de viaţă coborîte în legendă şi care alcătuiesc izvoarele misterioase din care se poate hrăni mai departe viaţa unei societăţi. Aceste obiceiuri, aceste datini, aceste cristalizări, alcătuiesc structura morală a naţiei şi în acelaş timp izvoarele ei nesecate de creaţie culturală. A le distruge, sau a lăsa ca ele să fie distruse, înseamnă a frânge coloana în jurul căreia s’a organizat prin veaicuri biletul naţional şi înseamnă a înfunda izvoarele de posibilităţi ale viitoarei desvoltări culturale. In doctrine tradiţionalistă, obiceiurile şi datinile, testimonii mistice ale vieţii trecute, joacă rol indicator pentru orientările viitoare. Cultivarea lor e o datorie Culturală de întâia Ordine. Părăsirea lor ar însemina o abdicare dela întâi sufletul nostru, o lepădare de noi înșine. N. C. — Contribuţia noastră ARDEALUL de CEZAR PETRESCU Din foiletonul ziarului «Praget Presse» închinat României, reproducem aceste pagini scrise de redactorul nostru Cezar Petrescu .Din Capătul Moldovei spre Maramureş, drumul e îngust, printre munţi stâncoşi cu aromate păduri de brad, pe valea Bistriţei-Aurii. Isvoare reci şi brusce tăşnesc din piatră, căprioare cu picioarele subţiri svâcnesc deacurmezişul potecilor, codrii sunt aproape de cer şi oamenii rari. — Maramureşul e ţară veche de datini, unde ţăranii vorbesc şi- Un om ceremonios cinstindu-se cu rang de «boieri» înaintea numelui, ca în străbunele Concilii de curteni. De acolo povesteşte legenda că a coborât Dragoş Voevod, descălicătorul Moldovei, întemeind ţară liberă în văile îmbelşugate care s’au desfăşurat înaintea ochilor uimiţi după o furtunatică vânătoare de zimbru. Acum pădurile sunt tot atât de sălbatice ca în veacuri vechi, ferăstraiele n’au ajuns să reteze bradul; în poemi tânguesc lin tălăncile turmelor, civilizaţia paie la celălalt capăt al lumei. In sate, pe lângă indigenii înfăţişând neschimbat ciobanul dacic de pe columna lui Traian din Roma, s’au adăugat evreii celei mai străvechi tradiţii a lui Israel, eroii romanului fraţilor Tharaud, «La Umbra Crucei», popor straniu şi absent de la grandoarea naturei în mijlocul căreia trăeşte, preocupat de aşteptarea celei de a doua veniri a Messiei, care a mai venit odată şi nu l-au cunoscut. Amestec ciudat, pitoresc şi dramatic, de realism ascuţit şi de misticism, de sarcasm şi de naivitate, ultim refugiu în continuarea Galiţiei poloneze al evreilor orientali, păstrând intactă tradiţia iudaismului autentic. Fizionomia Maramureşului e caracteristică prin convieţuirea acestor două tradiţii: una a aborigenilor, chiar în creştinism străbătută de eresuri păgâne, de liberi copii ai naturei în ritm cu viaţa apelor, a codrilor şi a munţilor; cealaltă abstractă, extraterestră, echilibrată numai pe tăiuşul ascuţit al controverselor dogmatice stoarse până la epuizare. Din acest Maramureş, Ardealul îşi desface toate drumurile, încins deoparte de zidul pietros al Carpaţilor, răsfirându-se în cealaltă parte în văile fertile, cu pământ gras şi holde unduioase, care se topesc în şesul Tisei. Sus, în munte e poesie, statornicie, tradiţie; jos în văi, oraşe prospere au adus occidentalizarea citadină, cu tot ce arte bun şi rău cosmopolitanismu! veacului. Oraşele s’au îjidicat adesea pe ruinile vechilor aşezări romane. In piatră se mai găsesc săpate numele de două ori milenare ale cetăţilor, termelor, castrelor, de odinioară: Napoca, Potaissa, Porolisum. Dar dacă amintirile romane mai trăesc în inscripţii, au rămas în graiul poporului, în legende; au hrănit mai târziu un întreg curent latinist dus până la exagerare; poporul cel mult, când legiunile au fost retrase, s’a întors la viaţa pastorală, plugărească şi răsboinică a Dacilor. Ardelenii se socotesc foarte mult latini, dar ca toţi românii sunt foarte mult daci, adică ţărani, adică plugari, adică popor cu civilizaţia rurală, căci şi aceasta e o civilizaţie când omul n’a rămas numai viţă de jug. Despre frumuseţile munţilor, belşugul isvoarelor termale, avuţiile ascunse în pântecul pământului vorbesc albumurile de imagini, statisticile producţiei miniere, o tânără industrie încă în începuturi. Nu le enumerăm. Sunt pentru cadrul vast al unui studiu, nu pentru aceste însemnări fugitive. Ardealul pentru România n’a fost o provincie frumoasă şi bogată. N’a fost numai atât. Era leagănul românismului, căzut prin injustiţia istoriei, încă de la începuturile în robie. Pentru acest pământ al originei noastre naţionale şi-a pierdut capul Mihai Viteazul, acum trei veacuri şi un sfert, pe câmpia Turdei. Cap tăiat de barda duşmanului şi furat de o femee şi un oştean credinicos, să fie îngropat mai apoi la Mănăstirea din Deal, deasupra Târgoviştei, în ţara veche şi liberă. Amintiri din vremuri crude şi turburi. Dar crudă şi turbure a fost toată viaţa românilor din Ardeal, toleraţi să stea pe pământul lor usque ad beneplacitum principis — până când stăpânul binevoieşte să-i rabde acolo. Fiecare veac a însemnat un început de răsvrătire pentru a smulge o libertate: la 1387 bănăţenii conduşi de Vlad Iancu şi Vlad Dan pornesc cea dintâi revoltă; la 1479 ţăranii conduşi de căpitanii Mitral şi Galu Românul ocupă Clujul şi incendează proprietăţile nemeşilor unguri; la 1514 se revoltă românii din ţinuturile arădane şi bihorene cârmuiţi pe popa Laurenţiu, ocupând şi dând foc Oradiei Mari; la 1794 răscoala lui Horea şi Cloşca; la 1848 revolta moţilor conduşi de Avram Iancu şi Axente Sever; tot trecutul Ardealului e o dramatică luptă pentru libertate şi penru dreptate. Libertatea a sfârşit în temniţile de la Vot şi la Seghedin. Pe roată şi în furci, dreptatea a fost aceia pe care duplicitatea politicei habsburgice o împărţea întotdeauna pe rând tuturor naţionalităţilor cu o egală ipocrisie şi felonie. O singură dreptate au căpătat românii din Ardeal odată, din mila Mariei Tereza, dreptul valahilor de a fi recunoscuţi indigeni ai ţării. Ce mare dar pentru cei ce fuseseră găsiţi şi lăsaţi unde au fost găsiţi, cu două mii de ani în urmă, de legiunile romane! Suferinţele acestea necurmate au fost totuşi fecunde. Nu numai pentru Ardeal. Pentru toată suflarea românească de pretutindeni. Din această cetate a Carpaţilor, ca o vastă temniţă unde sentimentul naţional era comprimat, au pornit toate mişcările naţionale care s’au întins asupra românilor de pretutindeni, inclusiv cei din ţările libere. La Blaj, la 8 Mai 1848, când Simeon Bărnuţ era omul prin care se rostea vremea, printre ţăranii Ardealului chemaţi să-şi hotărască dreptatea se aflau scriitori şi oameni politici ai ţării libere, şi chiar Alexandru Ion Cuza, viitorul domnitor—cel dintâi principe al Moldovei şi Valahiei Unite. Apărea în acest Ardeal câte un călugăr obscur, câte un dascăl sărac, cercetători de cronici, făcând să circule ideea naţională, ideia de libertate, ideia de unire, creind stări de spirit care au pregătit pe încetul conştinţa unanimă în numele căreia România a făcut răsboiul înainte de toate, pentru eliberarea Ardealului. Hotarul era tras cu linie roşie pe Crestele Carpalilor, în atlase, dar un hotar geografic numai. Circulaţia oamenilor, a ideilor, a literaturii între Ardeal Cetiţicontinuarea în pag. 2-a PAGINI Joi 1 Aprilie 1926 Pleava emigranta Incidentul de la Praga.—Studenfii români comunişti.— Agenţii defăimării româneşti Studenţii facultăţii de medicină din Cluj — au fost huiduiţi în timpul excursiei lor la Praga, de către pleava emigrată, care alcătueşte în toate capitalele Europei trupele organizate ale propagandei anti-romăneşti. Manifestaţia a fost violentă şi s-a recurs la intervenţia poliţiei pentru a restabili ordinea. Spre deosebire însă de alte ţări, unde această pleavă se bucură de protecţia şi chiar de favoarea câtorva politiciani care trăesc din încurajarea efectivelor revoluţionare, aliata noastră, Cehoslovacia dă pilda unei frumoase înţelegeri a curioasiei politice. «Ceske Slovo» şi «Narodni Listy» cer expulsarea aşa zişilor studenţi basarabeni, care au făcut manifestaţia.Aceiaşi pleavă emigrantă se găseşte şi în Franţa. La Paris, orice întrunire ţinută de «Liga Drepturilor omului» sau de «Le Securs Rouge international» întruneşte acele câteva sute de vagabonzi ai agitaţiilor anti-romăneşti. Nu de mult studenţii români au fost loviţi la «Salle des Sociétés Savantes» şi nici unul din agresori n’a fost arestat, nici-unul expulsat. Reacţiunea în presă n’a existat şi rândurile din «Cesko Slovo» şi «Narodni Listy» nu s’au putut citi în nici-unul din marile cotidiane franceze. • In definitiv chestiunea priveşte, în primul rând , ordinea publică a ţărilor unde astfel de manifestaţii au loc. Gravitatea lor poate fi mult mai mare şi nu suntem singura ţară care numără o clientelă emigrată de acest soia. Polonia, Italia, Spania, Bulgaria — ne fac o bună tovărăşie. De asemenea China — sfâşiată de lupte intestine. Aceste trupe de agitaţie politică pun de multe ori în pericol siguranţa chiar a Legaţiilor respective din capitalele europene. La Paris de-o pildă, Legaţia polonă şi a României au fost de multe ori ameninţate. Legaţia Chinei a fost chiar ocupată de o secţiune comunistă care l-a ţinut pe ministru prizonier vreo şease ora. S’a vorbit chiar, la Paris, dat fiind numărul crescând al acestor lovituri, de creearea unui cartier al Legaţiilor, ca în oraşele din Extremul orient — deşi după umila părere a unora — expulsarea în massă a acestor agitatori ar fi o soluţiune mult mai simplă. Din punctul de vedere românesc singurul lucru care ne interesează în toate aceste agitaţii ale clientelei lui Zinoviev — e înlăturarea ei de la orice avantajil pe care calitatea lor de cetăţeni ai Statului românesc le-o asigură. Clientela întrunirilor lui Barbusse şi Ouernut, e aceeaşi care a manifestat la Praga. In acelaş timp însă, ea figurează destul de bine reprezentată, pe listele de valută românească la finanţe şi pe lista burselor studenţeşti, acordate de guvernul francez. Incidentul de la Praga ne reaminteşte existenţa pleavei emigrate. BARBUSSE GUERNNT De la guvernul tării, la guvernul camuflat Un guvern Averésen a fost constituit în cursul noptei trecute. Ceea ce părea în ajun pentru oricine cu respect de bunul simt de judecata dreaptă, de conştiinţa limpede, o imposibilitate politică şi o monstruositate morală, a devenit in timpul dimineţei o realitate extravagantă.. După demisia guvernului Brătianu, Regele avizând asupra crizei şi perspectivelor a cerut şefilor de partide formula unui guvern de concentrare. Partidele naţional şi ţărănesc, care înfăţişau o sută de reprezentanţi în parlamentul lichidat, au oferit a doua zi Regelui chibzuita şi normala soluţie pe care Coroana o indicase. Pentru înfăptuirea ei, cele două partide mari şi populare, reprezentând toate victoriile electorale împotriva regimului trecut, rezumând toate indicaţiile şi aşteptările unei naţii, şi-au impus o desăvârşită dezinteresare şi sacrificii de amor propriu fără de rezervă. O formidabilă coaliţie de forţă creatoare, guvernare trainică, prestigiu naţional, conşienţă publică, siguranţă şi linişte pentru ţară şi Tron, — se întocmise. Era prea frumos, — ca să mai fie cu putinţă... Edificiul politic ce se construia avea prea multă? lumină, prea mult aer, — şi era prea solid... S’a preferit altfel. Astfel am ajuns dela guvernul tatei, — care ar fi fost și al Regelui la guvernul comnflat, — care este al d-lui Ionel Brătianu. Şefii partidelor de încredere na- ţională au plecat ziua de la Rege, aşteptând cu seninătate singura hotărâre ce era de gândit. Noaptea, care aduce sfaturi, a prelins pe scara de din dos, decizia contrară. D. GENERAL AVERESCU Guvernul Averescu suprimă toate bazele de conducere ale cugetărei omeneşti... Logica, discernământul, chibzuirea, nu mai sunt necesare. Ca în concepţia clasică a dramelor umane , numai evenimentele conduse de voinţa zeilor contează. W.. mm D. Averescu a transpus concentrarea forţelor politice în angajarea vremelnică a transfugilor. Guvernul, care se escindea din rândul posibilităţilor, a fost impus sub pretextul trinităţei de dezerţiune, care asigurase până în ajun opoziţia unită de tot devotamentul ei. Lista compusă în ajun acasă la d. Al. Constantinescu are ştampila politică a acestuia şi sigiliul moral al d-lui V. Goldiș. Partidul național nu poate guverna în această țară decât prin dezertorii lui. Iar partidul tăănuesc, desigur, niciodată. E drept, toate aceste considerări sunt inutile. Ne miră chiar cum am putut crede altceva, când noi înșine am spus mereu, că d. Ionel Brătianu e singurul stăpân al ţărei. S’a făcut un guvern de şease luni, pentru reîntoarcerea partidului liberal care va conduce de fapt şi în cursul acestui interegn. Probabil că aşa este bine pentru ţară şi pentru Coroană. Sânt decisiuni impenetrabile care scapă înţelegerea şi raţionamentului... Ne aflăm în faţa unei întâmplări, a cărei explicare desfide toate resursele examenului... Aşa trebuia să fie.. Nimeni nu poate şti de ce... Dar faptul este. Regele a încredinţat guvernul d-lui Averescu. Cum să descoperim din ce premise s’a născut concluzia bizară. Trăiască Regele ! Cuvântul Roma. — In programul dat pentru activitatea fasciştilor în anul 1926 şi publicat în revista «Ierarhia», d. Mussolini a spus că anul acesta va fi «anul tăcere şi al muncii». întâi trebue să observăm că chiar d-sa a călcat acest program cu cele două formidabile discursuri ţinute în Cameră şi în Senat relativ la Germani. Prin efectele politice ce le-a avut însă le considerăm ca afirmarea unei munci şi trecem la cele două chestiuni, cari formează astăzi, prin importanţa lor, subiectul zilei: armata şi flota. «Democraţii» francezi şi soarta poporului italian Când, mai acum câteva săptămâni, amiralul Siriani, subsecretar de stat la Marină a anunţat intenţia guvernului de a întări flota prin construirea de noul unităţi, cari să fie la înălţimea mijloacelor de luptă moderne, primii cari s’au alarmat au fost francezii. Veţi întreba de ce. E un vechiu antagonism dintre aceste două state, care astăzi l’s mărit mai mult pe chestiunea fascismului ce dictează poporului Italian, a cărui soartă o plâng şi de care se interesează «democraţii» din Franţa. Şi cum aceşti «democraţi» ai Franţei au protestat când d. Poincaré a dus trupele în Ruhr, s’au simţit obligaţi să protesteze şi contra înarmărilor navale ale Italiei. Situaţia şi programul naval al Italiei Necesitatea unei puternice flote în Idediterana, reese chiar din situaţiunea ei geografică. Spre a înţelege aceasta mai bine trebue să amintim că întinderea coastei Italiene este de aproape 900 de km., impestriţată cu oraşe înfloritoare, dar toate deschise. Adăugaţi la aceasta materiile prime de care are nevoe Italia şi veţi înţelege de ce actualele escadre italiene, unele construite la iuţeală în timpul războiului, devin cu totul insuficiente pentru apărarea coastelor şi pentru protejarea marinei comerciale. O mare parte din vasele de luptă fiind învechite, vor fi trecute în miliţie ca să spunem aşa, iar acele construite la iuţeală în timpul războiului, vor trebui scoase din escadre, tot cu iuţeală. Această situaţiune necorespunzând cu scopurile politice ale d-lui Mussolini şi cu necesitatea de expansiune a Italiei, s’a stabilit, într’o conferinţă, ale Cărei hotărâri de detaliu rămân un secret, programul naval al Italiei, care constă — după declaraţiunile amiralului Siriani— în scopul ca «Italia îşi va relua poziţiunea sa naturală de putere navală nî Mediterana». Dedesubturile tratatului din Washington Cu ocazia discuţiunilor iscate asupra acestei chestiuni răscolindu se părerile s’a dat şi de hotărârile conferinţei navale din Washington, care recomandă desfiinţarea submarinelor. Prin desfiinţarea lor, statele cu finanţe slabe nu se puteau apăra, fiindcă bugetele lor n’ar fi permis construirea de vase mari cari rămâneau apanajul dolarului şi lirei sterline. Desfiinţarea submarinelor înseamnă stăpânirea absolută a mărilor, de către cei cu escadre de vase mari. Dându-şi seama de greutăţile financiare pentru vasele mari, programul naval al Italiei dotând escadrele cu vase mari, se va manifesta mai ales în construirea de vase uşoare şi în special submarine cu o capacitate totală de 50.000 tone. Efectivul de pace al armatei După opt Iudi de studiu, în care timp s’au analizat învăţămintele din războiul s’au avut în vedere factori cari modifică necontenit arta războiului, s’a depus în Senat legile de organizare a armatei ce formează «statutul militar al naţiunei italiene». Conform acestui statut şi până ce finanţele se vor îmbunătăţi, armata italiană va avea un efectiv de 200.000 de soldaţi încadraţi în divizii de câte trei regimente şi cu un corp ofiţeresc ales şi răsplătit în aşa fel nu numai să fie responsabili de viaţa soldaţilor şi de siguranţa naţiunii, dar să poată trăi în societate cu demnitatea ce se cere unui astfel de factor. Ceva despre ofiţeri Cuvântul de «statut militar al naţiunii» este cel mai potrivit pentru înţelegerea acestor legi, cari îmbrăţişează ansamblul şi toate detaliile carierei militare. In ce priveşte pe ofiţeri, examenul este baza de apreciere în avansarea lor. Pentru a menţine moralul în cadre însă «statutul» a prevăzut că marea majoritate a ofiţerilor pot ajunge la gradul de lt.-colonel, iar nu până la căpitan, cum prevedea legea veche. Ca paradisul Islamului.» Discuţiunile au avut loc mai mult şi chiar numai asupra numărului de 200.000 de soldaţi, care era considerat prea mic şi se cerea mărirea lui. Atât raportorul cât şi d. Mussolini au arătat că numărul de 200.000 este indicat de puterea financiară Când aceasta va permite, el va fi mărit. Dacă avem în vedere însă că alături de acest număr de 200.000 de soldaţi, trebue să ţinem cont şi de legiunile fasciste, care oferă imediat 500.000 de legionari bine disciplinaţi ne vom da seama că Italia are astăzi cel mai puternic efectiv de pace, putând să ajungă, în caz de război, l a peste 5.000.000 de oameni. «Ca paradisul Islamului — a spus d. Mussolini — tot aşa şi pacea noastră va fi mai sigură la umbra baionetelor !» „Cuvântul“ la Roma (De la corespondentul nostru particular) Gino Gordana Anglia şi modificarea consiliului Soc. Naţiunilor DECLARAŢIILE LUI BALDWIN Londra SCARador). — Răspunzând interpelării din Camera Comunelor, ministrul Baldwin a declarat că guvernul nu a numit încă un reprezntant britanic, care va trebui să participe la comitetul insărcinat cu examinarea schimbărilor posibile în constituirea Consiliului Societăţii Naţiunilor. Guvernul britanic va asista la conferinţă liber de orice angajamente şi se va sili să asigure un acord între membrii comitetului, sprijinind soluţiunea care îi va părea mai prielnică pentru a sluji interesele Societăţii Naţiunilor şi pentru a consolida pacea. D. Baldwin a adăugat că guvernul britanic nu a pregătit Instrucţiuni anumite, pentru delegatul eventual. --------------po------------- ——prozo-----