Cuvântul, decembrie 1926 (Anul 3, nr. 625-648)

1926-12-08 / nr. 631

ANUL al HHea No. 631. REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA: 4. STRADA SĂRINDAR, 4 Telefon •­l 18/09 Administraţia leleron:­­ 78/10 Reldactia Director politic: TITUS ENACOVICI Director: €. GONGOPOL mmmmmmmmmmammmmmmmmmammmammmmmm Publicitatea ziarului« concesionată exclusiv» SOCIETĂŢII GENERALE DE PUBLICITATE CAROL SCHULDER șI S. BERGER Str. Eug. Carada (fostă Karagheorghevici), 9 Telefon: 11/84 Oromolu - Canetti -W^N---­Nu e inutil să-i prezint­ăm publi­cului. Primul este avocățelul din Cra­iova, numit de Take Ionescu guver­nator al Buneii Nationale, calitate în care s’a bucurat de încrederea domnului Vintilă Brătianu. Pentru a-l prezenta pe al doilea mă voi servi de dosarul No. 4277 din 1926 de la tribunalul Ilfov secţia I comercială. Canetti (Jean-Jacques) împreună cu cumnatul său Moscu Sabetay sunt proprietarii magazinului: «Vie Parisienne». Canetti (Jean-Jacques) prin in­terpuşi între cari emanatul Sabe­tay şi procuratorul său general H. Bermann şi domnii Alex. Cariano­­pol, George Vorvoreanu, prietenii domnului Oromolu dela Banca Ol­teniei din Craiova, fondează la 10 Martie 1926 o societate anonimă «Magazinele Româneşti» cu 1 mi­lion capital din care 300.000 lei văr­saţi (notaţi cifrele). Peste 79 de zile adică la 19 Iunie 1926 «Magazinele Româneşti» spo­resc capitalul la 60 milioane lei şi cooptează în consiliul de adminis­traţie pe onorabilul primar al Ca­pitalei şi viitor ministru Anibal Teodorescu şi pe d. D. Cristescu secretarul general al Băncii Naţio­nale a României, decernând celui d’întâi demnitatea de preşedinte al consiliului de administraţie pe care onoratul Anibal Teodorescu o pri­meşte. Sub asemenea patronaj, Canetti (Jean-Jacques), după ce numeşte pe directorul său de la «Vie Pari­sienne», directorul comercial al so­cietăţii «Magazinele Româneşti începe a opera înăuntru şi în afară a societăţii, începe a cumpăra pe credit şi negustorii îi dau marfă, pe obrazul preşedintelui şi a mem­brilor consiliului. In acelaş timp, Canetti (Jean Jac­ques) obţine deja consiliul de ad­ministraţie al societăţii «Magazi­nele Româneşti» autorizaţia de a trata şi o nmmira pentru societate, magazinele «Vie Parisienne», pro­prietatea sa, şi «Ruleta» proprieta­tea fraţilor Kühnberg. iată deci o societate cu 1 milion capital din care 300.000 lei vărsaţi, după ce îşi sporeşte capitalul (pro­babil numai pe hârtie, căci nu se ştie ca s’a subscris din noua emi­siune, care cumpără două magazine din care «Ruleta» a fraţilor Kühn­berg aflaţi în moratoriu şi dato­rând 100 milioane lei. Operează bine Canetti (Jean Jacques)! Cu ocazia cumpărării magazinu­lui «Trrdlet­a», societatea «Magazine­le Româneşti» se obligă solidar cu fraţii Trolenborg să plătească o da­torie de 40 milioane pe card cei din urmă o contractase la Banca Olte­niei din Craiova, în Iunie 1926.­­Iată o nouă minune. O bancă cu 10 milioane capital dă unui singur client un credit, de 40 milioane lei. Începe să apară guvernatorul Băn­cii Naţionale şi î­ostii titlului a­«p«m­î °»•+!col. In sfârşit la finele lui Octombre curent «Magazinele Româneşti» cer moratoriu iar fraţii Kühnberg sunt în declarare de faliment Canetti (Jean-Jacques) a reuşit deci să înşele ne negustorii cari i-au făcut credit servindu-se de nu­mele domnilor Anibal Teodorescu. D. Cristescu oameni cărora nu le este permis, tocmai fiindcă au o situaţie să-şî împrumute numele întreprinderilor în care operează escrocii. Nu era de datoria acestor domni să se intereseze, cum este posibil, ca pe criza din vara trecută, un magazin să-şi ridice capitalul devi­n la 60 milioane1? Nu erau datori aceşti domni să se intereseze ce s’a acoperit, din noua emisiune1? Catiotti (Jean Jnemies) a reuşit să f­rus­teze Banca Naţională ser­­vindu-se de­­protecţia domnului O­­comolu obţinută într’un chip de om­e ne repugnă să ne ocupăm. Cele 40 milioane lei împrumutaţi de Banca Olteniei, provin dintr’un scont al Bănci! Naţionale, acordat prin protecţie nepermisă, de guver­natorul Oromolu, care a ţinut să probeze că la d-sa incapacitatea este unită cu necinstea. Care este urmarea acestei protecţii, în îm­prejurările de azi? Banca Olteniei nu va putea plăti Băncii Naţionale cele 40 milioane şi păgubitul în ul­timă instanţă va fi Banca Naţio­nală­. Iată ce înseamnă să pui oameni de nimic în locuri mari. Un incapabil este mai periculos prin ceea ce face, decât prin ceia ce incapacitatea nu-i permite să facă. Lipsa unei politici monetare a Băncii Naţionale, interviewurile idioate, au compromis iare Şi insti­tutul nostru de emisiune, dar pro­tecţia acordată unui escroc aduce când cel mai incapabil guvernator pe care l-a avut Banca Naţională, părăseşte o situaţie cu care nu se va mai întâlni, încheiem campania pe care am dus-o contra lui, pe tema incapacităţii, cu un episod de ne­cinste. Oromolu reprezintă unitatea de măsură a incapacităţii. Oromolu- Canetti va desemna personajul complectat, incapabilul necinstit. Titus Enactivte! Ministrul afacerilor străi­ne deschide o anchetă IE". Astă­zi trebuia să apară în Cu­vântul primul capitol din seria pe care o anunţasem,­­ şi care ar îi purtat titlul Diplomaţia şi amorul,, unde nu era, de­sigur, vorba despre idile inocente, nici despre ceva ca­re se poate cu înlesnire povesti. Ni s’a atras stăruitor atenţiunea asupra unei alte laturi a acestui proces desgustător. Ministerul afacerilor străine, din causa câtorva elemente ce trebuesc înlăturate, ar putea să apară chiar în ochii prietenilor de peste gra­niţă, într’o formă pe care ţinuta lui morală în genere, n’o merită. Reprezentanţa oficială permanen­tă a României în afară s’ar putea găsi discreditată în întregime, prin scandalul pe care îl constitue prea îndelunga tolerare a unor deochiaţi. In momentul când ne gândeam să încredinţăm dosarul ce ni s’a comu­nicat în mâinile guvernului, aveam tocmai în vedere aceste scutpuluri legitime a căror seriositate ne-a fost din nou înfăţişată. Or, Cuvântul nu este o tribună de scandal. Nu ne dăm însă înapoi nici dela dânsul, dacă numai prin aceasta s’ar putea face o îndrep­tare. Menţiunea noastră a fost,, des­chizând campania anunţată, să rea­­lizăm un bine public, trecând cu aerul roşu peste o racilă prea ve­che. Dacă acelaş resultat putem obţine, fără riscul regretabil ca din noro­iul răscoit, să­ sară stropi şi pe obrazul ţârei, şi — altcum destul de ponegrită prin propaganda adver­­saril­or, o considerăm atins ţelul propus. In acest sens avem asigurări for­năie, precise, categorice din partea superioarelor foruri competinte. Tot cea ce în mod acoperit, fireşte, era să apară în Cuvântul, s’a pus pe faţă şi fără de înconjur sub ochii şi autoritatea d-lui I. Mitili­­ncu, ministrul afacerilor străine. Guvernul este astfel sesizat- Avem încredere în cercetarea lui şi even­tualele sancţiuni ce trebuesc luate. Cuvântul, aşteptăndu-te, nu se an­gajează însă decât la­ o vremelnică rezervă. Libertatea noastră de acţiune ră­mâne neştirbită, dacă nici de astă­­dată nu se va îndeplini ceea ce tre­­bue. In acest înţeles, de altminteri, am stabilit desesizarea noastră provi­zorie, lăsând această sarcină în mâinile ministrului afacerilor străi­ne. Şi opiniunea faţă de care Cuvân­tul şi-a asumat răspunderea, la timp are să știe. C. Gentjopol ----..-xxoxx------­ - -------ootjîoo—-----­ Guvernul e fericit: a repurtat o Di­are victorie». Aşa, cel puţin, cred iniţiaţii în se­cretele guvernării, care are atâtea secrete... Evenimentele politice ar fi răs­turnat complect socotelile d-lui Io­nel Brătianu, încât stăpânirea libe­rală asupra guvernului Averescu s’ar fi transformat într’o totală a­­servire a partidului liberal: ceeace era tutela d-lui Brătianu, deodată, brusc, s’a schimbat în beneficiul ce­lei mai mari libertăţi pentru gu­vern. — Guvernul poate face ce vrea: tutorii nu mai există, d­e astăzi sa­lutul iniţiaţilor către navei auroră a politicei. Stabilizarea leului are consimţământul d-lui Vintilă Brătianu Marea chestiune care era «casus belii» pentru d. Vintilă Brătianu de îndată ce măcar timid şi pe oco­lite o enunţau economiştii şi finan­ciarii guvernului Averescu, — d-nii Garoflid şi Manoilescu, — stabiliza­rea leului — are, de câtva timp, de câteva zile consimţimântu­l d-luiî Vintilă Brătianu Acest, consim­ţimânt l’a cerut gu­vernul Averescu dela venirea lui la cftimă, — şi d. Vintilă Brătianu l’a refuzat categoric. Se ştie că re­fuzul lua adesea forme ameninţă­toare. Se ştie că guvernul n’a pu­­tut face un pas în domeniul ce avea chiar o vagă contingență cu politi­ca d-lui Vintilă Brătianu. Se opu­nea chiar d. general Averescu. Acum guvernul poate face stabi­lizarea leului: d. Vintilă Brătianu nu se va mai opune, sub nici o for­mă. Guvernul a ajuns guvern, — printr’un miracol. Miracolul, — şi «re­versul» lui Miracolul este «convertirea» d-lui Vintilă Brătianu. S’au întâmplat e­­venimente şi sunt în marş atâtea perspective mari pentru partidul li­beral, încât d. Ionel Brătianu a im­pus d-lui Vintilă Brătianu, — cal­mul şi rezerva unui adevărat opo­zant, care nu mai poate dicta guver­nului. Nici chiar guvernului d-lui general Averescu. Aceasta e fapt. Dar să se fi resemiat d. Vintilă Brătianu, — n’ar mai fi fost d. Vin­tilă Brătianu.... De aceea, sub rezerva aceasta, în dosul miracolului, d. Vintilă Brătia­nu lucrează pentru schimbarea gu­vernului, cu slabele d-sale, — astăzi într’adevăr, slabe, — puteri: ar vrea să poată face schimbarea guvernui­lui mai­ repede. ca să facă d-sa stabilizarea teu­lui, — sau ca să se întoarcă, odată la putere, înapoi la «politica» d-sale, — căci cine poate ști ce se petrece în tenebrele capului d-lui Vintilă Brătianu ? ^ ANCHETE POLITICE „Concesiile" d-lui V. Brătianu Tutorele guvernului admite stabilizarea leului ...Dar lucrează pentru schimbarea guvernului. D. VINTILĂ BRĂTIANU TANCREDUL SIMBOLIC Dumnezeu s’a milostivit sub for­ma norocului, de neamul acesta că­ruia îi lipsesc minţile cumpănite. Inţelepeiunile politice tocmai în anii când statul român cere zi de zi mai răspicat restaurarea unei dis­­ciplini naţionale capabilă de a da trăinicie istorică ilarului destinului răsplătitor al unei jertfe prea mari. Dacă n’ar fi milostenia norocului, politica de nătângă vrajbă a parti­delor ne-ar lichida curând, curând. Cât a trecut dela Decembrie 1918 când voinţa românească din Ar­deal a coborît idealul în lumina clară a realităţilor dând în sfârşit odihna morţilor noştrii? Abia opt ani şi totuş, dacă ne-am pune să facem socoteala tuturor greşelilor săvârşite de partidele noastre, cu­tremuraţi am măsura norocul ce menţine arhitectura statului ro­mânesc împotriva loviturilor ce­­ le dau cu o dementă inconştienţă — fără deosebire — oamenii poli­ţiei. Ce-am făcut în noile provincii decât să deslănţuim desmăţul elec­toral, anarhizând spiritele, risipind zestrea de entuziasm, de clan pe care ne-au adus-o nouile provincii . Politica naţională a statului ro­mân? S’a lăsat ca un capitol de preocupare poliţistă, subcomisarii rămânând paznicii ordinei sufle­teşti a statului românesc. Bine­în­ţeles că partidul liberal a ţinut să ducă la maximum dispreţul umili­tor faţă de noile ţinuturi. In lipsă de altă situaţie se dădea unui par­tizan loc, de deputat sau senator în Ardeal sau Basarabia. Candidatul t­â­îbcâia ades pe hartă să descopere ținutul unde era expediat ca din taina urnelor să fie scos reprezen­tant al poporului. Agam­it­ă Dand­maelie reeditat și actualizat se multiplică în noile provincii unde Pristanda are acum mult mai multe prilejuri de a se încurca la socoteala steagurilor. Până acolo s’a împins batjocura că în alegerile din 1922 un pretor pri­mind o telegramă laconică în care i s’a anunțat doar «S’a trimis Lau­rent Clement» nu a înţeles că e vor­ba de marca unei maşini şi era cât pe aci să proclame deputat fără con­tracandidat be­c... Laurent Cle­ment. Sinistră glumă. Un fapt, petrecut­­acum câteva zile la Tg. Mureş impune oricărei inteligenţe româneşti o serioasă meditaţie. îndoliat de pierderea Ignatului constant­inese, partidul liberal caută să aplice principiul continuităţii a le coch­on est mort, vive le cochon — şi fără nici o ezi­tare Tancred a fost proclamat Por­cul al II. Cum dimensiunile istorice ale lui Porcu I covârşesc debila personalitate politică a Tancredu­­lui, constantinesc ca înclinări dar Porc fără să aibă rasă d. Io­nel I. C. Brătianu a hotărît să-l va­lorifice politiceşte. Unde? Fireşte în Ardealul devenit invo­luntar azilul tuturor căzăturilor politice. Căfrăni­, şef al organizaţiei libe­rale din Tg.-Mureş, Tancredul con­stant­inesc a pornit să-şi ia in pri­mire vasalii. Dar pentru prima dată în istoria liberală, o organi­zaţie întreagă refuza­ să ratifice un firman al şefului şi nu numai că proclamă demiterea Taneredu­­lui bâlbâit (cu fâlmacii peltice) dar pornesc în corpore de la el uliul par­â­ului la hotel să-l huiduiască. Ci­titorul să-l imagineze pe Tanered (zadarnic proclamat Peren al II) singur într’o cameră de hotel as­cultând vuetul formidabil al huî­­duc,Iilor, valurile de ură asaltând’ intrările, nepricepând nimic, liiid încercând să articuleze narai de exmreria ned,,nier,i'ii «Cuc cum cecu nnnnaaamm făăăcucucut ni­mic. dedcdece vorrr săăăă mă list mâ­­natăăă? Mâna cuprinsă de bâţâelile fricei punând mâna pe receptorul telefonului, bărbâiala peltică, po­­tronelele în vocale şi truda drama­tică în formularea desperatei che­liei procurorului şi a armatei ca să-l apere, toate pot forma un amar material de meditaţie poli­tică. Un fost ministru ameninţat de cetăţenii revoltaţi ? Nimic mai nor­mal. Un fost ministru ameninţat, de bandele de bătăuşi organizate de un partid advers? Nimic mai firesc. Dar un fost ministru ameninţat de întreaga organizaţie a partidu­lui fiindcă a cutezat să vie cu fir­man de şefie de la centru, este cu totul inedit. Dacă o organizaţie a partidului liberal în disperare porneşte să-şi atace şeful impus de însuşi d. I. C. Brătianu, lesne îşi poate oricine în­chipui ce pot gândi ceilalţi oameni din ţinutul Mureşului, cum se vor fi simţind ei de jigniţi, umiliţi de prezenţa Tancredului Constantî­­nesc. Ce reprezintă pentru naţia ro­mânească metecul Tancred ? O ru* * * síne. Ce reprezintă pentru partidul liberal metecul Tancred ? O neruşi­nare provocatoare. Atunci de ce se urmăreşte cu a­­tâta persistenţă inflaţia politică a Tancredulu! succesor ridicol al Ig­natului defunct? Şi de ce se trimite mai ales în Ardeal Taneredul simbolic? In război d. Ionel Brătianu a in­trat tânăr, ca după doi ani să iasă albit de griji, uriaşa clădire a rto­­mânîei­ mari l’a vlăguit de puteri.­­ai drum spre pământul făgâduinţii d. Ionel Brătianui a cunoscut tragi­ca clină a îmi­elii «treacă acest pa­har de la mine»... Cum vom putea oare să pricepem rostul continui­tăţii constan­ti­nesciene, rostul Tan­­credulu­i simbolic impus chiar de d. Ionel Brătianu ? De ce să mânjeas­că templul ridicat cu atâta trudă Tancredul simbolic, chiar arhitec­tul templului ? Şi cât poate dura milostenia norocului acestei naţii ? Paroh­! Şeicaru Oameni din cărți SIXTINE de MIRCEA ELIADE M^Coo---­ «La sensualité est le ferment de la nature temi cine: sans ee don décisif, il pout y avoir des nuges. il n’y a pas de femmes». Ilemg de G dur mont: Sixtine Ic. XXXVI) pen­tru ca Saba Moscovici a îndrăz­nit, a realizat ceiace Hubert d’En­­tragnes se mulțumise să imagineze. Sixtine nu poate fi osândită: «Vo­­yons, est-ce ma faute. La fleur ap­­partient à qui la cueille», iar Hu­bert n’ă știut să culeagă floarea. Ceiaee l-a hotărât — cu toată dure­rea lăuntrică — să se întoarcă iarăș în lumea de fantasme și de gânduri din care, brutal, îl coborâse Sixtine. „ E un adevăr crud acela pe care—in­conştient, ca orice femee ~ l-a vă­dit Sixtine. Incompatibilitatea vie­ţi­i interioare cu izbânda asupra rea­lităţilor exterioare. Şi, deci, şi asu­pra femeilor. Sixtine a înţeles prea puţin din intensa, complexa, aproa­pe halucinanta viaţă interioară a lui Hubert. Sixtine nu putea înţe­lege. Pentru că Sixtine era femeie, şi femeile nu înţeleg niciodată. Ci nu mai simt şi ghicesc. Iar sufletul lui Hubert — tortu­rat, proteic, ma­ladiv, rafinat, nuanţat — nu putea fi ghicit. Sufletul lui Hubert — ca al oricărui cerebral ~r trebuia cuno­scut printr’o simpatie intelectuală, de care Sixtine (foeiaina...) n’a fost capabilă. Sixtine a intuit numai, şi destul de vag, tumultul sufletesc al prietenului său. A bănuit că multe şi adevărate comori se ascund intrân­sul. Dar Sistine nu se putea preţui. I’entrucă Sixtine nu era o cere­brală. Dealtfel — alăturare termenilor acestora implică o contradicţie. Sixtine nu era o cerebrală. Nici nu putea fi. După cum nu poate fi nici o femeie. Cerebral — viaţă interi­oară. Contemplaţie, analiză, rafina­rea stărilor sufleteşti, valori­zcarea excesivă a datelor conştiinţei, puri­ficarea — cel puţin temporală — de impulsuri senzuale, desinteresare faţă de realităţile imediate şi finala tensiune către transcendent.. Nimic din toate acestea — în sufletul Six­­tinei. Sufletul Sixtine!... Poate nicioda­tă mar fi pătruns întrânsuî, dacă n’ar fi ajutat’o cei din jurul său. Sixtina — ca orișice femeie —• nu izbutea să se cunoască pe sine. Ceia ce e lesne de înțeles. Sufletul Sixti­­nei (foemnina...) era alcătuit din ele­mente sensoriale. Elemente obscure, contradictorii, r.cstabile­a_ cari a­rareori puteau fi împreunate în lan­ţul conştiinţei. Nu se cobora acolo lumina personalităţii. Nu se întâl­nea voinţa perseverentă care dă u­­nitate stărilor de conştiinţă şi ţel dinamismului lăuntric. Ci numai capriţia şi încăpăţânare. Sufletul Sixtinei e vag şi turbure ca un lac învăluit în ceaţă. La răs­timpuri, valuri însufleţesc zgomo­tos suprafaţa lacului. Sunt crizele sufleteşti prin care trece Sixtine. Crize hotărâte de impulsuri sexua­le, de enervarea fizică, de plicti­seală, din dorinţa şi în acelaş timp teama de inedit. Crize prielnice ma­sculilor crescuţi la adăpostul ecx­e­­bralismului. Crize cari aduc lauri falşi pe frunţile scunde ale donjua­nilor. Şi cari sunt considerate de femei ca semne autentice ale unei frământate vieţi sufleteşti. Dealtfel , deosebirea nu este fă­ţişă. Foarte mulţi dintre cei cari-şi afirmă naiv masculinitatea — pot fi trecuţi, fără grija de a fi săvâr­şit o greşeală, în lagărul celuilalt sex. Toţi acei lipsiţi de viaţă inte­rioară, fie de posibilităţi de vigu­roasă şi disciplinată acţiune — nu aparţin sexului viril. Sixtine nu e o femee de rând. Ceiaee e cu atât mai dureros. In tru­pul ei nu clocoteşte o senzualitate bolnavă. Dimpotrivă. Şi cu toate a­­cestea - - Sixtine a căzut ca oricare altă femeie. A căzut pentru că un bărbat a trecut de la intenţii la fapte şi şi-a luat ceiaee nu se putea tun decât prin forţă. Poate. Sixtine o iubea pe Hubert d’Entragues. 11 iubea, — deşi nu-1 putea înţelege, şi nu­­ putea dezvălui această dragoste. Sixtine nu mai voia să aleagă. In viaţa ei — îşi alesese soţul. Şi dezamăgirea fusese atât de cruntă, încât nu mai îndrăznea să repete experienţa. Totuş, Sixtine nu se putea lipsi de iubire. Iubire — aşa cum o înţele­gea ea: senzuală, cu uşoare timbre de nostalgie, presărată cu poeme, cu fantezii, cu confesiuni. Şi, pen­­tru că nu mai voia să-şi aleagă mas­culul — Sixtine aştepta, Aştepta ea cineva să îndrăznească Aştepta să fie luată. Să fie luată aproape fără voia ei, — ca să fie la adăpost de orice responsabilitate. Atitudinea expectativă — « »puri­­fică sexului întreg. Şi se întâîneşie tot mai jos, coborând în lumea ani­mală. Orice femeie aşteaptă, an in­­vingător. Sunt rare acelea cari au curajul şi puterea să-şi caute şi să­şi aleagă tovarășul. Atitudínaa pa­sivă e mai comodă. Și 8 pritenieA (CiUH continuarea f» oaeimr »uc* Nu putem osândi pe Sixtine. Nu putem osândi că s’a lăsat luata aproape fără împotrivire, după o noapte de bal — de rusul Saba Mos­­covici. Că s’a lăsat luată chiar în noaptea când făgăduise o întâlnire prietenului și adoratorului ei Hu­bert d’Entragues. Faptele trebuiau să se petreacă astfel. Pentrucft Sixtine nu era de­cât o femee. Iar Hubert un cere­bral. Iar cerebralitatea — dacă nu dizolvă virilitatea, o sublimează, o -------------------------- depărtează de manifestarea ei pri­nl pagube materiale. In momentul I­mordială, acţiunea. Sixtine a căzut Miercuri 8 Decembrie S9St. •*‹: :­» La Viena a apărut o cărţulie: «Das fünfte Evangelium». Ea se o­­cupă cu viaţa lui Isus Cristos şi are pretenţia să fie o «lucrare ştiinţifi­că». E ştiinţifică, pentru că ne înfă­ţişează pe «adevăratul Isus». Cel pe care îl ştiam noi până acuma, era fals. Trebuia să apară d. Runes (şi încă şi Dagobert pe deasupra) pen­tru ea să ne-o spună: întâmplarea e banală. Dar d. Dagobert Runes e din Sa­­dfigura. Ceea ce dă într’un fel şi mă­sura intelectualităţii sale. Iorgu de la Sadagura a lui Alexandri îi e oa­recum frate bun în ale ştiinţei. In afară de aceasta d. Dagobert mai este şi Evreu, fiul unui advocat din târguşorul bucovinean amintit, şi­­motiv de mândrie naţională — şi-a trecut examenul, de bacalaureat a­­cum patru ani la Cernăuţi. Iată deci atâtea motive ca presa compatriotă cernăuţeană să treacă prin toate emoţiile din lume. Iar foaia naţională «Czernowitzer Mor­genblatt» să recenzeze în numărul din 27/XI/926 lucrarea d-lui Dago­bert, prin pana d-lui Cora (băţ ?) ca­re găseşte că lucrarea ar fi o ade­vărată «evanghelie a adevărului»­— spre deosebire de celelalte patru, scrise de oameni mai puţin «de şti­inţă» ca d. Dagobert, oameni cari nefiind de­cât nişte bieţi sfinţi ig­noranţi ca Matei, Marcu, Luca şi loan nu avuseseră fericitoarea oca­zie să se adape la isvoarele de gân­dire pură ale ştiinţei sadagm­eno- vieneze, şi cari, ca atare, nu pot fi decât evangheliile falsului sau în cel mai bun caz ale ignoranţei. Şi, mă rog, care sunt năucitoarele descoperiri ale d-lui Runes, care în sfârşit pune pe Cristos în lumina ştiinţei? Ştie Dagobertul nostru na­ţional de pildă, că Isus nu are nimic dea face cu divinitatea şi cu religia; şi că el nu e decât un simplu om, un visător şi un slăbănog, năcăjit de to­varăşii lui, cu o neînfrânată sete de putere, refugiat într’o visărie bol­năvicioasă; iar pe lângă toate altele şi cu anumite legături către o gre­coaică bătrână şi ţignită, care îi in­culca idei­a că el ar fi însuş fiul lui Dumnezeu. Ş. a. m. d. Grozav de analfabet trebue, să fie redactorul foaei cernăuţene, dacă se lasă «epatat» de asemenea descope­­riri sensaţionale, îmi închipui că da­că şi d-sa şi-ar fi trecut acum pari ani bacalaureatul la Cernăuţi (anul ăsta nu, pentru că anul ăsta baca­laureatul nu se trecea cu cartea, ci cu ghioaga sau revolverul) ar fi af­lat şi d-sa, dacă nu de altcineva cel­uţin de Renan, care tocmai aceasta a încercat: umanizrea lui Isus. Iar dacă mai cerea şi vreun ziar — de pildă «Cuvântul» de Duminecă —­­ar fi fost destul de «om­ de ştiinţă» pentru a cunoaşte că nu e nevoe nici măcar să fii Evreu pentru a fa­ce asemenea descoperiri sensationa­­e (deci, mândria naţionala a lui Cer­nowitzer Morgenblatt, şi bucuria,... la mâna stângă!). Studiile de aceas­tă natură sunt de origine şi factură protestantă, iar literatura chestiu­nii, foarte bogată, mai ales de limbă engleză şi germană. Că şi conaţîo-­ nalii apuseni confraţi întru ştiinţă ai d-lui Dagobert de Sadagura vor fi având partea lor în această ramu­ă de­­«cercetări», e incontestabil. Dar în nici­­un caz nu sunt ei iniţia­orii şi inventatorii acestei «christo­­logii ştiinţifice şi pozitiviste». Ceea ce d. Runes aduce nou în ma­terie este tonul vulgar, nerespectuos şi de scandal; atitudinile primare a unui om străin de ale ştiinţei, spe­riat de senzaţionalul locurilor comu­ne, necesitatea aproape organică de a mânji, de a murdări obiectul cer­cetărilor sale. O inferioritate mora­lă, fără nici un fel de scuză, pe care Corobătescul recenzent crede că o poate numi obiectivitate ştiinţifică. Ce însemnătate poate avea pentru ştiinţă conţinutul celei de a cincia evanghelii, e uşor de înţeles pentru cei cari mănuesc cărţile şi ideile­­ nici una, întrucât asemenea studii (Citiți continuare în pag. II-a). -------«^90—— 0 ii iii O pagină de istorie a fost pusă la punct zilele acestea. Și fusese toc­mai necesar. Trebuia osândită, risi­pită, o minciună care devenise o­­brasnică. Abia opt ani trecuseră, da când s’au întâmplat în legătură cu Unirea Ardealului fapte cari puteau să-i compromită împlinirea, fapte ştiute de foarte multă, lume şi tre­cute până acum, indulgent, cu ve­derea, şi iată-l pe autor abuzând ei tacita clemenţă ce nici nu era încă definitivă şi pronunţând dânsul o­­sânda asupra altora, în vreme ce lui îşi pregătia statuie şi avea pre­tenţia să ne impună să i-o accep­tăm. Bine­înţeles, nu-i vorba despre ni­meni altul, decât tot despre perso­najul cultural, al cărui singur con­tact cu cultura — dacă compilaţia şi insulta la adresa celui care a îm­plinit pentru întâia oară visul în­tregirii neamului, se numeşte cultu­ră — a fost în ziua când a scris ma­nualul de istorie « a­ patriei ma­ghiare», în care insulta pe Mihai Viteazul. E vorba tot despre d. Va­sile Goldiş. Personajul acesta («cul­tural», cum îi place să se intitule­ze mereu) a crezut că poate deveni parazitul unei statui a lui Vasile Goldiş «eliberatorul»,întocmai cum, atâţia ani de zile, a fost parazitul ortodoxiei şi culturii. Şi a pro­vocat. «Astra» l-a decretat «autor al unirii». Nepotul său Tio­neu, pre­fectul judeţului Arad, l-a numit «erou al unirii», în decizia pe care a pus-o pe actul de parcelare a par­cului prefecturii Aradului: «se va vinde numai eroilor unirii». E-adevărat, nimic mai uşor decât să te decretezi un astfel de erou când ai la îndeplână premiile «As­­trei» şi un nepot în fruntea unei prefecturi de judeţ. Dar nu e mai greu nici lumii acesteia imense de români, să te pună la punct, când înainte de ’Alba-lula n’ai făcut de­cât să împiedici convocarea adună­rii de unire și ai fost împiedicat să continui a trata cu Oscar fassa ră­mânerea Ardealului la Ungaria, iar când adunarea dela­ Alba-lulia s’a întrunit totuși, ai prezentat tipări­tă d­in care ai împiedicat tipărirea convocării adunării de unire — o rezoluţie de „autonomie» a Ardea­lului, şi ţi-a fost suprimată de tine­ret (prin delegaţii săi,­ Silviu Dra­go­mir, Zenobie Pâclişanu şi T. Broşu). Punerea la punct s’a întâmplat. O mistificare mai mult, a fost clari­ficată ! Un parazitism mai mult, a fost împiedicat să ne etaleze titluri de îndreptăţire! I­saia Tolan D. V. COLDIȘ

Next