Cuventul, ianuarie 1927 (Anul 3, nr. 650-673)

1927-01-15 / nr. 660

ANUL al li Med. No. 660 KLDAUjiA t­i ADMiMNiSTRATlA: 4, b'l hAOa SAKM­VAK, 4 I pieton l ‘*1^ Administrația i eteren ț i8/10 Rodacția Director politic: TITUS ENACOVICI Director: C. (^ORGOPOL i'ud­icmnea ^tttiului, conces ouata exclusiv. SOCIfclAfil atKEUAU UE PUBLICITATE CAROL SCHULDER şi S­­BERGER Str. li.t. Varatia Ciosta Karagheorghevici), 9 Telefon: 11S4 Mum ----porfiq*---­ Este o schimbare -re­directivă în politica Europei centrale, acest lu­­cru este indiscutabil şi această schimbare este ceva mai veche de­cât încheierea tratatului italoalba­­nez, ea datează teoretic de la intra­rea Germaniei în Liga Naţiunilor. Tot ce a urmat, nu reprezintă decât consecinţele­ acestui mare eveni­ment, care marca sfârşitul epocei, când legăturile normale cu Germa­nia, ar fi fost rău privite de aliaţi, şi considerate ca un act de ostili­tate Tratatul i­ta­lo-a­lbanez nare importanţa pe care presa iugoslavă i-o atribue, el a marcat numai sfâr­şitul politicii domnului Ninch­i, care a tras cu drept cuvânt consecin­ţele, el va marca o schimbare de directivă şi în politica cehă. Din comentariile presei de la Praga, a­­vem motive să credem că Cehii re­cunosc greşelile domnului Beneş în politica Europei­ t centrale şi în Bal­cani. .Articolele cari au apărut în zia­rul nostru, drept comentar al eveni­mentelor politice cari se produsese au avut numai scopul de a constata faptele şi a trage concluzii pentru viitor. Concluziile însă pe cari pre­sa străina şi în special ziarul din Belgrad «Politika» le-a tras din articolele noastre depăşesc inten­ţiile noastre. Am demascat politica panslavă în Balcani a domnilor Ninchci şi Beneş, am arătat că tratatul un­­garo-iugoslav prezentat de d. Beneş ca un «Locarno» al Micei înţelegeri, era de fapt îndreptat contra noa­stră. Ni se pare însă deplasată con­cluzia confratelui sârb că prin acea­sta noi am fi contra­ricei înţele­geri. Când Sârbii doreau să se infil­treze în Albania, pentru ca de acolo să-şi întindă preponderanţa în tot Balcanul, şi când puneau la cale un tratat cu Ungaria, când Cehii prin d. Beneş inspirau şi sprijineau a­­ceastă politică, îşi închipuiau că lucrează la consolidarea Micei înţe­legeri ! Când noi constatăm falimentul a­­cestei politici, întâmplat fără inter­venţia noastră, sântem contra Mi­cei înţelegerii De loc. Falimentul politicei Beneş Nin­­oici face posibilă dăinuirea Micei­­înţelegeri, fiindcă face posibilă ră­mânerea noastră în această tovără­şie, pe care n’am­ fi putut-o accepta în situaţia de satelit slav care ni se pregătea. Ne-am­ bucurat de încheierea tra­tatului italo-albanez, după cum ne­am bucurat de încheierea celui ita­­lo-german. De­sigur, dar nu fiindcă Italia este fascistă, cum binevoeşte s’o creadă un ziar de la Bucureşti. Noi nu subordonăm interesele mari ale ţării preferinţelor noastre de guvernământ. Am fost cei întâi cari am atacul contra trata­tului încheiat de d. general Avere­­scu cu aceiaş Italie fascistă şi vom fi contra lui atâta timp cât protoco­lul Basarabiei nu va fi recunoscut, fără a retracta nimic din cele ce am spus, şi fără a admite nici chiar noua atitudine a partidului liberal, aşa cum reese din discursul domnu­lui Duca, la mesaj. Aceste consideraţ­iuni însă nu pot să ne orbească întru atât, încât să nu vedem marea problemă a sigu­ranţei noastre. Cu garanţia Ligii Naţiunilor, a­ricei înţelegeri şi a tratatelor de până acuma, noi stăm în aer. Pentru a stăvili or­ice velei­tate rusească, sovietică sau altfel, avem nevoe de o politică bazată pe altfel de legături decât formulele, cu Anglia sau cu Germania. Nu pu­tem prevedea sub ce formă se vor stabili acele legături, dar ne bucu­răm când Italia — agentul Angliei ca orientul apropiat — caută influ­enţă în Balcani. Ne bucurăm când vedem cele două ţări cu suprapopulaţie cari sunt Germania şi Italia, înţelegân­­du-se în loc să se duşmănească. Ne bucurăm când avem motive să credem că Italia cu toată dorinţa ei de a avea relaţiuni comerciale cât mai întinse cu noi, înţelege că nu ne poate oferi nici concursul e­­conomic nici cel politic pe care ni l-ar putea oferi Germania, şi că nu găseşte un motiv de antagonism i­­talo-gernan, din disputarea pieţii româneşti. Desigur, situaţia politică a Euro­pei occidentale nu este încă clară. Nu ştim unde va conduce antago­nismul german-francez, complicat acuma şi prin unul italo-francez. Preb­uia coloniilor pe cari toţi o cer de la ţara cu sub-populaţie nu s’a pus încă sub formă ei definitivă şi da rezolvarea ei depinde întreaga politică a Europei. In orice caz ţările din centrul Eu­ropei vor trebui să ţină seamă de Germania altfel decât erau obiş­nuite în ultimii şapte ani. Germania nu mai este ţara la ale cărei pretenţii se opuneau toţi şi mari şi mici. Germania nu mai este ţara în contra căreia se fă­ceau toate alianţele. Germania îşi reia locul ei de dinainte de război, cu aceleaşi obiective, dacă nu occi­dentale, dar desigur orientale. Poli­tica ei­ faţă de ţările de primprejur nu mai poate fi aceiaş, căci si­tuaţia este schimbată. Din politica ei de expansiune economică însă, noi n’avem decât de câştigat. Ne completăm prea bine pentru a nu găsi un teren de înţelegere, şi înţe­legerea economică va conduce la concursuri politice. Noi Românii nu putem servi poli­tica germană în occident, în caz de antagonism franco-german, putem însă servi politica franceză în ace­iași ipoteză. Iată de ce avem nu­mai de câștigat dintre politică de apropiere franco-germană. Odată acest lucru admis, politica dela Praga sau dela Belgrad va de­veni normală, iar relaţiunile cu Bu­cureştii vor fi cât de amicale. Titus Enacovici Fratele neu lerrni Am un confrate democrat. Pe care îl iubesc. In toată presa democrată o dpRifty­ r­o.pl. mai b­­eme, dar nu, şi cel mai ortodox-democrat. Doctrina lui şchiopătează din când în când. Confratele are obiceiul de a ceti—şi gândeşte. Garanţie sigură că într’o formă sau alta va sfârşi printre noi — la extrema dreaptă. A fost prins de altfel în repetate rânduri în flagrant delict de nede­­mocraţie. Că nu s’a precizat încă, —asta vine de acolo că deocamdată e prea tânăr. Iar tinerii sunt gene­roşi şi prin def­iniţie, democraţi. Slăbiciunile lui — vai, doamne, cine nu are slăbiciuni! — sunt in­stituţiile democratice. Cum­­ai atins la instituţia democratică, — cum devine ironic. Şi ce ironie! Feroce de ironie. Acuma e ironic din pricina unor consideraţiuni puţin respectuoase faţă de Liga Naţiunilor, apărute în foaia noastră. D-sa crede că nu e nevoe să mergem­­la Geneva ca să învăţăm întrebuinţarea săpunului şi a periei de dinţi. In­ o crede cu atâta vajnică energie, încât mai-mui să­­te convingă. Ce păcat însă că nu se opreşte la aceste afirmaţiuni sal­vatoare ! Căci confratele meu se riscă şi în teorie. El nu poate să înţeleagă ce legătură ar fi între ideea reforma­toare a introducerii cunoştinţelor despre Liga Naţiunilor în licee, şi coloratura învăţământului filozofic din aceeaş şcoală. Iar când aude că această filosofie, poate fi caracteri­zată cu epitete ca: ja­cobind, poziti­vistă, iluministă, anglo- saxonă, iu­daică, ironia lui nu mai are margini. Va să zică iar sunteţi antisemiţi, hai ? se răsteşte fratele meu, demo­cratul. Ce om fi noi, asta e altă treabă, prietene. Dar prea eşti imprudent; d-ta crezi că «judaic» e, prin el în­­suş, un cuvânt de ocară, lată, eu nu cred. Ştiu însă că structural, este o strânsă corelaţie între iluminism, po­zitivism, jacobinism, gândire anglo­­saxonă, gândire judaică şi gândirea din care purcede invenţia şi maşină­ria Ligii Naţiunilor. De aceea mi-am îngăduit să af­irm că introducerea «.«Li­gii Naţiunilor»în licee va fi revelardă şi pentru punctul de vedere filoso­fic pe care îl vor adopta programele analitice. Este elementar. Dar con­fratele meu ignorează lucrurile as­tea. Care totuş sunt cel puţin tot aşa de necesare unu­i om, ca şi peria de dinţi.... Fratele meu democrat, află încă un lucru: că pe trup sau pe creer, jegul e tot jeg. Nae Ionescu P. 8. «Aurora­ constată că mi-am pierdut... logica. Eu am afirmat că rezultatul alegerilor din Franţa, dând câştig de locuri extremei dreptei şi extremei stângi formaţiuni em­ina­mente anti-dei­ocratice, nu poate fi considerat ca un succes al democra­ţiei, ci din potrivă. E trivial de lo­gic. «Aurora» nu contestă faptele, dar crede totuş că încheierea mea e falsă. Dumnezeu să-i mai înţeleagă pe logicienii noştri democraţi. -oxo----- ------oo^oe---­ In timp ce d. general Averescu desbate cu d. Gri­gore Filipescu, ideea frontului antiliberal, — iar d. Maniu autopertractează în căutarea unei eşiri — d. Brătianu nu stă cu mâinile încrucişate. Arătam într’o anchetă politică, zilele trecute, că d. Brătianu nu a renunţat la ideea guvernului naţio­nal,— mai ales când a observat ten­dinţele ferme ale guvernului Ave­­rescu de­ a se sustrage tutelei şi pro­tectoratului liberal. Scopul d-lui Brătianu este zădărnicirea frontu­lui antiliberal şi înjghebarea guver­nului naţional, — cu averescani, na­­ţional-ţărănişti şi, eventual chiar iorghişti. Dar pentru eventualitatea că s’ar constitui frontul antiliberal şi deci ar fi imposibil un adevărat guvern naţional, ceeace ar lăsa pe d. Brătianu la direcţia tuturor vân­turilor, d. Brătianu a găsit încă o soluţie. Acord Brătianu-Iorga înainte de plecarea d-lui Iorga la Paris, adică în Decembrie, când d. general Averescu începuse tratati­vele febrile cu d. Maniu. — d. Ionel Brătianu a avut o întrevedere cu d.­­ N. Iorga.­­ Din aceasta întrevedere a eşit un acord între cei doi bărbaţi de stat, în virtutea căruia d. Brătianu şi-a asigurat concursul d-lui Iorga în­tr-o acţiune de paralizare a eventua­lului front anti-liberal. Evident, un guvern eştt din colaborarea averes­­cano-naţional-ţărănistă, fără să fie o forţă reală de guvernare pentru că i-ar lipsi omogenitatea, ar fi nu mai puţin o forţă aparentă care ar zădărnici planurile de curândă venire la putere a partidului liberal singur. La prima lui şchiopătare, — şi fa­­ţă de evenimente importante de or­­din politic ori constituţional — d. Brătianu ar oferi din nou soluţia, «guvernului naţional» şi această o­­fertă ar avea în faţa ţarei girai va­labil şi de autoritate al d-lui Iorga, şi — d. Brătianu îl scontează — sprijinul multor elemente din chiar guvernul actual şi din partidul na­ţional , ţărănesc, care sunt şi acum şi-ar rămâne până la sfârşit, protivnice ideii frontului antilibe­­ral. (Arătam cu alt prilej că în sâ­nul guvernului Averescu sunt mi­niştri cari a’ar putea fi deplasaţi de pe fotoliile ministeriale nici în cazul unui acord de guvernare în­tre d. general Averescu şi d. Maniu. Aceştia s’ar declara pentru guver­nul naţional preconizat de d. Bră­tianu şi-ar provoca succesive crize într’un guvern de colaborare). Guvernul de transiție şi guvernul Brătianu Acordul Brătianu-Iorga este o rnti­litate politică — şi d. Brătianu cre­de că se va dovedi ca atare, ori care ar fi evenimentele de ordin politic simplu ori constituţional ce s’ar pro­duce şi ori care soarta blocului an­­tiliberal. Din acest acord d- Brătianu spe­ră să poată scoate, — se face ori nu blocul antiliberal — guvernul de transiţie de care are nevoe în îm­prejurări grele pentru partidul d-sa­­le, adică la revenirile pretimpurii la guvern. Guvernul acesta de tran­ziţie ar putea scurta existenţa gu­­vernului Averescu chiar din primă­vară, — dacă poftă-i va veni d-lui Brătianu să reia •­destinele Ţării» din mâinile pe care d-sa le-a întins şi sprijinit Aprilie trecut. ANCHETE POLITICE In faţa frontului antiliberal ....­ • D. Brătianu şi-a asigurat concursul d-lui N. Iorga.­­ Un acord liberalo-Iorghist pentru un guvern national Despre noul cod al presei Opiniunile asupra proectului or anteprocetului de lege a presei se succed, — şi în deosebire de alte cir­cumstanţe se aseamănă. Oameni de drept, privind proble­ma numai sub latura juridică, oa­meni politici, analizând-o în carac­terul ei public-social, constitutions,­lişti şi simpli cercetători ai noţiuni­lor de libertate în gândire,­­ se în­tâlnesc asupra aceloraşi condluşii. Proectul este neconstituţional fiind­că nu se mulţumeşte a legi­­fera în cadrul determinat de consti­tuţie despre răspunderile în presă şi eventualele sancţiuni, ei încearcă o nouă reglementare a libertaţei presei printro lege specială. Proectul este arbitrar, fiindcă, in legătură cu constatarea de mai sus, creiază noui speţe de delicte în dreptul de cugetare liberă. Cel mai caracteristic exemplu îl dă faimosul articol 99, care califică infracţiune: «Stânjenirea acţiunii diplomatice sau financiare a guver­nului, prin discreditarea lui în ra­porturile cu Puterile străine, sau atingerea creditului financiar inte­rior sau exetrior, al Statului. Dis­­poziţiunea de mai sus nu se referă la discutarea şi critica obiectivă a actelor guvernului sau a miniştri­lor». Remarcaţi redacţiunea acestei mostre de bun simţ! Un distins jurist, d. Aznavorian, intr’un studiu apărut în Argus nu­mai despre articolul acesta, spune juruia în care este prezentat pa­­cătueşte din punct de vedere tehnic juridic în asemenea grad, că e su­ficient spre a compromite întreg proectul. Cu drept cuvânt d-sa se întreabă, care este sensul juridic al acestei expresii «stânjenirea» ? Dar numai pe cale de simplă ana­liză, prin mecanismul logic al bu­­nului-simţ elementar şi articolul 99 apare o aberaţie. In adevăr, după care criteriu se va putea fixa o «stânjenire». Cri­tica, în forma ei cea mai benignă, ce este oare altceva de­cât încerca­rea unei judecăţi d’a împedica, în t ot ce caz d’a îndruma pe alte nor­me un act, o tentativă, o părere ? In acest sens nu înseamnă întotdea­una o stânjenire . S’ar zice însă că finalul aceluiaş articol ar stabili o indicaţie, precisând — dacă s’ar pu­tea califica drept o precisie! — că «DISPOZIîTUNţiA DE MAI SUS NU SE REFERA LA DISCUTA­REA SI CRITICA OBIECTIVA a actelor guvernului sau a miniştri­lor». Ce aplicare mai bună «maximei latine: «abyssus abyssum invocat!» Critica obiectivă nu înseamnă stânjenire­­ lată deci instanțele chemate să judece după noul cod al presei, a­­vând datoria să lămurească «stânje­­nirea», prin cercetarea dacă artico­lul încriminat a fost sau n'a fost «obiectiv» ! Ce Academie analitică rostind sentinţe asupra obiectivi­­ taţei! Este atâta absurditate — pen­tru a fi politicoşi — în aceste zece rânduri din proect , articolul 99 — încât ajunge spre a oglindi de­finitiv mentalitatea generală a sur­selor ce l’au creat... Să închipuim că un ministru de finanţe pornind după un împrumut, pleacă la drum cu un «memoriu» prin care să convingă pe eventualii creditori de avantajele ce ar câştiga îm­prum­utându-ne. (Nu cred a fi ales o pildă improbabilă). Or, me­moriul acela ar coprinde tocmai cea ce nu trebue, şi n’ar avea esenţialul in funcţie de opera lui propagan­distă. Presa va avea sau nu dreptul să-l discute ? Oameni competinţi, aşa cum îi a­­vem­, vor putea să se servească de «libertatea scrisului» spre a de­monstra că d. ministru de finanţe se va lovi de un eşec, luând-o cum a apucat? Această discuţie critică, documentată şi onestă, ca un carac­­ter de-o strictă obiectivitate, n'are să însemne «stânjenie» ? Or nu cumva această fatidică şi pedepsibilă noţiune începe, de în­dată ce printre argumentele de fapt se plimbă un cârd de adjective !­­ A seri că acel ministru de fi -­­nanţe ce ignorează metodic evidenţa este un îndărătnic, un cap sucit­or altceva, conclusiune subiectivă pe baza numeroaselor manifestaţii pro­bative, aceasta e «infracţie»? Dar nici­odată atacul subiectiv in chestii de ordin general fără do­cumentarea lui în fapt, nu poate avea urm­are şi răsunet. Stânjenirea ori­cărei acţiuni na depinde de violenţa în limbaj, cât de o lumi­­­noasă demonstraţie a eroarei. Şi atunci nu este o flagrantă contra­dicţie între excepţie şi regulă . Cea dintâi va putea fi cândva determin »iată, mai ales în materie financiară fiindcă am ales acest exemplu, un­de tărâmul este aşa de susceptibil de controverse şi discuţii ? Dar în politica externă , iată un caz destul de cunoscut. Sub guver­nul Averescu din 15*30, preşedintele consiliului era de părere să începem negocieri cu Sovietele, al căror gu­vern până atunci nu fusese recunos­cut de nimeni. Ţinând interimatul externelor odată, a dat instrucţiuni în acest sens. Take lonescu întors în ţară s-a opus. Conflict şi arbitraj. Arbitrul desemnat a fost d-1 I. Bră­tianu care a dat dreptate lui Take lonescu. Dacă acesta ar fi început o cam­panie in presă, articolul 99 în pers­pectivă nu-l desemna drept o «in­fracţie» ? Ce vreţi mai mare «stânjenire»? Şi oare nu e un pericol legiferarea întunericului în raporturile exter­ne, întoarcerea prin străşnicie la diplomaţia tăinuită, care din eroa­rea involuntară a unui om să facă a decurge dificultăţi şi neajunsuri? Nu sunt valabile presumţii, că a­­ fi avut azi închisă chestia Basara­biei, pe compensaţia recunoaterii de jure după care Moscova era a­­tunci aşa de ahtiată . Primejdiile politice şi sociale ca­re se pot ivi din sufocarea presei sunt însă numeroase. Şi vom vorbi de ele... ! C. Gongopol In anul acesta «Saleitul femeilor pictori şi sculptori», trecut prin si­guranţa critică a domnului Ştefan I. Neniţescu şi diminuat în extin­dere faţă de expoziţiile din anii tre­cuţi, a fost deschis în sala de artă «Hasefer». Triajul valorilor a intro­dus mai multă ordine în aspectul general, n’a putut săvârşi însă mi­nuni. O scădere a nivelului înseam­nă şi faptul că doamna Miliţa Pet­­raşcu e slab reprezentată cu o sin­gură bucată cunoscută, că elemente atât de promiţătoare ca Elisabeta Fuchs, Cornelia Babic şi Micaela Eleuteriade nu ne arată, în cadrul acestei manifestări, decât o bucată sau două ce nu le caracterizează în­destul intenţiile şi realizările. Dom­nişoara Elisabeta Fuchs care era revelaţia cea mai de seamă a expo­ziţii din anul trecut şi a cărei evo­luţie am fi urmărit-o cu cel mai viu interes, expune numai flori, ce nu adaugă nimic libertăţii largi şi vi­­goarei coloristice, întrevăzută în celelalte bucăţi. Iar doamna Cor­nelia Babic, atât de apropiată de în­semnările destinse şi nepuesătoare ale domnului Daniel şi de concep­ţiile din trecut ale lui Marc Chagall, nu expune decât aceeaşi «fetiţă în roşu», văzută la Salonul Oficial din anul trecut. Domnişoara Eleute­­riade se menţine între aceleaşi game care pretind însă o sensibilitate cu totul neobişnuită, cuprinzătoare de linişte şi de farmec intim. îngrădită d­e maniera frecventă a şcoalei lui K­­ssiere, domnişoara Eleuteriade reuşeşte totuşi în manifestarea a­­proape muzicală a atâtor detalii, a­­lăturate «con sordino». Lucrările cele mai însemnate ale expoziţii din anul acesta aparţin doamnelor Nina Arbore, Cecilia Cu­­ţescu-Storck şi Merica Rămniceanu. Doamna Nina Arbore e reprezen­tată prin acelaş portret de fetiţă, cunoscut din prima expoziţie, îngri­jită de domnul Ştefan I. Neniţescu în sala «Hasefer», printr’o «Piaţă a Teatrului Naţional» şi printr’un de­sen de calitate rară. Portretul de fe­tiţă e, de­sigur, alături de «studiul de portret» al doamnei Merica Râm­­niceanu, cea mai de seamă lucrare a întregii expoziţii. Caracterul in­cisiv care predomina în trecut în lucrările puternic conturate ale doamnei Nina Arbore a făcut loc unei subtilităţi de culoare ce ne a­­duce aminte de Marie Laurenciu. In tabloul acesta domină un puternic simţământ primăvăratec, recuceri­­tor de pr­ospăţime intensă şi de co­pilărie nevinovată. Intre culori mai mult decât riscate se leagă un acord binefăcător. Lângă această lucrare foarte valoroasă «Piaţa teatrului» pare mai puţin vibrândă şi mai seacă. In schimb desenul căpşo­­rului de fetiţă prezintă toate cali­tăţile pe care le-am recunoscut şi în lucrările de alb şi negru expuse de­­artistă în anul trecut. Contururi şi împărţiri oarecum reci de planuri se încheagă într-o perfecţiune defi­nitivă care totuşi nu stingheresc res­piraţia profundă a vieţii din cuprin­sul lor la un desen lucrat parcă cu condeiul de argint, artă ce se regă­seşte pe un domeniu special ce se întinde între Holbein şi Pablo Pi­casso. Şi e foarte păcat că în expo­ziţia din anul acesta nu găsim decât unul singur dintre aceste desenuri ce înseamnă o preocupare cu totul deosebită în cercul de raze al noui­­lor arte plastice româneşti. Lucrările doamnei Cecilia Cuţescu Storch sunt în cea mai mare parte cunoscute din alte expoziţii. Ele re­prezintă mai ales o epocă şi o ma­nieră din activitatea acestei valo­roase artiste. F.poea se numeşte , între Gauguin şi Puvis de Chavan­­nes. Nu poate fi vorba, în cazul a­­cestat nuimai de o simplă influenţă, ci de o înrudire sufletească, care­ preface valorile, transplantându-le pe moşia unui temperament mai te­meni­c şi mult mai înd­epărtat de un primitivism, veşnic apropiat de duhul humei. Perfecţiunea întrebu­inţării mijloacelor învinge deseori în lupta împotriva acelui «à la ma­­nière de....», iar împărţirea planuri­lor în compoziţii şi echilibrul valo­rilor principale — mai ales în pas­teluri — ne fac să credem şi acum în viitor acestei harnice artiste, care n’a intenţionat numai deschi­derea câtorva drumuri noui în arta românească, dar a realizat opere perfect cristalizate chiar atunci când fondul atitudinei stilistice a fost împrumutat. Doamna Merica Rămniceanu ex-­ pune un minunat studiu de portret care ne îndreptăţeşte să credem multe dintre calităţile artistei, apă­rute în lucrările de acum trei sau (Citiţi continuarea în pag. II-a). Cronica plastică Sinul len­­evi si umori de OSCAR WALTER CI­SER -- «D ige»---­ Sâmbătă II Ianuarie 1927 COMENZILE DE AVIOANE ----porfcoo---­ Impudenţă sau inconştienţă! Evident din partea beneficiarilor cari anunţă de pe acum coraui popule o viitoare monoasfi şi dezas­truoasă furnitură de avioane. Dacă avioanele necesare armatei ■— căci aviaţia noastră există doar graţie energiei dătătoare de suflet desfăşurată de sburători­i nu se pot­ fur­nisa de­cât prin inter­mediul I. A R., înseamnă că acea­stă asociaţie se bucură de regimul de favoare al unui contract creator de monopol. Contractul care înha­mă necesităţile apărării naţionale ia căruţa cu dividende şi comisioa­ne a unei Societăţi — pardon aso­ciaţii — este rămas secret, iar clau­,­sele de ordin economic sunt păstrate cu străşnicie în case de fier cu tri­ple încuetori. Denunţarea lui în public, chiar sub forma în care s’a făcut această denunţare, se chiamă imprudenţă. Ce alt ar putea însemna conştiin­ţa Siguranţei cu care se pretrâmbi­­ţează o viitoare operaţie care iarăş se va cifra cu sute de milioane chel­tuite, avioane mediocre aduse în ţară, vieţi tinere secerate, pe când în culise se vor împărţi comisioane legiuite sau nelegiuite. Dacă avioanele se pot procura şi direct de la producător — după o prealabilă selecţionare prin concurs ţinut pe baza unui raţional caet de sarcini — cum se poate explica in­troducerea ca intermediar a asocia­ţiei I. A. R. î Necesitate teehnică ? Hotărât nu ! In cadrele aviaţiei se găsesc sbu­­riî.tnrî a­vând specialit­atea de ingi­neri în construcţii de avioane şi mo­toare. Sunt ofiţeri de valoare cari au adus servicii reale ţării, armatei şi aviaţiei atât­­­e front cât şi cu o­­cazia executării câtorva comenzi. Glasul lor a fost ascultat şi s’a ob­ţinut sau denunţarea contractului Siskin, sau micşorarea preţului la Potez XV, sau suspendarea con­tractului Fokker. In urmă, constataţi şi calificaţi ca empechcurs de danser eu rond, au fost în chip sistematic înlăturaţi din numeroasele comitete şi comisii cari conduc aviaţia noastră după principiile mecanice aplicate de ani­malele din fabula lui Doniei, racul părând a avea de o bucată de vreme avantajul. Dacă înlăturarea lor nu a fost cu putinţă, au fost sistematic puşi în minoritate, sau pur şi simplu necon­sultaţi (comanda Spud XLI). Calitatea lor nu poate dispensa de consultarea universalelor compe­ting din fruntea asociaţiei I. A. R. Încă o dată nu există necesitate teehnică care să impue interme­diari între statul român şi producă­torul tip avioane nici în ce priveşte controlarea performanţelor nici în ce priveşte alegerea, nici în ce pri­veşte controlul materialului în curs de fabricaţie sau la livrare. Necesitate economică să fie î Hotărât nu ! Este drept că Statul român fără să ştie cum, s’a trezit cu o reputaţie nemeritată printre străinii furnizori de avioane. Contract Bréguet micşorat numă­rul de avioane. Contract de Haviland întrerupt la jumătate, sfârşit cu arbitraj. Contract Potez, micşorat preţul în curs de execuţie. Contract Siskin şi Fokker de no­­toritate publică. Contract Spad în arbitraj. Este just ca orice furnisor, cu grijă de interesele propriei sale u­­zini sau de interesele acţionarilor să-şi ia garanţii înainte de a în­•Statul şi va procura avioane militare prin intermediul «I. A. (Ziarele) cheia un contract cu un client Oft s’a dovedit năzuros. Este represintatit această garan­ţie de asociaţia I. A. R. ! Să examinăm! Asociaţia va avea cândva şi u­­zine în care vor fi fabricate avioa­ne. Soliditatea ei se bazează pe capi­talul învestit, pe posibilităţile de productificare a acestui orpina! Capital : 120 milioane lei, inferior valorei comandei viitoare nerepre­­zentând deci garanţia necesară, p­osi­bilităţi, instalaţii, capacitate de producţie, contracte, perspective o­­ferite de personalităţile din condu­cerea societăţii. Instalaţii: inexisten­te, garanţie = 0. V . Ne scrie un inginer, care îşi dă şi numele : «... Bugetul şi proectul legii de ar­monizare a reribuţiunlor au dat ocazie solidarităţii diverselor cate­gorii de salariaţi să se af­irme: pro­teste şi pretenţiuni. Nici o categorie n’a fost lipsită de apărători. Afară de una,­­ care nu intră între salariaţi, dar intră în buget d­e soldatul român. Acum doi ani, doctorul P. S. — pe atunci căpitan activ, medic la un regiment din capitală — a avut o idee destul de indiscretă. La »«cor­porarea recruţilor a cântărit pe fie­care flăcău pe care satele îl trimeteau ţării în slujbă. Şi a însemnat greu­tatea. După trei luni a repetat ope­raţia. Fie­care din soldaţi pierduse, de la încorporare, între 8 şi 11 kgr. f In trei luni. Aceeaş operaţie făcută­­ noui intervale arătau însă că, cu vremea, scăderea greutăţii pierde din importanţă. De­sigur, tinereţea învinge; organismul se adaptează. Atunci când nu a căzut­ sub limba minimă de greutate, căci doctorul constată micte cazuri de tuberculi­­zare, ivite în acest interval. Medicul nostru a făcut un raport detaliat, cu cifre, indicaţiuni sta­tistice, diagrame. Raportul s-a oprit undeva, sus,­­ fără urmări. Se pu­tea altfel ? Probabil, dacă cineva a gândit asupra lui, va fi găsit că vi­novat de situaţia înfăţişată nu poate fi decât autorul raportului,­­ în ca­litatea lui de autor. Nu ştim ce a devenit doctorul P. S. Să fie bucu­ros, dacă a scăpat fără nici o pe­deapsă. Căci ştiinţa — când­­ sub­versivă, ca în cazul lui, poate duce, doamne fereşte, la bolşevism... Cei cari au discutat bugetul ig­noră aceste lucruri. De unde să le ştie ! Soldatul nu strigă şi nu pro­testează. El îşi face datoria, aşa cum o arată raportul amintit, cu conce­siuni fizice. E oribil. De atâţia ani sute de mii de oşteni îşi însuşesc meşteşugul armelor, cu jertfa tine­reţii şi sănătăţii lor. Nu e asta o tragedie cu o trăsătură îndreptată sub scoarţa pământului ?» In atenţiunea ministrului de răz­­boiu, oşteni curajos şi fără obliga­­ţiuni politice lăturalnice, am vrea săi fie şi această problemă. Nu pen­tru acum. Bugetul s a votat. Dar până la anul medicii de la corpuri să cerceteze situaţia, — şi să veri­fice. Şi vom vedea dacă va mai avea şi atunci cineva curajul să refuze un spor de un leu la hrana soldatu­lui. Pe inginer îl cheamă ■ -* ‘ - :*V . ~AX.. ~ ■ '-t U. Issărescu (Citiți continuarea în pag. II-a). ---------------------­

Next