Cuventul, ianuarie 1927 (Anul 3, nr. 650-673)
1927-01-15 / nr. 660
ANUL al li Med. No. 660 KLDAUjiA ti ADMiMNiSTRATlA: 4, b'l hAOa SAKMVAK, 4 I pieton l ‘*1^ Administrația i eteren ț i8/10 Rodacția Director politic: TITUS ENACOVICI Director: C. (^ORGOPOL i'udicmnea ^tttiului, conces ouata exclusiv. SOCIfclAfil atKEUAU UE PUBLICITATE CAROL SCHULDER şi SBERGER Str. li.t. Varatia Ciosta Karagheorghevici), 9 Telefon: 11S4 Mum ----porfiq*--- Este o schimbare -redirectivă în politica Europei centrale, acest lucru este indiscutabil şi această schimbare este ceva mai veche decât încheierea tratatului italoalbanez, ea datează teoretic de la intrarea Germaniei în Liga Naţiunilor. Tot ce a urmat, nu reprezintă decât consecinţele acestui mare eveniment, care marca sfârşitul epocei, când legăturile normale cu Germania, ar fi fost rău privite de aliaţi, şi considerate ca un act de ostilitate Tratatul italo-albanez nare importanţa pe care presa iugoslavă i-o atribue, el a marcat numai sfârşitul politicii domnului Ninchi, care a tras cu drept cuvânt consecinţele, el va marca o schimbare de directivă şi în politica cehă. Din comentariile presei de la Praga, avem motive să credem că Cehii recunosc greşelile domnului Beneş în politica Europei t centrale şi în Balcani. .Articolele cari au apărut în ziarul nostru, drept comentar al evenimentelor politice cari se produsese au avut numai scopul de a constata faptele şi a trage concluzii pentru viitor. Concluziile însă pe cari presa străina şi în special ziarul din Belgrad «Politika» le-a tras din articolele noastre depăşesc intenţiile noastre. Am demascat politica panslavă în Balcani a domnilor Ninchci şi Beneş, am arătat că tratatul ungaro-iugoslav prezentat de d. Beneş ca un «Locarno» al Micei înţelegeri, era de fapt îndreptat contra noastră. Ni se pare însă deplasată concluzia confratelui sârb că prin aceasta noi am fi contraricei înţelegeri. Când Sârbii doreau să se infiltreze în Albania, pentru ca de acolo să-şi întindă preponderanţa în tot Balcanul, şi când puneau la cale un tratat cu Ungaria, când Cehii prin d. Beneş inspirau şi sprijineau această politică, îşi închipuiau că lucrează la consolidarea Micei înţelegeri ! Când noi constatăm falimentul acestei politici, întâmplat fără intervenţia noastră, sântem contra Micei înţelegerii De loc. Falimentul politicei Beneş Ninoici face posibilă dăinuirea Miceiînţelegeri, fiindcă face posibilă rămânerea noastră în această tovărăşie, pe care n’am fi putut-o accepta în situaţia de satelit slav care ni se pregătea. Ne-am bucurat de încheierea tratatului italo-albanez, după cum neam bucurat de încheierea celui italo-german. Desigur, dar nu fiindcă Italia este fascistă, cum binevoeşte s’o creadă un ziar de la Bucureşti. Noi nu subordonăm interesele mari ale ţării preferinţelor noastre de guvernământ. Am fost cei întâi cari am atacul contra tratatului încheiat de d. general Averescu cu aceiaş Italie fascistă şi vom fi contra lui atâta timp cât protocolul Basarabiei nu va fi recunoscut, fără a retracta nimic din cele ce am spus, şi fără a admite nici chiar noua atitudine a partidului liberal, aşa cum reese din discursul domnului Duca, la mesaj. Aceste consideraţiuni însă nu pot să ne orbească întru atât, încât să nu vedem marea problemă a siguranţei noastre. Cu garanţia Ligii Naţiunilor, aricei înţelegeri şi a tratatelor de până acuma, noi stăm în aer. Pentru a stăvili orice veleitate rusească, sovietică sau altfel, avem nevoe de o politică bazată pe altfel de legături decât formulele, cu Anglia sau cu Germania. Nu putem prevedea sub ce formă se vor stabili acele legături, dar ne bucurăm când Italia — agentul Angliei ca orientul apropiat — caută influenţă în Balcani. Ne bucurăm când vedem cele două ţări cu suprapopulaţie cari sunt Germania şi Italia, înţelegându-se în loc să se duşmănească. Ne bucurăm când avem motive să credem că Italia cu toată dorinţa ei de a avea relaţiuni comerciale cât mai întinse cu noi, înţelege că nu ne poate oferi nici concursul economic nici cel politic pe care ni l-ar putea oferi Germania, şi că nu găseşte un motiv de antagonism italo-gernan, din disputarea pieţii româneşti. Desigur, situaţia politică a Europei occidentale nu este încă clară. Nu ştim unde va conduce antagonismul german-francez, complicat acuma şi prin unul italo-francez. Prebuia coloniilor pe cari toţi o cer de la ţara cu sub-populaţie nu s’a pus încă sub formă ei definitivă şi da rezolvarea ei depinde întreaga politică a Europei. In orice caz ţările din centrul Europei vor trebui să ţină seamă de Germania altfel decât erau obişnuite în ultimii şapte ani. Germania nu mai este ţara la ale cărei pretenţii se opuneau toţi şi mari şi mici. Germania nu mai este ţara în contra căreia se făceau toate alianţele. Germania îşi reia locul ei de dinainte de război, cu aceleaşi obiective, dacă nu occidentale, dar desigur orientale. Politica ei faţă de ţările de primprejur nu mai poate fi aceiaş, căci situaţia este schimbată. Din politica ei de expansiune economică însă, noi n’avem decât de câştigat. Ne completăm prea bine pentru a nu găsi un teren de înţelegere, şi înţelegerea economică va conduce la concursuri politice. Noi Românii nu putem servi politica germană în occident, în caz de antagonism franco-german, putem însă servi politica franceză în aceiași ipoteză. Iată de ce avem numai de câștigat dintre politică de apropiere franco-germană. Odată acest lucru admis, politica dela Praga sau dela Belgrad va deveni normală, iar relaţiunile cu Bucureştii vor fi cât de amicale. Titus Enacovici Fratele neu lerrni Am un confrate democrat. Pe care îl iubesc. In toată presa democrată o dpRifty ro.pl. mai beme, dar nu, şi cel mai ortodox-democrat. Doctrina lui şchiopătează din când în când. Confratele are obiceiul de a ceti—şi gândeşte. Garanţie sigură că într’o formă sau alta va sfârşi printre noi — la extrema dreaptă. A fost prins de altfel în repetate rânduri în flagrant delict de nedemocraţie. Că nu s’a precizat încă, —asta vine de acolo că deocamdată e prea tânăr. Iar tinerii sunt generoşi şi prin definiţie, democraţi. Slăbiciunile lui — vai, doamne, cine nu are slăbiciuni! — sunt instituţiile democratice. Cumai atins la instituţia democratică, — cum devine ironic. Şi ce ironie! Feroce de ironie. Acuma e ironic din pricina unor consideraţiuni puţin respectuoase faţă de Liga Naţiunilor, apărute în foaia noastră. D-sa crede că nu e nevoe să mergemla Geneva ca să învăţăm întrebuinţarea săpunului şi a periei de dinţi. In o crede cu atâta vajnică energie, încât mai-mui săte convingă. Ce păcat însă că nu se opreşte la aceste afirmaţiuni salvatoare ! Căci confratele meu se riscă şi în teorie. El nu poate să înţeleagă ce legătură ar fi între ideea reformatoare a introducerii cunoştinţelor despre Liga Naţiunilor în licee, şi coloratura învăţământului filozofic din aceeaş şcoală. Iar când aude că această filosofie, poate fi caracterizată cu epitete ca: jacobind, pozitivistă, iluministă, anglo- saxonă, iudaică, ironia lui nu mai are margini. Va să zică iar sunteţi antisemiţi, hai ? se răsteşte fratele meu, democratul. Ce om fi noi, asta e altă treabă, prietene. Dar prea eşti imprudent; d-ta crezi că «judaic» e, prin el însuş, un cuvânt de ocară, lată, eu nu cred. Ştiu însă că structural, este o strânsă corelaţie între iluminism, pozitivism, jacobinism, gândire anglosaxonă, gândire judaică şi gândirea din care purcede invenţia şi maşinăria Ligii Naţiunilor. De aceea mi-am îngăduit să afirm că introducerea «.«Ligii Naţiunilor»în licee va fi revelardă şi pentru punctul de vedere filosofic pe care îl vor adopta programele analitice. Este elementar. Dar confratele meu ignorează lucrurile astea. Care totuş sunt cel puţin tot aşa de necesare unui om, ca şi peria de dinţi.... Fratele meu democrat, află încă un lucru: că pe trup sau pe creer, jegul e tot jeg. Nae Ionescu P. 8. «Aurora constată că mi-am pierdut... logica. Eu am afirmat că rezultatul alegerilor din Franţa, dând câştig de locuri extremei dreptei şi extremei stângi formaţiuni eminamente anti-deiocratice, nu poate fi considerat ca un succes al democraţiei, ci din potrivă. E trivial de logic. «Aurora» nu contestă faptele, dar crede totuş că încheierea mea e falsă. Dumnezeu să-i mai înţeleagă pe logicienii noştri democraţi. -oxo----- ------oo^oe--- In timp ce d. general Averescu desbate cu d. Grigore Filipescu, ideea frontului antiliberal, — iar d. Maniu autopertractează în căutarea unei eşiri — d. Brătianu nu stă cu mâinile încrucişate. Arătam într’o anchetă politică, zilele trecute, că d. Brătianu nu a renunţat la ideea guvernului naţional,— mai ales când a observat tendinţele ferme ale guvernului Averescu de a se sustrage tutelei şi protectoratului liberal. Scopul d-lui Brătianu este zădărnicirea frontului antiliberal şi înjghebarea guvernului naţional, — cu averescani, naţional-ţărănişti şi, eventual chiar iorghişti. Dar pentru eventualitatea că s’ar constitui frontul antiliberal şi deci ar fi imposibil un adevărat guvern naţional, ceeace ar lăsa pe d. Brătianu la direcţia tuturor vânturilor, d. Brătianu a găsit încă o soluţie. Acord Brătianu-Iorga înainte de plecarea d-lui Iorga la Paris, adică în Decembrie, când d. general Averescu începuse tratativele febrile cu d. Maniu. — d. Ionel Brătianu a avut o întrevedere cu d. N. Iorga. Din aceasta întrevedere a eşit un acord între cei doi bărbaţi de stat, în virtutea căruia d. Brătianu şi-a asigurat concursul d-lui Iorga într-o acţiune de paralizare a eventualului front anti-liberal. Evident, un guvern eştt din colaborarea averescano-naţional-ţărănistă, fără să fie o forţă reală de guvernare pentru că i-ar lipsi omogenitatea, ar fi nu mai puţin o forţă aparentă care ar zădărnici planurile de curândă venire la putere a partidului liberal singur. La prima lui şchiopătare, — şi faţă de evenimente importante de ordin politic ori constituţional — d. Brătianu ar oferi din nou soluţia, «guvernului naţional» şi această ofertă ar avea în faţa ţarei girai valabil şi de autoritate al d-lui Iorga, şi — d. Brătianu îl scontează — sprijinul multor elemente din chiar guvernul actual şi din partidul naţional , ţărănesc, care sunt şi acum şi-ar rămâne până la sfârşit, protivnice ideii frontului antiliberal. (Arătam cu alt prilej că în sânul guvernului Averescu sunt miniştri cari a’ar putea fi deplasaţi de pe fotoliile ministeriale nici în cazul unui acord de guvernare între d. general Averescu şi d. Maniu. Aceştia s’ar declara pentru guvernul naţional preconizat de d. Brătianu şi-ar provoca succesive crize într’un guvern de colaborare). Guvernul de transiție şi guvernul Brătianu Acordul Brătianu-Iorga este o rntilitate politică — şi d. Brătianu crede că se va dovedi ca atare, ori care ar fi evenimentele de ordin politic simplu ori constituţional ce s’ar produce şi ori care soarta blocului antiliberal. Din acest acord d- Brătianu speră să poată scoate, — se face ori nu blocul antiliberal — guvernul de transiţie de care are nevoe în împrejurări grele pentru partidul d-sale, adică la revenirile pretimpurii la guvern. Guvernul acesta de tranziţie ar putea scurta existenţa guvernului Averescu chiar din primăvară, — dacă poftă-i va veni d-lui Brătianu să reia •destinele Ţării» din mâinile pe care d-sa le-a întins şi sprijinit Aprilie trecut. ANCHETE POLITICE In faţa frontului antiliberal .... • D. Brătianu şi-a asigurat concursul d-lui N. Iorga. Un acord liberalo-Iorghist pentru un guvern national Despre noul cod al presei Opiniunile asupra proectului or anteprocetului de lege a presei se succed, — şi în deosebire de alte circumstanţe se aseamănă. Oameni de drept, privind problema numai sub latura juridică, oameni politici, analizând-o în caracterul ei public-social, constitutions,lişti şi simpli cercetători ai noţiunilor de libertate în gândire, se întâlnesc asupra aceloraşi condluşii. Proectul este neconstituţional fiindcă nu se mulţumeşte a legifera în cadrul determinat de constituţie despre răspunderile în presă şi eventualele sancţiuni, ei încearcă o nouă reglementare a libertaţei presei printro lege specială. Proectul este arbitrar, fiindcă, in legătură cu constatarea de mai sus, creiază noui speţe de delicte în dreptul de cugetare liberă. Cel mai caracteristic exemplu îl dă faimosul articol 99, care califică infracţiune: «Stânjenirea acţiunii diplomatice sau financiare a guvernului, prin discreditarea lui în raporturile cu Puterile străine, sau atingerea creditului financiar interior sau exetrior, al Statului. Dispoziţiunea de mai sus nu se referă la discutarea şi critica obiectivă a actelor guvernului sau a miniştrilor». Remarcaţi redacţiunea acestei mostre de bun simţ! Un distins jurist, d. Aznavorian, intr’un studiu apărut în Argus numai despre articolul acesta, spune juruia în care este prezentat pacătueşte din punct de vedere tehnic juridic în asemenea grad, că e suficient spre a compromite întreg proectul. Cu drept cuvânt d-sa se întreabă, care este sensul juridic al acestei expresii «stânjenirea» ? Dar numai pe cale de simplă analiză, prin mecanismul logic al bunului-simţ elementar şi articolul 99 apare o aberaţie. In adevăr, după care criteriu se va putea fixa o «stânjenire». Critica, în forma ei cea mai benignă, ce este oare altceva decât încercarea unei judecăţi d’a împedica, în t ot ce caz d’a îndruma pe alte norme un act, o tentativă, o părere ? In acest sens nu înseamnă întotdeauna o stânjenire . S’ar zice însă că finalul aceluiaş articol ar stabili o indicaţie, precisând — dacă s’ar putea califica drept o precisie! — că «DISPOZIîTUNţiA DE MAI SUS NU SE REFERA LA DISCUTAREA SI CRITICA OBIECTIVA a actelor guvernului sau a miniştrilor». Ce aplicare mai bună «maximei latine: «abyssus abyssum invocat!» Critica obiectivă nu înseamnă stânjenire lată deci instanțele chemate să judece după noul cod al presei, având datoria să lămurească «stânjenirea», prin cercetarea dacă articolul încriminat a fost sau n'a fost «obiectiv» ! Ce Academie analitică rostind sentinţe asupra obiectivi taţei! Este atâta absurditate — pentru a fi politicoşi — în aceste zece rânduri din proect , articolul 99 — încât ajunge spre a oglindi definitiv mentalitatea generală a surselor ce l’au creat... Să închipuim că un ministru de finanţe pornind după un împrumut, pleacă la drum cu un «memoriu» prin care să convingă pe eventualii creditori de avantajele ce ar câştiga împrumutându-ne. (Nu cred a fi ales o pildă improbabilă). Or, memoriul acela ar coprinde tocmai cea ce nu trebue, şi n’ar avea esenţialul in funcţie de opera lui propagandistă. Presa va avea sau nu dreptul să-l discute ? Oameni competinţi, aşa cum îi avem, vor putea să se servească de «libertatea scrisului» spre a demonstra că d. ministru de finanţe se va lovi de un eşec, luând-o cum a apucat? Această discuţie critică, documentată şi onestă, ca un caracter de-o strictă obiectivitate, n'are să însemne «stânjenie» ? Or nu cumva această fatidică şi pedepsibilă noţiune începe, de îndată ce printre argumentele de fapt se plimbă un cârd de adjective ! A seri că acel ministru de fi -nanţe ce ignorează metodic evidenţa este un îndărătnic, un cap sucitor altceva, conclusiune subiectivă pe baza numeroaselor manifestaţii probative, aceasta e «infracţie»? Dar niciodată atacul subiectiv in chestii de ordin general fără documentarea lui în fapt, nu poate avea urmare şi răsunet. Stânjenirea oricărei acţiuni na depinde de violenţa în limbaj, cât de o luminoasă demonstraţie a eroarei. Şi atunci nu este o flagrantă contradicţie între excepţie şi regulă . Cea dintâi va putea fi cândva determin »iată, mai ales în materie financiară fiindcă am ales acest exemplu, unde tărâmul este aşa de susceptibil de controverse şi discuţii ? Dar în politica externă , iată un caz destul de cunoscut. Sub guvernul Averescu din 15*30, preşedintele consiliului era de părere să începem negocieri cu Sovietele, al căror guvern până atunci nu fusese recunoscut de nimeni. Ţinând interimatul externelor odată, a dat instrucţiuni în acest sens. Take lonescu întors în ţară s-a opus. Conflict şi arbitraj. Arbitrul desemnat a fost d-1 I. Brătianu care a dat dreptate lui Take lonescu. Dacă acesta ar fi început o campanie in presă, articolul 99 în perspectivă nu-l desemna drept o «infracţie» ? Ce vreţi mai mare «stânjenire»? Şi oare nu e un pericol legiferarea întunericului în raporturile externe, întoarcerea prin străşnicie la diplomaţia tăinuită, care din eroarea involuntară a unui om să facă a decurge dificultăţi şi neajunsuri? Nu sunt valabile presumţii, că a fi avut azi închisă chestia Basarabiei, pe compensaţia recunoaterii de jure după care Moscova era atunci aşa de ahtiată . Primejdiile politice şi sociale care se pot ivi din sufocarea presei sunt însă numeroase. Şi vom vorbi de ele... ! C. Gongopol In anul acesta «Saleitul femeilor pictori şi sculptori», trecut prin siguranţa critică a domnului Ştefan I. Neniţescu şi diminuat în extindere faţă de expoziţiile din anii trecuţi, a fost deschis în sala de artă «Hasefer». Triajul valorilor a introdus mai multă ordine în aspectul general, n’a putut săvârşi însă minuni. O scădere a nivelului înseamnă şi faptul că doamna Miliţa Petraşcu e slab reprezentată cu o singură bucată cunoscută, că elemente atât de promiţătoare ca Elisabeta Fuchs, Cornelia Babic şi Micaela Eleuteriade nu ne arată, în cadrul acestei manifestări, decât o bucată sau două ce nu le caracterizează îndestul intenţiile şi realizările. Domnişoara Elisabeta Fuchs care era revelaţia cea mai de seamă a expoziţii din anul trecut şi a cărei evoluţie am fi urmărit-o cu cel mai viu interes, expune numai flori, ce nu adaugă nimic libertăţii largi şi vigoarei coloristice, întrevăzută în celelalte bucăţi. Iar doamna Cornelia Babic, atât de apropiată de însemnările destinse şi nepuesătoare ale domnului Daniel şi de concepţiile din trecut ale lui Marc Chagall, nu expune decât aceeaşi «fetiţă în roşu», văzută la Salonul Oficial din anul trecut. Domnişoara Eleuteriade se menţine între aceleaşi game care pretind însă o sensibilitate cu totul neobişnuită, cuprinzătoare de linişte şi de farmec intim. îngrădită de maniera frecventă a şcoalei lui Kssiere, domnişoara Eleuteriade reuşeşte totuşi în manifestarea aproape muzicală a atâtor detalii, alăturate «con sordino». Lucrările cele mai însemnate ale expoziţii din anul acesta aparţin doamnelor Nina Arbore, Cecilia Cuţescu-Storck şi Merica Rămniceanu. Doamna Nina Arbore e reprezentată prin acelaş portret de fetiţă, cunoscut din prima expoziţie, îngrijită de domnul Ştefan I. Neniţescu în sala «Hasefer», printr’o «Piaţă a Teatrului Naţional» şi printr’un desen de calitate rară. Portretul de fetiţă e, desigur, alături de «studiul de portret» al doamnei Merica Râmniceanu, cea mai de seamă lucrare a întregii expoziţii. Caracterul incisiv care predomina în trecut în lucrările puternic conturate ale doamnei Nina Arbore a făcut loc unei subtilităţi de culoare ce ne aduce aminte de Marie Laurenciu. In tabloul acesta domină un puternic simţământ primăvăratec, recuceritor de prospăţime intensă şi de copilărie nevinovată. Intre culori mai mult decât riscate se leagă un acord binefăcător. Lângă această lucrare foarte valoroasă «Piaţa teatrului» pare mai puţin vibrândă şi mai seacă. In schimb desenul căpşorului de fetiţă prezintă toate calităţile pe care le-am recunoscut şi în lucrările de alb şi negru expuse deartistă în anul trecut. Contururi şi împărţiri oarecum reci de planuri se încheagă într-o perfecţiune definitivă care totuşi nu stingheresc respiraţia profundă a vieţii din cuprinsul lor la un desen lucrat parcă cu condeiul de argint, artă ce se regăseşte pe un domeniu special ce se întinde între Holbein şi Pablo Picasso. Şi e foarte păcat că în expoziţia din anul acesta nu găsim decât unul singur dintre aceste desenuri ce înseamnă o preocupare cu totul deosebită în cercul de raze al nouilor arte plastice româneşti. Lucrările doamnei Cecilia Cuţescu Storch sunt în cea mai mare parte cunoscute din alte expoziţii. Ele reprezintă mai ales o epocă şi o manieră din activitatea acestei valoroase artiste. F.poea se numeşte , între Gauguin şi Puvis de Chavannes. Nu poate fi vorba, în cazul acestat nuimai de o simplă influenţă, ci de o înrudire sufletească, care preface valorile, transplantându-le pe moşia unui temperament mai temenic şi mult mai îndepărtat de un primitivism, veşnic apropiat de duhul humei. Perfecţiunea întrebuinţării mijloacelor învinge deseori în lupta împotriva acelui «à la manière de....», iar împărţirea planurilor în compoziţii şi echilibrul valorilor principale — mai ales în pasteluri — ne fac să credem şi acum în viitor acestei harnice artiste, care n’a intenţionat numai deschiderea câtorva drumuri noui în arta românească, dar a realizat opere perfect cristalizate chiar atunci când fondul atitudinei stilistice a fost împrumutat. Doamna Merica Rămniceanu ex- pune un minunat studiu de portret care ne îndreptăţeşte să credem multe dintre calităţile artistei, apărute în lucrările de acum trei sau (Citiţi continuarea în pag. II-a). Cronica plastică Sinul lenevi si umori de OSCAR WALTER CISER -- «D ige»--- Sâmbătă II Ianuarie 1927 COMENZILE DE AVIOANE ----porfcoo--- Impudenţă sau inconştienţă! Evident din partea beneficiarilor cari anunţă de pe acum coraui popule o viitoare monoasfi şi dezastruoasă furnitură de avioane. Dacă avioanele necesare armatei ■— căci aviaţia noastră există doar graţie energiei dătătoare de suflet desfăşurată de sburătorii nu se pot furnisa decât prin intermediul I. A R., înseamnă că această asociaţie se bucură de regimul de favoare al unui contract creator de monopol. Contractul care înhamă necesităţile apărării naţionale ia căruţa cu dividende şi comisioane a unei Societăţi — pardon asociaţii — este rămas secret, iar clau,sele de ordin economic sunt păstrate cu străşnicie în case de fier cu triple încuetori. Denunţarea lui în public, chiar sub forma în care s’a făcut această denunţare, se chiamă imprudenţă. Ce alt ar putea însemna conştiinţa Siguranţei cu care se pretrâmbiţează o viitoare operaţie care iarăş se va cifra cu sute de milioane cheltuite, avioane mediocre aduse în ţară, vieţi tinere secerate, pe când în culise se vor împărţi comisioane legiuite sau nelegiuite. Dacă avioanele se pot procura şi direct de la producător — după o prealabilă selecţionare prin concurs ţinut pe baza unui raţional caet de sarcini — cum se poate explica introducerea ca intermediar a asociaţiei I. A. R. î Necesitate teehnică ? Hotărât nu ! In cadrele aviaţiei se găsesc sburiî.tnrî având specialitatea de ingineri în construcţii de avioane şi motoare. Sunt ofiţeri de valoare cari au adus servicii reale ţării, armatei şi aviaţiei atâte front cât şi cu ocazia executării câtorva comenzi. Glasul lor a fost ascultat şi s’a obţinut sau denunţarea contractului Siskin, sau micşorarea preţului la Potez XV, sau suspendarea contractului Fokker. In urmă, constataţi şi calificaţi ca empechcurs de danser eu rond, au fost în chip sistematic înlăturaţi din numeroasele comitete şi comisii cari conduc aviaţia noastră după principiile mecanice aplicate de animalele din fabula lui Doniei, racul părând a avea de o bucată de vreme avantajul. Dacă înlăturarea lor nu a fost cu putinţă, au fost sistematic puşi în minoritate, sau pur şi simplu neconsultaţi (comanda Spud XLI). Calitatea lor nu poate dispensa de consultarea universalelor competing din fruntea asociaţiei I. A. R. Încă o dată nu există necesitate teehnică care să impue intermediari între statul român şi producătorul tip avioane nici în ce priveşte controlarea performanţelor nici în ce priveşte alegerea, nici în ce priveşte controlul materialului în curs de fabricaţie sau la livrare. Necesitate economică să fie î Hotărât nu ! Este drept că Statul român fără să ştie cum, s’a trezit cu o reputaţie nemeritată printre străinii furnizori de avioane. Contract Bréguet micşorat numărul de avioane. Contract de Haviland întrerupt la jumătate, sfârşit cu arbitraj. Contract Potez, micşorat preţul în curs de execuţie. Contract Siskin şi Fokker de notoritate publică. Contract Spad în arbitraj. Este just ca orice furnisor, cu grijă de interesele propriei sale uzini sau de interesele acţionarilor să-şi ia garanţii înainte de a în•Statul şi va procura avioane militare prin intermediul «I. A. (Ziarele) cheia un contract cu un client Oft s’a dovedit năzuros. Este represintatit această garanţie de asociaţia I. A. R. ! Să examinăm! Asociaţia va avea cândva şi uzine în care vor fi fabricate avioane. Soliditatea ei se bazează pe capitalul învestit, pe posibilităţile de productificare a acestui orpina! Capital : 120 milioane lei, inferior valorei comandei viitoare nereprezentând deci garanţia necesară, posibilităţi, instalaţii, capacitate de producţie, contracte, perspective oferite de personalităţile din conducerea societăţii. Instalaţii: inexistente, garanţie = 0. V . Ne scrie un inginer, care îşi dă şi numele : «... Bugetul şi proectul legii de armonizare a reribuţiunlor au dat ocazie solidarităţii diverselor categorii de salariaţi să se afirme: proteste şi pretenţiuni. Nici o categorie n’a fost lipsită de apărători. Afară de una, care nu intră între salariaţi, dar intră în buget de soldatul român. Acum doi ani, doctorul P. S. — pe atunci căpitan activ, medic la un regiment din capitală — a avut o idee destul de indiscretă. La »«corporarea recruţilor a cântărit pe fiecare flăcău pe care satele îl trimeteau ţării în slujbă. Şi a însemnat greutatea. După trei luni a repetat operaţia. Fiecare din soldaţi pierduse, de la încorporare, între 8 şi 11 kgr. f In trei luni. Aceeaş operaţie făcută noui intervale arătau însă că, cu vremea, scăderea greutăţii pierde din importanţă. Desigur, tinereţea învinge; organismul se adaptează. Atunci când nu a căzut sub limba minimă de greutate, căci doctorul constată micte cazuri de tuberculizare, ivite în acest interval. Medicul nostru a făcut un raport detaliat, cu cifre, indicaţiuni statistice, diagrame. Raportul s-a oprit undeva, sus, fără urmări. Se putea altfel ? Probabil, dacă cineva a gândit asupra lui, va fi găsit că vinovat de situaţia înfăţişată nu poate fi decât autorul raportului, în calitatea lui de autor. Nu ştim ce a devenit doctorul P. S. Să fie bucuros, dacă a scăpat fără nici o pedeapsă. Căci ştiinţa — când subversivă, ca în cazul lui, poate duce, doamne fereşte, la bolşevism... Cei cari au discutat bugetul ignoră aceste lucruri. De unde să le ştie ! Soldatul nu strigă şi nu protestează. El îşi face datoria, aşa cum o arată raportul amintit, cu concesiuni fizice. E oribil. De atâţia ani sute de mii de oşteni îşi însuşesc meşteşugul armelor, cu jertfa tinereţii şi sănătăţii lor. Nu e asta o tragedie cu o trăsătură îndreptată sub scoarţa pământului ?» In atenţiunea ministrului de războiu, oşteni curajos şi fără obligaţiuni politice lăturalnice, am vrea săi fie şi această problemă. Nu pentru acum. Bugetul s a votat. Dar până la anul medicii de la corpuri să cerceteze situaţia, — şi să verifice. Şi vom vedea dacă va mai avea şi atunci cineva curajul să refuze un spor de un leu la hrana soldatului. Pe inginer îl cheamă ■ -* ‘ - :*V . ~AX.. ~ ■ '-t U. Issărescu (Citiți continuarea în pag. II-a). ---------------------