Cuventul, decembrie 1927 (Anul 3, nr. 943-971)

1927-12-08 / nr. 950

Anul ai ilMea No. 950 RE­D AC I * * * A tii ADMINIS­T­RAȚIA 4, Bl^ABA oAKIMDAK, 4 Tf»l«tnn I Jie/lu Administraţia i eieton ^ m/y he(laC(La Director politic: TIT4JS­ILNACOVICl Director €• 6OHQOP01 t'uuficiuucu jumiiui, coace^iuattkwt exclusiv SOCIETAtli GENERALE DE PUBLICI­TATE CAROL SCHULDER si S. BIRSEK Str. Eug. Carada (toata ttaragheorgievici) g i'eî®IOii • 511/84 Scrisoare deschisă Înalt Prea Sfinției Sale Domnului Domn Dr. Miron Cristea, Patriarh a! României -----»*0»-----­ înalt Prea Sfinţite Stăpâne. Nici nu ieşiseră bine din teascuri foile noastre, anunţând că vom re­deschide discuţia asapra unor stări din biserică, când oameni din ne­mijlocită apropiere mi au comuni­cat adânca Stăpâniei Voastre ne­mulţumire. Nu am fost suprins. A­­se­menea sentimente mi-au fost transmise şi la sfârşitul verii, pe vremea când începusem acţiunea de lămurire a dificultăţilor canoni­­­ce şi dogmatice în care a alunecat ierarhia noastră bisericească. Dacă ele mu au întristat, trebue să măr­turisesc totuș că nu au putut să mă clatine eu nim­ic în hotârîrea mea- îjtiam doară că în raporturile personale pe cari I. P. S. Voastră a binevoit să mi le îngăduie, nu sa strecurat vreodată — deoparte sau de alta — nemulțumiri; că prin ur­mare, nu aş putea fi bănuit că la ba­za acţiunii mele stau mărunte ani­mozităţi sau resentimente persona­­le. Mai ştiam că Sf. Sinod al Bise­ricii noastre îmi dăduse anumite încarc­ attri şi că I. P­ S. Voastră era în curent cu spiritul de stricta orto­doxie şi aspră disciplină bisericeas­că în care am înţeles să împlinesc mandatul Sfântului Sobor. Îmi în­­eru­puiam­ deci că voiu fi la adăpost de orice bănuială pe care cu un eufemism aş vrea să o numesc su­biectivă­taia insă că astăzi purtătorii de vorbe — cari se dau drept ai I. P. S. Voastre — formulează în potri­va mea, dar nu ca pornind del­a ei, două plângeri: că aş scrie după în­demnul unui prieten, — că aş fi un LA, ba i’s tot m­­ păvi'i ai,­ biserică- Plângeri grave, cari echi­valează cu o acuzaţie. Să le cerce­tăm . Mai întâiu ceie două învinuiri nu pot sta alături; dacă scriu dintr’un îndemn din afară, nu prea pot fi un turburător primejdios, căci acţiu­nea mea ar înceta in momentul in care «incitatorul] ar obosi sau ar schimba de părere. In al doilea rând, I. P­ S. Voastră știe precis câ în momentul în care eu scriam articolul «Legea* cu ca­re am început acţiunea «inspirato­rul» meu eventual era de mult pes­te hotarele ţării, plecat într’o vre­me în care nici unul din noi nu pu­tea bănui precipitarea evenimente­lor şi necesitatea campaniei de lă­­mu­ri­re. Ştiu pe de altă parte că­­ P. S. Voastră cunoaşte — ca şi mine — pe presupusul inspirator ca pe un om de hotărîre și de curaj. Nu ar fi sâ-l insultăm bănuindu-1 că, da­că ar fi avut ceva de spus și ar fi vrut să spună a recurs la serviciile altuia! Lăsând la o parte insulta absolut gratuită care mi se face mie- considerându-mă ca interpus. Am eu aerul! Să lăsăm prin urmare să cadă a­ceasta învinuire, penibilă pentru ambele părţi prin lipsa ei de dem­nitate omenească, şi să trecem la a doua: că aş fi un primejdios tulburător al păcii din biserică. Înalt Prea Sfinţite Stăpâne, Eu nu mă voiu încumeta să spun din capul locului că nu e aşa. Dar dacă eu îmi impun această rezervă metodica în judecarea situaţiei, am dreptul omenesc să cer aceeaş obiec­tivitate şi de partea cealaltă. Sunt tulburător! Dar de ce! Pentru că am­ pus în discuţie anumite pro­bleme­­ delicate, o recunosc, dar cari privesc de aproape însăşi fiin­ţa bisericei noastre! Asta nu e su­ficient. Aş fi în adevăr un primej­dios, tulburător, dacă afirmaţiile mele ar fi nefundate, dacă cineva m’ar fi încredinţat de aceasta şi da­că totuş aş fi persistat în atitudi­nea mea de agitator- a căzut! Mă îndoiesc, îmi permit a aminti Înalt Prea Sfinţiei Voastre că ar­gumente valabile împotriva tezei mele nu am văzut încă până astăzi. Cine spune că nu am dreptate! 1. P S. Voastră? Mă rog de iertare­­dar în această chestiune părerea I. P. S. Voastre nu poate să fie decât o părere, de aceeaş esenţă cu a mea sau cu a oricărui alt om de rând, cu mai multă pregătire ştiinţifică şi teologică la Stăpânia Voastră decât la mine, o recunosc bucuros; dar ea tot părere rămâne, şi nu lege. Iar între noi doi nu poate hotărî de­cât un judecător a cărui părerea să fie lege. Şi acesta nu poate fi decât Sfântul Sinod, după aşezarea so­bornicească a bisericii noastre drept credincioase. Iată de ce­ înalt Prea Sfinţite Stăpâne, nu pot fi următor sfaturi­lor cari mi-au fost transmise. Eu sfaturilor nu pot eruja de­cât atunci când mă conving, ori­cât de înalt şi respectat ar fi locul de unde ele pornesc. Sau, în bun creştin, eu mă supun judecătorului meu firesc. Dar cer, pentru aceasta, să se facă în aceata. Şi mă întreb: de ce, dacă eu sunt în adevăr un turburător aşa de pri­mejdios, — de ce, dacă acţiunea mea strică bisericei, nu s’au luat măsuri bisericesc legale pentru neu­tralizarea răului? Schimbările pro­duse, prin împrejurări, în biserica noastră au pus — din punct de ve­dere canonic şi dogmatic — în dis­­cuţiune însăş fiinţa legală şi struc­tura intimă a acestei biserici. In­­dueli au început să se strecoare în sufletul credincioşilor cu simţul răspunderii. Nu era normal şi in­dicat să se pună capăt acestei in­certitudini prin convocarea Sf. Si­nod? Parlamentul a votat, peste capul autorităţii dogmatice bisericeşti, o lege care — după însăş părerea unui luminat arhiereu de scaun — este anticanonică. Nu era cazul să se convoace Sf­ Sinod care să jude­ce situaţia? De ce, înalt Prea Sfinţite Părin­te, nu se convoacă Sfântul Sinod? Cine are interes la prelungirea a­­cestei situaţii, neclare în cel mai bun caz, şi cine se teme de judecata sfântului Sinod? Eu , nu. Căci eu declar că mă supun acestei jude­căţi, ori­care ar fi ea. Iată un drum precis de deslegare a greutăţilor. II indic deschis. Iar în aşteptarea cuvântului care libe­rează, rămân al înalt Prea Sfinţiei Voastre plecat şi supus duhovni­cesc fiu, Mae Ionescu Angajare Există nu unul, ci câteva ordine repetate ale ministerului de Răs­boiu, prin care se interzice formal fi­ expr­es comaundanţilor de unităţi de a obliga pe ofiţeri şi reangajaţi la diverse cotizaţii cari apasă în chip oneros asupra soldei — şi aşa destul de insuficientă. Şi cu toate acestea ordinele nu se respectă. Ni se comunică astfel că garnizoana Timişoara a obligat cu ordin în scris pe toţi ofiţerii să se cotizeze cu câte 160—300 tei pe luna, pentru un monument ce urmează a se ridica la... Sibiu. Noi înşine suntem în posesiunea unei asemenea «recomandaţii» din partea unui corp de trupă care are indiscreţia să fixeze mai dinainte cotizaţia lunară, nu numai pentru ofiţerii activi, — dar chiar şi pen­tru cei de rezervă. Chestiunea aceasta are două la­turi. Prima, mai puţin importantă priveşte aşa numita industrie a mo­numentelor de răsboiu. Fiecare co­mună, fiecare regiment ţine să-şi aibă neapărat monumentul său co­memorativ al răsboiului. Banii se adună, şi uneori se şi împart. Fapt­e ca sculptori mediocri, pietrari şi ipsosari au făcut averi din aceste monumente comemorative. De ce toată lumea trebue să construiască asemenea monumente nu ştie mi­nteni, dar se construesc totuş. A doua latură a chestiunii e însă mai importantă, pentru că priveşte foarte de aproape bugetul — aşa de sărăcăcios — al tuturor ofiţer­ior. Cel ce scrie aceste rânduri a fost pe vremuri salariat al ministerului de răsboiu. Aţi văzut vreo­dată un bu­letin ce însoţeşte soldat , pusă sus în cap suma ce se cuvine a fi pri­mită după lege, şi pe urmă încep reţinerile: cărţi pe cari nu le-ai co­mandat dar cari ţi se impun pentru că sunt scrise de cine ştie ce om de sus, — abonamente la reviste pe care nu le citeşti, contribuţii «bene­vole», înscrise din oficiu, «cărămizi», cotizaţii la un cazinou pe care nu-l frequentezi şi care uneori de abia de aci înainte se va înfiinţa, la care astăzi se adaugă cotizaţii pen­tru monumentul Crucii Roşii, pen­tru monumentul Artileriei, Infante­riei, Cavaleriei, al Diviziei, al Cor­pului, ş. a. m. d. Poate că unii dintre au­tori vor crede că exagerez. Să verifice. Cn cine are un prieten sau rudă ofiţer. Să-i ceară buletinul de soldă. — şi se va încredinţa. Şi totuş ordinele sunt formale. Ştiam că la armată era obiceiul ca ordinele să se execute. Dacă nu se face, e că sunt motive. Pe cari totuş­i, ministru nu le poate socoti vala­bile. De aceea am scris rândurile a­­cestea, ca un apel. O intervenţie ho­tărîtă de sus, şi răul se va curma. Nu se poate să nu se curme. încă odată avem încredere în omenia d-lui ministru de răsboiu. Pentru că e — la un buget așa de sărac — și o chestie de omenie. Skythes ---------—0X0---------­ «Gruparea încurcă lume­­a gene­ralului Averescu, de bine de rău, a rămas să-şi ducă mai departe spe­ranţele fără de-a doua zi şi marile sale disensiuni şi după congresul de zilele trecute, în care s’a reuşit prin ameninţări şi laşitate amânarea u­­nei lichidări complecte. Situaţia grupării Averescu, care ar putea înşela încă pe naivi, ne si­leşte, pentru lămurirea opiniei pu­blice — şi pentru latura tragi co­mica a situaţiei, care amusă, — să ne mai ocupăm odată de ea, cu atât mai mult cu cât suntem în prezenţa unor elemente noui, — adică s’au emis noui speranţe şi se aşteaptă al­te manifestări care să intereseze viaţa politică­ Gest­eralul Averescu aşteaptă o ofertă de colaborare la guvern Informaţ­ui din intimitatea ge­neralului Averescu arată că şeful grupării averescane, care înainte de congres oferise d-lui Vintilă Bră­tianu un concurs la guvernare, o colaborare la guvern la care şeful guvernului, — după cum am arătat la timp — nici n’a răspuns, aşteaptă acum o ofertă din partea d­lui Vin­tră Brătianu, Congresul de Duminecă, crede ge­neralul Averescu, « o manifestaţie care indică gruparea fostei aşa zisei partid al poporului nu numai ca... succesoare la guvern, dar înainte de toate, ca o colaboratoare firească a regimului actual. (Cu toată rezolu­ţia antiliberală a comitetului de direcţie, impusă generalului Ave­­rescu... Generalul Averescu găseşte anor­mal din partea d-lui Vintilă Brătia­nu» care a negociat în urma cererii Regenţei, o colaborare cu naţional­­ţărăniştii (şi-a eşuat) să nu... o­­fere colaborarea şi altor partide sau grupări, chit că şi acestea îl vor re­fuza, (ceea ce însă nu e cazul genera­lului Averescu), pentru a-şi îm­plini astfel un mandat al Regenţei- D-l V. Brătianu despre generalul Averescu Pentru a se vedea însă cât este de real «acordul» pe care pe şop­tite încearcă din nou să-l acrediteze agenţii generalului Averescu în o­­pinia publică, — un acord între d. Vintilă Brătianu-Regenţa şi gene­ralul Averescu (!?) — vom in­regi­stra o reflecţie a şefului guvernu­lui actual după întrevederea cu şe­ful grupării avereseane, — asupra acestuia.­­ GENERALUL AVERESCU A ÎNCEPUT SA MI PRODUCĂ O REPULSIE FIZICA. Este aceasta într’adevăr, o bază potrivită pentru un acord.­ ANCHETELE POLITICE Generalul Averescu așteaptă­, o ofertă de colaborare la guvern D. Vintilă Brătianu despre generalul Averescu 3 LEI AM FI PREA CRUZI In timp ce naţional-ţârăniştii au deslănţuit o serie de întruniri în care verbul violent de execuţie a unui regim găseşte simplu ecou in mulţimile ce vin nu să asculte ci mai mult să primească infuziuni de curaj, gruparea generalului Ave­rescu şi-a reales şeful care a ţinut un discurs partizanilor convinşi, entuziaşti, fiindcă nu avea ceva mai bun de făcut. S’ar putea spune că i sbitoarea deosebire dintre tonul energie, categoric, al naţional-ţă­­răn­iştilor şi expunerea moioc desp­lânată a generalului Averescu se datoreşte vârstei, dar oricât ar fi de înaintată vârsta bătrânului ge­neral, situaţia grupării sale e de aşa natură încât, o ridicare de ton ar răsuna destul de comic. De ac­eeia, şeful a recomandat ca «mem­brii devotaţi ai partidului să facă lumină informând masele din ţară, pentru a putea recâştiga simpatia lor», ba accentuând obiectivitatea, a recomandat, partizanilor să soco­tească drept exemplu pe naţional­­ţărănişti neosteniţi în propaganda electorală. Vă imaginaţi pe Gogu Văleanu pornind ca d. I. Mihalache să răs­colească mulţimile? Să fim serioşi 0 încercare a grupării d-lui general Averescu de «recâştigare» (deci recunoaşterea unei situaţii) a «sim­patiei maselor» este o încercare de o aşa de îndelungă durată, de o aşa problematică posibilitate de is­bândă, încât partizanii vor porni fiecare cu o discretă colindă, în căutarea unui plasament. Nu toţi fireşte, fiindcă nu toţi vor îi accep­taţi. Cine să primească broscoiul tăvălit în funingene Bérlésen? Ce să facă din acest personal a cărei gură — vagin de bivoliţă — nu poate articula o frază acceptabilă ? Trar pe rotundul cretin Goguleţ Văleanu—alambic de fecale (proce­deu primitiv pentru prepararea amoniacului , al cărui aspect ar putea salva de la faliment un eiic ambulant, cine l-a­r primi ? Dar sunt ceilalţi care au o valoare personală ce nu este în funcţie de osciraţiile de naufragiu ale partidului, sunt ceilalţi ce nu se pot rest­­ur­na la «o acţiune de refa­cere a popularităţii pierdute, ac­ţiune pe care o concepe cu atâta calm generalul Averescu. Dacă n’ar exista popularitatea organizată, încadrată aproape militareşte, a na­­ţional-ţărăniştilor care de fapt de­ţin ritmul vieţii politice româneşti, atunci îndemnul de «recâştigare­ a simpatiilor» ar avea o justificare. Dar acum când pulsaţia vieţii ro­mâneşti a fost confiscată de naţio­nal-ţărănişti, când un partid solid stăpân pe toate forţele economice ale ţării având şi guvernul, se cla­tină în faţa ofensivei naţional-ţă­­răniştilor şi le oferă transacţia co­laborării, ce poate să facă grupa­rea generalului Averescu? Dar exact în momentul când şe­ful grupării puitorului recomandă o acţiune de luminare a maselor asu­pra forţei morale şi politice pe care o reprezintă, s’a produs demisia d-lui Doremidont Popovici. In sine personajul nu înseamnă nimic şi demisia nu înseamnă o pierdere, cel mult pentru naţional-ţărănişti dacă­­ vor accepta în rândurile lor prea numeroase pentru a mai avea nevoe de înmulţirea numărului, dar demisia lui Doremitasul Popo­­vici conţine câteva grave acuzaţii. Nu are Coremidentul autoritate morală? De acord, dar are autorita­tea complicităţii, mărturia grea a tovarăşului. Cităm: «Astăzi domnule preşedinte sunt în stare a vă face o dureroasă măr­turisire; intimul D-voastră d. Petre Papacostea a împiedicat arestarea celor vinovaţi pentru fraudele, să­vârşite la Fondul bisericesc şi Ban­ca regională a Bucovinei, comuni­când telefonic procurorului gene­ral al Curţii de Apel din Cernăuţi, că este expresa D-voastră dorinţă de a clasa chestiunea şi de a renun­ţa la ideea arestării vinovaţilor. Probabil că această intervenţie a d lui Papacostea s’a făcut pentru aceleaşi motive bine­cuvântate, pen­­tru care d-sa şi-a permis să-mi pu­nă în vedere anumite beneficii ma­teriale în schimbul renunţării cam­paniei pe chestia Fondului biseri­cesc». Recitiţi aceste destăinuiri — un procuror general la discreţia unui telefon, în Franţa a provocat fai­­moasa afacere Pochette — ca să pu­teţi măsura de unde pornesc da­­rurile descompunerii morale a ţă­rii. Şi nu vor rămâne aceste destăi­nuiri fără urm­are, şi nu trebue îngăduită complicitatea tăcerii din partea guvernului care este sesizat de existenţa unor fraude săvârşite la Fondul Bisericesc şi Banca re­gională a Bucovinei şi de accepta­rea unui ordin telefonic de a clasa chestiunea de către procurorul ge­neral al Curţii de Apel din Cer­năuţi. Ministrul de justiţie nu-şi poate însuşi tactica tăcerii. Cum nici Doremidentul bucovi­nean nu este uşă de biserică, foş­tii lui comparşi îi vor deveni.El — poate — mici indelicateţi penale şi în faţa noastră se va desbate proce­sul moral al averescanismului. D. general Averescu declară to­tuşi seuin­d în mod normal, partidul nostru va fi chemat să-şi asume răspunderea guvernării, ca un par­td cu experienţă şi maturitate po­litică recunoscută». Mărturisim ad­miraţia noastră pentru acest eroic optimism menit să dea unei agonii iluminarea unei speranţe absurde. Dar generalul uită că Ion I. C. Brătianu a murit, iar în locul Rege­lui este o regenţă ce nu-şi poate permite luxul anei violentări a ţării. Şi naţional-ţărănişti­ sunt stă­pâni politiceşte pe ţară. Am fi prea cruzi dacă am turbu­ra consolatorul optimism ce uşu­rează finalul grupării generalului Averescu. Pamfil Şeicaru Revedem toate încercările mo­dernismului în limbă românească (suntem siliţi să întrebuinţăm cu­vântul astfel fiindcă nu recunoaş­tem curentului la noi, cu exce­pţia celor patru nume citate în foileto­nul trecut, nu aderenţe spirituale autohtone, dar nici orientări pro­prii nefalsificate de proză şi împru­mut). Ne amintim o întreagă Lite­ratură adulmecând scandalul ca­­ un unic suport proză înoită cu ver­be de ruşine pentru epatarea tutu­ror vinuţilor şi cumpătărilor, poe­zie chinuită pe şease limbi şi pe o complectă lipsă de talent şi orto­grafie, manifeste cu prevestiri de cataclism universal lipite domestic fie geamurile lupturilor. Ne înve­seleşte amintirea unor expoziţii naugurate în întuneric şi jazz, a unor conferinţe citite la lumina u­­nor lumânări de complot sau cunun­­­ie şi a unor reviste cu violenţe de exp­ozie cosmică. Pe atunci le acceptam cu îngă­duinţă, cu simpatie chiar, fiindcă ghiciam, dincolo de naivitatea şi­mportanţa afişată a tuturor ştren­­-tări­ n­or, o gimnastică numai, pre­vestind o artă. Cititori, deparazi­­aţi-vă creerii, fusese strigătul, ■are ne amuza pentru vioiciunea feţitor mânuind praştia cu mâini oribile de soldaţi ai unei «cauze». Aplaudam antrenaţi cruciada şi aşteptam peste acest divertisment inedit, adevărul experienţelor sin­cere şi insfarşit interiorizate. Dar n’a fost. Căci sportul tenta. Avea uşurinţi, la care e greu să renunţi pentru o muncă adâncită cu stă­ruinţă şi fără succese imediate. Temperamentele îşi câştigaseră drumul lesne al improvizaţiei şi se opriau aici suficiente. Unde sfâr­­şia excrocheria şi unda începea ar­ta? Toţi, care din lipsă de daruri convertiau spiritul nou şi tânăr în xpresie nesinceră şi uşoară, n’au înţeles că chiar în cea mai deplină inepţie limitele dintre înşe­­ciune şi adevăr se păstrează luminos. Şi au stăruit ştrengăreşte provocând —în locul acelei pe dn­pt aşteptate a­erisiri — o confuzie necesară lor. As­tăzi, când un fapt divers ne amin­t­eşte atâtea eforturi ratate şi când reiităm o preţuire a tuturor în­cercărilor moderniste de până a­­cum, toate pozele şi atitudinile îşi arată, în uitare complectă, trista lor inutilitate. Şi pentru că făgă­duiam­ o scurtă trecere în vedere­a unor socoteli încheiate, ne grăbim să ştergem în câteva cuvinte zarva de revoluţie sau numai de chef a ■■■■■ câtorva «curente» şi «direcţii» pen­tru a ne păstra bucuria singure­lor realizări valabile. Cităm din a­­cele don quichoteşti apariţii de a­­renă spaniolă ale unor reviste (Punct. 75 H.. P. Integral) numele de seamă ai® răsvrătiţilor. Harte Voronca, Mihail Cosma, Victor Brauner, Stephane Roll. Cariere hazlii cu trei trepte egale ducând spre terasa largă a unei celebri­tăţi europene — fiindcă necontrole­­bilă: mediocritate, pastişa, revoltă Nici un soiu de învecinare cu arta nu îi scuză şi nici măcar o strădu­inţă chinuită şi sinceră a unei cău­tări, tăiată în sânge şi în suflet, i ştrengărie în culoare, în poezie şi în invenţie. Cochetărie, care—chiar atunci când, conştientă de diletan­tismul său, nu caută altceva decât înfăţişarea unei inteligenţe, — iz­buteşte, vulgar şi ieftin, o deşteptă­­ciune. Desigur nici această pomeni­re nu li s’ar fi cuvenit acelor di­­mii­iri sterpe, dacă nu ar fi trebuit să le recunoaşetm o singură urmă Au. compromis adevărul unor ex­perienţe posibile în deplină since­ritate şi au autentic adevăr spiri­tual. Au creat confuzii şi au făcut ignorată — falsificând-o pe măsura lor — linia tremurată şi sfântă, pentrucă porţia din tinereţea unui Vino nou, a unei sensibilităţi. Di­letanţi n’au înţeles-o. Peseuri au paricaturizat-o Proşti, au confun­­dat-o. Păcate, care nu ar fi fost niciodată primejdii, dacă drumurile proprii modernismului ar fi fost clar ştiute. Dar ele trebuiau să se deschidă cu preţul unor dibuiri şi ale unor greşeli răscumpărate doar de sinceritate. In nelămuririle cli­pei, orice eşec gratuit lovia drept şi speria turmentarea­ Numai în chi­pul acesta înţe­legem, de ce singura grupare, muncită de dorul unei de­finiri de sine — aceea de la Contim­­poranu! — nu a putut stărui totuşi în cunoaşterea sa neuşurată de concesii. Pe încetul confuzia tem­peramentelor s’a impus şi toate po­ziţiile au fost câştigate .E un fel de a vorbi Căci clipa aceea însem­na sigur falimentul. Existenta cu­(Cititi continuul ca in pag. 2-a). Joi B Decembrie 1927 -“l*l“*‘l “ ~ r 1 |||---M ..........0 Mmn Mii mi.­­. In broşura «Pro domo» (Extras din Analele Dobrogei, VIII, 1927), d. C. Brătescu încearcă a-mi da o dojană iHintru «îndreptarea», apă­rută în lucrarea mea «Studii asupra litoralului Sabia-Ecrene» (Mem. A­­cademiei Rom. 1927). Faptul că d. B. a tipărit şi a răspândit acele atri­bute şi reproşuri contra mea, îmi impune publicarea apărării de faţă, care — dacă d. C. B. n’ar fi devenit personal, — prin răspunsul d-lui prof. G. Yâlsan nici n’ar fi fost ne­cesară. Intr’o clarificare obiectivă, lau­dele şi ofensele n’au ce căuta. Tot aşa în «Pro domo», unde cuvintele de laudă, abstrăgând de faptul că erau inutile şi superflue, dispar şi devin nul© faţă de cele jignitoare Chiar un singur cuvânt răuvoitor are importanţă preponderantă şi este deciziv faţă de alineate întregi favorabile. D. B. nu s’a mulţumit însă cu pu­blicarea acelei broşuri, vădit ofen­satoare la adresa mea, ei, ulterior, m’a căutat personal, o vizită inutilă şi rău venită, din cauza modului, cum d- B. şi-a permis să vorbească cu mine. Numai faptul că la a­ceastă discuţi© n’au asistat martori, mă face şi sileşte, să nu amintesc în acest răspuns anumite chestiuni, pe care le-a atins d. B. Ce priveşte chestiunea priorităţii. «Punerea la punct» a d-lui Vâlsan (Acest ziar, 22 şi 24 Nov. o.) este a­­tât de completă, încât ar fi inutil să mai insist asupra reproşului pe care mi l-a făcut d. O. B. N’am căutat să satisfac suscepti­bilitatea nimănui, ci am îndreptat o eroare de a mea în citarea de au­tori. N’a fost nimic personal când, prin «îndreptarea» publicată, mam justificat, — şi trebuiam să fac a­­ceasta, — de ce acele rezultate ştiin­ţifice le­ am atribuit în 1924 unui autor, iar în 1927 altuia­ Când însă cineva îndrăzneşte să­­mi spună că eu numai de aceea aş fi scris «Îndreptarea», ca d. G. Vâlsan, — căruia printr’o penibilă întâia olar© Academia i-a dat spre consul­tare manuscrisul, — să-mi facă un raport favorabil: o asemenea afir­maţie sau bănuială este o adevărată josnicie. Cum puteam eu să prevăd, că lucrarea mea ştiinţifică va ajunn­ge în mâna unui membru al Acade­miei din secţia literară? Când am aflat, că manuscrisul fusese la­­ Vâlsan, am rămas consternat în­tr’adevăir şi dacă n’ar fi fost prea târziu şi raportul deja înaintat Aca­demiei, desigur că mi aş fi retras lucrarea, cu atât mai mult, încât a­veam­ ocazie destulă pentru publi­carea studiului într’altă parte, chiar in străinătate. In broşura «Pro domo», d. B„ fă­când aluzie la studiul meu asupra litoralului, spune că «a trecut tim­pul enciclopediştilor», amintind şi de «primejdia de a cădea în superfi­cialitate». Ironie inutilă, cu atât mai mult încât în prefaţa lucrării mele modeste, dată fără pretenţii, am caracterizat-o ca «informaţiuni pre­alabile pentru cercetări viitoare, de­tailate şi specializate». Pentru ce a­tunci această abatere a d-lui B- de la chestia priorităţii ştiinţifice . Fact­­impresia unei încercări de răsbu­nare sau intimidare (?), — cu prea puiţină obiectivitate, mai ales însă fără motive, la tot cazul fără suc­ces Mai mult încă. In «Pro domo»,­­ Brătescu vorbeşte despre «stângăcii de stil», «stângace interveni­re» şi «gestul şi mai stângaci al d lui Lep şi». Cum se împacă că, în una şi a­ceeaş scriere, d. Brătescu cere, «să nu se păcătuiască faţă de suscepti­bilitatea fireasca» a d-lui, apoi de­cretează «stângăcii» la alţii ? Prin ce d. Brătescu se crede chemat sau îndreptăţit să mă dojenească ca pe un elev de al lui? Probabil tot pe baza de Dr. I. LEPSI consideraţiuntil că dânsul e profe­sor universitar, iar eu numai profe­sor secundar, cum în mod solemn mi-a atras atenţia, când m’a vizitat. să nu-şi facă iluzii d. B. Respect ie­rarhia culturală, deci şi pe profe­sorii universitari şi mă aplec înain­tea superiorităţii ştiinţifice. Felul însă cum a scris despre mine şi cum m­i-a vorbit d. Brătescu, apoi activi­tatea dânsului de pân­’acum, mă tace, să NU i recunosc superiorita­tea culturală, ştiinţifică, deci nici nu-i recunosc dreptul de a judeca a­­supra mea. Cred că aici nu este lo­cul să-i mai specific motivele, doar le cunoaşte destul de bine, după cum le vor înţelege şi alţii. Regret numai câ această aserţiune a mea pare (în aparenţă) lipsită de modestie. Era însă necesar să-l lă­muresc pe d. B. asupra părerii mele, căci altfel ar fi crezut, poate, că din motive, de respect sau altele mă supun judecăţii dânsului. Mai bine să mă judece alţii, mai chemaţi. Pă­rerea omului care nu arată obiecti­(C­itiţi continuarea în pag. 11­a) xox—— Fiscalitatea d-lui Vintilă Brătia­nu ia proporţiile unei calamităţi publice. Ştirile cari vin din Ardeal sunt grave. Agenţii ministerului de fi­nanţe vând forţat averea din bătă­tura oamenilor pentru achitarea dă­rilor întârziate. Nu se acordă pă­suiri. Ordine sunt date ca severita­tea cea mai strictă să fie exercita­te. In acelaş timp gazelele aduc şti­rile despre multiplele pungăşii ad­ministrative, descoperite la Bucu­reşti şi aiurea şi în privinţa căro­ra rigurozitatea celor în drept este mult mai potol­ă. Dar ministrul de finanţe în fu­­ria-i impozabilă asupra unei ţări pe care politica sa a dus-o la râ­nd nu trece peste omenie, dar şi pe­0 legi. Astfel într'o circulară dată pe la mijlocul lunei trecute şi intitu­lată «instrucţiuni m iscălite de mi­nistrul de finanţe însuşi, se poate citi textual următorul aliniat: «Ele (declaraţiile individuale pen­tru proprietăţile clădite urbane în vederea noului recensământ) se dau ch­iar pentru imobilele care se bu­cură de scutire, in vedere ca aceste venituri vor fi cuprinse IN VENI­TUL GLOBAL AL CONTRIBUA­BILILOR». Or, clădirile noui sunt scutita după lege pe o perioadă de timp de impozitul global. Legea unificării contribuțiilor directe pin art. 60 al. a. spune că intră în vendtul glo­bal impozabil numai veniturile ne­te constatate în vederea impunerei la impozitele elementare, așa cum ele s-au determinat pentru acele im­pozite. Deci nu intră şi veniturile clădirilor noui, care sunt scutite. In mod ilegal au fost impuse la global acele venituri, şi asupra a­cestui abuz a revenit însuşi minis­trul de finanţe anul acesta, dispu­nând scutirea. Atunci cum ordonă acum reintra­rea în ilegalitate? Şi cum este posibil ca un minis­tru să îndrăznească a modifica o lege, să transgreseze în chip cate­goric dispoziţiile ei printr’o simplă circulară? Iată exemplul dezordinei şi anar­­hiei de sus în forma cea mai pri­mejdioasă. D. Vintilă Brătianu este actual­mente şi preşedinte de consiliu. II aşteptăm să facă iarăşi decla­raţii în Cameră asupra respectului legalităţii. Quidam

Next