Cuventul, iulie 1928 (Anul 4, nr. 1145-1175)
1928-07-24 / nr. 1168
ANUL al IV-lea. No. bB8. REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA BUCUREŞTI. Str. SĂRINDAR No. 4. BUCUREŞTI I 378/10 ADMINISTRŢIA TELEFON I I 378/ 9 redCŢIA Director politic« t TITUS ENACOVIC Director i C. GONÖOPOL. Publicitatea ziarului concesionată exclusiv SOCIETĂŢII GENERALE de PUBLICITATE CAROL SCHULDER si S. BERGER Str. Eug. Carada (fost Karagheorgheviei 9), telefon 30/S4. Dacă trăia l. Drotiana de NAE IONESCU *po— ym * «Dacă trăia Ion Brătianu, alta ar fi fost situaţia. Fostul şef al liberalilor era un om cu demnitate şi cu obraz. Nu s’ar fi cramponat de putere cu orice preţ. Un insucces ca cel pe care l-a înregistrat actualul prim-ministru ar fi dus de mult — înainte chiar ca el să ia formedefinitive — la o criză de guvern. Ion Brătianu era un om tare. îşi permitea deci luxul să nu se încăpăţâneze. Mai ales, nu ar fi îngăduit lui Vintilă — dintr’un elementar simţ de demnitate a partidului *— să facă aşa de ruşinoase concesiuni... pentru adoptarea programului economic al adversarilor.» Se poate! Ion Brătianu a dovedit, în adevăr, în unele împrejurări, că era capabil de asemenea atitudini şi asemenea acţiuni. Este deci probabil că masivitatea personalităţii lui nu ar fi putut să consimtă la o aşa de mizeră situaţie. Dar însemnează asta că va trebui să începem a regreta ora lui Ion Brătianu! Iată o părere cu care nu putem fi de acord. Desigur situaţia unei ţări bogate şi muncitoare, purtate pe la uşile tuturor bancherilor în căutarea unui împrumut, umilite şi înfruntate, pentru ca până la urmă un consorţiu să consimtă a ne făgădui cava binevoi să ne jupoaie... în viitor, tut nu e de invidiat. Desigur, un pic de demnitate şi de siguranţă de sine ne-ar fi putut evita asemenea ruşini. Dar de asta e vorba! : Nu vom contesta că bnind renume al unei ţări trebue preţuit şi apărat Că este o mare înfrângere pentru noi chipul în care au fost purtate tratativele financiare. Că este grav — şi pentru economia noastră publică — insuccesul actual al guvernului ,Vintilă Brătianu. Credem însă că ACEST INSUCCES NU TREBUIA EVITAT, dacă graţie lui se va ajunge la o schimbare fundamentală în ordinea vieţii publice. Să regretăm absenţa lui Ion Brătianu, pentru că el ne-ar fi cruţat această umilinţă! Eroare! Pentru că în schimb nu ar fi cruţat Viaţa publică de prezenţa lui. Nu este vorba a încerca să micşorăm postum puternica personalitate a fostului prim ministru. Recunoaşterea marilor lui dimensiuni a fost pentru noi întotdeauna o Îndatorire de conştiinţă. La moarte i s’au scris aci dreaptă şi omenească apreciere, chiar dacă nu a lipsit fi 1.01& aspră. E însă tot aşa de adevărat că Ion Brătianu a comprimat viaţa noastră publică. Nu a fost lipsit de proporţii şi de putere, dar era un autoritar şi un egocentric. VOIA SA FACA ISTORIA. De aceea NU A ŞTIUT NICIODATA SA SERVEASCĂ. Ţara însăş, pe care a iubit-o cu patima rece şi aspră a stăpânului, şi-a slujit-o nu după nevoile ei istorice şi organice, ci după necesităţile LUI spirituale, în măsura în care ea putea fi instrument de realizare pentru forţele lui lăuntrice. Iar când a murit el, ţara a rămas reculegându-se, luând cunoştinţă de ea însăşi, încercând să-şi desmorţească funcţiuni de mult închircite prin neîntrebuinţare. De un an de zile aproape, asistăm la acest proces penibil în care o ţară şi o rasă se străduesc să se regăsească. Ai nerăbdarea noastră faţă de «neputinţa opoziţiei», fără să ne gândim un singur moment că succesul opoziţiei trebue să echivaleze cu o radnreală schimbare de sistem, şi uitând în chip statornic că tocmai acţiunii ei tenace şi străbătue de un larg suflu isoric se datoreşte însuş declinul — evident pentru oricine — din ultimele luni ale lui Ion Brătianu ! «Dacă ar mai fi trăit, Ion Brătianu.» A, nu! Dacă ar mai fi trăit Ion Brătianu, ar fi întârziat încă procesul de desmorţire a acestei naţii, şi de chemare la viaţă a energiilor ei vii, aşa de minunat servite în această dureroasă perioadă de tranziţie, de temperamentul DE SLUJITOR AL NAŢIEI SALE a lui Iuliu Maniu, OMUL CARE NU VREA PENTRU EL NIMIC. Am pierdut timp, prestigiu şi energie prin tratativele d-lui Vintilă Brătianu! Nu se putea altfel. Căci trata vechea ţară liberală, paralizată de obsesia lui Ion Brătianu. Dar paguba nu e prea mare. Căci din acest greu impas se ridică ţara cea nouă. ...Numai dacă la această cotitură a istoriei deţinătorii formali ai destinelor noastre vor avea înţelegerea largă şi luminoasă a situaţiei, pentru a cruţa unui neam necăjit frământări inutile şi dureroasa încleştare a luptei zadarnice. Manualele mai vechi ştiau un lucru sigur : că Tirso de Molina, prin al său Burlador de Sevilla Y Convidado de Piedra (1630), e creatorul tipului dramatic al lui Don Juan. Studiul lui Farinelli (Don Giovanni, 1896) răsturna, însă, datele tradiţiei. Iar Baist (în al doilea volum din Grundriss, al lui Gröber), negă lui Tirso faternitatea dramei El Burlador. Dar, amănuntele originei nu ne interesează aici. Legenda lui Don Juan — purtată de ambiţii scriitoriceşti sau devaţiune sentimentală— a neliniştit fantezii. Dela Moliére la Torrilla, dela Byron la Papini, delaShadwell la Barbey d’Aurévilly, de la Barrés la cutare bard român — ,câţi nu şi-au spus cuvântul şi nu işi-au publicat glossa î Interpretări, ’afioncepţiile» lui Don Juan s’au multiplicat până la saţietate. Paginele acestea trebuiau să înceapă cu o iscodire : care Don Juan ! din care carte ? Pentru că, să ne înţelegem , nu putem vorbi decât despre cărţi. Grotescul existenţii reale a unui Don Juan e — sper — evident. Don Juan e unul din rarile personagii cari nu se pot întrupa. O contradicţie organică l’ar ucide ; şi se va înţelege îndată pentru ce. Soarta marilor personagii... Fiecare a încercat să promoveze prin sufletul lui Don Juan o experienţă personală, o nostalgie, o meditaţie, cu stânjenitor suport sexual. Fiecare s’a simţit dator să demonstreze că singur «a înţeles» pe Don Juan. Ca un adevărat personagiu — el renaşte în fiecare fantezie, asimilează , elementele de experienţă cotidiană, vorbeşte limba veacurilor şi pledează doleanţele zecilor de conştiinţe nemulţumite în dragoste. Noi suportăm orice metamorfoză şi orice nouă ediţie cu comentarii a acestui biet Don Juan Teneris, halucinant imbecil în Sevilla şi proteic personagiu în literatură. Aţi observat că Don Juan trăieşte şi seduce prin ce are el mai puţin specific, prin ceia ce îi împrumută fantezia sau meditaţia autorului ! De fapt, noi nu cunoaştem — ca personagiu — pe autenticul Don Juan, pe seducătorul infam şi saltimbancul balcoanelor sentimentale. Cine e Don Juan ! Dacă îmi vorbiţi de un tenor frumos şi cutezant, iubitor de virginităţi şi de adultere — nu-l recunosc. Aşadar — nu dragostea acţionată sincer genital e quiditatea, esenţa lui Don Juan din literatură. Ci contribuţia spirituală a autorilor. Contribuţie ce sfârşeşte prin a contrazice elementul primar al personagiului, pur sexual. Un adevărat şi elementar Don Juan nu poate fi decât anonim. El nu are concepţii asupra femeiei, asupra dragostei, fericirii, existenţii. i i iii I iiWMfíiii*W ii iráHwn#i^iWlir<i«lWifrfr Deaceia — memoria lui nu se transmite. Carnea nu are memorie, ci numai duhul. Așa dar orice adaos spiritual, orice nuanță de sentimental scepticism, de nostalgică sete după absolut — e sfârșietor de contradictorie. Un Don Juan întrupat — s’ar sinucide după câteva experienţe erotice. Dacă într’adevăr autorii noştrii au dreptate acordând personagiului o nelinişte interioară — neliniştea l’ar sili să-şi schimbe orientarea după cea dintâi posesiune. Un suflet nu poate căuta absolutul în carne, în valorile cărnii. Aceasta e încă una din confuziile justificate şi răspândite de diletanţii spiritualităţii. Să acceptăm, ipotetic, un suflet în viscerele amarnic răscolite ale lui Don Juan. După cea dintâi dragoste — el n’ar mai fi un Don Juan, nu ar mai pofti alte trupuri şi alte virginităţi. Ar fi ca toţi ceilalţi oameni purtători de suflete. Dragostea e trăirea absolutuluişi absolutul nuse trăieşte decât o singură dată, şi nu se trăieşte fragment cu fragment. Dar dacă Don Juan nu poate să iubească? Am cetit şi tâlcul acesta (Papini). Dar e obscur. Cum nu poate să iubească ? Cu duhul. Atunci nu caută uitarea în carne, ci în renunţare. Cu trupul î Povestea ne şopteşte contrariul. Un Don Juan căutând neodihnit o fărâmă de dragoste — prin mijlocirea câtorva duzini de trupuri — e absurd. Cel care caută să reflecteze asupra acestei căutări — e lucid. Don Juan trebuie să fie perfect inconştient. Autorii fac gafe adăogându-i condirivi sans spirituale. Numai un inconştient se dă tot. Femeile iubesc — în viaţă — pe acel superb inconştient care nu mai păstrează nimic pentru sine, neavând ce păstra. Atributele adevăratului mascul sunt libertatea şi conştiinţa. Iar acestea nu se dau decât o singură dată. Aţi observat câte declaraţii de dragoste face un seducător profesionist ? Ii lipsesc două funcţiuni : jena şi memoria. Ştiţi de ce iubesc femeile pe seducători ? Pentru că îi pot uita. Fiecare femeie are cel puţin o nemulţumire sexuală- o nostalgie sentimentală, o rezervă de stupiditate şi un dor de aventuri. Seducătorul profesionist e beneficiarul permanent al acestor situaţii dăruitoare de copioase voluptăţi Are o singură armă : timpul. La început, Don Juan a fost un tânăr care nu avea ce face. Nici încat nu se plictisea. (Plictiseala presupune conştiinţă). A avut tot timpul liber. Aceasta e o primejdie. Timpul liber şi deşart de preocupări reîntoarce pe om la funcţiunile primitive. Pe Don Juan l-a închinat copulaţiei. Femeile recompensează prompt şi sincer numai pe acei cari îşi închină viaţa pentru a le ţine de urât. Se vorbeşte despre însuşirile necesare unui seducător (să-i mai spunem Don Juan!...): încredere în sine, frumuseţe, duh, etc. E o neînţelegere la mijloc. Câteva din acestea sunt atribuite de ale virilităţii. Don Juan, însă, e un mascul ratat. Dacă îi mai rămân anumite potenţe de suflet viril, fiţi sigur că nu lor îşi datoreşte alegerea profesiunii. Există o singură moarte. Tot aşa, nu există decât o singură dragoste. Seducătorul practică femeia au ■sta dragostea. Cei cari îşi ratează sexul, sunt folosiţi la amuzarea sexului opus. O femeie care refuză să fie mamă (sensul feminităţii , mamă, în înţelesul Goethian) — ajunge prostituată, deşi nu întotdeauna profesionistă. Un mascul care nu-şi găseşte sens existenţii (aşadar, posibilităţi de creiere, de autoafirmare) şi rod libertăţii — ajunge seducător. Există întotdeauna un impresionant coeficient de femei disponibile şi accesibile. De multe ori, ele au ajuns astfel datorită tovarăşilor oficiali de viaţă. Un ratat se înlocuieşte mult mai simplu printr’un alt ratat. : / : * Să ne reîntoarcem la Don Juan ca personagiu, om din cărţi, justificat numai de cărţi, în virtutea necuprinsei licenţe poetice şi folosofice. S’a înţeles de ce sensurile acordate de autori cu nemărturisite prezumţii asupra capacităţii lor de intuire a sufletului masculin — sunt false, chiar absurde. Viciul e profund ; e o contradicţia in terminis. Un sedu(Citiţi continuarea în vacina H al Oameni din car fi DON JUAN de MIRCEA ELIADE -------ooxxxoo-------[t t ni irn Violenţele incompetente ridicate în jurul concordatului cu Roma, ameninţă să turbure din nou atmosfera vieţii noastre publice, şi aşa destul de încărcată. Pentru că problema devine din nou de actualitate. Ea e pusă la ordinea zilei printr’un fapt concret, moartea episcopului catolic din Satu-Mare. Şi anume, iată pricina: se ştie că prin concordat s’au redus numărul episcopiilor catolice. Următor acestei hotărâri episcopia din Oradea trebuia contopită cu cea din Satu- Mare. Acum că prelatul conducător din Satul Mare a trecut la cele vecinice, ar urma ca contopirea indicată în concordat să se facă, şi anume prin aceea că actualul episcop al Orăzii ar trece în aceiaşi calitate la Satul Mare, scaun al diocesei contopite. Se întâmplă însă că concordatul, iscălit în bună lege de cei în drept, nu e încă ratificat. Ratificarea lui fusese — precum iarâș se știe, amânată până după votarea legii cultelor minoritare. Legea s'a votat însă, iar despre ratificare nici vorbă. Acum vaticanul profită de împrejurări. El întreabă ce are de făcut. Căci dacă concordatul ar fi intrat în vigoare, chestiunea era simplă. Cum însă asta nu s’a întâmplat, Roma nu înţelege să renunţe la un episcopat aplicând înainte de ratificare concordatul. De aceea face presiuni. Evident, presa maghiară a prins prilejul, şi agită. Ni se spune de pildă că la Vatican se consideră soluţia denunţării concordatului. Să nu exagerăm. Cancelaria papală se va feri să facă acest pas, care nu ar fi, desigur, în beneficiul nostru, dar mai ales nu va fi în al ei. De bună seamă, întârzierea ratificării nu e plăcută. Nu e plăcută nici pentru noi, care dacă am pus o iscălitură trebue să o şi respectăm. Că vor fi interese de partid cari intervin. Se poate. Dar nu se pot subordona convenţiile internaţionale intereselor de partid. Dacă nu o ştie d. Vintilă Brătianu, o ştie cel puţin d. Lapedatu. Prin urmare ministerul cultelor ar trebui să se îngrijească de ratificarea concordatului. Altfel e în vină. Dar pe de altă parte Vaticanul e dator să evite crearea unei atmosfere cominatorii. Pentru că asta indispune și... s’ar putea să nu ne impresionăm. N. I. Acum două săptămâni, în faţa neputinţei de-a încheia împrumutul şi a face stabilizarea, d. Vintilă se pretinde, fusese convins prin stăruinţele concentrate de pretutindeni asupra d-sale, să nu mai încerce vreo formulă dilatorie. Dar ori perspectiva nu era nici ea prea surâzătoare tuturor factorilor din jurul d-lui Vintilă Brătianu; ori termenul ei nu convenea d-lui Iuliu Maniu; fapt este că «amânarea proectelor guvernului pentru toamnă» și continuarea «campaniei de răsturnare, a triumfat în ultimul moment, asupra formulei unui «guvern neutru». Ce-a fost «guvernul neutru» D. Vintilă Brătianu şi alături de d-sa alţi miniştri, iar deasupra alţi factori cari au răspunderea a ceea ce este şi a ceea ce va fi — în dorinţa unei armonizări a intereselor permanente ale ţării cu interesele momentane ale celor două mari partide de guvernământ, partidul liberal şi naţional-ţărănesc, găsiseră preferabil sbuciumului fără eşire decât cu frământări păgubitoare al luptei dintre guvern şi opoziţie, liniştirea spiritelor chiar printr’o «împăcare strâmbă». Pentru că la menţinerea guvernului Vintilă Brătianu, d. Iuliu Maniu ca şef al opoziţiei răspunde «nu va fi linişte în Ţară»; şi pentru că la chemarea d-lui Iuliu Maniu la cârmă, partidul liberal se opune ca actual deţinător al guvernului pe baza unui mandat, provizoriu, dar încă neîndeplinit şi, — după el, — realizabil, dar într’un timp de a cărui prelungire campania naţional-ţărănistă este în parte responsabilă, i se suggerase şi d-lui Vintilă Brătianu şi d-lui Iuliu Maniu o soluţie de mijloc: GUVERN NEUTRU, PREZIDAT DE CEL MAI ÎNALT MAGISTRAT şi compus ori din delegaţi ai celor două partide, ori din persoane neutre desemnate de acord, şi cu preşedinţii de tribunale cu prefecţi de judeţe, pe timpul alegerilor generale. Formula e menţinută pentru orice eventualitate? Nu avem toate elementele pentru a aprecia de ce şi din vina cui a eşuat această formulă: dacă guvernul d-lui Vintilă Brătianu, sau dacă partidul d-lui Iuliu Maniu, — sau dacă elemente externe şi guvernului şi opoziţiei—au determinat menţinerea statului-quo. Cercuri politice serioase cred însă a şti că, dacă o destindere nu survine în raporturile dintre partidul liberal şi naţional-ţărănesc, factorul constituţional, la momentul oportun, va impune formula unui «guvern neutru de alegeri», poate chiar aceeaşi pe care am arătat-o mai sus şi care acum două săptămâni a fost mai aproape de realizare decât s’ar putea crede, după atitudinea de astăzi a guvernului Vintilă Brătianu şi a opoziţiei condusă de d. Iuliu Maniu. VCT. ANCHETE POLITICE O formală se găsise acum două săptămâni ...Şi e ţinută pentru orice eventualitate? Stătue svonul intrărei d-lui Victor Antonescu în guvern, spre a suplini ca titular la finanţe pe d. Vintilă Brătianu şi în timpul curei acestuia la Regat şi în urmă. Cum la toamnă se vor relua convorbirile cu bancheri străini pentru «definitivarea» împrumutului şi stabilizărei, d. Victor Antonescu, mereu în miezul acestor negocieri laborioase, ar fi cel mai indicat să le continue cu autoritatea de ministru. La această eventualitate pare a se fi resemnat și conducătorul de fapt al partidului, d. I. G. Duca, ministrul de interne, căruia în mare parte i se datorește că Tancred nu mai este ministru şi care mai în contact decât şeful nominal şi cu contingentele politice generale şi cu psihologia partidului nu părea bucuros de o atare numire. Desigur, preşedintele consiliului este autorizat să se desărcineze de un portofoliu, pe care, pentru binele ţărei, n’ar fi trebuit să ’l aibă niciodată. Şi este un privilegiu al şefului de guvern să-şi desemneze colaboratori, mai ales fiind vorba în fapt de un simplu «delegat», care, din nefericire, să continue în toate cele pe urmele şi după ordinile predecesorului. Din punct de vedere politic schimbările într’un guvern de partid privesc gospodăria internă a partidului, resursele lui în oameni şi persficacitatea şefului în alegerea lor. Judecând după compoziţia actuala a ministrului Vintilă Brătianu ai trage conclusie destul de puţin favorabile «rezervei», de care ar dispune ex-«marele partid». In cabinet «liberali», autentificaţi de structura erarhică a partidului, nu sunt de cât d-nii Vintilă Brătianu, Duca, dr. Anghelescu şi C. Dimitriu, — spre a nu vorbi de miniştri—minori, împrejurările în care s’a format guvernul Ion Brătianu şi acelea care au prezidat la continuarea «provizoratului» Vintilă Brătianu, ar explica fizionomia băncei ministeriale. Caracteristic este însă, că cercetând rândurile partidului, s’ar pune întrebarea, cum se putea mai bine primeni acea înfăţişare, chiar dacă şeful guvernului ar fi fost în măsura s’o încerce? Ministeriabili catalogaţi, căci singurul, poate, autorizat la acest titlu în afară de foşti miniştri, — d. Istrati Micescu, — nu figurează pe lista oficială, or cum i-ai întoarce, dichisi şi prezenta, n’au prestigiu pentru ei, dar să mai şi împrumute unui guvern deficitar până la bancrută. Dar cum spuneam, este o chestie internă de partid. Cată să fie totdeauna descurcată între dânsul şi şef. In definitiv nu-i poţi pretinde anui partid decât personalul de care dispune. Şi o maxima zice, că «acolo unde nu este nimic şi Regele îşi perde dreptul». Asta nu înseamnă însă că ţara îşi perde dreptul ei de «privire» şi de apreciere în privinţa mobilarii rafturilor ministeriale. Guvernul poate să fie de partid, dar reprezintă naţia cât este în funcţiune. Un şef de guvern cu autoritate personală îşi poate impune o echipă după simpla lui înclinaţie chiar în ţările cele mai constituţionale. Oare nu se reproşa d-lui Georges Clemenceau aşa zisele ministere de «gens de maison» pe care, şi nefiind în fruntea lor, le ducea cu cravaşa? Dar prerogativa şefului de guvern încetează, când capacitatea lui eclectică depăşeşte cadrul de partid, pentru a angaja obrazul naţiunei. Mai ales în acele ţări unde o viaţă constituţională de minciună pune guvernul deasupra controlului parlamentar. Liber un conducător de partid să-şi valorifice elementele de care dispune în aşa chip, încât să dea impresia că ar administra un obor sau un penitenciar, intolerabil unui şef de guvern să desfigureze fizionomia morală a unui minister, care poate să însemne batjocura unui partid, dar nu trebue să fie o batjocură pentru ţară. D. Vintilă Brătianu, improvizat fără ştirea lui Dumnezeu şi nici a sa, dictator, rol care i se potriveşte cum i-ar merge pretenţia de don Juan unui şleampăt, cu turul pantalonilor atârnându-i ca o târtiţă, — patronul d-lor Ghiţă Popescu, Nae Ştefănescu, Gheorghiu şi altor Băicoieni, pare să aibă o predilecţie deosebită, judecând după asemenea anturaj, pentru caricatura propriei sale personalităţi. Mai grav însă, când corectitudinea rigidă care este d-1 Vintilă Brătianu dovedeşte o flagrantă inaptitudine de a discerne incorectitudinea. Intre cei doui Constantinesti a detestat totdeauna pe Alexandru, vie inteligenţă creatoare susceptibilă de vibrațiuni sentimentale, sustinandul pe Tancred, simplu şmecher de răspântie cu idiosincrasia oricărui crâmpei de umaniate. Dar timpurile s’au schimbat. Dacă partidul liberal acceptă să fie pălmuit, cel mai elementar instinct de demnitate publică porunceşte, ca un asemenea gest nici măcar să nu fie schiţat la adresa ţării... Şi cel care trebue să priceapă, ştie cât are de piredut. CIRCULA... de C. GONGOPOL Ticarea funcţionarelor de PERPESSICIUS Altercaţia, de deunăzi, a cumetrelor, pardon funcţionarelor, încăerate pe sala publică a Ministerului de Finanţe, a scandalizat autoritatea superioară şi a silit-o la represiuni Ca o dovadă că ascetismul vistiernicului nostru nu este o simplă legendă şi că oricât s’ar crede contrariul, întotdeauna poalele date peste cap, desvălite neruşinări, ce trebuesc admonestate. Mai ales când spectacolul ia înfăţişarea unei reprezentaţii publice — cum a fost cazul —, cu găleţi de insulte, insinuări şi turpitudini reale zvârlite de peste un cap pe altul, cu trivialităţi de bordeluri mărginaşe, cu păr smuls din capetele rase, în locul târnuirii cosiţelor de latădată. Tot e bun la ceva şi un ministru ascet. Ia închipuiţi-vă că în locul acestuia am fi avut unul libidinos şi pentru care scena ar fi înlocuit imaginile pornografice, cu circulaţie secretă. Ispita omenească are şi ea limite mărginite. Şi să nu uităm, mai ales, că şi Pafnutie Stâlpnicul, chiar cu tot exilul său voluntar de pe celebra columnă, şi tot nu s’a putut sustrage farmecelor imperioase cu care-l neliniştea Thais. „ Aşadar a trebuit să se adune lumea ca la bâlciu, sau ca la comedie, pentru ca vistiernicul să facă să o*, ştie că, deşi rolul Finanţelor e să adune bani, cum poate, de pe unde poate şi chiar în chip silnic (dovadă ultimatum-ul adresat contribuabililor rămaşi în urmă cu plata impozitelor), sunt totuşi mijloace mai ilicite decât, spre pildă, o încercare de mituire sau un pic de trafic de influenţă. „ Comunicatul ministerului de finanţe vorbeşte de traiul funcţionarelor, dintre care urmează să fie licenţiate, trimise la urma lor, cu alte cuvinte, în primul rând, cele cu imoralitate manifestă, şi în al doilea rând, cele incomodante, cele care încurcă treburile, neconştiincioase la slujbă, de lipsa cărora serviciile publice n’ar duce de loc lipsă, ba dimpotrivă. In felul acesta se dovedeşte că reorganizarea serviciilor publice, a ministerelor noastre, este o necesitate de prim ordin. Partidul liberal a şi dat, de câte ori a fost la putere, nenumărate circulări pe această temă, rămânând însă toate între cartoane şi folosindu-le, doar, din când în când, cu titlu de sperietoare. Şi se mai dovedeşte că serviciile noastre publice suferă de o creştere exagerată a numărului funcţionarilor, agravată şi mai mult printr-o distribuţie negospodărească a energiilor şi atribuţiilor. E chiar problema reorganizării sistematice a serviciilor publice, aşa cum în teorie o ştiu toate departamentele şi toate excelenţele, dar cari nu pot să-şi trădeze promisiunile electorale, — atâta timp cât tot meritul lor stă în calitatea lor de elegibili. Este sigur că o reducere a numărului salariaţilor, o repartiţie metodică a serviciilor şi mai ales — şi mai presus de toate — o salarizare omenesc minimală şi raportată la nevoile familiare ale salariatului — ar rezolva întreaga problemă a funcţionărimii de stat. Principii simple, intrate în conştiinţa gospodarilor noştri, dar trecute pe al doilea plan faţă de nevoile de imediată importanţă politică cu care îngrijesc de interesele partidului lor, în primul rând. Este sigur că în felul acesta, s’ar reduce şi numărul exagerat de funcţionare. Daţi funcţionarului soţ atât cât îi trebue menajului şi soţia lui va sta acasă; daţi funcţionarului viitor soţ cât îi va trebui menajului ce va dura şi logodnica sau viitoarea lui soţie nu va mai bate sălile ministerelor. Daţi studentei de mijloace suficiente, şi le veţi smulge birocratzării şi le veţi reda studiilor. In felul acesta vom scuti şi serviciile publice de primejdia ruinării lor iremediabile şi mai ales — vom scoate femeia din căile tentaţiei, fie din ale vecinătăţii imorale, ca aceia clamată de Ministerul de Finanţe. Viitorul familiei — nu numai al Economiei Publice — e legat de această feminizare a serviciilor publice. Eva n’a fost — pare-se — funcţionară şi tot n’a putut păstra Barardisul. oxxxoo- Locuitorii din această comună a Banatului nu mai plătesc birurile. Nu din spirit de revoltă, desigur. Autorităţile locale totuşi au văzut în mizeria locuitorilor din Ilovăţ un fel de punere în aplicare a rezistenţei cetăţeneşti. In orice timp şi loc, sub orice regim, mizeria, sub orice formă, a fost subversivă. Deci nu i-a prea venit greu prefectului, ispravnicului, perceptorului şi notarului să creadă că au de a face cu nişte biznici din cei juraţi, în şease Mai, la Alba Iulia — din cei ce, conform celebrei moţiuni, «tăgăduiesc guvernului dreptul de a arunca noui sarcini asupra poporului, şi în consecinţă, îndură fără să roşiască, la poarta lor, concertul strident al darabanelor fiscale. Spun rapoartele oficiale, că birnicii din Ilovăţ, comună montană, exploatare de piatră seacă şi de torent secat, păstori câte un neam întreg la o singură capră tăioasă, (ah, ce ridiculă e sărăcia) au opus tuturor ameninţărilor fiscului, refrenul unic şi care te scoate din răbdări, al nevoiaşului — n’avem banii n’avem de unde.... Până ce perceptorul s’a văzut nevoit să recurgă la marile lui mijloace — sccoaterea în vânzare a caprei căţărate cine ştie pe unde, şi a toporului de după prag; scoaterea, apoi, a uşii din ţâţâni şi a cercevelelor şi transportarea tuturor acestor comori la primărie, unde zac, necăutate, nici de stăpânii lor de vară, şi cerul de stele nu poate fi sechestrat decât pieziş, prin băgarea în puşcărie a oaspeţilor pământului. De la un timp însă, autorităţile din Ilovăţ, reduse să trăiască din acest negoţ cu totul neproductiv, — căci din el urmează să fie plătite lefurile şi procentele, au cerut leja centru ajutoare — o companie de jandarmi a fost trimisă în sat să reprime îngrijitorul «naivi de unde» al locuitorilor. Duhul lui Vintilă Brătianu, bântuie acum prin bietul Ilovăţ. Ce caută jandarmii acolo? In ultimele şease luni, conflictele violente între birnici şi autorităţile fiscale s’au înmulţit spăimântător. Nu e nevoie să aducemtoții dovezi — cazul din Salcia-Dorohoi, al văduvei ucisă în bătaie de un trimis al fiscului, fiindcă n’a plătit. Am cerut măsuri, firește contra sălbăticiei fiscului, și contra evaluărilor infailibile ale domnilor cari trăesc din procente prelevate asupra acestor evaluări. Jandarmii, compania de jandarmi, nu sunt o măsură eficace. Căci s’ar putea ca «n'am de unde»-le, cetăţenilor din Ilovăţ, să devină, prin exasperare, refrenul ţării întregi... De unde, să dea, atunci, d. Brătianu câte o companie pentru fiecare comună ? Şi avem douzeci şi cinci de mii de comune. Şi nu iar ajunge pentru aşa ceva nici o sută de divizii!*. Dr. C.