Cuventul, iulie 1928 (Anul 4, nr. 1145-1175)

1928-07-24 / nr. 1168

ANUL al IV-lea. No. b­B8. REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA BUCUREŞTI. Str. SĂRINDAR No. 4. BUCUREŞTI I 378/10 ADMINISTRŢIA TELEFON I I 378/ 9 redCŢIA Director politic« t TITUS ENACOVIC Director i C. GONÖOPOL. Publicitatea ziarului concesionată exclusiv SOCIETĂŢII GENERALE de PUBLICITATE CAROL SCHULDER si S. BERGER Str. Eug. Carada (fost Karagheorgheviei 9), t­ele­fon 30/S4. Dacă trăia l. Drotiana de NAE IONESCU *po— ym­ * «Dacă trăia Ion Brătianu, alta ar fi fost situaţia. Fostul şef al libe­ralilor era un om cu demnitate şi cu obraz. Nu s’ar fi cramponat de putere cu orice preţ. Un insucces ca cel pe care l-a înregistrat actua­lul prim-ministru ar fi dus de mult — înainte chiar ca el să ia forme­­definitive — la o criză de guvern. Ion Brătianu era un om tare. îşi permitea deci luxul să nu se încă­păţâneze. Mai ales, nu ar fi îngă­duit lui Vintilă — dintr’un elemen­tar simţ de demnitate a partidului *— să facă aşa de ruşinoase conce­siuni... pentru adoptarea programu­lui economic al adversarilor.» Se poate! Ion Brătianu a dovedit, în adevăr, în unele împrejurări, că era capabil de asemenea atitudi­ni şi asemenea acţiuni. Este deci probabil că masivitatea personali­tăţii lui nu ar fi putut să consimtă la o aşa de mizeră situaţie. Dar în­semnează asta că va trebui să înce­pem a regreta ora lui Ion Brătia­nu! Iată o părere cu care nu putem fi de acord. Desigur situaţia unei ţări bogate şi muncitoare, purtate pe la uşile tuturor bancherilor în căutarea u­­nui împrumut, umilite şi înfrunta­te, pentru ca până la urmă un con­sorţiu să consimtă a ne făgădui ca­­va binevoi să ne jupoaie... în viitor, tut nu e de invidiat. Desigur, un pic de demnitate şi de siguranţă de sine ne-ar fi putut evita asemenea ruşi­­ni. Dar de asta e vorba! : Nu vom contesta că bnind renume al unei ţări trebue preţuit şi apărat Că este o mare înfrângere pentru noi chipul în care au fost purtate tratativele financiare. Că este grav — şi pentru economia noastră publică — insuccesul actual al gu­vernului ,Vintilă Brătianu. Credem însă că ACEST INSUCCES NU TREBUIA EVITAT, dacă graţie lui se va ajunge la o schimbare fundamentală în ordinea vieţii pu­blice. Să regretăm absenţa lui Ion Brătianu, pentru că el ne-ar fi cru­ţat această umilinţă! Eroare! Pen­tru că în schimb nu ar fi cruţat Viaţa publică de prezenţa lui.­­ Nu este vorba a încerca să mic­şorăm postum puternica personali­tate a fostului prim ministru. Recu­noaşterea marilor lui dimensiuni a fost pentru noi întotdeauna o Înda­torire de conştiinţă. La moarte i s’au scris aci dreaptă şi omenească apreciere, chiar dacă nu a lipsit fi 1.01& aspră. E însă tot aşa de ade­vărat că Ion Brătianu a compri­mat viaţa noastră publică. Nu a fost lipsit de proporţii şi de putere, dar era un autoritar şi un egocentric. VOIA SA FACA ISTORIA. De a­­ceea NU A ŞTIUT NICI­ODATA SA SERVEASCĂ. Ţara însăş, pe care a iubit-o cu patima rece şi as­­pră a stăpânului, şi-a slujit-o nu du­pă nevoile ei istorice şi organice, ci după necesităţile LUI spirituale, în măsura în care ea putea fi instru­ment de realizare pentru forţele lui lăuntrice.­­ Iar când a murit el, ţara a rămas reculegându-se, luând cunoştinţă de ea însăşi, încercând să-şi desmor­­ţească funcţiuni de mult închircite prin neîntrebuinţare. De un an de zile aproape, asistăm la acest pro­ces penibil în care o ţară şi o rasă se străduesc să se regăsească. Ai nerăbdarea noastră faţă de «nepu­tinţa opoziţiei», fără să ne gândim un singur moment că succesul o­­poziţiei trebue să echivaleze cu o ra­dnreală schimbare de sistem, şi ui­tând în chip statornic că tocmai ac­­­ţiunii ei tenace şi străbătue de un larg suflu isoric se datoreşte însuş declinul — evident pentru oricine — din ultimele luni ale lui Ion Bră­­tianu ! «Dacă ar mai fi trăit, Ion Brătia­­nu­.» A, nu! Dacă ar mai fi trăit Ion Brătianu, ar fi întârziat încă procesul de desmorţire a acestei na­ţii, şi de chemare la viaţă a energii­lor ei vii,­­ aşa de minunat servite în această dureroasă perioadă de tranziţie, de temperamentul DE SLUJITOR AL NAŢIEI SALE a lui Iuliu Maniu, OMUL CARE NU VREA PENTRU EL NIMIC. Am pierdut timp, prestigiu şi e­­nergie prin tratativele d-lui Vinti­lă Brătianu! Nu se putea altfel. Căci trata vechea ţară liberală, pa­ralizată de obsesia lui Ion Brătia­nu. Dar paguba nu e prea mare. Căci din acest greu impas se ridică ţara cea nouă. ...Numai dacă la această cotitură a istoriei deţinătorii formali ai des­tinelor noastre vor avea înţelegerea largă şi luminoasă a situaţiei, pen­tru a cruţa unui neam necăjit fră­mântări inutile şi dureroasa încleş­tare a luptei zadarnice. Manualele mai vechi ştiau un lu­cru sigur : că Tirso de Molina, prin al său Burlador de Sevilla Y Con­­vidado de Piedra (1630), e creatorul tipului dramatic al lui Don Juan. Studiul lui Farinelli (Don Giovanni, 1896) răsturna, însă, datele tradiţiei. Iar Baist (în al doilea volum din Grundriss, al lui Gröber), negă lui Tirso faternitatea dramei El Bur­lador. Dar, amănuntele originei nu ne interesează aici. Legenda lui Don Juan — purtată de ambiţii scriito­riceşti sau devaţiune sentimentală— a­ neliniştit fantezii. Dela Moliére la Torrilla, dela Byron la Papini, dela­­Shadwell la Barbey d’Aurévilly, de la Barrés la cutare bard român — ,câţi nu şi-au spus cuvântul şi nu işi-au publicat glossa î Interpretări, ’afioncepţiile» lui Don Juan s’au mul­tiplicat până la saţietate. Paginele acestea trebuiau să înceapă cu o is­codire : care Don Juan ! din care carte ? Pentru că, să ne înţelegem , nu putem vorbi decât despre cărţi. Grotescul existenţii reale a unui Don Juan e — sper — evident. Don Juan e unul din rarile personagii cari nu se pot întrupa. O contradic­ţie organică l’ar ucide ; şi se va în­ţelege îndată pentru ce. Soarta marilor personagii... Fie­care a încercat să promoveze prin sufletul lui Don Juan o experienţă personală, o nostalgie, o meditaţie, cu stânjenitor suport sexual. Fie­care s’a simţit dator să demonstreze că singur «a înţeles» pe Don Juan. Ca un adevărat personagiu — el re­naşte în fiecare fantezie, asimilează , elementele de experienţă cotidiană, vorbeşte limba veacurilor şi pledea­ză doleanţele zecilor de conştiinţe nemulţumite în dragoste. Noi su­portăm orice metamorfoză şi orice nouă ediţie cu comentarii a acestui biet Don Juan Teneris, halucinant imbecil în Sevilla şi proteic perso­nagiu în literatură. Aţi observat că Don Juan trăieşte şi seduce prin ce are el mai puţin specific, prin ceia ce îi împrumută fantezia sau meditaţia autorului ! De fapt, noi nu cunoaştem — ca per­sonagiu — pe autenticul Don Juan, pe seducătorul infam şi saltimban­cul balcoanelor sentimentale. Cine e Don Juan ! Dacă îmi vorbiţi de un tenor frumos şi cutezant, iubi­­­tor de virginităţi şi de adultere — nu-l recunosc. Aşa­dar — nu dra­gostea acţionată sincer genital e quiditatea, esenţa lui Don Juan din literatură. Ci contribuţia spirituală a autorilor. Contribuţie ce sfârşeşte prin a contrazice elementul primar al personagiului, pur sexual. Un adevărat şi elementar Don Juan nu poate fi decât anonim. El nu are concepţii asupra femeiei, a­­supra dragostei, fericirii, existenţii. i i iii I iiWMfíiii*W ii iráHwn#i^iWlir<i«lWifrfr Deaceia — memoria lui nu se tran­smite. Carnea nu are memorie, ci nu­mai duhul. Așa dar orice adaos spiritual, orice nuanță de sentimen­tal scepticism, de nostalgică sete după absolut — e sfârșietor de con­tradictorie. Un Don Juan întrupat — s’ar sinucide după câteva expe­rienţe erotice. Dacă într’adevăr au­torii noştrii au dreptate acordând personagiului o nelinişte interioară — neliniştea l’ar sili să-şi schimbe orientarea după cea dintâi posesiu­ne. Un suflet nu poate căuta absolu­tul în carne, în valorile cărnii. A­­ceasta e încă una din confuziile jus­tificate şi răspândite de diletanţii spiritualităţii. Să acceptăm, ipotetic, un suflet în viscerele amarnic răscolite ale lui Don Juan. După cea dintâi dra­goste — el n’ar mai fi un Don Juan, nu ar mai pofti alte trupuri şi alte virginităţi. Ar fi ca toţi ceilalţi oa­meni purtători de suflete. Dragos­tea e trăirea absolutului­­şi absolu­tul nu­­se trăieşte decât o singură dată, şi nu se trăieşte fragment cu fragment. Dar dacă Don Juan nu poate să iubească? Am cetit şi tâlcul acesta (Papini). Dar e obscur. Cum nu poate să iubească ? Cu duhul. A­­­tunci nu caută uitarea în carne, ci în renunţare. Cu trupul î Povestea ne şopteşte contrariul. Un Don Juan căutând neodihnit o fărâmă de dra­goste — prin mijlocirea câtorva du­zini de trupuri — e absurd. Cel care caută să reflecteze asu­pra acestei căutări — e lucid. Don Juan trebuie să fie perfect incon­­­ştient. Autorii fac gafe adăogându-i condirivi sans spirituale. Numai un inconştient se dă tot. Femeile iu­besc — în viaţă — pe acel superb in­conştient care nu mai păstrează ni­mic pentru sine, neavând ce păstra. Atributele adevăratului mascul sunt libertatea şi conştiinţa. Iar a­­cestea nu se dau decât o singură dată. Aţi observat câte declaraţii de dra­goste face un seducător profesio­­­nist ? Ii lipsesc două funcţiuni : je­na şi memoria. Ştiţi de ce iubesc femeile pe sedu­cători ? Pentru că îi pot uita. Fiecare femeie are cel puţin o ne­mulţumire sexuală- o nostalgie sen­timentală, o rezervă de stupiditate şi un dor de aventuri. Seducătorul profesionist e beneficiarul perma­nent al acestor situaţii dăruitoare de copioase voluptăţi Are o singură armă : timpul. La început, Don Juan a fost un tânăr care nu avea ce face. Nici încat nu se plictisea. (Plictiseala presupune conştiinţă). A avut tot timpul liber. Aceasta e o primejdie. Timpul liber şi deşart de preocupări reîntoarce pe om la funcţiunile primitive. Pe Don Juan l-a închinat copulaţiei. Femeile recompensează prompt şi sincer numai pe acei cari îşi închi­nă viaţa pentru a le ţine de urât. Se vorbeşte despre însuşirile ne­cesare unui seducător (să-i mai spu­nem Don Juan!...): încredere în sine, frumuseţe, duh, etc. E o neîn­ţelegere la mijloc. Câteva din aces­tea sunt atribuite de ale virilităţii. Don Juan, însă, e un mascul ratat. Dacă îi mai rămân anumite potenţe de suflet viril, fiţi sigur că nu lor îşi datoreşte alegerea profesiunii. Există o singură moarte. Tot aşa, nu există decât o singură dragoste. Seducătorul practică femeia au ■sta dragostea. Cei cari îşi ratează se­xul, sunt folosiţi la amuzarea sexu­lui opus. O femeie care refuză să fie mamă (sensul feminităţii , mamă, în înţelesul Goethian) — ajunge prostituată, deşi nu întotdeauna pro­fesionistă. Un mascul care nu-şi gă­seşte sens existenţii (aşa­dar, posi­bilităţi de creiere, de autoafirmare) şi rod libertăţii — ajunge seducă­tor. Există întotdeauna un impre­sionant coeficient de femei disponi­bile şi accesibile. De multe ori, ele au ajuns astfel datorită tovarăşilor oficiali de viaţă. Un ratat se înlo­cuieşte mult mai simplu printr’un alt ratat. : / : * Să ne reîntoarcem la Don Juan ca personagiu, om din cărţi, justificat numai de cărţi, în virtutea necu­­­prinsei licenţe poetice şi folosof­ice. S’a înţeles de ce sensurile acordate de autori cu nemărturisite prezum­ţii asupra capacităţii lor de intuire a sufletului masculin — sunt false, chiar absurde. Viciul e profund ; e o contradicţia in terminis. Un sedu­(Citiţi continuarea în vacina H­ al Oameni din car fi DON JUAN de MIRCEA ELIADE -------ooxxxoo-------­[t t ni irn Violenţele incompetente ridicate în jurul concordatului cu Roma, a­­meninţă să turbure din nou atmos­fera vieţii noastre publice, şi aşa destul de încărcată. Pentru că pro­blema devine din nou de actuali­tate. Ea e pusă la ordinea zilei prin­­tr’un fapt concret, moartea episco­pului catolic din Satu-Mare. Şi a­­nume, iată pricina: se ştie că prin concordat s’au redus numărul epis­copiilor catolice. Următor acestei hotărâri episcopia din Oradea tre­buia contopită cu cea din Satu- Mare. Acum că prelatul conducător din Satul Mare a trecut la cele vecinice, ar urma ca contopirea in­dicată în concordat să se facă, şi anume prin aceea că actualul epis­cop al Orăzii ar trece în aceiaşi ca­litate la Satul Mare, scaun al dioce­sei contopite. Se întâmplă însă că concordatul, iscălit în bună lege de cei în drept, nu e încă ratificat. Ratificarea lui fusese — precum iarâș se știe, amâ­nată până după votarea legii culte­lor minoritare. Legea s'a votat în­să, iar despre ratificare nici vorbă. Acum vaticanul profită de împre­jurări. El întreabă ce are de făcut. Căci dacă concordatul ar fi intrat în vigoare, chestiunea era simplă. Cum însă asta nu s’a întâmplat, Ro­ma nu înţelege să renunţe la un e­­piscopat aplicând înainte de rati­ficare concordatul. De aceea face presiuni. Evident, presa maghiară a prins prilejul, şi agită. Ni se spune de pil­dă că la Vatican se consideră solu­ţia denunţării concordatului. Să nu exagerăm. Cancelaria papală se va feri să facă acest pas, care nu ar fi, desigur, în beneficiul nostru, dar mai ales nu va fi în al ei. De bună seamă, întârzierea rati­ficării nu e plăcută. Nu e plăcută nici pentru noi, care dacă am pus o iscălitură trebue să o şi respec­tăm. Că vor fi interese de partid cari intervin. Se poate. Dar nu se pot subordona convenţiile interna­ţionale intereselor de partid. Dacă nu o ştie d. Vintilă Brătianu, o ştie cel puţin d. Lapedatu. Prin urmare ministerul cultelor ar trebui să se îngrijească de rati­ficarea concordatului. Altfel e în vină. Dar pe de altă parte Vatica­nul e dator să evite crearea unei atmosfere cominatorii. Pentru că asta indispune și... s’ar putea să nu ne impresionăm. N. I. Acum două săptămâni, în faţa ne­putinţei de-a încheia împrumutul şi a face stabilizarea, d. Vintilă se pretinde, fusese convins prin stăru­inţele concentrate de pretutindeni a­supra d-sale, să nu mai încerce vre­­o formulă dilatorie. Dar ori perspectiva nu era nici ea prea surâzătoare tuturor factorilor din jurul d-lui Vintilă Brătianu; ori termenul ei nu convenea d-lui Iuliu Maniu; fapt este că «amânarea pro­­ectelor guvernului pentru toamnă» și continuarea «campaniei de răs­turnare, a triumfat în ultimul mo­ment, asupra formulei unui «gu­vern neutru». Ce-a fost «guvernul neutru» D. Vintilă Brătianu şi alături de d-sa alţi miniştri, iar de­asupra alţi factori cari au răspunderea a ceea ce este şi a ceea ce va fi — în dorinţa unei armonizări a interese­lor permanente ale ţării cu intere­sele momentane ale celor două mari partide de guvernământ, par­tidul liberal şi naţional-ţărănesc, găsiseră preferabil sbuciumului fă­ră eşire decât cu frământări păgu­bitoare al luptei dintre guvern şi opoziţie, liniştirea spiritelor chiar printr’o «împăcare strâmbă». Pentru că la menţinerea guvernu­­lui Vintilă Brătianu, d. Iuliu Maniu ca şef al opoziţiei răspunde «nu va fi linişte în Ţară»; şi pentru că la chemarea d-lui Iuliu Maniu la câr­mă, partidul liberal se opune ca ac­tual deţinător al guvernului pe ba­za unui mandat, provizoriu, dar încă neîndeplinit şi, — după el, — realizabil, dar într’un timp de­ a cărui prelungire campania naţio­­nal-ţărănistă este în parte responsa­bilă, i se suggerase şi d-lui Vintilă Brătianu şi d-lui Iuliu Maniu o so­luţie de mijloc: GUVERN NEU­TRU, PREZIDAT DE CEL MAI ÎNALT MAGISTRAT şi compus ori din delegaţi ai celor două par­­tide, ori din persoane neutre desem­nate de­ acord, şi cu preşedinţii de tribunale cu prefecţi de judeţe, pe timpul alegerilor generale. Formula e menţinută pentru orice even­tualitate? Nu avem toate elementele pentru a aprecia de ce şi din vina cui a e­­şuat această formulă: dacă guver­nul d-lui Vintilă Brătianu, sau dacă partidul d-lui Iuliu Maniu, — sau da­că elemente externe şi guvernului şi opoziţiei—au determinat menţine­rea statul­ui-quo. Cercuri politice serioase cred însă a şti că, dacă o destindere nu survi­ne în raporturile dintre partidul li­beral şi naţional-ţărănesc, factorul constituţional, la momentul opor­tun, va impune formula unui «gu­vern neutru de alegeri», poate chiar aceeaşi pe care am arătat-o mai sus şi care acum două săptămâni a fost mai aproape de realizare decât s’ar putea crede, după atitudinea de­ as­­tăzi a guvernului Vintilă Brătianu şi­ a opoziţiei condusă de d. Iuliu Ma­niu. VCT. ANCHETE POLITICE O formală se găsise acu­m două săptămâni ...Şi e ţinută pentru orice eventualitate? Stătue svonul intrărei d-lui Vic­tor Antonescu în guvern, spre a suplini ca titular la finanţe pe d. Vintilă Brătianu şi în timpul curei acestuia la Regat şi în urmă. Cum la toamnă se vor relua con­vorbirile cu bancheri străini pen­tru «definitivarea» împrumutului şi stabilizărei, d. Victor Antonescu, mereu în miezul acestor negocieri laborioase, ar fi cel mai indicat să le continue cu autoritatea de mi­nistru. La această eventualitate pare a se fi resemnat și conducătorul de fapt al partidului, d. I. G. Duca, ministrul de interne, căruia în mare parte i se datorește că Tan­­cred nu mai este ministru şi care mai în contact de­cât şeful nominal şi cu contingentele politice gene­rale şi cu psihologia partidului nu părea bucuros de o atare numire. De­sigur, preşedintele consiliu­lui este autorizat să se desărcineze de un portofoliu, pe care, pentru binele ţărei, n’ar fi trebuit să ’l aibă nici­odată. Şi este un privile­giu al şefului de guvern să-şi de­semneze colaboratori, mai ales fiind vorba în fapt de un simplu «dele­gat», care, din nefericire, să conti­nue în toate cele pe urmele şi după ordinile predecesorului. Din punct de vedere politic schim­bările într’un guvern de partid pri­vesc gospodăria internă a partidu­lui, resursele lui în oameni şi pers­­ficacitatea şefului în alegerea lor. Judecând după compoziţia ac­tuala a ministrului Vintilă Bră­tianu ai trage conclusie destul de puţin favorabile «rezervei», de care ar dispune ex-«marele partid». In cabinet «liberali», autentificaţi de structura erarhică a partidului, nu sunt de cât d-nii Vintilă Brătia­nu, Duca, dr. Anghelescu şi C. Di­­mitriu, — spre a nu vorbi de mi­niştri—minori, împrejurările­ în care s’a format guvernul Ion Brătianu şi acelea care au prezidat la continuarea «provizoratului» Vintilă Brătianu, ar explica fizionomia băncei minis­­teriale. Caracteristic este însă, că cerce­tând rândurile partidului, s’ar pune întrebarea, cum se putea mai bine primeni acea înfăţişare, chiar dacă şeful guvernului ar fi fost în mă­sura s’o încerce? Ministeriabili catalogaţi, căci sin­gurul, poate, autorizat la acest titlu în afară de foşti miniştri, — d. Is­­trati Micescu, — nu figurează pe lista oficială, or cum i-ai întoarce, dichisi şi prezenta, n’au prestigiu pentru ei, dar să mai şi împrumute unui guvern deficitar până la ban­crută. Dar cum spuneam, este o chestie internă de partid. Cată să fie tot­deauna descurcată între dânsul şi şef. In definitiv nu-i poţi pretinde anui partid de­cât personalul de care dispune. Şi o maxima zice, că «acolo unde nu este nimic şi Regele îşi perde dreptul». Asta nu înseamnă însă că ţara îşi perde dreptul ei de «privire» şi de apreciere în privinţa mobila­rii rafturilor ministeriale. Guvernul poate să fie de partid, dar reprezintă naţia cât este în funcţiune. Un şef de guvern cu autoritate personală îşi poate impune o echi­pă după simpla lui înclinaţie chiar în ţările cele mai constituţionale. Oare nu se reproşa d-lui Georges Clemenceau aşa zisele ministere de «gens de maison» pe care, şi nefiind în fruntea lor, le ducea cu cra­vaşa? Dar prerogativa şefului de gu­vern încetează, când capacitatea lui eclectică depăşeşte cadrul de par­tid, pentru a angaja obrazul na­­ţiunei. Mai ales în acele ţări unde o viaţă constituţională de minciună pune guvernul de­asupra contro­lului parlamentar. Liber un conducător de partid să-şi valorifice elementele de care dispune în aşa chip, în­cât să dea impresia că ar administra un obor sau un penitenciar, intolerabil unui şef de guvern să desfigureze fizio­nomia morală a unui minister, care poate să însemne batjocura unui partid, dar nu trebue să fie o bat­jocură pentru ţară. D. Vintilă Brătianu, improvizat fără ştirea lui Dumnezeu şi nici a sa, dictator, rol care i se potriveşte cum i-ar merge pretenţia de don Juan unui şleampăt, cu turul pan­talonilor atârnându-i ca o târtiţă, — patronul d-lor Ghiţă Popescu, Nae Ştefănescu, Gheorghiu şi altor Băicoieni, pare să aibă o predilec­ţie deosebită, judecând după ase­menea anturaj, pentru caricatura propriei sale personalităţi. Mai grav însă, când corectitudi­nea rigidă care este d-1 Vintilă Brătianu dovedeşte o flagrantă i­­naptitudine de a discerne incorec­titudinea. Intre cei doui Constantinesti a de­testat totdeauna pe Alexandru, vie inteligenţă creatoare susceptibilă de vibrațiuni sentimentale, susti­­­nandul pe Tancred, simplu şme­cher de răspântie cu idiosincrasia oricărui crâmpei de umaniate. Dar timpurile s’au schimbat. Da­că partidul liberal acceptă să fie pălmuit, cel mai elementar instinct de demnitate publică porunceşte, ca un asemenea gest nici măcar să nu fie schiţat la adresa ţării... Şi cel care trebue să priceapă, ştie cât­ are de piredut. CIRCULA... de C. GONGOPOL Ticarea funcţionarelor de PERPESSICIUS Altercaţia, de deunăzi, a cumetre­lor, pardon funcţionarelor, încăera­­te pe sala publică a Ministerului de Finanţe, a scandalizat autorita­tea superioară şi a silit-o la repre­siuni Ca o dovadă că ascetismul vistiernicului nostru nu este o sim­plă legendă şi că oricât s’ar crede contrariul, întotdeauna poalele date peste cap, desvălite neruşinări, ce trebuesc admonestate. Mai ales când spectacolul ia înfăţişarea unei re­prezentaţii publice — cum a fost cazul —, cu găleţi de insulte, insi­nuări şi turpitudini reale zvârlite de peste un cap pe altul, cu triviali­tăţi de bordeluri mărginaşe, cu păr smuls din capetele rase, în locul târnuirii cosiţelor de latădată. Tot e bun la ceva şi un ministru ascet. Ia închipuiţi-vă că în locul acestuia am fi avut unul libidinos şi pentru care scena ar fi înlocuit imaginile pornografice, cu circulaţie secretă. Ispita omenească are şi ea limite mărginite. Şi să nu uităm, mai a­les, că şi Pafnutie Stâlpnicul, chiar cu tot exilul său voluntar de pe ce­lebra columnă, şi tot nu s’a putut sustrage farmecelor imperioase cu care-l neliniştea Thais. „ Aşa­dar a trebuit să se adune lu­mea ca la bâlciu, sau ca la comedie, pentru ca vistiernicul să facă să o*, ştie că, deşi rolul Finanţelor e să adune bani, cum poate, de pe unde poate şi chiar în chip silnic (dovadă ultimatum-ul adresat con­tribuabililor rămaşi în urmă cu plata impozitelor), sunt totuşi mij­loace mai ilicite de­cât, spre pildă, o încercare de mituire sau un pic de trafic de influenţă. „ Comunicatul ministerului de fi­nanţe vorbeşte de traiul funcţiona­relor, dintre care urmează să fie licenţiate, trimise la urma lor, cu alte cuvinte, în primul rând, cele cu imoralitate manifestă, şi în al doilea rând, cele incomodante, cele care încurcă treburile, neconştiin­­cioase la slujbă, de lipsa cărora serviciile publice n’ar duce de loc lipsă, ba dimpotrivă. In felul acesta se dovedeşte că re­organizarea serviciilor publice, a ministerelor noastre, este o necesi­tate de prim ordin. Partidul liberal a şi dat, de câte ori a fost la putere, nenumărate circulări pe această te­mă, rămânând însă toate între car­toane şi folosindu-le, doar, din când în când, cu titlu de sperietoare. Şi se mai dovedeşte că serviciile noas­tre publice suferă de o creştere e­xagerată a numărului funcţiona­rilor, agravată şi mai mult printr-o distribuţie negospodărească a ener­giilor şi atribuţiilor. E chiar pro­blema reorganizării sistematice a serviciilor publice, aşa cum în teo­rie o ştiu toate departamentele şi toate excelenţele, dar cari nu pot să-şi trădeze promisiunile electora­le, — atâta timp cât tot meritul lor stă în calitatea lor de elegibili. Este sigur că o reducere a numărului sa­lariaţilor, o repartiţie metodică a serviciilor şi mai ales — şi mai pre­sus de toate — o salarizare omenesc minimală şi raportată la nevoile fa­miliare ale salariatului — ar rezol­va întreaga problemă a funcţionă­rimii de stat. Principii simple, in­trate în conştiinţa gospodarilor noştri, dar trecute pe al doilea plan faţă de nevoile de imediată impor­tanţă politică cu care îngrijesc de interesele partidului lor, în primul rând. Este sigur că în felul acesta, s’ar reduce şi numărul exagerat de funcţionare. Daţi funcţionarului soţ atât cât îi trebue menajului şi so­ţia lui va sta acasă; daţi funcţiona­rului viitor­ soţ cât îi va trebui me­najului ce va dura şi logodnica sau viitoarea lui soţie nu va mai bate sălile ministerelor. Daţi studentei de mijloace suficiente, şi le veţi smul­ge birocratzării şi le veţi reda stu­diilor. In felul acesta vom scuti şi serviciile publice de primejdia rui­nării lor iremediabile şi mai ales — vom scoate femeia din căile ten­taţiei, fie din ale vecinătăţii imo­rale, ca aceia clamată de Ministerul de Finanţe. Viitorul familiei — nu numai al Economiei Publice — e legat de această feminizare a servi­ciilor publice. Eva n’a fost — pare-se — funcţio­nară şi tot n’a putut păstra Barar­disul. oxxxoo- Locuitorii din această comună a Banatului nu mai plătesc birurile. Nu din spirit de revoltă,­­ desigur. Autorităţile locale totuşi au văzut în mizeria locuitorilor din Ilovăţ un fel de punere în aplicare a re­zistenţei cetăţeneşti. In orice timp şi loc, sub orice regim, mizeria, sub orice formă, a fost subversivă. Deci nu i-a prea venit greu prefectului, ispravnicului, perceptorului şi no­tarului să creadă că au de a face cu nişte biznici din cei juraţi, în şease Mai, la Alba Iulia — din cei ce, conform celebrei moţiuni, «tăgă­duiesc guvernului dreptul de a arun­ca noui sarcini asupra poporului, şi în consecinţă, îndură fără să roşiască, la poarta lor, concertul strident al darabanelor fiscale. Spun rapoartele oficiale, că bir­­nicii din Ilovăţ, comună montană, exploatare de piatră seacă şi de torent secat, păstori câte un neam întreg la o singură capră tăioasă, (ah, ce ridiculă e sărăcia) au opus tuturor ameninţărilor fiscului, re­frenul unic şi care te scoate din răb­dări, al nevoiaşului — n’avem banii n’avem de unde.... Până ce perceptorul s’a văzut ne­voit să recurgă la marile lui mij­loace — sccoaterea în vânzare a ca­prei căţărate cine ştie pe unde, şi a toporului de după prag; scoaterea, apoi, a uşii din ţâţâni şi a cerce­­velelor şi transportarea tuturor a­­cestor comori la primărie, unde zac, necăutate, nici de stăpânii lor d­e vară, şi cerul d­e stele nu poate fi sechestrat decât pieziş, prin băga­rea în puşcărie a oaspeţilor pămân­tului. De la un timp însă, autorităţile din Ilovăţ, reduse să trăiască din acest negoţ cu totul neproductiv, — căci din el urmează să fie plătite lefurile şi procentele, au cerut leja centru ajutoare — o companie de jandarmi a fost trimisă în sat să reprime îngrijitorul «naivi de unde» al locuitorilor. Duhul lui Vintilă Brătianu, bântuie acum prin bietul Ilovăţ. Ce caută jandarmii acolo? In ul­timele şease luni, conflictele violen­te între birnici şi autorităţile fis­cale s’au înmulţit spăimântător. Nu e nevoie să aducem­­toții dove­zi — cazul din Salcia-Dorohoi, al văduvei ucisă în bătaie de un tri­mis al fiscului, fiindcă n’a plătit. Am cerut măsuri, firește contra sălbăticiei fiscului, și contra evalu­ărilor infailibile ale domnilor cari trăesc din procente prelevate asu­pra acestor evaluări. Jandarmii, compania de jandarmi, nu sunt o măsură eficace. Căci s’ar putea ca «n'am de unde»-le, cetăţenilor din Ilovăţ, să devină, prin exasperare, refrenul ţării întregi... De unde, să dea, atunci, d. Bră­tianu câte o companie pentru fie­care comună ? Şi avem douzeci şi cinci de mii de comune. Şi nu iar ajunge pentru aşa ceva nici o sută de divizii!*. Dr. C.

Next