Cuventul, august 1928 (Anul 4, nr. 1176-1206)
1928-08-09 / nr. 1184
ANUL al IV-tea — No. 1184. REDACŢIA !? AUMlNlSTRA 4 IA BUCUREŞTI. Str. SĂRINDAR No. 4. BUCUREŞTI «pi I 3VS/1U ADMlNlSTRTlA TELEFON: 378/ 9 RtDCJIA Director politici TITUS ENACOVICI Director i C. GONGOPOL. Publicitatea ziarului concesionată exclusiv SOCIETĂŢII GENERALE de PUBLICITATE CAROL SCHULDER și S. BERGER Str. Eug. Carada (fost Karagheorghevici 9). Telefon 311/84. ii. * h*. î . I'MI IN IUGOSLAVIASIE,A MOI de NAE IONESCU Ştirile despre starea sănătăţii lui Radici sunt pe ziua de astăzi alarmante, — şi asta e rău. Pentru că în ţara vecină şi amică şeful ţărăniştilor croaţi este altceva decât un demagog primejdios, aşa cum îl îmfăţişează oficioasele guvernamentale de la noi. Stefan Radici întrupează, pentru noile ţări alipite după război, regatul sârb, nădejdile lor de egală îndreptăţire la conducerea statului, împotriva centralisnului acaparator a guvernului de la Belgrad. Moartea lui, pe care orice om de răspundere ar trebui să o dorească evitată ar fi ca atare o catastrofă, ea săpând şi mai mult linia de despărţire între nord Căci unîJsogumbw rdgov mdum Căci în Iugoslavia separatismul între vechea ţară şi ţara adăugată e de o exasperantă acuitate. Orice reprezentant al guvernului de la Belgrad este un duşman, pe care populaţia croată nu-l loveşte — încă ! —, dar pe care îl sabotează şi îl izolează. Să amintim că jandarmii nu sunt primiţi în gazdă în nici o casă ţărănească din Croaţia, şi că guvernul a fost nevoit să înfiinţeze un serviciu special pentru aproviizonarea jandarmilor lui, ţăranii refuzând pretutindeni a vinde alimente acestor trimişi ai Belgradului!.... Pricinile acestei primejdioase încordări sunt pretutindeni aceleaşi. In Iugoslavia ele s’au agravat prin atitudinea rebarbativă a răposatului Palici care, punând în cumpănă meritele pe care evident le-a avut la constituirea noului stat, a crezut că poate revendica pentru el singur grija organizării regatului vecin, excluzând şi încercând să sugrume orice veleitate de independenţă şi de colaborare la egal a noilor provincii. Falsificarea vieţii publice şi desconsiderarea indicaţiilor populare nu sunt decât consecinţe ale acestor pretenţii. Răul adevărat vine din lipsa de înţelegere a Belgradului pentru structura şi pentru nevoile ţărilor alipite, precum şi din incapacitatea guvernului central de a asigura cetăţenilor o viaţă care să nu difere prea mult de tradiţia lor locală. Pentru aproape toate statele mărite pe socoteala fostei monarhii austro-ungare, dificultatea cea mai însemnată decurge din faptul că organizarea administrativă a acestor ţări e inferioară celei asigurate de sistemul funcţionăresc al Vienei. Nemulţumirile popoarelor din vechea monarhie erau mai mult de ordin naţional, şi mai puţin de ordin administrativ. Dacă însă în noua configuraţie a Europei aceste nemulţumiri au dispărut, nu e mai puţin adevărat că ele au fost înlocuite cu altele. Vienei, centru cu intuiţie administrativă, dar fără intuiţie spirituală i s’au substituit Belgradul sau Bucureştii. Nouile provincii au rămas tot «provincii», ţinuturi conduse dela centru, fără colaborarea lor, sau cel mult cu colaborarea lor subalternă. Dacă atitudinea vechilor centre ar fi fundată şi în fapt, dacă cu alte cuvinte ar fi motive serioase care să pledeze în favoarea confiscării puterii pentru ţara de origine, lucrurile ar fi mai simple. Din nefericire nu sunt în joc decât ambiţii personale şi pretenţii, adesea absurde, sprijinite pe mai marea trecere pe care vechile elemente le au pe lângă factorul constituţional în virtutea unei mai îndelungate conlucrări. Şi aci zace marea primejdie pentru nouile aşezări politice. In contact de zeci de ani poate cu oamenii din vechile provincii, puternici prin rosturile pe cari leau îndeplinit şi prin tradiţia vieţii publice, coroana se sprijină mai mult pe ei, şi devine prin aceasta solidară cu soarta lor, neisbutind a se ancora în sufletul noilor provincii. In zadar conducătorii politici ai masselor fac profesiuni de credinţă monarhică şi luptă din răsputeri împotriva tendinţelor contrarii ; poporul se simte nedreptăţit, e jignit sentimental şi îşi aduce aminte de America, unde atâţia au fost şi unde e altfel. Nedreptăţirea provinciilor noastre alipite, act arbitar şi egoist al oamenilor politici din vechiul regat, îşi are răsfrângerea asupra coroanei. E un fapt de o gravitate excepţională, care nu odată a fost prevăziut, şi pe care regele Alexandru începe să-l simtă astăzi în forme îngrijorătoare. Poate că azi încă nu e prea târziu . Poate... «sfefl» Un interview «Rampa» ne aduce, de mai bine de un an de zile, poate şi doi, în fiecare Duminecă, în chip sistematic, convorbiri din cele mai interesante, cu personalităţi ale teatrului, din ţară şi de peste graniţă. Ex şi sudcepţionale, mai întotdeauna prin semnificaţia artistică a celor interogaţi, ele sunt, întotdeauna, dovada irecuzabilă a talentului şi abilităţii celor cari interoghează. Romulus Dianu, Tudor Muşătescu, N. Constantinescu s-au afirmat în coloanele duminicale ale «Rampei» nu numai iscusiţi inchizitori dar şi literaţi de calitate, atenţi la protocolul de introducere ca şi la cuvântul de despărţire. După intervieivurile în lumea literaţilor, conduse cu atâta subtilă dialectică de către d. Aderca, convorbirile «Rampei» au continuat şi continuă să fie punctul de atracţie săptămânală, într’un domeniu, sensaţional prin definiţie. N’am vrea să nedreptăţim — cu amintiri parţiale — pe nimeni şi totuşi nu ne putem smulge plăcerii pe care ne-au pricinuit-o interviewurile cu adevărat magistrale luate d-lor Niculescu-Buzău şi Iancovescu. Anecdotismul nativ, foind de haz şi soţie al unuia, şi egocentrismul adorabil, de excepţional copil teribil şi care-l prinde aşa de bine, al celui de-al doilea (fără a spune câtă cunoaştere a meseriei şi câtă justeţe critică se întâlneşte întotdeauna, în paradoxele d-lui lancovescu) aflaseră, în anchetatori, preţioşi martori şi colaboratori. Ultimul număr de Duminică, al «Rampei!» aduce o convorbire cu Alexandru Moissi, eminentul actor vienez, idealul interpret al rolurilor de torturată inferioritate sufletească. Model al genului, interviewul se datoreşte, de astădată d-lui A. Dumbrăveanu. Dacă o inevitabilă rezervă colegială, nu s’ar opune, v’aşi spune că persoana acestui graţios reporter, iscodind, cu atâta interes, amintirile lui Alexandru Moissi, este una şi aceiaşi cu a colegului nostru de redacţie, inteligentul reporter ce se fereşte în paginile acestea sub pseudonimul Pinguin. Bogată în variate sugestii, în vederi preţioase asupra utilităţii sau justiţiei criticei dramatice, convorbirea lui Mossi face o largă parte şi amintirilor româneşti. Ciprian şi piesa lui i-au ajuns la ureche. De talentul lui, Mossi ne convinesse de visu. Dar foarte mult ne-au plăcut şi le-am vrea reproduse în întregime, acele rânduri care vorbesc de marele său suflet. «Eu nu umblu cu patalamale la mână că sunt german, rus sau italian. Trăiesc şi vreau să trăiesc... Vreau să văd lumea zâmbind. Pretutindeni unde joc mă simt înfrăţit cu spectatorul Admirabile cuvinte dintr’un crez al umanizării prin artă, fragment de adevărat şi nobil pacifism. Perpessicius -ooxxxoo- -oxo- Nimic nu poate face mai mult sânge rău unui şef de guvern, — ca şi amatorilor de portofolii ministeriale rămaşi pe dinafară la constituirea iniţială a unui cabinet — decât ceea ce se chiamă «o remaniere ministerială». Pentru că este operaţiunea politică cea mai delicată, care niciodată nu va reuşi să împace pe toată lumea ce se crede în drept a beneficia de ea. «Remanierea» guvernului d-lui Vintilă Brătianu, cu osebire, a făcut ravagii în guvern şi în partid, pentru că remanierea, — o faci ori n’o faci — tot o perturbare gravă este, şi pentru guvernul d-lui Vintilă Brătianu a fost şi este cel mai bătut de adversităţi din câte guverne a făcut partidul liberal, — singur sau în colaborări, ca cea de-acum. De ce s’a făcut remanierea Era sigur, — că remanierea fusese proectată de d. Vintilă Brătianu după sesiunea extraordinară a Camerelor. Era şi întemeiată, pe nevoia de odihnă a d-lui Vintilă Brătanu, recunoscută şi de Regenţă, care acceptase intrarea d-lui Victor Antonescu la Finanţe, dar, mai ales, prin descomplectarea guvernului la demisia d-lui Titulescu. Totuşi, remanierea nu s’a făcut. Cu toată vechea încuviinţare a factorului constituţional, cu tot asaltul ministeriabil. De ce? Pentrucă din titlul provizoriu pe care-l avea guvernul d-lui Vintilă Brătianu a ajuns la un titlul cu totul precar. Factorul constituţional n’a refuzat remanierea. Dar d. Vintilă Brătianu n’a mai îndrăznit s’o ceară. Ştiind că i s’ar refuza? Probabil. Fapt însă este, — după afirmaţia făcută chiar de primul ministru d-lui Victor Antonescu — că d. Vintilă Brătianu nu a cerut-o. Astfel, s’a lăsat ministeriabililor o speranţă: că s’ar mai putea ca d. Vintilă Brătianu s’o ceară şi deci s’ar mai putea ca factorul constituţional s’o încuviinţeze. ANCHETE POLITICE „Se va face o remaniere Înainte de deschiderea Parlamentului“ Remanierea. — la toamnă (?!) De-acol, svonul cu care guvernul potoleşte revolta ministeriabililor: — «Se va face o remaniere înainte de deschiderea Parlamentului». Iată într’adevăr, ce a declarat un «important ministru» (discreție inutilă, din partea informatorului nostru): - DACA LA TOAMNA SE FACE ÎMPRUMUTUL SI STABILIZAREA VOIU CERE EU IN FRUNTEA DV., (Dv. erau ministeriabilii alarmaţi) PRIMULUI MINISTRU, SA FACA REMANIEREA. (Aceasta se va petrece înaintea deschiderii Parlamentului, după importantul ministru). Mai e necesar să adăugăm că remanierea nu se va face nici la toamnă? Mai e necesar să spunem că d. Vintilă Brătianu nu o va cere factorului constituțional, — și că, chiar dacă cere, — remanierea nu va fi acordată guvernului d-lui Vintilă Brătianu’î N. N. FILOSOFIA UNUI „CONFLICT“ de C. GONGOPOL D. Stelian Popescu, despre care care onorează ideia Dreptăţei egale spune că se află în conflict cu întregul partid liberal sau în orce caz cu o parte însemnată şi mai ales activă a lui, pe chestia ambiţiei ce depune de a face să fie arestaţi doi membri ai majorităţii din Cameră, are aerul să neglijeze contingenţele psihologice în actele politice. Că greşeşte, a avut prilejul să o constate din primul său contact cu partidul liberal( cea ce i-am mai amintit odată, când zelul său takist împotriva liberalilor îl împinsese a amesteca numele unui ministru în afacerile de postav ale unor bănci ieşene. Ca şi acum deţinea o autoritate judecătorească, o mult mai infimă şi «compresorul» politic, care stăpâneşte România, era să-l strivească. Astăzi, în fruntea ierarhiei judiciare şi bine secondat de vrednicul secretar general — «dotat», cum i s’a spus de către un coleg al său, d. Stelian Popescu pare că iar se opinteşte împotriva «compresorului». Faptul este interesant pentru multe motive. Are diverse aspecte care reclamă o ochire mai atentă... Şi nicică filosofie politică nu strică în această tulbure afacere. De la început fixăm poziţiunea noastră. Nu suntem de partea nimănui. Cei doi deputaţi, dintre cari unul a avut şi un incident personal cam viu cu ministrul justiţiei, sunt în adevăr, susceptibili de rigorile legei până a fi sub ameninţarea unor mandate de depunere ? Nu ştim. D. ministru al justiţiei în atitudinea, care cel puţin i se atribue, de justiciar intransigent în reprimarea delictelor ori de către cine ar fi făptuite, nobilă concepţie lă pentru toţi — nu are altă preocupare decât numai salvgardarea acestui mare principiu de etică socială şi politică ? Ignorăm. Cunoaştem însă idiosincrasia partidelor faţă de micii aerculi, cari intervin în intimitatea dependinţelor menagere ale acelor partide — când candidaţii la opera de «asanare» nu sunt din aceiaşi tulpină politică. Alexandru Marghiloman, junimist, ministru de justiţie în cabinetul conservator al lui Lascar Catargiu, deslănţite faimoasa afacere Kessu-Robescu, unul primar la Galaţi şi cellalt prefect al judeţului, doi conservatori de veche sursă. Niculae Filipescu, cinstea însăşi, aşa cum viaţa publică rar mai oferă exemplare atât de complecte, sare în apărarea celor doi, strigând că este o manoperă politică. Atunci a apărut acel faimos articol nesemnat dar cu origina străvezie : «Un bandit, ministru de justiţie». Am citat acest exemplu, căci caracterizează în chip definitiv, date fiind persoanele în joc, cum sunt înclinate a privi partidele, chiar prin cei mai probi reprezentanţi ai lor, pretenţiile de «purificare» cari nu pornesc din însăşi iniţiativa partidului sau forurilor sale etnice conducătoare... D. Stelian Popescu este prea nou venit în partidul liberal şi oricât de director al unui ziar răspândit ar fi, autoritatea sa este prea limitată pentru a întreprinde o acţiune, care, descalificând două sau trei persoane — ceea ce n’ar avea cine ştie ce importanţă, loveşte însă în chip greu în însăşi fiinţa morală a partidului. La liberali îndeosebi nu se cunosc asemenea procedeuri — şi mai ales nu sunt îngăduite. Cu oarecare capacitate de reflecţie d. Stelian Popescu putea să-şi aducă aminte de proasta aventură intămplată regretatului Mârzescu, când tot ministru de justiţie fiind, a vrut să răscolească băligarul. Mârzescu! N’ar fi decent de imsistat comparativ asupra proporţiilor. Eleganta mizerie a acelui gentilom, având şi el, fireşte, unele scăderi inerente oricărei firi omeneşti, îl îndreptăţea să aibă şi ranchiună personală contra profitorilor politicei. Şi cu toate astea!... Mârzescu trebuie să se supue. Desigur, dacă conflictul dintre d. Stelian Popescu şi partidul care îl are ca ministru de justiţie, fără afectuoasa lui adesiune, presintă, în adevăr, acuitatea ce i se atribue, situaţia directorului Universului ar fi mult mai uşoară. D .Stelian Popescu nu are de ce să se sacrifice pentru un partid, care refuză a înţelege înălţimea morală a gesturilor d-sale — întrucât nu-i este dator fiinţa sa politică şi numele său nu se confundă nici cu istoria nici cu tradiţia lui. D. Stelian Popescu, dacă i se fac dificultăţi, n’are decât să demisionez. In definitiv guvernul care răbdat demisia Titulescu, n’are sâ se simtă mai rău cu un interimat în plus. ...Iată însă ceea ce nu se va întâmpla. D. ministru al justiţiei este un om de înţeles! Şi locul pe care-l deţine foarte confortabil. Partidul liberal este încă o redutabilă forţă. Are ghiare — şi facuitatea de a scormoni în gestiunea morală a acelora care-l lovesc. Veţi reda deci că lucrurile au să se împace. «Embrassons-nouv. Folleville». Problema Bacalaureatului nr II. întreita inchiziţie, care a fost şi mai e suverană azi în şcoala secundară, e: catalogul, catedra şi profesorul. Aduceţi-vă toţi aminte, nu e vorba numai de premianţi, căci nu toţi pot fi premianţi — ce bătăi de inimă acompaniau foşnetul foilor din catalog la profesorii cari aveau reputaţia de «răi». Dacă loteria interogărilor nu cădea pe tine, ţi se lua o piatră de pe piept. Era de sigur o amânare a scadenţei, dar o amânare care te uşura pentru ora aceea. E întrebarea însă: în această sta re I. NISEPEANU re de suflet trebue s’aştepte elevi i nterogările? Intr’o şcoală ideală, în care profesorul a ştiut să lucreze aşa încât să nu mai bată în clasă vântul fricii şi plictiselii, amânarea scadenţii, de care elevii azi se bucură atât de mult, ar fi primită tocmai cu dezamăgire cu contrariere şi părere de rău. In fiecare elev atunci s’ar sbate năvalnic pofta de a răspunde, ba chiar de a anticipa pe profect prin proprii întrebări despre probleme ce-1 frământă şi nu, ca acum, şi cum era şi mai grozav pe vremea noastră, frica de interogările profesorilor şi nădejdea ca loteria catalogului să-l salveze pentru moment. Catalogul n’ar trebui să joace în şcoală un rol aşa de capital, cum joacă azi; elevii n’ar mai trebui să-şi simtă inima apăsată sub cele două scoarţe de carton negru, dintre cari pornesc ameninţări perpetuui. Intre emoţia de frică — aşa de intim şi minuţios organizată de şcoala inchizitorială de azi, cu — o repetăm şt. permanente resurse de ameninţări — şi atenţie, şi judecată, şi starea de suflet în genere prielnică asimilării intelectuale, e un antagonism total. Instrucţia sau va fi fără frică, sau nu va fi de loc. In starea de frică intelectul se îndoapă de cunoştinţe — dacă măcar şi asta o poate face — dar nu asimilează. El se dresează, poate, dar nu se educă. Atenţia se simulează, dar nu se dă cald şi voios lecţiei şi profesorului. Dar această atenţie caldă şi voioasă e temelia învăţământului, de orice grad. Nu trăeşte în şcoală o astfel de atenţie, ea n’are temelie. Fie programele oricât de ideale, metodele exterioare oricât de perfecţionate, ele rămân infructuoase, păstăi goale, forme fără fond, dacă nu se clădesc pe temelia atenţiei pasionate şi a încrederii nemărginite a elevilor nu numai în ştiinţa profesorilor, ci, mai ales şi în inima lor, în devotamentul lor spontan către sufletul copiilor, în caracterul lor sincer şi înalt uman. Scurt de tot formulând toate aceste gânduri, succesul adevărat, real al instrucţiei se măsoară cu dragostea de carte a elevului. Şi dragostea de carte a elevului măsoară atitudinea afectivă a profesorului. In rândul întâi deci avem nevoe de o reformă de atitudine afectivă a profesorului în şcoală. Când va veni această reformă de atitudine afectivă, când deci va dispare marele inchizitor, care e profesorul, atunci catalogul nu va mai fi, ca azi, un isvor de duşuri ecoseze, un biciuitor de polirom intelectuali. Iar catedra nu va mai fi, ce e azi , un eşafoid de lemn văpsit în roşu, un tron pe care le poate înălţa, cu mult deasupra capetelor elevilor, capul cu faţa permanent încruntată a unui despot absolutist, poruncitor de ştiinţă şi de disciplină militărească. Ştim, ştim prea bine, că o să ni se întoarcă astfel de învinuiri : propagaţi anarhia pedagogică, maiestatea sacrosantă a elevilor, răsfăţul intelectual, hedonismul şi epieureismul didactic. De aceea dă azi şcoala faliment, de aceea «nu mai învaţă copiii carte». Ii stricaţi cu răsfăţul intelectual, pe care-l propagaţi, cu atitudinile libertinare, cu genuflexiunile voastre, oameni adulţi, în faţa tuturor slăbiciunilor şi capriţiilor lor de mici tirani. Nu mai e distanţă, nu mai e respect, nu mai e teamă de profesor atunci. E necesară din contră, duritatea, căci viaţa e dură, — şi doar şcoala trebue să formeze pentru viaţă ; e necesară sforţarea năduşitoare, căci e imorală munca uşoară, dacă măcar e muncă ; e necesar biciul catalogului, căci fără stimulentul notării la ce ar mai învăţa elevii îşi e tot aşa de necesar să troneze profesorul pe gheţarul catedrei, pentru ca să îngheţe şi elevii, să se înveţe cu viforul asprimii, al încruntării şi răstirii de acolo de sus , căci viaţa nu e numai vreme senină, numai soare zâmbitor, numai adieri de zefir căldicel şi numai răsfăţ de politeţă, şi de maniere prevenitoare, şi de vorbe unse cu miere. Şi apoi, pentru Dumnezeu, vor mai spune unii, ce, profesorul e un scamator ? El trebue să scoată din orice elev ştiinţă, cum scoate scamatorul câlţi ori panglici pe nas ? Ce poate face el din cei reduşi la minte ! Poţi turna în creerul mărginiţilor ideile cu pâlnia celor mai bune metode, cu virtuozitate mânuite: nimic nu se va prinde de el dacă n’ai putere nativă de rezistenţă şi de efort Şi... totuşi mai e ia o pedagogie, spune alţii, cine mai instruşte azi cu biciul, unde mai e iadul acesta pedagogie aşa de negru, cum îl zugrăviţi, în care şcoală, întrupat în care profesori ! Dar pedagogia a (Citiţi continuarea în pagina ll-a) •Voi 9 August 1929 Am avut destui, şi mai mari, şi mai mici, şi pe toţi i-am primit cuviincios. Ne amintim şi de anumite excese de politeţe, cu tâlc. Am auzit, chiar, toamna trecută, pe un invitat plângându-se de mulţimea banchetelor şi de puţinul timp lăsat liber investigaţiilor şi intuiţiilor personale. , De fapt, oaspeţii — de cele mai multe ori — văd şi apreciază ceia ce câţiva domni au interesul să vadă. Măsluirea e prea cunoscută ca să mai stăruim. Părerea bună cu care — ce spune — pleacă misionarii civilizaţiei, e trucată. Iată, însă, un grup de oaspeţi diferiţi. Vin de la Roma, au vizitat Sinaia, Ploeştiul, Curtea de Argeş, au audiat patru zile cursurile de la Vălenii de Munte, au vizitat tot ce e istoric şi pitoresc în Bucureşti, şi acum se pregătesc să colinde încă trei săptămâni ţara, neuitând nici o provincie, stăruind asupra Transilvaniei. Sunt doi iluştri profesori universiatri, filologul Bartoli şi geograful Riccardo Riccardi şi zece studenţi ai cursului de limba şi literatura română din Roma, conduşi de profesorul Claudiu Isopescu. Munca acestui popularizator al culturii româneşti în Italia a fost pe deplin răsplătită. Studenţii cursişti — asupra activităţii cărora am scris, tot în această foaie, mai de mult — cunosc îndestul limba română ca să o poată vorbi şi ceti în cărţile ei de seamă. Acest grup — în care trebue să amintim pe cei doi profesori, nu mai puţin pricepuţi în rosturile româneşti (d. Riceardi are în curs de tipărire o carte asupra geografiei României) — e unul dintre dureros de puţinele cori ne pot înţelege, judeca şi aprecia. Nu vin la noi însufleţiţi numai de acel entuziasm generos şi latin, steril când nu e întovărăşit de informaţie — ci pregătiţi, orientaţi cu uimitoare precizie şi bogăţie în toate aspectele vieţii noastre culturale şi politice. Pot vorbi româneşte cu cine vor, şi pot afla astfel adevăruri inaccesibile pâlcurilor de excursionişti conduşi prea mult în automobile. Pot ceti ziarele româneşti, şi pot înţelege actualitatea. Mulţi dintre ei au în urmă-le o întinsă activitate publicistică, împreună cu profesorul lor Claudiu Isopescu, au tipărit, numai anul acesta, şaptezeci de articole asupra României în ziarele de seamă italiene. Au izbutit să facă mai mult să dedice un număr din populara colecţie «Due lire di novella a prozei româneşti, publicând traducerea a zece nuvele, de la Caragiale la Em. Bucuţa şi Gib. I. Mihăescu. Izbuteau mai multe dacă editurile şi autorii noştri ar fi înţeles şi ar fi simţit. Toţi aceşti oaspeţi cunosc pe Eminescu şi pe Iorga, şi au cetit istoria României cum nu prea avem noi obiceiul să cetim istoria Italiei, şi au urmărit mişcarea culturală contemporată cu un emoţionant interes. Zadarnic le-am comenta utilitatea. Se spune că, peste tot, au fost bine primiţi şi bine găzduiţi. Aceasta ne bucură cu atât mai mult cu cât ne amintim dificultăţile pe cari le-au întâmpinat pe când se aflau încă la Roma, proectând excursia. Toţi aceşti oaspeţi, redactori la ziare, îşi vor scrie impresiile din călătoria lor în România. Şi ele vor fi cu atât mai preţioase cu cât informaţia va egala entuziasmul. In locul atâtor excelente şi copioase articole-elogii — vom avea încă o duzină de acele mici studii cu cari prietenii noştri ne-au obicinuit. Ceea ce înseamnă — pentru cei cari le-au cetit — îmbucurător de mult... ...După atâtea cuvinte calde cu cari au fost întâmpinaţi, e inutil să le mai urăm bun venit. Am vrea, numai, ca oaspeţii noştri să înveţe tot mai mult să ne înţeleagă. Sub această înţelegere, suntem siguri că vom găsi întotdeauna dragostea. Pentru că tot ce se spune şi se scrie despre cultură, cunoaştere culturală şi înfrăţire prin cultură , rămân simple cuvinte dacă nu se întemeiază pe o asimilare efectivă a elementelor intime ale unui popor, exprimate prin istorie şi artă. Şi suntem fericiţi că putem pirprinde atâtea realităţi şi atâtea făgăduinţe în grupul de tineri şi învăţaţi oaspeţi italieni. Mircea Eliade — Pentru d. general Niceleanu — Am văzut cu ochi buni experienţa încercată de prefectul poliţiei cu circulaţia în sens unic pe arterele prea aglomerate de transporturilor bucureştene. Dar aplicarea acestei măsuri încăpută pe mâna unor subalterni, anulează bunele efecte ale dispoziţiei prefectoriale. Să povestim o scenă, — dintr’o sută. Ploua. 12 noaptea. Calea Victoriei pustie. Un taxi încărcat cu bagaje grele şi doi pasageri venind de la gara de Nord este împedicat să oprească la intrarea unuia dintre Otelurile care se află pe porţiunea «sensului unic». Pentru că circulaţia se face numai pe dreapta, vehiculele n’au voe să staţioneze în stânga, timpul coborârei unei persoane sau unor bagaje. Pe o ploae torenţială trebue să le dai jos din trăsură de cealaltă parte a străzei, să o străbaţi, ferindu-te de automobilele care dacă nu te lovesc, te împroşcă cu noroi, iar cuferile să fie cărate tot astfel, riscând la fiece moment purtătorii lor să devie victimele unui accident... Ce strică circulaţiei o oprire fortuită pe stânga pentru un motiv bine determinat, când toate vehiculele îşi urmează calea lor numai pe dreapta? Pe cine încurcă? In care oraş «sensul unic» este interpretat, că nai voe să te dai jos la intrarea locuinţei tale? Oare celui care a dat un asemenea ordin zânatec, nu i s’a spus că la Paris «sensul unic» este să circuli numai într’un sens, nu să rişti a fi strivit de alte automobile traversând strada, fiindcă nu poţi opri vehiculul decât pe o anumită parte? D. general Nicoleanu a avut totdeauna aci un sprijin netăgăduit. Dar organele sale de execuţiune par a-şi da un cuvânt de ordine să compromită încercările de îmbunătăţire rânduite de prefect. Grosolani şi amorfi, şperţari şi tâmpiţi agenţii circulaţiei au devenit o plagă a bunei ordine publice. In orice caz aberaţia pe care o semnalăm trebue numaidecât îndreptată, altcum publicul, care nu poate răbda orice inepţie, va şti să reacţioneze singur. Pieton -oxo—