Cuventul, octombrie 1928 (Anul 4, nr. 1237-1267)
1928-10-01 / nr. 1237
ANUL al IV-lea. No. 1237. REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA BUCUREŞTI. Str. SARINOAR No. 4. BUCUREŞTI . 378/10 ADMINISTRAŢIA TELEFON: 378/ 9 REDACŢIA Director politici TITUS ENACOVICI Directori C. GONGOPOL. Publicitatea ziarului concesionată exclusiv SOCIETĂŢII GENERALE de PUBLICITATE CAROL SCHULDER și S. BERGER Str. Eug. Carada (fost Karagheorghevici 9). Telefon 311/84. 3 LEI Huni 1 Octombrie 1920 Saptâmâna de C. GONGOPOL Specialitatea de cronicar al actualităţei începe să devie imposibilă. Fiindcă nu mai există o actualitate. Am răfoit colecţia gazetei şi m’am vagiAş putea spune, că am serbat de mult centenarul întrebărilor: «Se face oriu împrumutul?» «Pleacă sau rămâne guvernul»? «Ce răspuns s’a primit de la d. Victor Antonescu»? «In ce stadiu sunt negocierile»? După cum guvernul este cel puţin la tricentenarul asigurărei stereotipe: «tratativele împrumutului sunt pe drum bun». Vă întreb dacă mai poate interesa pe cineva o asemenea «actualitate» ? Seherazade, frumoasa cadână, a imaginat o mie şi una de poveşti cu care să-şi încânte Stăpânul spre a nu o trimite la supliciu. Mai tare ca Seherazade, d. Vintilă Brătianu, sinistrul cioclu, născoceşte o mie şi unul de basme — şi încă cine ştie de nu va trece cifra! — cu împrumutul-fantomă al dumnealui, spre a încurca ţara, pe care nu acelaş timp o ţi supliciază. Iar înalta Logofetie, pentru care în special sunt inventate braşoaveel, tace şi le ascultă ! Până când? Cicerone a putut întreba în Senatul roman pe Catillina: «Quoscpre tandem abutere patientia nostra» ? Regenta n’are nevoe de o elocinţă ceeroniană spre a adresa d-lui Vintilă Brătianu, care o frecventează foarte des, asemenea întrebare. Căci dacă aşteaptă ca să şi-o pue sin gur!... Opoziţia neîntorcându-se în Parlament, autorul Halimalei financiare nu riscă s’o auză nici acolo. Fiindcă d. N. Iorga a renunţat iar la combativitate, iar generalul deşi s’a fudulit la urechi, comtinuă să le aplece către şoaptele insidioase ale minciunilor liberale. Totuşi aş dori să se redeschidă Camera, măcar de hatârul interpelărei senzaţionale ce bănuesc că seva produce în prima zi a începerei lucrărilor şi al cărei principal obiectiv va fi ministrul de justiţie. Nu trebue să fii profet, spre a prevedea, că alura polemicei Istrati Micescu—Stelian Popescu nu se poate mărgini în gazete. Vice-prezidentul Camerei va trece de la tribuna ziarelor la acea a Adunărei, relevând ofensele care s’au răsfrânt şi asupra ei. Cred că nici odată d. general Moşoiu nu s’a gândit la o masă bună, cu pofta cu care opinia publică are dreptul să cugete la acest «număr» excepţional din Varieteu! legislativ. Din cele scrise şi declarate până acum de către d. Micescu, se poate presupune ce va fi. Am avut un «hors d’oeuvre» cu vagoanele de raci. Când are să fie la «entrées», trebue de plătit intrare. Totuşi amicii vice-preşedintelui Camerei pretind, că n’au auzit niciodată pe d. Micescu spunându-le despre adversarul său: «—Am să’l mănânc fript!» Dar tot ei mai adaogă, că «şeful» lor, sărat şi la vorbă, preferă saramura. • Nu printr’o asociaţie de idei, cum dv. aţi fi totdeauna gata a bănui, viu la procesul lui Găetan, care a luat Curţei şi juraţilor şi zilele şi nopţile. Norocul «eroului» este că nu le-a luat, el, pe ale partenerei,— pe care a ciocănit-o. Firește că la proces, unde n’am asistat, nu s’a vorbit decât despre ciocan, ceea ce explică și asiduitatea statornică și numeroasă la desbateri a sexului slab, întotdeauna adânc interesat de acel «corp contodent». Când scriu acestea procesul continuă, şi nu vreau să am nici o opinie asupra eventualului verdict. Cel mult aş spune, că dacă exemplare umane de speţa Găetan pot să evolueze în voe în mediul social, cauza principală rămâne Societatea însăşi. Eleganţa morală este un capitol necunoscut. Haimanaua «prezentabilă» trece înaintea hărniciei fără decor. Iar «talentele» speciale împing mai multe uşi pretenţioase decât simplul talent. Ca să devii «om de lume» sunt obligatorii trei însuşiri: o fizionomie, un croitor, un bridge. Adică cine să te recomande, cine să te «monteze» şi cine să-ţi dea de cheltuială. Pare-se că cel mai uşor trai este acela cu banii altora. Totul este să cunoşti un mijloc convenţional, de a-i sustrage. Nu «bridgezi»? Eşti o exofilă pentru casele cele mai onorabile. Ştii să lansezi un «sans atout» ? Capeţi toate atalele şi a tale pot deveni o sumă de «evaporate» din «societatea bună», pe care le vezi şi la restaurant fumând între felurile de mâncare şi «flirtând» cu invitaţii dobitocului care plăteşte. Găetan, niţel mai şiret, putea să mai servească destul timp la pantofii multora. » Dealtminteri interesul public este în mod general prea puţin atras către foiletonul de la curtea cu juraţi. Fără să fie un proces de «clasă» incontestabil că atinge în deosebi o anumită clasă. Dacă Găetan în loc de bridge se apuca de politică sau ciocanului îi prefera plaivazul, cine ştie unde ajungea. In or ce caz mai curând pe banca ministerială decât a acuzaţilor. Politica rareori înregistrează drame. Se spune că vom avea una, dacă d. Vintilă Brătianu nu-şi ia mai repede catrafusele. Este de văzut. Cele petrecute în alegerea de la Bistriţa-Năsăud, unde dacă avereşpanii nu fugeau, după cursa de automobil impusă părintelui Mann, puteau s’o păţească rău, arată că mulţimea ar fi pregătită nu numai pentru moţiuni. Sunt cazuri când de la moţiune, la comoţiune nu e decât un singur pas. ------ooxxxoommm Minunată pagină de conştiinţă şi de disciplină creştinească e istoria părintelui Stanciu, cel care văduvit, nu s’a mai însurat niciodată,— aşa cum o scrie Părintele Neculai Popescu dela Biserica Bradului. Părintele Neculai e desigur nu numai un om de carte, dar şi un mare meşter cl scrisului. Pagina pe care o amintim e aşa de simplă şi totuşi întunecată emoţie îţi apucă gâtlejul. Trăeşti deadreptul apăsătoarea dramă cotidiană în care se sbate omul lui Dumnezeu, părintele Stanciu, căruia pentru cercarea credinţei lui i-a fost luată preoteasa «dincolo», lăsându-i, cu şapte copii. După cum trăieşti şi străvezia iluminare în care, după o viaţă de sbucium, drept credinciosul gata de jertfă slujitor al altarului îşi încheie zilele. Părintele Neculai, el însuş om frământat de greutăţile reculegerii şi împăcării, face o mişcătoare lecţie creştinească tuturor acelor preoţi văduvi, cari nemaiputând rezista dificultăţilor gospodăriei fac peste pravilă pasul greu de păcat al unei a doua căsătorii. Şi ea e cu atât mai binevenită astăzi, când lăbărţarea disciplinei canonice dă acestui păcat proporţiile unei adevărate molime. A, cunosc argumentarea celor căzuţi în greşală. E greu, nu mai putem. Păcat e recăsătorirea împotriva pravilei, dar mai grozav păcatul preacurviei care ne ameninţă altfel. Argumentarea e însă desmaţată. Căci între văduvie şi preacurvie nu e nici o legătură. Nu-şi ia doară nimeni — după legea lui Dumnezeu— soţie în faţa altarului, ca să scape de ispitele, nelegiuite, ale trupului; căci taina nunţii e altceva decât legiuirea concupiscenţei. Iar acolo unde nu sunt copii, trebue să înceteze legătura cărnii. E greu? Nu mă îndoesc. Dar unde scrie, în legea lui Dumnezeu, că viaţa noastră de aci trebue să ne fie o desfătare, şi de unde ne luăm noi, ca creştini, voia să ne uşurăm zilele noastre betege, cu călcarea legii. Ştiu, Popa Stanciu cel de acum atâtea sute de ani, s’a chinuit o viaţă întreagă. Dar răsplata lui lăuntrică a fost nepreţuită. Şi asta o uită preoţii văduvi cari nu mai pot». Părinte Neculai, să te mulţumească Dumnezeu pentru acest aspru îndemn de disciplină creştinească. Mai ales astăzi binevenit, când o slăbănoagă îngăduinţă se întinde moleşitor peste păcatele noastre. Nae Ionescu Se părea la un moment dat că guvernul reuşise să rezolve chestiunea minoritară, promiţând întocmirea unui statut al minorităţilor care să cuprindă soluţii pentru toate doleanţele lor. Congresul saşilor ţinut zilele trecute la Sibiu de ce iese însă că raporturile dintre guvern şi minoritari sunt mai încordate ca oricând Semnificativ este faptul că acel care a ținut un aspru rechizitoriu la adresa guvernului este deputatul Brandsch care încă din timpul stăpânirii maghiare preconiza o apropiere de Români. Cu ocazia Adunării de la Alba Iulia deputatul Brandsch a propus în numele saşilor aderarea la rezoluţiile votate de această Adunare. Ceia ce nemulţumeşte pe minoritari, este tocmai chestiunea şcolilor confesionale de care noi ne am ocupat în nenumărate rânduri şi anume saşii în moţiunea votată la congres pretind următoarele a) Subvenţii din partea Statului pentru şcolile confesionale minoritare : b) Autonomia bisericei evanghelice ; c) întrebuinţarea limbei minoritare în administraţia ţării şi în justiţie ; d) Egală îndreptăţire în viaţa economică (desfiinţarea impozitelor speciale pentru minoritari) ; e) Repararea nedreptăţilor făcute cu ocazia aplicării reformei agrare în Ardeal.• Deoarece saşii la congresul lor au arătat că dacă aceste revendicări nu sunt satisfăcute, minorităţile fac apel la Liga Naţiunilor, guvernul sub inspiraţia d-lui Duca urmăreşte potolirea spiritelor şi convocarea reprezentanţilor saşi pentru a se discuta punctele menţionate mai sus. In acest scop suntem informaţi că o delegaţie minoritară soseşte la Bucureşti în cursul săptămânii viitoare. ANCHETE POLITICE Noţiunea fie la congresul saşilor O delegaţie va veni la Bucureşti Hotărârile de Vineri Adunarea de Vineri a comitetului de direcţie al partidului naţional-ţărănesc a fost aşteptată de întreaga opinie publică cu o nerăbdare aproape chinuitoare. Fiindcă acest organism politic a devenit, de la moartea lui Ion Brătianu, arbitrul vieţii constituţionale a statului român , în aşa măsură, încât guvernul Interimar de azi i-a abandonat toate iniţiativele, resemnându-se a-i urmări pas cu pas mişcările, îndeplinind foarte adesea doar rolul de spion, câteodată de agent provocator. Postulatele de la Alba-Iulia diriguesc în momentul de faţă desfăşurarea afacerilor publice. O cât de uşoară îndepărtare a guvernului de la spiritul şi litera lor îi ridică în cale obstacole aşa de neprevăzute şi de nesdruncinabile, încât sforţări pornite cu surle şi flamuri desfăşurate se prăbuşesc la pământ înainte de a fi căpătat un început măcar de înfăptuire practică. Şi cu fiecare eşec, văzduhul răsună de scherlălăelile, vaetele, bocetele şi blestemele deţinătorilor de formă ai autorităţii statului înăuntru şi în afară. Numai aşa se explică afirmaţiunea nemaiauzită a primului-ministru al ţării, desvoltată şi comentată în ziarele sale oficioase, că partidul naţional-ţărănesc i-a... sabotat împrumutul!... Aşa este! Fiindcă poporul românesc, la Alba-Iulia i-a dat împuternicire să împiedice prin orice mijloace robirea financiară a ţării şi ruina particularilor. Partidul naţional ţărănesc a declarat doar că nu aprobă negociaţiunile externe şi nici aranjamentele ce vor urma şi de atunci d. Vintilă Brătianu se sbate ca un biet animal împrejurul trupului căruia un şearpe uriaş îşi strânge pe fiecare zi mai inexorabil, inelele-i înăbuşitoare. S’a zis de atâtea ori: partidul naţional-ţărănesc poate să stârnească massele, dar nu ştie să exploateze succesul. Dacă după adunarea dela Bucureşti, zecile de mii de participanţi mai erau ţinuţi încă două zile initre zidurile oraşului, faţa României Mari era schimbată chiar de atunci. Apreciere greşită. Transformarile sociale şi politice, cele cu adevărat profunde şi cari sânt menite să schimbe fizionomia unui stat, trecerea de la un regim politic la altul diametral opus, nu se pot realiza prin lovituri brusce după cum procesul de ascensiune al unei doctrine spre realizarea ei definitivă nu urmează un ritm continuu, precipitat, gâfâit. Există popasuri în iniţierea şi adaptarea maselor la anumite postulate. Atât cât e necesar pentru ca ele să fie cunoscute şi înţelese, adoptate şi trecute de pe planul unor deziderate ideale, pe acel al unor revendicări ce nu mai suportă amânări şi tocmeli, făgăduinţe şi păcăleli. Exemplul marei revoluţiuni franceze este tipic. De la dărâmarea i Castiliei şi aducerea familiei regale din Versailles la Paris de către plebea urlând de foame, a trecut un an şi mai bine de aşteptări înşelate, de încercări de reforme schiloade, de rivirimente în favoarea monarhiei către monarhia în agonie până când într’o bună zi, cataclismul s’a deslănţuit iremediabil. Am avut adunările din capitalele provinciale: Iaşi, Brăila, Galaţi, Craiova. Au urmat Bucureştii şi Alba-Iulia. Ciclul de propagandă şi de iniţiere s’a încheiat cu splendida comuniune a unanimităţilor româneşti din ziua de 6 Mai. Iar dovada că procesul acesta preparatoriu s’a terminat şi că Naţiunea purcede de azi încolo la căile de fapt, am avut-o cu prilejul recentelor evenimente de la Bistriţa. In lumina aceasta, hotărârile de Vineri capătă o însemnătate covârşitoare. Sânt grave şi concis exprimate. O ultimă trecere în revistă a forţelor va avea loc în primele zile ale lunii octombrie, când se vor da şi cuvintele de ordine hotărâtoare. Şi dincolo de importanţa pur tactică a acestor hotărâri, nu simţiţi cum palpită altceva, liniştitor şi salvator la culme, care asvârlă în neant toate învinuirile de semănatori de dezordine, de făuritori de dezastre pe cari agenţii d-lui Vintilă Brătianu le aruncă în spinarea animatorilor marii mişcări naţionale care se apropie? Afirmarea că în vremurile acestea de panică publică şi de agonie a autorităţii de stat, de cumplită dissoluţie a tuturor cadrelor între cari se mişcă existenţa noastră cotidiană, de mizerie fără precedent, de foamete, d. Iuliu Maniu MAI ŢINE INCA în mâinele sale solide massele româneşti! Fiindcă după cum le-a putut opri cu un gest, le mai poate deslănţui la un semnal, pe care îl va da când şi cram VA VOI. Care semnal va fi al însănătoşirii, regenerării şi purificării noastre, reîntregirii noastre în destinele fireşti, nedeviate şi nedeformate ale însăşi rasei româneşti. ASecattdru Kirițescu t r KI D. IULIU MANIU Fragment monden de MSHGEA ELIADE »fise Contactul cu mondenitatea reconfortează spiritul de observaţie —■ istovit de eşuările la înaltă tensiune — şi consolează. Există această lume a snobilor, a proştilor şi a rafinaţilor — care nu merită aici dispreţ, nici ură, ci numai atenţie şi luciditate. Mondenitatea se alimentează dintr-o autosugestie, din acea facultate de a se crede altfel pe care Jules de Gaultier a numit-o bovarism. Toate acestea sunt desgustător de cunoscute, accesibile observaţiei cotidiene — iar a stărui în «psihologia» mondenului, ar fi inutil şi obositor. Altceva mă interesează, un aspect al sensualismului monden, mai precis valoarea acordată de contemporani — în urma sugestiilor mondenilor culorii frumuseţii femenine. «Les hommes préférent les bru,nes» — e un adagio banal. Doniţele şi duduile simpatizează făţiş masculii tuciurii, aspri, brutali. Se preferă nuanţele telurice — aşi spune — ale frumuseţii, trupuri serpentine, gesturile de salamandră presărată cu var, trepidantele senegaleze, muşcăturile barbare şi celelalte. Din pubertate, fecioarele se vor culese de bărbaţi păroşi şi negri. Se exaltă frumuseţea masivă, necioplită, sălbatec de rezistenţă a negrilor.Se exaltă dansul monden — de străvezie origină primitivă— şi ritmul negru. Domnii au ajuns să identifice senzualitatea, rafinamentul, perversitatea, nebunia sexuală — cu femeia brună. Doamnele albe sunt neconsolate şi-şi ascund această rămăşiţă de aristocraţie — sub fardul cafeniu. Domnişoarele albe se îngresc cu pasiune, făcând băi de soare în grădină. Odată cu primăvara, o furie inconştientă cuprinde pensionatele. Universitatea, ministerele, domnişoarele — purtate de acelaş impuls al selecţiei sexuale — se vor brune. E o adaptare la mediu, pentru sporirea şanselor de acuplări fericite. Dacă ne-am opri la stabilirea esenţei sexuale a acestei preferinţi — amănuntul nu ar prezenta însemnătate. Interesante sunt cauzele şi concluziile acestui fapt. Negrul, întunecatul, brunul — n’au fost niciodată valorificate de o societate sau o conştiinţă echilibrată, sănătoasă, creatoare, clasică. Să ne înţelegem: nu au fost valorificate; aceasta nu exclude că n’au putut fi întrebuinţate ca instrumente de amuzament sexual sau ca condiment pentru ospeţe. In epopeile indice — produse ale unei clase sociale aristocrate, în sentimentul ierarhiei şi cultul tradiţiei — femeile toate sut albe. Negrul, pentru hinduşi, desemna origină păcătoasă, brunul, descendenţă dubioasă. Geniul, frumuseţea, poezia — aparţineau numai trupului alb Albul a fost cântat şi de Omer, şi de Firdusi, şi e în Kalewala, şi în epopeile medievale, şi în lirica trubadurilor. Poeţi persani erotici — ca şi cei indieni din veacul de mijloc — căutau şi combinau sute de epitete pentru înălţarea frumuseţii albe. Şeref-el-Râmi — autorul celebrului tratat de poetică persană — sfătueşte versificatorii să folosească epitete şi alegorii în jurul lunei, crinului, lotusului, florilor de piersic, etc. Trupul alb, femeia blondă, bărbatul cu obraji albi — erau semnele sângelui nobil, neamestecat cu robii cari au lucrat pământul în soare, la adăpost de hoardele asiatice. Am cetit într’o poveste medievală — nu mai știu dacă în Aucassin et Nicolette, în Floire et Blancheflor sau în altă parte — lauda aproape anatomică a unui trup, alb, strâns legată de lauda nobleţei. Albul era insigna aristocraţiei, trufaş izolate în tradiţia, castelele şi desfrânările sale. Negrul — cu tot registrul de nuanţe — a fost câştigat simpatiei sexuale şi valorii sociale odată cu elenismul, mai precis cu alexandrinismul, iar în India, odată cu dominaţia musulmană. Erau epoci de disoluţie a vechilor cadre politicsociale, de răsturnare a moralei publice şi private, de degenerescenţă, de sincretism, de puternice infuziuni barbare. Moravurile alcovului au necesitat trupurile pietroase şi neîndemânatece ale negrilor, ale mateloţilor bronzaţi, ale sclavilor adăpaţi din soare. Sărmanii albi nu mai putea satisface matroanele lui Juvenal. Generaţii de stăpânitori şi desfrânaţi îi istoviseră; senzualitatea neputincioasă avea acum nostalgia barbarilor robuşti, asemenea soţiilor şi amantelor lor. De culoarea întunecată se leagă magia telurică, a forţelor nedisciplinate, a orgiilor inconştiente, a spasmelor, a bestialităţii, a copulaţiei pancosmice. Negrul evoacă spaima năvălitorilor cari au năpăstuit strămoşii; coşmarele visurilor pri(Citiți continuarea în pagina II-a) Italia şi Balcanii Rând pe rând oamenii de stat balcanici se duc la Roma şi zi cu zi, perseverenţă şi abilă, politica italiană îşi întinde mrejele asupra peninsulei noastre. D. Mussolini poate fi mândru de drumul parcurs în cei şase ani de guvernare. La venirea d-sale la putere, situaţia Italiei în Balcani nu era de loc uşoară. Belgradul se ridica dârz şi ameninţător împotriva Romei, la Tirana domina un guvern anti-italian, la Atena guvernul şi opinia publică nu erau de loc favorabile Italiei şi în curând avea să izbucnească afacerea Tellini, la Sofia domnea Stamboliiski partizanul unei apropieri de Jugoslavia, Bucureștiul era indiferent iar Pesta prea slabă. D. Mussolini își dădu repede seama că singurul adversar ireductibil al Italiei era Jugoslavia. Jugoslavia nu putea permite Italiei dominarea absolută în Adriatica, Belgradul nu putea uita aventura de la Fiume în sfârşit ţara regelui Alexandru era vehiculul influenţei franceze în Balcani. Rând pe rând guvernul italian, izbuti să-şi apropie ţările balcanice şi să le transforme în puncte de sprijin împotriva Iugoslaviei. Albania lui Fan Noll deveni Albania lui Ahmed Zogu, Bulgaria lui Stamboliiski căzu în mâinile lui Tzancof şi ale lui Liapcef. Budapesta este azi o piesă importantă în jocul diplomatic italian, în sfârşit Grecia care acum cinci ani era bombardată de vasele italiene, este şi ea azi prietena Italiei. Situaţia este cu totul schimbată în favoarea Italiei. In ultimii cinci ani, politica franceză a suferit înfrângere după înfrângere. Activitatea hotărîtă şi perseverentă a politicei italiene a triumfat peste tot. Belgradul e înconjurat de inamici sau în cel mai bun caz de vecini prea puţin binevoitori (Grecia). Iugoslavia are în coaste o Albanie făţiş ostilă iar pe de altă parte graniţa sud-estică e continuu însângerată de bandele macedonene. Dacă mai socotim că Ungaria şi Grecia nu-i sunt de loc binevoitoare şi că situaţia internă a regatului vecin şi aliat e foarte tulbure apoi ne putem da seama de poziţia disperată a Iugoslaviei. Totuşi cu toată excelenta poziţie politică şi diplomatică pe care o are faţă de Iugoslavia şi cu toată superioritatea militară incontestabilă pe care o posedă să nu ne creadă că d. Mussolini are intenţii războinice. Politica italiană nu urmăreşte decât încercuirea şi izolarea Iugoslaviei în primul rând pentru a o face să accepte hegemonia Italiei în Adriatica şi în al doilea rând pentru a o sili să părăsească atitudinea politică potrivnică. Probabil că d. Mussolini nu e străin de gândul de a exploata şi ei suntem pe punctul de a constata că excesul de ostilitate şi exagerările stârnite de bizara crimă Găetan au pricinuit, în parte, un reviriment de opinie, în favoarea inculpatului. Mai mult ca oriunde, într’o chestiune de justiţie, trebuie să ne ferim de extreme. A fost rostul acestor însemnări. Este în sentimentul public astăzi, că nu ne aflăm în fața unui criminal cu atât mai monstruos, cu cât ar fi mai inteligent, mai rece mai calculat. Această imagină a lui Găetan s’a destrămat. Nici calcul, nici sânge rece, nici măcar acea elementară prudenţă care să justifice bănuiala de premeditare, în crimă, sau în tâlhărie. Cu toate acestea nu e nici necesar, nici drept, ca Găetan să devină, la rându-i, erou naţional sau măcar victimă. Chiar după sinistra sa păţanie , pe scara martiriului, sărmana doamnă Leonida, ocupă, din nefericire, cel puţin o treaptă de suferinţă, mai sus. Pe deasupra ursiţii ambilor antipatici eroi, deopotrivă de vinovaţi şi pentru moment, inegal pedepsiţi pentru reciproca lor scârnăvie, ceea ce rămâne de regretat e că spectacolul de exasperare erotică şi descompunere morală a trândăvitului cuplu, ocupat numai să-şi cultive şi să-şi rafineze senzaţiile, a obsedat, prea îndelung, massele. Vaginismul doamnei, şi tribulaţiile sexuale ale prea răspânditului partener, au provocat un scandal prea obştesc. Tocmai de aceea, când lucrurile au ajuns la juraţi, se cuvine ca verdictul şi sentinţa să curme, printr’o apreciere senină şi cumpănită a faptului, acest tărăboi privat. Ceeace nu ne îndoim că se va întâmpla — se va întâmpla, cu toate că judecata s’a desfăşurat — ceeace mărturisim că e revoltător — fără să fi fost ascultată luaţia grea a Iugoslaviei într’o ’ victima. Victima, care singură ar fi eventuală lichidare de conturi eu putut aduce un răspuns hotărâtor Franţa. In situaţia politică atât de încurcată şi totuşi atât de interesantă a Balcanilor, rolul României poate fi hotărâtor. Pentru a ne atrage în sfera sa de interese, Italia e dispusă să ne facă avantagii considerabile. Printr’o eventuală schimbare a politicei noastre balcanice, Belgradul și Parisul ar avea imens de pierdut. Cuvântul nostru în Balcani are cu totul altă însemnătate decât cel al Greciei sau al Bulgariei. De altfel se ştie că acum un an, în privinţa celui mai însemnat moment din filmul crimei, momentul luării banilor. Moment care precizează natura delictului: tâlhărie sau simplă rănire ? Răspuns care ar fi scos mai repede din actualitate acest roman de orori şi de tristeţi particulare, roman care ne aminteşte de fraza lacheului lui Strindberg: — Noi, doamnă contesă, noi oamenii săraci, n’avem la dispoziţie toată ziua şi toată noaptea pentru aşa ceva... E răspunsul publicului, solicitat, prin delegaţi, să se rostească. I. V. ■*e când guvernul Averescu încercase o schimbare de front în politica noastră externă, bucuria fu mare la Roma şi enervarea mare la Paris. De aceia diplomaţia noastră ar trebui să facă uz de posibilităţile noastre politice. Trebue să ştim să utilizăm importanţa noastră, pentru a obţine din partea Belgradului, o atitudine mai prietenoasă faţă de minoritatea românească din regatul vecin şi din partea Parisului un sprijin efectiv atât politic cât şi financiar. Trebue să ne eliberăm de mentalitatea de vasal care ne domină şi să ne dăm seama, că aşa cum suntem, cu toate lipsurile şi scăderile noastre, avem cuvântul nostru de spus atât în Balcani cât şi în Europa centrală şi putem face să fie luat în seamă. Mihail Polihroniade ------ooxxxoo-----mm zi