Cuventul, octombrie 1928 (Anul 4, nr. 1237-1267)

1928-10-14 / nr. 1250

ANUL al IV-lea.­ No. 1250, redacţia şi administraţia BUCUREŞTI, Str. SĂRINDAR No. 4 BUCUREŞTI­ ­, ppnu. 1 378/10 ADMINISTHATIA TELEFON. I 378/ 9 BEDACTia Director politic: + TITUS ENACOVICI Director: C. GONGOPOL. Publicitatea ziarului concesionată exclusiv SOCIETĂŢII GENERALE de PUBLICITATE CAROL SCHULDER $­ S. BERGER Str. Eug. Carada (fost Karagheorghevici 9). Telefon 311/84. COADA SMEULUI pr.­ in­u vă dă de gândit coinciden­tele stranii care se frământă, ase­meni viziunilor de coşmar, în lu­mea noastră politică ! In biata noastră arcă politică, băl­ţaţă în tot toiul de lighioane, plutind pe apele potopului revărsat de silni­ca dominaţie aproape seculară a liberalilor şi ameninţând, încân­tată de sine, să nu mai ateriseze niciodată, pe stânca unui provi­denţial Ararat? Dar ia în să stă­ruim puţin. Coincidenţele politice, ale zilelor din urmă, merită să zăbovim un minut mai mult şi mai puţin mut decât acela de la lespedea eroului necunoscut. începem să ne cunoaş­tem eroii, chiar eroii de parodie, şi ar fi păcat să nu le acordăm toate onorurile de circumstanţă. A­cela, de sub piatra înflorată de inscripţii şi flori veşnic naturale, cu flacăra candelelor pururi nes­­tinsă, este, oricât l-am cerceta zil­nic, o mare taină. Din enigmă a venit şi’n mister s’a întors. Acesta de lângă noi însă , aceştia din faţa ochilor noştri, eroi tocmiţi ai unei comedii din zi în zi mai jal­nice, încep să ne devie familiari, cunoştinţe de eri şi de alaltăeri, ca şi flaşnetarul cu romanţa coti­diană, căr­uia îi aruncăm banul şi fără să ne mai dea planeta, la fel cu paparudele de vară, peste cari zvârlim o găleată de apă, cu toate că nu aşteptăm de la puterea lor de chemare, ploile. Mirajul autori­tăţii politice şi-a trăit traiul. Aşa de mult şi aşa de irevocabil că până şi clasicul neutru scepti­cism începe să se clatine. Ca mâine în locul obsesiei tradiţionale îşi va face loc credinţa cea nouă, opti­mismul sănătos, convingerea, certi­tudinea, ce zic, chiar fiinţa acvea a unei zile mai bune. Procesul după cum se vede, a fost fulgeră­tor. Toţi cei care, după moartea lui I. C. Brătianu au aşteptat, nerăb­dători, schimbarea la faţă a poli­ticei noastre, pot să se bucure. În­doiala care cuprinsese pe atâţia alţii îşi va da în curând suflarea. Duhurile rele vor intra, cât de cu­rând, în găurile de şarpe ale trecu­tului blestemat. Că minunea se pu­tea întâmpla — cum de atâtea ori fu vestită — mai curând, iată ceea­­ce nu credem. Intre ţară şi tron ne ridicase stânca granitică şi dic­tatorială a fostului şef al partidu­lui liberal. Deo parte şi de alta cei doi osândiţi îşi duceau viaţa străini, unul altuia. Strâns, nebu­neşte, în cămaşa de forţă a dicta­torului, poporul îşi aştepta, nepu­tincios, sfârşitul. Abia, ca în ro­manul lui London, dacă izbutise, cu trucuri ingenioase năşi mai umile, în vreme ce era strâns, piep­tul, şi să-şi mai smulgă un pic de loc liber. Altminteri, sorţul se pă­rea tras pentru veşnicie şi izbăvi­rea ameninţa să vie pe lumea ceia­­laltă... S’a întâmplat însă că voia Celii­­de-Sus, milostivindu-se, a orânduit altfel. Zăgazul de granit s’a ridi­cat la ceruri, odată cu sufletul dic­tatorului şi pe locul vechii fân­tâni cu smei, din basmul (din ne­norocire, real) al politicei noastre, şi a cărei faimă îngrozise întinde­rile, n’a mai rămas decât un colac de piatră, ca o pomană aruncată, din ceruri sau poate de voia bună a poporului hâtru, la răscrucea altor zile. Tot se mai vorbea, ca de o vreme de pomină, de vraja ameu­­lui, de jertfele cu care îşi sătura nesaţiul de sânge, de ploile de ca­tran cu care împânzea ţinuturile. Prea călătorise mult basmul, ca să i se şteargă aşa de repede urma. Şi nu puţini erau aceia cari se te­meau să treacă pe lângă vechea fântână a smeului. Câte un vis ne­gru tot mai tulbura nopţile şi som­nul. lată însă că un an de zile, favo­rizat de bună seamă şi de învio­rarea cu care, sub conducerea par­tidului naţional-ţărănesc, se tre­zeşte la viaţa peltică poporul, a fost de ajuns să pue capăt legen­delor. Resturile de autoritate — moştenire de la răposatul, sau chiar răposaţii — cu cari se tonifică de un an de zile d. Vintilă Brătianu, sunt pe sfârşite. Alegerile de la Bistriţa şi Prahova, sunt cel mai categoric indiciu de câtă conştien­ţă politică e capabilă naţia, lăsată în seama destinelor ei, nemiluită şi având să lupte cu umbra, numai, acelei autorităţi despotice, care o încătuşase. Ce înseamnă, pe de altă parte, cât de eroică a fost stăruinţa naţional-ţărăniştilor, câ­te nădejdi trezeşte, abia acum a­­pare, evident, pentru toată lumea. Atitudinea lor fermă şi ferită de compromisuri îşi are, cu mult mai devreme, răsplata. Ziua praz­nicului de un an de la moartea fos­tului premier liberal cade cam în aceiaş vreme cu ziua izbânzii po­litice a naţional-ţărăniştilor... ...Coada Smeului a mai trăit şi ea un an de zile. S’a zvârcolit adi­că, uan mai curând au zvârcolit-o a spaimă, beneficiarii unei faime şi unei mentalităţi intrată de apu­­ruri în recuzita istoriei. Astăzi, manopera se dovedeşte ineficace. Perpessicius VFacultativ“ Abia acum, la aplicare, încep să se vadă golurile nouei legi a învă­ţământului secundar. Plângeri şi reclamaţiuni cari ne vin la redac­ţie, atrag atenţia mai ales asupra învăţământului limbilor străine. Legea are ceva bun: a reintrodus studiul limbii eline, pentru toată lumea. Nu ştiu dacă orele prevăzute în programele analitice vor fi sufi­ciente pentru o îndestulătoare luare de contact cu limba greacă. Asta depinde şi de metoda profesorilor respectivi. Dar înă­ înscrierea a­­cestei limbi, clasice din toate punc­tele de vedere, în programa liceului însemnează un mare fapt de cultu­­ră românească, pentru că, prin a­­ceasta, se recunosc şi se reiau legă­­turile noastre cu răsăritul elino­­creştin, — în mai mare grad esen­ţiale pentru spiritualitatea noastră poate, decât chiar cultura latină. Legea are însă şi ceva neisprăvit: deosebirea dintre limbile moderne facultative şi obligatorii ca obiecte de învăţământ. Obligatorie pentru toată lumea e limba franceză. Asta e natural. E mai puţin natural însă ca limba germană să fie facultati­vă, alături de italiană sau engleză. Intâiu pentru că orice activitate şti­inţifică universitară este iluzorie fără cunoaşterea limbii germane. Asupra acestui punct nu mai poate exista controversă, nici în ceea ce priveşte ştiinţa pură sau filosofia, nici în ceea ce se leagă de technica. Al doilea, pentru că, vrem noi sau nu,­­ situaţia geografică şi economică ne impune legături de cele mai diverse feluri cu ţările de cultură şi limbă germană. Europa centrală, care fatalmente îşi va mări cohesiunea, va trebui să folosească germana ca limbă de legătură în afacerile curente. Că nici până acum — cu toată obligativitatea — nu s’a în­văţat nemţeşte din licee? E adevă­rat. Dar nici latineşte şi nici gre­ceşte nu s'a învăţat, şi totuş aceste două limbi au devenit obligatorii. Şi pe urmă, ce însemnează, în practică, facultativ? Iată, la Boto­şani funcţiona de mulţi ani o cate­dră de italiană. Cu succese vădite. (Doisprezece din bacalaureaţi şi-au continuat studiile în Italia). Acum se desfiinţează. De ce? La Bârlad funcţiona o catedră de engleză. Anul acesta s’a desfiinţat. Pentru că nu există profesoare de engleză. (De fapt catedra era ţinută de o excelentă profesoară, cu bre­­i­er superior). In acelaş timp însă se desfiinţea­ză la o şcoală din Bucureşti catedra de limba italiană, ţinută de o pro­fesoară titulară, ca să se înlocuias­că cu engleza (unde nu sunt profe­soare, cum zice ministerul!) încre­dinţată unei străine angajată prin contract. Ş. a. m .d Sunt sigur, harababura asta o să mai ţină câţiva ani. Şi vă închipuiţi ce vor învăţa copnii. N. I. «NOI NU MAI PUTEM SA TO­LERAM SITUATIA CARE PUNE COROANA IN ASPECTUL CA N’AR FI ARBITRU INTRE PAR­TIDE, CI PROTECTOAREA U­­NUI PARTID»! Aceste declaraţii făcute alaltăeri, la Cluj, de către d. Maniu, lămuresc sensul reluatei campanii de răsturnare, naţional­­ţărăniste. O alăturare a lor de în­traripatul avertisment de la Bucu­reşti, al d-lui Ion Mihalache, va preciza, viguros, situaţia: «Tactica cuvintelor încetează astăzi, şi în­cepe fapta... La cuvânt, cu cuvânt, la sabie cu sabie, la pumn cu pumn»... Cele petrecute la Ploeşti demonstrează că toate acestea n’au fost vorbe goale. «Viitorul» în exa­gerările-i fireşti, confirmă eficaci­tatea şi realitatea rezistenţei cetă­ţeneşti, când se plânge că adminis­traţia a fost terorizată de massele naţional-ţărăniste. Dar vorbele şi faptele ultimelor zile depăşesc ,pare-se, formula re­zistenţei cetăţeneşti. Se tem, anii, că ne-am afla în faţa unor semni­ficaţii mai grave. Cum ar fi, de pildă, o isbucnire de violenţă, deo­parte şi de alta. Fiindcă alt mij­loc, pentru amândoi adversarii, de a eşi din încurcătura de azi, n’ar exista. Să se fi hotărât, şeful opo­ziţiei populare, să dea semnalul ex­tremei lupte, dacă la somaţiunile lui supreme nu va primi răspunsul aşteptat? Pentru opoziţie, proble­ma s’a simplificat. Datele ei au fost supuse opiniei publice. Dece nu pleacă guvernul? Fiindcă el s’ar afla în stare de, să-i zicem «încă­păţânare, faţă de arbitrul situa­ţiei. Acesta nu mai dispune de mij­loacele prompte de odinioară, ale regilor, pentru a se desbăra de un ministru-crampon. Dacă e aşa, opoziţia apelează la naţiune pentru a readuce guvernul în ascultare. O acţiune de liberare a factorului constituţional a cărui soartă s’ar confunda cu a poporu­lui. Căci şi unul şi cellalt au fost deopotrivă, jefuiţi de drepturile lor constituţionale. Apelul opozi­ţiei şi trecerea la fapte capătă ast­fel un îndoit caracter legal. Şi des­făşurarea procesului ar fi înles­nită. Dar dacă toate acestea sunt simple închipuiri ale opoziţiei? Dacă trinitatea iresponsabilă, e de acord cu primul ministru, e de pa­rere, anume, că starea de astăzi, cu binefacerile ei, să fie menţinută? Atunci mişcarea populară, încer­când să-şi recapete drepturile uzur­pate, capătă pecetea sediţiunii. Fiindcă numai regenţa decide, pâ­nă în clipa victoriei, de caracterul de legalitate al lozincelor şi al cam­paniilor crunte. Atitudinea Regenţei, e legală, oricare ar fi ea. Iată paradoxul in­­stituţiunilor omeneşti şi a spiritu­lui, secular, de disciplină. Chiar când mulţimile îşi revendică cele mai scrise şi neîndoielnice drep­turi. Chiar cănd tema uriaşelor tragedii e aceiaşi poveste a Char­te! călcată de tirani, dreptatea e nevoită să lupte sub steagul roşu. Până în momentul actului final. Până în clipa când actorii cari s’au identificat vitejeşte cu rolurile lor simt deasupra capului cununa de lauri sau împletitura de cânepă. Fiindcă, asemenea împrejurări suprimă echivocul, tergiversarea făţărnicia. Când armele decid, cad măştile. Primejdia te defineşte, te descoperă, îţi indică un loc pe po­ziţie — în gardă ! Legalitatea nu e decât corolarul biruinţei. In istorie, aşa s’au petrecut lucrurle. Opoziţia somează. S’a văzut sco­pul acestei declaraţii de răsboi, ca­re nu înseamnă încă răsboiul. E ceea ce numesc nemţii, «starea de primejdie de răsboi». Prin decreta­rea ei, naţional-ţărâniştii nu urmă­resc decât desluşirea echivocului pe title care ne obsedează. Răspunsul regenţei îl va risipi, chiar dacă a­­cest răspuns va fi tăcerea. Căci în felul în care au pus oratorii opozi­ţiei întrebările, tăcerea însăşi, e un răspuns. Şi d. Maniu va putea conchide unde s’a oprit sau până un­de a pătruns republicanismul secret al liberalilor. Odată stăpâni pe o certitudine absolută, naţional-ţărăniştii se vor feri să compromită prin isbucniri nesocotite, rezultatul a unsprezece luni de campanie. Ceeace s’a săvâr­şit în ultimul timp, e o definitivă şi paşnică revoluţie. Opinia şi mulţi­mile au izolat pe uzurpatori, prin ură şi tăgăduire, precum albinele izolează un intrus sub straturi de ceară. Faza cea nouă a campaniei nu ur­măreşte decât atragerea în luptă a tuturor luptătorilor deo parte şi de alta, dacă vor mai fi fiind. O încer­care de a fixa sau de a lărgi, după nevoie, cercul răspunderilor. Şi în câteva zile, toate acestea, se vor lă­muri. Va urma, după moţiunea de la Cluj, «cuvântul de ordine»«. I. Vinea m acin ANCHETE POLITICE GUVERNUL­UI MAJORITĂŢILE Alegerea Maroniilor Parlamentului. Anchetă parla­mentara asupra transacfiei „Eldorado“, pusă intr’un tragic impas, de a-şi renega favoriţii de ieri de dragul d-lui Stelian Popescu, să încerce o re­­acţiune împotriva acestei siluiri la care este supusă din partea guvernului. Deschiderea Parlamentului împru aşteptat ca majoritatea, 4*1 Tii nvi nnwn a­m îl rt n -P Ni y 8 B 8 AL * ■ mută un caracter de acuitate fră­mântărilor cari stăpânesc azi par­tidul liberal. Afară de afacerea petroliferă, care cere majorităţii să-şi abando­neze doi membri în interesul justi­ţiei, numeroase sunt curentele şi nemulţumirile ce frământă azi ma­jorităţile parlamentare. O soluţie «elegantă» In primul plan vine alegerea vice­preşedinţilor în jurul căreia s’a fă­cut atâta vâlvă..„ După interminabile conciliabile la Interne, în cursul cărora d. Duca a căutat să se asigure împotriva u­­nei eventuale surprize, guvernul a adoptat o soluţie pe care miniştrii o numesc «elegantă». In ce constă această soluţie «ele­ganţ­ă» ? Este vorba să se dea satisfacţiu­­ne parlamentarilor cari au vrut să fie vice-preşedinţi, secretari, ches­tori, etc., pe cari însă majorităţile nu i-au vrut In general, aceşti oameni de mâ­na patra vor fi, din voinţa guver­nului, demnitarii Parlamentului în sesiunea ce se deschide auni la a­­m­iazi. Foştii miniştri, la cari se făcuse apel pentru funcţiunile de vice­preşedinţi, au refuzat propunerea pe care au considerat-o ca pe un «ca­pi­tiu diminutio». Şi totuş, împotriva ordi­nului guvernului, este de STELIAN POPESCU va fi satisfăcut d. Stelian Popescu, este de aşteptat de­ asemeni o reac­­ţiune din partea foştilor membri ai birourilor, cărora li se aduce o gra­vă jignire. In jurul soc. «Eldorado» Dar dacă prin soluţia de mai sus Cum prin diferite cercuri din ju­rul ministrului justiţiei s’a insi­nuat că membrii birourilor Parla­mentului au fost cumpăraţi cu pri­lejul convenţiei cu soc. «Eldora­­do», se agită printre aceştia ideia de a cere o anchetă parlamentară în această chestiune. Ancheta aceasta parla­mentară apare ca o com­pensaţie pentru membrii fostelor birouri, cari nu în­ţeleg să rămână sub suspi­ciunea de a fi fost cumpă­raţi de societatea «Eldora­do» spre a facilita votarea convenţiei. Este foarte greu să cre­dem că guvernul, care a dat satisfacţie unor oa­meni de mâna patra, va putea refuza cererea de anchetă parlamentară ,­ oricâte neplăceri i-ar pro­cura punerea pe tapet a unei asemenea chestiuni. In aceste condiţiuni, se poate u­­şor întrevedea atmosfera morală grea care va apăsa tot timpul asu­pra ultimelor lucrări ale actualu­lui Parlament, ale cărui zile sunt, dealtfel numărate. Intre Zoologie şi Vânătoare Când zicem fauna ţării, ne gân­dim la catalogul speciilor animale de la noi — şi la ariile lor geografi­ce de repartiţie în ţara noastră — căci o specie nu se găseşte uniform pretutindeni (afară de rare cazuri de cosmopolitism): ea are o arie de repartiţie, limitată de anumite con­­diţiuni de existenţă. Din acest punct de vedere, atât cât are legă­turi cu harta şi cu principiile geo­grafice, zoologul este un zoogeograf. Fauna superioară a ţării noastre este o formă aproape necunoscută, fiindcă noi am fost până acum mai mult vânători decât zoologi şi mai ales decât zoogeografie şi fiindcă le­gile ţării se opun categoric studii­lor faunistice, precum vom arăta. Soarta faunei şi a florei noastre naturale, ambele deopotrivă de in­teresante fiindcă se găsesc la zona unui complicat contact climatic, de­pinde de un minister­ al Agricultu­rei şi Domeniilor. Fauna vertebra­telor noastre superioare (Păsări, mamifere), depinde numai de o di­recţie a acestui minister, a Vână­toarei — şi direcţia e condusă nu­mai de un singur om: directorul general. Legile noastre care se ocu­pa cu rosturile acestei faune pe pă­mântul nostru, se reduc la una, a vânatului — şi e făcută de vânători pentru vânători, ocupându-se cu re­glementarea masacrului acestei fau­ne. Numai privită din acest punct de vedere, se poate înţelege oarecum pentru ce legea nu prevede nimic pentru cercetările faunistice şi pen­tru protecţia propriu zisă a faunei noastre cu pene şi păr. Deasupra Direcţiei de vânătoare, care e totul, vrem şi o formalitate: Consiliul superior al vânătoarei, compus de asemenea din vânători. Unitatea de directivă a societăţilor de vânătoare din ţară, este dată de către «Uniunea generală a vânăto­rilor din România» — despre care vom spune, câteva cuvinte cu altă ocazie. Există de asemenea o relativ boga­tă literatură cinegetică, ocupându­­se cu educaţia noastră vânătorească — ceea ce arată încă odată că adevă­raţii conducători ai destinelor fau­nei noastre superioare, sunt în Ro­mânia, vânătorii, cărora, zoogeo­­grafii (pe care legea îi ignoră) au ajuns să le cerşească umil ajutorul, pentru strângerea materialului de laborator de care au nevoie. Numai aşa se explică pentru ce nu se mai înfiinţează Centrala ornitologică la la ministerul agr­iculturei, anunţată prin ziare acum ■ - 1 an­i şi obser­vatorul ornitologic de la Jurilof ca ambele cu scopuri ştiinţifice, peste proiectele cărora, păsările migra­toare îşi flutură din nou aripele! Şi totuşi, vânătorul, care este to­tul în timp ce zoogeograful este un cerşetor al acestuia, are tendiţe de civilizaţie, sau cel puţin în această direcţie se căzneşte cu greu să-l îm­pingă, literatura noastră cinegetică actuală! El începe să vrea a cunoaş­te sistematica, biologia, repartiţia şi problemele zoogeografice ale spe­ciilor care-l interesează! Şi fără să­­şi dea seama, el marchează un mo­ment în care simte necesitatea ra­porturilor cu zoologii! Dar fiindcă e prea simplu sau prea încrezut, se sfieşte sau evită ostentativ şi metodic, oamenii de ştiinţă, care rămân mai departe cer­şetori ai vânătorului ! Şi momentul acesta coincide za­darnic cu momentul în care zoolo­gul însuşi doreşte să lege raporturi cu vânătorul, pentru a fi ajutat în cercetările sale ştiinţifice — şi pen­tru o mai bună reglementare a des­tinelor faunei noastre naturale care începe să piară ! Situaţia aceasta însă nu mai poa­­te dăinui! Printr’o serie de articole, vom căuta să desvăluim aci fiecare punct de contact între zoologie şi vânătoare, pe care, cei în drept de prea multă vreme se preface că nu le văd, arătând publicului românesc cult, adevărata stare de lucruri, care trebue să termine odată la noi R. I. Călinescu -----0X0——— 1. Ini iit... Se pare că anul acesta ne-au mers toate prost: recolta de porumb mi­zerabilă, criza financiară în toate ținuturile, tratativele pentru îm­prumut, o nebuloasă din care numai geniul financiar al d-lui Tancred poate desprinde ceva etc... Toate aceste nenorociri sunt încă strălucit compensate cu o supra­producţie literară. Providenţa ne-a hărăzit în ăst an un manifest inti­tulat al «Crinului Alb» căruia varii comentarii se silesc eroic să-i ma­culeze virginitatea — pr­ecum şi vre­o câteva sute de reviste trimise la ministerul Cultelor din toate un­ghiurile ţării. Ţifra nu este inventată. Românul este născut poet, câteodată escroc şi mai totdeauna director de revis­tă. Se scrie foarte mult pentru că ne dăm foarte bine seama că nu trebue să lăsăm semenii noştri în suferinţă şi cu felinarul stins. Această lău­dabilă grijă pentru hrana sufleteas­că a celorlalţi Români nenăscuţi poeţi sau directori de revistă este rar secondată de o grijă deosebită în stil, de idei sănătoase sau de o cul­tură uşor sezisabilă cu ochii liberi. Răsfoiţi-le şi vă veţi convinge. Multe din ele cu reclamă bine orga­nizată ar scoate din circulaţie «Fur­nica» sau alte reviste umoristice. De ce scrie cetăţeanul nostru mult şi prost ? Pentru ca să aibe şi el «organul» său prin care Europa şi celelalte continente înecate în besnă să-i poată afla părerile în cutare sau cutare problemă. Foarte deseori directorul de re­vistă nu ştie să scrie. El însuşi se iscăleşte în colaborare. Atunci se adresează «băeţilor» cari cunosc meşteşugul. Directorul dă directive, căci unui director i-ar şade prost să scrie şi «băeţii» scriu, adică mai propriu zis aşează litere pe hârtia revoltător de indulgenţă. Când un asemenea director are mai mult simţ practic şi deci se ocupă mai mult de fiţuica lui decât de Pla­netă poate face în scurt timp avere. N’avem nevoe să ne expatriem pen­tru­ a constata că sunt mulţi direc­tori de revistă cu milioane, direc­tori cari n’au cheltuit nici o calorie cerebral, dar au speculat intens munca altuia. In schimb ei rămân intelectuali, nevestele şi rubedeniile îi privesc cu teamă şi admiraţie căci domnul director profesează cultul vieţii in­terioare, cultivă ideile epocei, des­­chide drumuri noui pe unde vor pătrunde mulţimile... C. Nestor (Citiţi continuarea în pag. II-a) Lui Teofil al nostru de P. C. SPATARU III. ------eoîjîoo—:— „Uniţii“- „catolici de a doua categorie“?! Căci nu doar cine ştie ce lămuriri «dogmatice» au dus la «Unirea» cu Roma a unei părţi din clerul arde­lean, în frunte cu Vlădica Atana­­sie în pragul celui al 18 veac de cre­dinţă creştină. Ce a fost în sine tot concursul de împrejurări politice şi religioase cari au prezidat la ho­tărârea acestui act, nu este tocmai uşor a spune aici acum, ultimul cuvânt. Cândva poate, nădăjduim, lucrurile se vor descoperi mai lă­murit cercetării critice. Istoria naţională însă — şi să re­marcăm imediat, istoria profană — politică — nu prea are măgulitoa­re aprecieri asupra faptului «Uni­rii», care este să rămâie: «cel din­tâi semn al sfârşierii unităţii ro­mâneşti în forma bisericească, — singura cu putinţă, — prin care se statornicia, ca urmare firească, u­­nitatea culturii, strânse încă în ju­rul bisericii naţionale» (N. Iorga, Istoria bisericii româneşti şi a vie­ţii religioase a Românilor, ed. 1908 vol. I pag. 421). Iar despre actul însuşi al «Uni­rii» din 24 octombrie 1698 cu «Bi­serica Romei cea patriolicească», în care aci se cuprind lămurit şi se întrezăresc toate motivele şi toate ezitările, temerile şi toate prevede­rile românilor trecuţi la «Unire»,— istoricul român scrie: «nu se poate din partea unor CLERICI (sub­linierea istoricului­ P. C. S.), o mai vădită urmărire a interesului mate­rial, o mai mare neîncredere faţă de aceia cărora le întind mâna spre Unire şi o mai mare iubire pentru rosturile îndătinate, de care în rup­tul capului nu se pot despărţi, ale vechei biserici în care trăise neam de neamul lor, luptându-se cu pu­terea sau cu vicleşugul, pentru pă­strarea lor, ca cea mai sigură scară spre Dumnezeu şi «spăsenia suflete­lor» (Ibidem, vol. II, pag. 17). Fireşte. Numai cu greu, foarte anevoie şi cu multă durere în su­flet s’au putut hotărî acei clerici ardeleni, pela 1700, să se rupă de unitatea religioasă cu biserica pă­rinţilor ca să se «unească» cu Ro­ma. Numai pentru a putea birui vitrege împrejurări politice ardele­neşti, unde sub stăpânirea maghia­ră, românilor fără curmare li se puneau tot soiul de greutăţi în seamă — şi nimeni nu-i asculta, vaetul lor rămânea să fie mut şi fără de înţelegere la curtea împă­răţiei dela Viena, care era catolică-Cum, cine era să­­ ajute? Li s’a părut unora atunci, clerului în spe­cial căruia i se înfăţişau tot soiul de ademeniri şi făgădueli, că, nu­mai «unirea» cu Roma li-ar putea fi de folos. Şi astfel, «Unirea» s’a făcut, aproape fără nici o jertfă de convingere religioasă în credin­ţa părinţilor. Căci, acceptarea aceia «numai de formă» a câtorva propo­­siţiuni de dogmă catolică din par­tea clerului «Unit», acelea nici n’au fost împărtăşite, n’au ajuns la şti­rea şi la înţelegerea poporului. Preoţi uniţi şi popor de români, au păstrat şi mai departe datina şi credinţa ortodoxă. A fost o «unire» cu prevederea unor anume condiţiuni şi mai ales cu o enormă rezervă de aspiraţiuni naţionale şi personale ale clerului ardelean, pe cari nu socotim a ni le lămuri în acest loc, întrucât s’ar fi şi realizat adică, însemnăm doar pentru ţinere de minte: «Atanasie ar fi înfăţişat lui Vodă Brâncoveanu Unirea toată ca un lucru numai de formă, făcut în vederea iertării porţiilor ce se luau dela preoţi până atunci, (con­form: Nilles, 261) îndreptăţire pen­tru care i s’a şi întărit stăpânirea Merişanilor. Şi lui Dindar, bulga­rul care spiona pentru Domnul muntean la Sibiu, Vlădica-i răs­punse desluşit că «nu e unit» (Ior­ga. II. 25). Asta nu-l împiedeca desigur, câ­teva luni după aceia, să iscălească la 7 Aprilie 1701, la Viena, actul de­săvârşitei «uniri» cu Roma, înso­ţind acest act de toate făgăduelile pentru Roma şi toate uitările şi ne­socotirile pentru tot ce a fost până acum locul şi îndatoririle lui în sânul bisericii româneşti. Este prea interesantă judecata istorică care judecă acest «act» cum se va vedea, ca să mă pot dis­pensa de a o aminti, aici, chiar acum. ... «Va recunoaşte oricine, după cetirea acestui act autentic (se află în Nilles, p. 289 şi urm., în «Uni­rea Românilor» de Popovici, în «Sate şi preoţi» de Iorga 185­8), în care se oglindeşte sufletul josnic a unui om fără demnitate şi fără ru­şine, al unui arhiereu uitător de toate datoriile şi jurămintele sale, al unui Român fără simţ de nea­mul său, că între deosebitele for­me de Unire cu biserica Romei, pe care le-au întrebuinţat neamurile ajunse în stăpânirea Austriei, nici una n’a fost aşa de ruşinoasă şi de brutală. Oricâte foloase culturale, mari şi netăgăduite, ar fi adus U­­nirea, foloase pe cari Atanasie.... nu putea să le înţeleagă şi să le prevadă, declaraţia lui din Aprilie 1701 este desigur cel mai înjositor act public săvârşit până atunci de vreun Vlădică românesc». «Aceste îndatoriri nu se publica­ră însă niciodată, şi, când la ins­talaţia lui, în ziua de 25 iunie, mergea ca un Craiu, în cucie au­rită, înconjurat de clerici şi no­bili catolici în rădvane, întovăr­to­şit cu cruci şi prapore, de vre-o mie de preoţi, cu cincizeci şi pa­tru de protopopi ai lui în frunte,... «...numai câţiva iniţiaţi ştiau şi înţelegeau că această sgomotoasă petrecere se serbează pe ruina u­­nei vechi organizări bisericeşti şi pe rămăşiţele sfâşiate ale trupului XX—I———MBWMXB

Next