Cuventul, iulie 1929 (Anul 5, nr. 1505-1535)

1929-07-24 / nr. 1528

ANUL, al V-lea. — No. 1528. REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA BUCUREŞTI, BUL. ELISABETA 12, Et. II. tft FFON­­ 378/10 REDACŢIA 1 d­.fc.IGN . ^ 378/ 9 ADM1NisTRAŢIA Fondator TITUS ENAUUV1C1 Director NAE IONESCU Publicitatea ziarului concesionată exclusiv SOCIETĂŢII GENERALE de PUBLICITATE CAROL SCHULDER si S. BERGER Str. Eug. Carada (fost Karagheorghevid 9). , * «-î l C­­ T S FI 3­11 / CJ . reforma ADMINISTRATIVA. V. CENTRALIZARE Nu-i de­cât o simplă­ de tot sim­plă banalitate, observarea că de cele mai adeseori oamenii se ceartă pe cuvinte. Toată lumea e de acord asupra descentralizării unor func­ţiuni de acum ale statului, după cum toată lumea e de părere că al­te funcţiuni nu­­trese de­cât cen­tralizate. Nimeni nu va admite că -armata poate­­ aibă mai mulţi şefi independenţi unul de altul şi n­ici mai multe state majoare inde­pendente. Gradaţia legaturilor între şefii ierarhici, sau între statele ma­joare ale diferitelor categorii de unităţi trebuie să fie dinainte bine şi precis cultivate. Sunt lucruri des­pre care nu mai e de certat de­cât pe detalii. Tot aşa nimeni nu va admite că numirea unui vătăjel de primărie trebuie să poarte semnă­tura primului ministru. Am citat lucruri extreme. Intre ele însă sunt mai toate celelalte funcţiuni asupra cărora aplicarea descentralizării sau centralizării în bloc ridică zăngănit de arme. Care sunt instituţiile ce repre­zintă mai pur funcţiunile esenţia­le ale statului? Care sunt funcţiu­nile care în lăuntrul celorlalte ins­tituţii sunt esenţiale statului ca a­­tare ? Aceasta ar trebui să se lă­murească. Oamenii statului ieşit din haosul războiului au căutat în neputinţa lor de a aprofunda funcţiunile sale esenţiale, care sunt interesele pe care statul le are şi care sunt ins­tituţiile în care statul are interese. Evident că această întindere în su­prafaţă poate merge ori­unde. Inte­resul statului este legat de ori­ce existenţă din lăuntrul său şi de ori­ce act al acestei existenţe. Şi nu numai perceptorul a intrat în nu­meroase detalii, dar şi întreaga ad­ministraţie, legiuitorul chiar care­­şi caută cu furie de lucru în do­meniile cele mai ascunse ale vieţii individuale, ale asociaţiilor de tot felul, ale celor mai vagi sau mai precise interese private. Constituţionaliştii noştri fac îna­inte de ori­ce politică. De aceea au uitat să fundeze reformele lor şi aceea constituţională şi actuala re­formă administrativă (care e tot una constituţională) altfel de­cât prin afirmaţii de principii care se pot aplica cum vrei şi când vrei. Au găsit lipsit de interes să critice funcţiunile statului, să libere func­ţiunile sale esenţiale de ganga inu­­tilităţilor să degajeze ast­fel o no­uă libertate a individului şi a di­feritelor organzări să limpezească alt­fel de­cât prin arbitrarul arti­colelor din lege funcţiunea proprie, cu limitele ei, contractuale sau con­stituţionale a fiecăruia dintre or­ganele administrative. Care dintre funcţiunile comunei sau ale statului (ce-ar împiedeca oare satul să se chieme comună ?) sunt proprii şi complect locale, ca­re dintre ele sunt ale statului, dacă există vreuna pozitivă. (Interesul poliţist al statului ne este aici indi­ferent). A aşeza un controlor al statului pentru fie­care operaţie a organis­mului local iată un mijloc cert de a falsifica legăturile între stat şi organismele locale. Sunt anume or­ganizaţii patronate de Stat, cum ar fi de pildă Cooperaţia sau Asi­gurările Sociale, care, având veni­turi proprii au o funcţiune natural autonomă de şi se extinde asupra întregii suprafeţe a teritoriului na­ţional. O bună funcţionare a Coo­peraţiei şi mai ales o bună func­ţionare a Asigurărilor presupune o repartiţie a eventualelor pierderi locale, precum şi o repartiţie a be­neficiilor locale întâmplător foarte mari. Pe de altă parte Statul având interes de buna reuşită a operaţii­lor, fiind chiar participant cu un anume capital la ele, fiind şi girant trebue să exercite un control asu­pra mersului operaţiilor. Aceasta însă n’are nimic a face cu contro­lul administrativ şi politic pe care falsificatorii ideii de stat naţional au introdus-o. Ceia ce vroim să remarcăm aici este faptul următor (nesurprins de cei care au alcătuit şi teoretizat re­forma administrativă, ori­cât ar pă­rea aceasta de greu): Paralel cu opera de întărire a vieţii locale, şi de precizare a ei, de autonomizare efectivă a ei, anume funcţiuni ale vieţei întregei na­ţiuni se centralizează, se organizea­ză pentru întreg teritoriul naţio­nal, după normele celei mai bune naţionalizări practicate în marile industrii. Observam aceasta deunăzi în le­gea de reorganizare a contabilită­ţii publice, să reamintim aici legi­ferarea asigurărilor pe baza prin­cipiului teritorial, se face aceasta pentru organizarea producţiei eco­nomiei naţionale, s-a făcut pentru Cooperaţie, se va face pe o scară mare prin Codul Comercial acum în studiu. Statul îşi simplifică func­ţiunile păstrând numai pe cele e­­senţiale. Instituţii autonome unice pentru întreg statul vor prelua şi organiza activităţi care-i interesea­ză pe care le patronează şi le contro­lează iar organismele locale, fie ele de caracter administrativ, fie de caracter economic vor rămâne cu funcţiuni locale libere în lăuntrul statului care are interes de această libertate tot aşa de mult ca de a­ceea a indivizilor. G. T. Ivaşcu Evident că meseria de avocat, a­­ceia de medic, de profesor ca şi, în general, orice meserie liberă sau nu, este în sine, cât se poate de onora­bilă, Şi onorabilă trebue să fie în sine, şi acela de ales al naţiunei, fie sub formă de primar, deputat, sena­tor, consilier judeţean, etc. Onora­bilitatea ei însă e numai principia­lă, şi, ca atare, exclusiv a prioristi­­că. Exercitarea ei duce la analiza fiecărui caz în parte. Aşa, de pildă, se poate foarte bine ca un avocat să fie un domn parlamentar, sau ca un medic să fie și un bun primar sau prefect, după cum e tot așa de posibil ca un bun primar să fie un medic detestabil. Să presupunem însă, în normal, că un om nu poate exercita ca limea două profesiuni, nu numai deosebi­te, dar care, fiecare în parte, im­plică totala absorbire a preocupă­rilor cuiva. Aşa, de pildă, un pri­mar e obligat să respecte orele de muncă ale primariatului, şi să mai şi lucreze în tot acest timp. La pri­mărie, la judeţ, sau la parlament apoi, se prezintă chestiuni perma­nent, a căror soluţie implică şi o mai îndelungată preocupare de soar­ta lor. Lucrul acesta se întâmplă şi medicului sau avocatului, şi cui nu se întâmplă e, sau un prost, sau un găinar faţă de interesele clientului său. Iată însă că un articol din legea administrativă tindea să statueze acest lucru. Era şi bun, şi drept, şi gospodăresc, dar mai ales era fruc­tul unei cinstite cugetări. S’a în­tâmplat însă că o imensă cârâială de avocaţi, de medici, de profesori, s’a ridicat subit în incinta Camerei pentru a-l înlătura. Toţi aceşti domni şi-au simţit dintr’o dată un suflet şi o capacitate de muncă e­­gală cu a lui Michel Angelo, o cu­noştinţă de adevăraţi enciclopedişti şi Camera a căpătat astfel aspectul unei reuniuni de savanţi din epoca renaşterei. Fiecare dintre cei de faţă era, deo­potrivă, medic, avocat, profesor, primar, consilier judeţean, deputat, senator, şi, în sfârşit, orice alt lucru susceptibil să complecteze reciproc incapacitatea profesională a insului cu capacitatea pingelelor lui de a bate cârciumile şi de a-şi da, ast­fel un titlu electiv cu ajutorul unei greu agonisite popularităţi. Şi guvernul a trebuit să atenueze puţin acest amendament■ E unul din inconvenientele democraţiei. Toată această zarvă însă e şi instructivă. Ţara a aflat dintr’odată toate punc­tele unde e în deficit de administra­ţie, de gospodărie, de îndoita corec­titudine profesională şi, unde, deci are datoria să vegheze şi, cu orice preţ să modifice structura ei admi­nistrativă. E şi acesta un deziderat tot democratic, la care, însă, sunt interesaţi optsprezece milioane de români în locul celor optsprezece sau de două ori câte optsprezece, cel mult, de liberi profesionişti ai Ca­merei. N. Davidescu -ooxxxoo -------OG X X*TKt-------­ Peste câteva zile Parlamentul va intra în vacanţă, după o sesiune m­­­ie de lungă. In aceste ultime zile încă, o în­treagă operă legislativă aşteaptă desăvârşirea ei, cu toate că opozi­ţia — cea liberală şi averescană — nu mai e prezentă. In schimb din chiar rândurile majorităţii s’a for­mat dacă nu o opoziţie, totuşi ace­le grupuleţe majoritare cari dau impresia că opoziţia nu s’a retras cu totul, prin discuţiile contradic­torii cu banca ministerială, care la noi, — nude adevărată viaţă parla­­mentară,­ normală, liniştită fecun­dă, ci doar de încheere aproape, de turburătoare şi stearpă încor­dare între guvernul unui partid şi opoziţia altui partid — nu sunt o­­bicinuite.. De ce s’a prelungit sesiunea Mulţi, — chiar dintre obicinuiţi a judeca fenomenele politice — nu înţeleg de ce s’a grăbit guvernul Maniu să legifereze aşa de mult în cea dintâiu sesiune parlamentară, prelungind-o în acest scop, peste măsură aproape. Peste măsură doar pentru că a dus la o enervare păgu­bitoare, şi în guvern şi în majori­­taţi. De asemenea sunt mulţi cari nu înţeleg graba votării legii de reorganizare ministerială şi rostul imediatei remanieri a cabinetului. Totuşi, nu e un secret: e pentr­u încheerea primei părţi a guvernă­rii Maniu. Şi de ce opoziţia... Intr­’adevăr, tot pentru aceasta,— adică nu pentru ei contra — s’a deslănţuit campania de răsturnare a opoziţiei lîberalo-averescane. Prima parte a guvernării d-lui Maniu are rostul de a îndrepta , formal, cel puţin, greşelile trecute­lor guvernări şi de­ a îngropa un sistem, acela al aceloraşi guver­nări. Dacă examinaţi legile impor­tante ce s-au votat veţi observa că fiecare din ele atinge întrucâtva ceva din sistemul avereşeano-libe­­ral, din legiferarea greșită a unui sistem politico-economic fals; de a­semenea,­ multe din legi pun fun­damentul unui nou sistem. Pentru ca acest nou sistem să poată da roade mai apropiate, era nevoe ca anumite norme legale să fie instau­rate de pe acum. D. Iuliu Maniu își propune ca a doua parte a guvernării, dela toam­nă înainte, să însemneze, în mod practic şi sensibil, o renaştere po­litică şi economică , ceea ce a vrut opoziţia să împiedice,­­ ceea ce s’a trudit să realizeze guvernul. Opozi­ţia a eşuat. A reuşit guvernul? Pâ­nă acum numai formal. Să aştep­tăm, deci, a doua parte a guver­nării . ANCHETE POLITICE IN PREAJMA INCHEERII primei părţi a guvernării naniu Rostul unei activităţi febrile şi­ unei „campanii de răsturnare" Gestul apolitic Eram în plină înfăptuire a pro­gramului naţional-ţărănesc! Cu fie­care lege nouă prezintată actualu­lui parlament, încă un instrument de opresiune şi de şantaj se sfărâ­ma în mâinile tâlharilor oligarhiei liberale. Legi financiare, legi economice! Guvernul Maniu angajase ofensiva pentru descătuşarea colectivităţii româneşti, pentru consolidarea sta­tului, pe adevăratul teren unde re­zultatul putea fi scontat cu sigu­ranţă. Operaţiunea cezariană fuse­se preparată cu meticulozitate prin­­tr’o serie de reglementări cari să asigure o asepsie ireproşabilă şi deci o reuşită indubitabilă. Ciclul Mihalache, ciclul Mihai Popovici­­.­ In plină desfăşurare armonioasă a unei doctrine stricte, care-şi atingea unul după altul o­­biectivele practice datorită unor le­giuiri de o pregnanţă şi o preciziu­­ne funcţională cum n'am mai cu­noscut până acum — ce demon a împins guvernul să tulbure apele şi să prezinte, să impună reforma ad­ministrativă ? Gest intempestiv şi profund apo­litic. O lege de însemnătatea aces­teia, care orice s’ar spune, schimbă obrazul ţării şi aşezarea aproape se­culară a alcătuirilor obşteşti, nu se aduce după câteva luni doar, de gu­vernare, când noul regim în echili­bru încă instabil, îşi controlează zilnic punctele de contact cu facto­rul constituţional şi de-abia a izbu­tit să înfigă unul sau doi ţăruşi în nisipurile mişcătoare ale contingen­ţelor politice româneşti. In zilele memorabile ale tiraniei oligarhice, Ion Strătianu care avea în buzunar Coroană, parlament, ar­mată, arbitru exclusiv al destinelor României­ Mari, dându-şi seama de ce val de impopularitate învălue partidul său, s’a gândit să introdu­că în legea electorală oarecari por­tiţe pe din dos, prin cari câţiva partizani măcar, să se poată strecu­ra în areopagul naţiunii. A introdus un corectiv, acel coeficient de 2 la sută, a modificat legea electorală şi a prezintat-o parlamentului său de valori , dar când î La sfârşitul unei întregi legisla­turi, după patru ani de guvernare, în ajun de a se demite de la putere. Dictatorul socotise că amendarea numai a unei legi de îusi­nitatea celei electorale, con­stitue un mo­ment politic care nu trebue precipi­tat, şi ca, să-şi conserve importanţa şi să-şi justifice raţiunea, trebue să apară în ochii tuturor ca încorona­rea şi ultimus terminus al unei bo­gate şi variate activităţi legislative şi parlamentare. Guvernul Mania s-a pripit, şi a rupt în două firul preocupărilor lui, a dat impresia că ideia direc­toare a politicei sale urmează o li­nie în zig-zag, când a irupt cu re­forma administrativă în splendida ordonanţă a legiuirilor sale de gos­­podarire financiaro-economică. Trebuia lăsat acestora răgazul să-şi demonstreze eficacitatea şi să-şi recolteze efectele — adică să introducă în confuziunea­­înspăi­mântătoare de azi a tuturor orga­­nismelor de stat o disciplină stric­tă , în anarhizarea şi paralizia fac­torilor de producţie naţională, o metodă nouă de rendement raţio­nal şi sigur. In cel mult doi ani de zile, tere­nul burduşit, frământat şi catastro­fic al întregei noastre vieţi organi­ce ar fi fost consolidat şi netezit. Energia românească, captată în ti­pare uniforme, modelată de mâini abile, ar fi redevenit forţa activă, motorul prosperităţii generale. O bună stare materială, convingerea din ce în ce mai accentuată în masse, că o nouă ordine morală stă la baza iniţiativelor politice ale re­gimului, ar fi stabilit, împrejurul guvernului Maniu, ACEA UNANI­MITATE DE ADEZIUNI, ACEA QUIETUDINE A CONŞTIINŢEI PUBLICE ROMÂNEŞTI, care i-ar fi permis ca fără convulsii şi nădu­­şeli, amânări şi retrageri de pe po­ziţii, prezintări de demisii — să în­făptuiască reforma administrativă. Dar aşa! Chiar celor mai avizaţi dintre noi ni se pare bizar ca d. Gică Mărărescu să succeadă lui Ştefan cel Mare pe tronul Moldovei, ca d. Voicu Niţescu să devie principe al Ardealului şi duce de Almaj şi Fă­găraş — d. Jean Căm­ărăşescu bey de Silistra şi d. dr. Baculescu al Craiovei! Ca pe lângă parlamentul din Bu­cureşti, să avem încă cinci sau şea­­se adunări şi adunături de clănţăi de judecătorii de pace, de juriscon­sulţi pe-o găină, de Lirurgi de cafe­nea, de şperţari pe un şpriţ sau pe o halbă cu guler, toată tristeţea şi obscenitatea reprezentanţelor noas­tre naţionale, — de la care cea na­­ţional-ţărănistă nu face nici o ex­cepţie — pe care provincia o va con­templa la ea acasă, despuiată de mirajul depărtării şi de solemnita­tea dealului Mitropoliei. A nu, pentru reforma administra­tivă era nevoe de un prestigiu con­solidat prin câţiva ani de guver­­naree solidă şi prosperă — de o pe­­rioadă de preparaţie, necesară ori­cărei operaţiuni cu adevărat stra­tegice. Aşa, a făcut figură de manevră politică dubioasă, de lovitură por­nită în stil mare, dar condusă cu mijloace dezordonate. Peste zăpăceala generală, pe cale de a dispărea, aşează o recrudescen­ţă de zăpăceală. Instaurarea direc­­toratelor de provincii se va produ­ce în mijlocul unei dezordini pe care o prevedem şi tragică şi bufonă. Va fi o deplasare de atribuţii şi de competenţe de sfere şi de influen­ţe — un sfântul Gheorghe aglome­rat de troace constituţionale, indi­cibil — în care toate oalele de noap­te ale democraţiei se vor preface în cioburi. Opoziţia a prins mişcarea, a dat alarma acolo unde şi o şoaptă la u­­reche provoacă panice disproporţio­nate. Iată de ce astăzi guvernul Maniu evoluiază între supiciunea trezită a tuturor factorilor hotărâtori şi între nedumerirea generalizată a o­­piniei publice. Păcat ! Alexandru Kiriţescu Printre criticile ce pe drept s’au adus împroprietărirei dela 1864, este şi aceea că s’au expro­priat dela proprietari şi dat ţă­ranilor, cele mai slabe terenuri. Ei bine, greşeala aceasta s’a repe­tat şi în exproprierile actuale. Aproape pretutindeni s’a ex­propriat şi acum tot ce a fost mai puţin propriu pentru cultură. Mai mult , chiar din acest teren slab, de obicei ceea ce a fost mai bun, s’a dat, graţie presiunilor celor interesaţi, instituţiunilor de tot felul. Sunt judeţe unde peste 20 la sută din terenul de cultură (ară­­tor şi fânaţ) s’au dat instituţiu­­nilor (şcoli, biserică, sport, etc.) ceea ce ar face aproximativ peste 150.000 ha. în întreaga ţară. Am expropriat pe marii pro­prietari rentieri cari, de bine, de rău, chiar atunci când îşi aren­dau moşiile, se îngrijau în­dea­­proape de producţia pământului lor, ca să punem această enormă suprafaţă în stăpânirea şi folo­sinţa unui alt soi de rentieri — instituţiunile — cari n’au nici măcar interesul celor dintâi, ca să supravegheze suficient pro­ducţia. Este o greşeală, o enormă gre­şeală, pe care d. ministru al a­­griculturei o poate încă uşor re­para. Sunt foarte mulţi săteni cari au rămas neîmproprietăriţi şi sunt foarte mulţi şi din aceea cari nu pot trăi din plugărie, pentru, că n’a fost pământ să li se dea lotul deplin. Dacă s’ar da acestora cele 150 de mii ha., ce enorm spor de pro­ducţie s’ar pune anual în circu­laţie şi cât de mult s’ar contribui la îmbunătăţirea stării econo­mice ! Şi nu trebue scăpat nici un moment din vedere că pământul, ca proprietate, trebue să aibă îna­inte de toate o funcţie economică şi, deci, trebuie ţinut permanent în situaţia ca să poată satisface la maxim această cerinţă. Vedeţi ? S’au frustrat sătenii cu 150.000 ha. din pământul expropriat pen­tru a se da unor instituţiuni cari nu pot contribui cu nimic la pro­gresul agriculturei şi îndreptar­­ea situaţiei critice economice în care ne găsim, li s’au dat lor, a­­gricultorilor adevăraţi, aproape pretutindeni, terenurile cele mai slabe din punct de vedere agri­col şi totuşi ei sunt vinovaţii cei mari ai stărilor în cari ne găsim ! Nu e cel puţin ciudată, dacă nu vinovată această concepţie ? Şi dacă luăm în considerare şi faptul că prin reforna agrară s’a schimbat complect faţa lucru­rilor, veri predomina latifundia, azi proprietatea mică); că în a­ceastă vreme a fost (şi este încă) un timp de nesiguranţă, de tran­ziţie, când pământurile au apar­ţinut intermitent , când proprie­tarilor, când ţărănimei, când sta­tului; că în acele timpuri (nu din vina ţăranilor) pământurile ră­mâneau nelucrate, este uşor de ghicit unde este vina, dacă este în adevăr undeva. In asemenea condiţiuni, s­pune în sarcina populaţiei rurale vina unor rele aduse de vremuri şi de păcatele noastre ale tuturor, în­semnează a aduce o acuzaţiune nedreaptă tocmai celor­ cari, cu munca lor, prin pământul puţin şi prost ce li s’a asvârlit nervos ne hrănesc pe toţi, ne asigură li­niştea înăuntru, ne dau singur? şi adevărata tărie în afară. V. I. Bergheanu ———c=n=—• Probleme agrare iii la o acuzaţie nedreaptă ■■■■—OOXXXOO" ■■■■ III. PAUL SOUDAY ——ooxxxoo---­Nu cunosc fericire mai mare de­cât să citesc, scris de alţii, incom­parabil mai bine, articolul pe care-l visam, pe care l-aşi fi dorit scris și de la care o tainică timiditate îmi abătea condeiul. Pentru că nu tre­buia să scriu despre Paul Souday, pe care-l urmăriam de ani de zile în foiletonul critic şi în cele două entrefileturi din «Le Temps», abia astăzi înţeleg. Era desigur şi senti­mentul acela de uluială, de surpri­ză paralizată,ori de câte ori un gol neaşteptat se deschide în unda con­tinuă a energiilor active. In crucia­tul literaturii şi cugetării, cine ar fi putut bănui un muritor ca toţi ceilalţi, miruit şi el cu semnul mor­ţii ? Când împărţia lauri şi mirt, cu atâta generozitate, când dădea lovi­turi sau când para cu voiciune pen­­tru ca să riposte din nou, cine ar fi bănuit că între ghirlandele împletite una era pentru sine şi că un ascuţiş de spadă îi pândea inima? Era totuşi altceva. Alta era rezer­va în care mă complăceam. Voiam cuvinte frumoase, dar mai ales drepte. Le simţeam venind, le aş­teptam, eram sigur că se vor rosti. Ele trebuiau rostite, însă de acolo, de la tovarăşii săi de arme, din rân­durile celor cu care se războise, pe care-i spcrase sau îi gonise din tem­plu. îmi aminteam, desigur, atâtea clipe de delectare sufletească, de e­­rudiţia, de verva, de ironia, sau şar­ja lui Paul Souday, de pasiunea cu care apăra cugeta­rea, poezia şi u­­manităţile, de cultul pentru Hugo, de campaniile pentru Valéry şi Gide şi nu puteam să uit ceea ce istoria literară şi studiul lui Leon Pierre Quint îmi spusese din vreme, decât de anticipant fusese Souday, în ju­decarea operii lui Proust. Ştiam, de pildă, că înainte de 1914 când cu cele 700 de pagini compacte din «Du cote de chez Swann», şi după ce fusese refuzat de Fasquelle, de 01-­îendorf (cu răspunsul acela, a lui Humblot, directorul editurii: «...nu pot să înţeleg cum cineva poate să întrebuinţeze treizeci de pagini ca să descrie cum se ’ntoarce pe o par­te şi pe alta, în pat, înainte de a a­­dormi...»), de Mercure de France şi chiar de Nouvelle Revue Française, Marcel Proust izbutia în sfârşit să se inspire la Grasset. Paul Souday îi consacra în «Le Temps» din 1913 un întreg foileton, dovedit astăzi de o pătrunzătoare profeţie, în judeca­rea acelei «feerii psihologice», cum se pronunţa mai târziu, despre «A la recherche du temps perdu». Era un titlu de glorie, pentru critic, şi toţi şi l-au amintit la moartea lui- Ii cunoşteam, de bună seamă, şi cu­sururi. Autori şi căţi pentru cari urzeam amiciţii erau sau nesocotiţi sau subestimaţi de Paul Souday. Ceea ce nu mă oprea să degust, cu aceiaşi intensitate consideraţiile lui critice. In critica militantă franceză, ilus­trată de Thibaudet, de Edmond Ja­­loux, de Chaumeix, de Bellessort şi chiar de cei mai tangenţiali, cu Van­­dérem in frunte, Souday era de pri­mă necesitate spirituală. Pentru ca­lităţi ca şi pentru cusururi. Pentru marea lui pasiune de litere, pentru captivanta lui vervă. Dar toate acestea şi altele, le vo­iam spuse de alţii. Mai puţin ca o verificare. Sigur de adevărul lor, îl voiam rostit de buze mai competen­te. Pentru că mai frumos să fie o­­magiul. Şi omagiul n’a întârziat să vie. Aşi voi recitite, împreună, pa­gina de reţinută emoţie şi de nobilă iubire pe care i-a închinat-o Paul Valéry în «Le Temps», foiletonul suculent, ca toate ale lui, din «Les Nouvelles Littéraires», al lui Ed­mond Jaloux, aşa,de just, de defi­nitiv elogios, de bogat în caracteri­zări preţioase, cavalereştile petale şi spada închinată din rândurile lui Vanderem,, francheţa lui Maurice Martin du Gard, şi câte altele. Dacă n’o putem face, însă, cel puţin să ne bucurăm că n’am scris despre Paul Souday şi că am gustat feri­cirea să fi citit, scris de alţii, in­comparabil mai bine, articolul pe care-l visam, pe care l-am fi dorit scris şi pe care o tainică timiditate ni-l interzicea. Perpessicius Autonomia porturilor N’a trecut zi, de câţiva ani încoace în care un ecou al jalnicei stări de lâncezeală a porturilor noastre şi maritime şi fluviale­ să nu fi răz­bătut prin ziare sau în alt chip pâ­nă la urechile opiniei publice a ţării. Cu deosebire Brăila, Galaţi şi Con­stanţa, cele trei porţi naţionale des­chise târgurile Uimei, îşi strigau desnâdejdea cu o stăruinţă pe care nimic n’o descuraja şi de care totuşi nu s’a ţinut seamă- Statul la care se făcea apel se găseşte pentru o bună bucată de vreme categoric incapabil să dea o mână de ajutor. Dealtfel, chiar dacă s’ar fi putut rupe ceva dintr'un buget de mizerie, faptul n’ar fi avut decât valoare de palea­tiv. Fiindcă starea de marasm a porturilor noastre nu înfăţişează decât o consecinţă ilustrând dezas­trul economiei naţionale preparat de politica nefastă a unui maniac. De ani de zile danele porturilor, neîncăpătoare pe vremuri pentru mulţimea navelor, se oferă triste şi pustii; docurile şi silozurile gemând odinioară de mărfuri şi de aurul ce­realelor stau goale şi întunecate ca nişte edificii dezafectate; cheiurile, altădată furnicat de lume, se întind albe şi tăcute; tăcută viaţa aceia di­versă şi colorată, activă şi sgomo­­toasă, cu ţipete de sirenă şi striden­ţe de macarale, cu­­pavilioane bă­tând în soare şi răsfrângând­u-se în polichromia apelor, s’a spulberat ca o viziune de vis. Acum e linişte, o linişte de moarte . Arareori un vas acostează. Îşi des­carcă cântecele şi apoi pleacă repe­de, parcă gonit de duhuri, pentru că cine ştie când un altul să reapară, încarcă pe fugă simetrice paraleli­pipede de cherestea sau blonde roa­de ale pământului şi se depărtează la rându-i fantomatic cum a venit... Vara şi toamna anului acesta, da­că sorele şi pământul nu ne vor sta împotrivă, porturile noastre se vor mai desmorţi. Dar viaţa dinainte nu va pulsa din nou în ele, decât pe măsură ce toată viaţa ţării va ieşi din letargia deceniului post-belic. Când de la un capăt la colalt al pă­mântului românesc, economia naţi­onală va gălgâi de sevă, porturile Dunării şi ale mării noastre vor re­trăi vremurile de opulenţă şi de splendidă activitate. Cu această nădejde în puterile creiatoare ale economiei naţionale, salutăm entusiast noua lege de au­tonomie a porturilor şi căilor de na­vigaţie, alcătuită de d. Virgil Mad­­gearu, lege menită să le pregăteas­că utilajul, să le organizeze actua­litatea şi să le înlesnească essorul nu numai în beneficiul vieţii lor lo­cale, ci şi pentru a face din ele fac­torii expansiunei româneşti în lume Vladimir Ionescu

Next