Cuventul, iulie 1929 (Anul 5, nr. 1505-1535)
1929-07-24 / nr. 1528
ANUL, al V-lea. — No. 1528. REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA BUCUREŞTI, BUL. ELISABETA 12, Et. II. tft FFON 378/10 REDACŢIA 1 d.fc.IGN . ^ 378/ 9 ADM1NisTRAŢIA Fondator TITUS ENAUUV1C1 Director NAE IONESCU Publicitatea ziarului concesionată exclusiv SOCIETĂŢII GENERALE de PUBLICITATE CAROL SCHULDER si S. BERGER Str. Eug. Carada (fost Karagheorghevid 9). , * «-î l C T S FI 311 / CJ . reforma ADMINISTRATIVA. V. CENTRALIZARE Nu-i decât o simplă de tot simplă banalitate, observarea că de cele mai adeseori oamenii se ceartă pe cuvinte. Toată lumea e de acord asupra descentralizării unor funcţiuni de acum ale statului, după cum toată lumea e de părere că alte funcţiuni nutrese decât centralizate. Nimeni nu va admite că -armata poate aibă mai mulţi şefi independenţi unul de altul şi nici mai multe state majoare independente. Gradaţia legaturilor între şefii ierarhici, sau între statele majoare ale diferitelor categorii de unităţi trebuie să fie dinainte bine şi precis cultivate. Sunt lucruri despre care nu mai e de certat decât pe detalii. Tot aşa nimeni nu va admite că numirea unui vătăjel de primărie trebuie să poarte semnătura primului ministru. Am citat lucruri extreme. Intre ele însă sunt mai toate celelalte funcţiuni asupra cărora aplicarea descentralizării sau centralizării în bloc ridică zăngănit de arme. Care sunt instituţiile ce reprezintă mai pur funcţiunile esenţiale ale statului? Care sunt funcţiunile care în lăuntrul celorlalte instituţii sunt esenţiale statului ca atare ? Aceasta ar trebui să se lămurească. Oamenii statului ieşit din haosul războiului au căutat în neputinţa lor de a aprofunda funcţiunile sale esenţiale, care sunt interesele pe care statul le are şi care sunt instituţiile în care statul are interese. Evident că această întindere în suprafaţă poate merge oriunde. Interesul statului este legat de orice existenţă din lăuntrul său şi de orice act al acestei existenţe. Şi nu numai perceptorul a intrat în numeroase detalii, dar şi întreaga administraţie, legiuitorul chiar careşi caută cu furie de lucru în domeniile cele mai ascunse ale vieţii individuale, ale asociaţiilor de tot felul, ale celor mai vagi sau mai precise interese private. Constituţionaliştii noştri fac înainte de orice politică. De aceea au uitat să fundeze reformele lor şi aceea constituţională şi actuala reformă administrativă (care e tot una constituţională) altfel decât prin afirmaţii de principii care se pot aplica cum vrei şi când vrei. Au găsit lipsit de interes să critice funcţiunile statului, să libere funcţiunile sale esenţiale de ganga inutilităţilor să degajeze astfel o nouă libertate a individului şi a diferitelor organzări să limpezească altfel decât prin arbitrarul articolelor din lege funcţiunea proprie, cu limitele ei, contractuale sau constituţionale a fiecăruia dintre organele administrative. Care dintre funcţiunile comunei sau ale statului (ce-ar împiedeca oare satul să se chieme comună ?) sunt proprii şi complect locale, care dintre ele sunt ale statului, dacă există vreuna pozitivă. (Interesul poliţist al statului ne este aici indiferent). A aşeza un controlor al statului pentru fiecare operaţie a organismului local iată un mijloc cert de a falsifica legăturile între stat şi organismele locale. Sunt anume organizaţii patronate de Stat, cum ar fi de pildă Cooperaţia sau Asigurările Sociale, care, având venituri proprii au o funcţiune natural autonomă de şi se extinde asupra întregii suprafeţe a teritoriului naţional. O bună funcţionare a Cooperaţiei şi mai ales o bună funcţionare a Asigurărilor presupune o repartiţie a eventualelor pierderi locale, precum şi o repartiţie a beneficiilor locale întâmplător foarte mari. Pe de altă parte Statul având interes de buna reuşită a operaţiilor, fiind chiar participant cu un anume capital la ele, fiind şi girant trebue să exercite un control asupra mersului operaţiilor. Aceasta însă n’are nimic a face cu controlul administrativ şi politic pe care falsificatorii ideii de stat naţional au introdus-o. Ceia ce vroim să remarcăm aici este faptul următor (nesurprins de cei care au alcătuit şi teoretizat reforma administrativă, oricât ar părea aceasta de greu): Paralel cu opera de întărire a vieţii locale, şi de precizare a ei, de autonomizare efectivă a ei, anume funcţiuni ale vieţei întregei naţiuni se centralizează, se organizează pentru întreg teritoriul naţional, după normele celei mai bune naţionalizări practicate în marile industrii. Observam aceasta deunăzi în legea de reorganizare a contabilităţii publice, să reamintim aici legiferarea asigurărilor pe baza principiului teritorial, se face aceasta pentru organizarea producţiei economiei naţionale, s-a făcut pentru Cooperaţie, se va face pe o scară mare prin Codul Comercial acum în studiu. Statul îşi simplifică funcţiunile păstrând numai pe cele esenţiale. Instituţii autonome unice pentru întreg statul vor prelua şi organiza activităţi care-i interesează pe care le patronează şi le controlează iar organismele locale, fie ele de caracter administrativ, fie de caracter economic vor rămâne cu funcţiuni locale libere în lăuntrul statului care are interes de această libertate tot aşa de mult ca de aceea a indivizilor. G. T. Ivaşcu Evident că meseria de avocat, aceia de medic, de profesor ca şi, în general, orice meserie liberă sau nu, este în sine, cât se poate de onorabilă, Şi onorabilă trebue să fie în sine, şi acela de ales al naţiunei, fie sub formă de primar, deputat, senator, consilier judeţean, etc. Onorabilitatea ei însă e numai principială, şi, ca atare, exclusiv a prioristică. Exercitarea ei duce la analiza fiecărui caz în parte. Aşa, de pildă, se poate foarte bine ca un avocat să fie un domn parlamentar, sau ca un medic să fie și un bun primar sau prefect, după cum e tot așa de posibil ca un bun primar să fie un medic detestabil. Să presupunem însă, în normal, că un om nu poate exercita ca limea două profesiuni, nu numai deosebite, dar care, fiecare în parte, implică totala absorbire a preocupărilor cuiva. Aşa, de pildă, un primar e obligat să respecte orele de muncă ale primariatului, şi să mai şi lucreze în tot acest timp. La primărie, la judeţ, sau la parlament apoi, se prezintă chestiuni permanent, a căror soluţie implică şi o mai îndelungată preocupare de soarta lor. Lucrul acesta se întâmplă şi medicului sau avocatului, şi cui nu se întâmplă e, sau un prost, sau un găinar faţă de interesele clientului său. Iată însă că un articol din legea administrativă tindea să statueze acest lucru. Era şi bun, şi drept, şi gospodăresc, dar mai ales era fructul unei cinstite cugetări. S’a întâmplat însă că o imensă cârâială de avocaţi, de medici, de profesori, s’a ridicat subit în incinta Camerei pentru a-l înlătura. Toţi aceşti domni şi-au simţit dintr’o dată un suflet şi o capacitate de muncă egală cu a lui Michel Angelo, o cunoştinţă de adevăraţi enciclopedişti şi Camera a căpătat astfel aspectul unei reuniuni de savanţi din epoca renaşterei. Fiecare dintre cei de faţă era, deopotrivă, medic, avocat, profesor, primar, consilier judeţean, deputat, senator, şi, în sfârşit, orice alt lucru susceptibil să complecteze reciproc incapacitatea profesională a insului cu capacitatea pingelelor lui de a bate cârciumile şi de a-şi da, astfel un titlu electiv cu ajutorul unei greu agonisite popularităţi. Şi guvernul a trebuit să atenueze puţin acest amendament■ E unul din inconvenientele democraţiei. Toată această zarvă însă e şi instructivă. Ţara a aflat dintr’odată toate punctele unde e în deficit de administraţie, de gospodărie, de îndoita corectitudine profesională şi, unde, deci are datoria să vegheze şi, cu orice preţ să modifice structura ei administrativă. E şi acesta un deziderat tot democratic, la care, însă, sunt interesaţi optsprezece milioane de români în locul celor optsprezece sau de două ori câte optsprezece, cel mult, de liberi profesionişti ai Camerei. N. Davidescu -ooxxxoo -------OG X X*TKt------- Peste câteva zile Parlamentul va intra în vacanţă, după o sesiune mie de lungă. In aceste ultime zile încă, o întreagă operă legislativă aşteaptă desăvârşirea ei, cu toate că opoziţia — cea liberală şi averescană — nu mai e prezentă. In schimb din chiar rândurile majorităţii s’a format dacă nu o opoziţie, totuşi acele grupuleţe majoritare cari dau impresia că opoziţia nu s’a retras cu totul, prin discuţiile contradictorii cu banca ministerială, care la noi, — nude adevărată viaţă parlamentară, normală, liniştită fecundă, ci doar de încheere aproape, de turburătoare şi stearpă încordare între guvernul unui partid şi opoziţia altui partid — nu sunt obicinuite.. De ce s’a prelungit sesiunea Mulţi, — chiar dintre obicinuiţi a judeca fenomenele politice — nu înţeleg de ce s’a grăbit guvernul Maniu să legifereze aşa de mult în cea dintâiu sesiune parlamentară, prelungind-o în acest scop, peste măsură aproape. Peste măsură doar pentru că a dus la o enervare păgubitoare, şi în guvern şi în majoritaţi. De asemenea sunt mulţi cari nu înţeleg graba votării legii de reorganizare ministerială şi rostul imediatei remanieri a cabinetului. Totuşi, nu e un secret: e pentru încheerea primei părţi a guvernării Maniu. Şi de ce opoziţia... Intr’adevăr, tot pentru aceasta,— adică nu pentru ei contra — s’a deslănţuit campania de răsturnare a opoziţiei lîberalo-averescane. Prima parte a guvernării d-lui Maniu are rostul de a îndrepta , formal, cel puţin, greşelile trecutelor guvernări şi de a îngropa un sistem, acela al aceloraşi guvernări. Dacă examinaţi legile importante ce s-au votat veţi observa că fiecare din ele atinge întrucâtva ceva din sistemul avereşeano-liberal, din legiferarea greșită a unui sistem politico-economic fals; de asemenea, multe din legi pun fundamentul unui nou sistem. Pentru ca acest nou sistem să poată da roade mai apropiate, era nevoe ca anumite norme legale să fie instaurate de pe acum. D. Iuliu Maniu își propune ca a doua parte a guvernării, dela toamnă înainte, să însemneze, în mod practic şi sensibil, o renaştere politică şi economică , ceea ce a vrut opoziţia să împiedice, ceea ce s’a trudit să realizeze guvernul. Opoziţia a eşuat. A reuşit guvernul? Până acum numai formal. Să aşteptăm, deci, a doua parte a guvernării . ANCHETE POLITICE IN PREAJMA INCHEERII primei părţi a guvernării naniu Rostul unei activităţi febrile şi unei „campanii de răsturnare" Gestul apolitic Eram în plină înfăptuire a programului naţional-ţărănesc! Cu fiecare lege nouă prezintată actualului parlament, încă un instrument de opresiune şi de şantaj se sfărâma în mâinile tâlharilor oligarhiei liberale. Legi financiare, legi economice! Guvernul Maniu angajase ofensiva pentru descătuşarea colectivităţii româneşti, pentru consolidarea statului, pe adevăratul teren unde rezultatul putea fi scontat cu siguranţă. Operaţiunea cezariană fusese preparată cu meticulozitate printr’o serie de reglementări cari să asigure o asepsie ireproşabilă şi deci o reuşită indubitabilă. Ciclul Mihalache, ciclul Mihai Popovici. In plină desfăşurare armonioasă a unei doctrine stricte, care-şi atingea unul după altul obiectivele practice datorită unor legiuiri de o pregnanţă şi o preciziune funcţională cum n'am mai cunoscut până acum — ce demon a împins guvernul să tulbure apele şi să prezinte, să impună reforma administrativă ? Gest intempestiv şi profund apolitic. O lege de însemnătatea acesteia, care orice s’ar spune, schimbă obrazul ţării şi aşezarea aproape seculară a alcătuirilor obşteşti, nu se aduce după câteva luni doar, de guvernare, când noul regim în echilibru încă instabil, îşi controlează zilnic punctele de contact cu factorul constituţional şi de-abia a izbutit să înfigă unul sau doi ţăruşi în nisipurile mişcătoare ale contingenţelor politice româneşti. In zilele memorabile ale tiraniei oligarhice, Ion Strătianu care avea în buzunar Coroană, parlament, armată, arbitru exclusiv al destinelor României Mari, dându-şi seama de ce val de impopularitate învălue partidul său, s’a gândit să introducă în legea electorală oarecari portiţe pe din dos, prin cari câţiva partizani măcar, să se poată strecura în areopagul naţiunii. A introdus un corectiv, acel coeficient de 2 la sută, a modificat legea electorală şi a prezintat-o parlamentului său de valori , dar când î La sfârşitul unei întregi legislaturi, după patru ani de guvernare, în ajun de a se demite de la putere. Dictatorul socotise că amendarea numai a unei legi de îusinitatea celei electorale, constitue un moment politic care nu trebue precipitat, şi ca, să-şi conserve importanţa şi să-şi justifice raţiunea, trebue să apară în ochii tuturor ca încoronarea şi ultimus terminus al unei bogate şi variate activităţi legislative şi parlamentare. Guvernul Mania s-a pripit, şi a rupt în două firul preocupărilor lui, a dat impresia că ideia directoare a politicei sale urmează o linie în zig-zag, când a irupt cu reforma administrativă în splendida ordonanţă a legiuirilor sale de gospodarire financiaro-economică. Trebuia lăsat acestora răgazul să-şi demonstreze eficacitatea şi să-şi recolteze efectele — adică să introducă în confuziuneaînspăimântătoare de azi a tuturor organismelor de stat o disciplină strictă , în anarhizarea şi paralizia factorilor de producţie naţională, o metodă nouă de rendement raţional şi sigur. In cel mult doi ani de zile, terenul burduşit, frământat şi catastrofic al întregei noastre vieţi organice ar fi fost consolidat şi netezit. Energia românească, captată în tipare uniforme, modelată de mâini abile, ar fi redevenit forţa activă, motorul prosperităţii generale. O bună stare materială, convingerea din ce în ce mai accentuată în masse, că o nouă ordine morală stă la baza iniţiativelor politice ale regimului, ar fi stabilit, împrejurul guvernului Maniu, ACEA UNANIMITATE DE ADEZIUNI, ACEA QUIETUDINE A CONŞTIINŢEI PUBLICE ROMÂNEŞTI, care i-ar fi permis ca fără convulsii şi năduşeli, amânări şi retrageri de pe poziţii, prezintări de demisii — să înfăptuiască reforma administrativă. Dar aşa! Chiar celor mai avizaţi dintre noi ni se pare bizar ca d. Gică Mărărescu să succeadă lui Ştefan cel Mare pe tronul Moldovei, ca d. Voicu Niţescu să devie principe al Ardealului şi duce de Almaj şi Făgăraş — d. Jean Cămărăşescu bey de Silistra şi d. dr. Baculescu al Craiovei! Ca pe lângă parlamentul din Bucureşti, să avem încă cinci sau şease adunări şi adunături de clănţăi de judecătorii de pace, de jurisconsulţi pe-o găină, de Lirurgi de cafenea, de şperţari pe un şpriţ sau pe o halbă cu guler, toată tristeţea şi obscenitatea reprezentanţelor noastre naţionale, — de la care cea naţional-ţărănistă nu face nici o excepţie — pe care provincia o va contempla la ea acasă, despuiată de mirajul depărtării şi de solemnitatea dealului Mitropoliei. A nu, pentru reforma administrativă era nevoe de un prestigiu consolidat prin câţiva ani de guvernaree solidă şi prosperă — de o perioadă de preparaţie, necesară oricărei operaţiuni cu adevărat strategice. Aşa, a făcut figură de manevră politică dubioasă, de lovitură pornită în stil mare, dar condusă cu mijloace dezordonate. Peste zăpăceala generală, pe cale de a dispărea, aşează o recrudescenţă de zăpăceală. Instaurarea directoratelor de provincii se va produce în mijlocul unei dezordini pe care o prevedem şi tragică şi bufonă. Va fi o deplasare de atribuţii şi de competenţe de sfere şi de influenţe — un sfântul Gheorghe aglomerat de troace constituţionale, indicibil — în care toate oalele de noapte ale democraţiei se vor preface în cioburi. Opoziţia a prins mişcarea, a dat alarma acolo unde şi o şoaptă la ureche provoacă panice disproporţionate. Iată de ce astăzi guvernul Maniu evoluiază între supiciunea trezită a tuturor factorilor hotărâtori şi între nedumerirea generalizată a opiniei publice. Păcat ! Alexandru Kiriţescu Printre criticile ce pe drept s’au adus împroprietărirei dela 1864, este şi aceea că s’au expropriat dela proprietari şi dat ţăranilor, cele mai slabe terenuri. Ei bine, greşeala aceasta s’a repetat şi în exproprierile actuale. Aproape pretutindeni s’a expropriat şi acum tot ce a fost mai puţin propriu pentru cultură. Mai mult , chiar din acest teren slab, de obicei ceea ce a fost mai bun, s’a dat, graţie presiunilor celor interesaţi, instituţiunilor de tot felul. Sunt judeţe unde peste 20 la sută din terenul de cultură (arător şi fânaţ) s’au dat instituţiunilor (şcoli, biserică, sport, etc.) ceea ce ar face aproximativ peste 150.000 ha. în întreaga ţară. Am expropriat pe marii proprietari rentieri cari, de bine, de rău, chiar atunci când îşi arendau moşiile, se îngrijau îndeaproape de producţia pământului lor, ca să punem această enormă suprafaţă în stăpânirea şi folosinţa unui alt soi de rentieri — instituţiunile — cari n’au nici măcar interesul celor dintâi, ca să supravegheze suficient producţia. Este o greşeală, o enormă greşeală, pe care d. ministru al agriculturei o poate încă uşor repara. Sunt foarte mulţi săteni cari au rămas neîmproprietăriţi şi sunt foarte mulţi şi din aceea cari nu pot trăi din plugărie, pentru, că n’a fost pământ să li se dea lotul deplin. Dacă s’ar da acestora cele 150 de mii ha., ce enorm spor de producţie s’ar pune anual în circulaţie şi cât de mult s’ar contribui la îmbunătăţirea stării economice ! Şi nu trebue scăpat nici un moment din vedere că pământul, ca proprietate, trebue să aibă înainte de toate o funcţie economică şi, deci, trebuie ţinut permanent în situaţia ca să poată satisface la maxim această cerinţă. Vedeţi ? S’au frustrat sătenii cu 150.000 ha. din pământul expropriat pentru a se da unor instituţiuni cari nu pot contribui cu nimic la progresul agriculturei şi îndreptarea situaţiei critice economice în care ne găsim, li s’au dat lor, agricultorilor adevăraţi, aproape pretutindeni, terenurile cele mai slabe din punct de vedere agricol şi totuşi ei sunt vinovaţii cei mari ai stărilor în cari ne găsim ! Nu e cel puţin ciudată, dacă nu vinovată această concepţie ? Şi dacă luăm în considerare şi faptul că prin reforna agrară s’a schimbat complect faţa lucrurilor, veri predomina latifundia, azi proprietatea mică); că în această vreme a fost (şi este încă) un timp de nesiguranţă, de tranziţie, când pământurile au aparţinut intermitent , când proprietarilor, când ţărănimei, când statului; că în acele timpuri (nu din vina ţăranilor) pământurile rămâneau nelucrate, este uşor de ghicit unde este vina, dacă este în adevăr undeva. In asemenea condiţiuni, spune în sarcina populaţiei rurale vina unor rele aduse de vremuri şi de păcatele noastre ale tuturor, însemnează a aduce o acuzaţiune nedreaptă tocmai celor cari, cu munca lor, prin pământul puţin şi prost ce li s’a asvârlit nervos ne hrănesc pe toţi, ne asigură liniştea înăuntru, ne dau singur? şi adevărata tărie în afară. V. I. Bergheanu ———c=n=—• Probleme agrare iii la o acuzaţie nedreaptă ■■■■—OOXXXOO" ■■■■ III. PAUL SOUDAY ——ooxxxoo---Nu cunosc fericire mai mare decât să citesc, scris de alţii, incomparabil mai bine, articolul pe care-l visam, pe care l-aşi fi dorit scris și de la care o tainică timiditate îmi abătea condeiul. Pentru că nu trebuia să scriu despre Paul Souday, pe care-l urmăriam de ani de zile în foiletonul critic şi în cele două entrefileturi din «Le Temps», abia astăzi înţeleg. Era desigur şi sentimentul acela de uluială, de surpriză paralizată,ori de câte ori un gol neaşteptat se deschide în unda continuă a energiilor active. In cruciatul literaturii şi cugetării, cine ar fi putut bănui un muritor ca toţi ceilalţi, miruit şi el cu semnul morţii ? Când împărţia lauri şi mirt, cu atâta generozitate, când dădea lovituri sau când para cu voiciune pentru ca să riposte din nou, cine ar fi bănuit că între ghirlandele împletite una era pentru sine şi că un ascuţiş de spadă îi pândea inima? Era totuşi altceva. Alta era rezerva în care mă complăceam. Voiam cuvinte frumoase, dar mai ales drepte. Le simţeam venind, le aşteptam, eram sigur că se vor rosti. Ele trebuiau rostite, însă de acolo, de la tovarăşii săi de arme, din rândurile celor cu care se războise, pe care-i spcrase sau îi gonise din templu. îmi aminteam, desigur, atâtea clipe de delectare sufletească, de erudiţia, de verva, de ironia, sau şarja lui Paul Souday, de pasiunea cu care apăra cugetarea, poezia şi umanităţile, de cultul pentru Hugo, de campaniile pentru Valéry şi Gide şi nu puteam să uit ceea ce istoria literară şi studiul lui Leon Pierre Quint îmi spusese din vreme, decât de anticipant fusese Souday, în judecarea operii lui Proust. Ştiam, de pildă, că înainte de 1914 când cu cele 700 de pagini compacte din «Du cote de chez Swann», şi după ce fusese refuzat de Fasquelle, de 01-îendorf (cu răspunsul acela, a lui Humblot, directorul editurii: «...nu pot să înţeleg cum cineva poate să întrebuinţeze treizeci de pagini ca să descrie cum se ’ntoarce pe o parte şi pe alta, în pat, înainte de a adormi...»), de Mercure de France şi chiar de Nouvelle Revue Française, Marcel Proust izbutia în sfârşit să se inspire la Grasset. Paul Souday îi consacra în «Le Temps» din 1913 un întreg foileton, dovedit astăzi de o pătrunzătoare profeţie, în judecarea acelei «feerii psihologice», cum se pronunţa mai târziu, despre «A la recherche du temps perdu». Era un titlu de glorie, pentru critic, şi toţi şi l-au amintit la moartea lui- Ii cunoşteam, de bună seamă, şi cusururi. Autori şi căţi pentru cari urzeam amiciţii erau sau nesocotiţi sau subestimaţi de Paul Souday. Ceea ce nu mă oprea să degust, cu aceiaşi intensitate consideraţiile lui critice. In critica militantă franceză, ilustrată de Thibaudet, de Edmond Jaloux, de Chaumeix, de Bellessort şi chiar de cei mai tangenţiali, cu Vandérem in frunte, Souday era de primă necesitate spirituală. Pentru calităţi ca şi pentru cusururi. Pentru marea lui pasiune de litere, pentru captivanta lui vervă. Dar toate acestea şi altele, le voiam spuse de alţii. Mai puţin ca o verificare. Sigur de adevărul lor, îl voiam rostit de buze mai competente. Pentru că mai frumos să fie omagiul. Şi omagiul n’a întârziat să vie. Aşi voi recitite, împreună, pagina de reţinută emoţie şi de nobilă iubire pe care i-a închinat-o Paul Valéry în «Le Temps», foiletonul suculent, ca toate ale lui, din «Les Nouvelles Littéraires», al lui Edmond Jaloux, aşa,de just, de definitiv elogios, de bogat în caracterizări preţioase, cavalereştile petale şi spada închinată din rândurile lui Vanderem,, francheţa lui Maurice Martin du Gard, şi câte altele. Dacă n’o putem face, însă, cel puţin să ne bucurăm că n’am scris despre Paul Souday şi că am gustat fericirea să fi citit, scris de alţii, incomparabil mai bine, articolul pe care-l visam, pe care l-am fi dorit scris şi pe care o tainică timiditate ni-l interzicea. Perpessicius Autonomia porturilor N’a trecut zi, de câţiva ani încoace în care un ecou al jalnicei stări de lâncezeală a porturilor noastre şi maritime şi fluviale să nu fi răzbătut prin ziare sau în alt chip până la urechile opiniei publice a ţării. Cu deosebire Brăila, Galaţi şi Constanţa, cele trei porţi naţionale deschise târgurile Uimei, îşi strigau desnâdejdea cu o stăruinţă pe care nimic n’o descuraja şi de care totuşi nu s’a ţinut seamă- Statul la care se făcea apel se găseşte pentru o bună bucată de vreme categoric incapabil să dea o mână de ajutor. Dealtfel, chiar dacă s’ar fi putut rupe ceva dintr'un buget de mizerie, faptul n’ar fi avut decât valoare de paleativ. Fiindcă starea de marasm a porturilor noastre nu înfăţişează decât o consecinţă ilustrând dezastrul economiei naţionale preparat de politica nefastă a unui maniac. De ani de zile danele porturilor, neîncăpătoare pe vremuri pentru mulţimea navelor, se oferă triste şi pustii; docurile şi silozurile gemând odinioară de mărfuri şi de aurul cerealelor stau goale şi întunecate ca nişte edificii dezafectate; cheiurile, altădată furnicat de lume, se întind albe şi tăcute; tăcută viaţa aceia diversă şi colorată, activă şi sgomotoasă, cu ţipete de sirenă şi stridenţe de macarale, cupavilioane bătând în soare şi răsfrângându-se în polichromia apelor, s’a spulberat ca o viziune de vis. Acum e linişte, o linişte de moarte . Arareori un vas acostează. Îşi descarcă cântecele şi apoi pleacă repede, parcă gonit de duhuri, pentru că cine ştie când un altul să reapară, încarcă pe fugă simetrice paralelipipede de cherestea sau blonde roade ale pământului şi se depărtează la rându-i fantomatic cum a venit... Vara şi toamna anului acesta, dacă sorele şi pământul nu ne vor sta împotrivă, porturile noastre se vor mai desmorţi. Dar viaţa dinainte nu va pulsa din nou în ele, decât pe măsură ce toată viaţa ţării va ieşi din letargia deceniului post-belic. Când de la un capăt la colalt al pământului românesc, economia naţională va gălgâi de sevă, porturile Dunării şi ale mării noastre vor retrăi vremurile de opulenţă şi de splendidă activitate. Cu această nădejde în puterile creiatoare ale economiei naţionale, salutăm entusiast noua lege de autonomie a porturilor şi căilor de navigaţie, alcătuită de d. Virgil Madgearu, lege menită să le pregătească utilajul, să le organizeze actualitatea şi să le înlesnească essorul nu numai în beneficiul vieţii lor locale, ci şi pentru a face din ele factorii expansiunei româneşti în lume Vladimir Ionescu