Cuventul, noiembrie 1929 (Anul 5, nr. 1628-1657)
1929-11-26 / nr. 1653
ANUL AL V-lea. No. 1653 REDACŢIA $1 ADMINISTRAŢIA Bucureşti, Str. Const. Miile (Sărindar), 14 , . Etajul 111. TL.1.11FON I S7°/LA REDACŢIA 378/ ADMINISTRAŢIA Fondator TITUS ENACOVICI Director NAE IONESCU «NUNCIURILE ŞI PUBIKAŢIILE SE PRIMESC LA ADMINISTRAŢI „CUVÂNTULUI“ şi prin toate agenţiile de publicitate Georges Clemenceau ...«Şi mort, vreau să rămân in picioare». (Din testamentul «Tigrului»), au stat nu numai destinele Franţei, ci ale lumei întregi, nu l’a stânjenit dela o serie întreagă de probleme literare, artistice, filosofice. In cursul întregei sale activităţi politice a lucrat astfel necontenit și, în afară de numeroase articole de ziar, de polemici, de studii, a publicat o serie de volume, din care cităm: «La Mellée sociale»; «Le grand Pan»; «Les plus forts»; «Le voile du bonheuri»; «Demonsthene»; Au soir de la pensée!»; «Claude Monet»; «Les Nympheas», etc. După această proteică şi tumultuoasă acţiune de luptător cu însăşi vieaţa, omul care a ştiut să domine toate împrejurările până la a fi victorios împotriva, parcă, a tuturor celorlalţi, s’a stins grav, repede, fără zgomot, ca un înţelept antic în mijlocul gândurilor sale. Pe unele din ele le-am cunoscut din însăşi activitatea lui fecundă. Care vor fi fost însă acele multe,tăinuite, ascunse,poate,cu grije, izvorâte din însăşi contemplarea intimă, în cupe de şovăială, a propriei sale vieţi. Evident că e cu putinţă, ca «tigrul» să fi rămas credincios sieşi clipă cu clipă, până la urmă. Este însă, iarăşi, probabil ca un om de talia şi de complexitatea lui Clemenceau să ducă cu sine în mormânt şi ediţia comentată de sine a propriei sale vieţi. A murit Georges Clemenceau. Sunt oameni a cărora dispariţie echivalează cu o brutală chemare la realitate Şi unul din cele mai tipice exemplare ale acestei specii de predestinaţi este şi Glemenceau. Omul acesta dîrz, ironic, abil şi cărturar părea autorul propriului său destin. Evident deci că nu este uşor de a deprinde gândul că cineva şi-a pus singur, la capătul a opt decenii de vieaţă exuberantă sfârşitul atât de firesc pentru orice altă fiinţă. Viaţa lui a fost însă atât de bogată, atât de complexă, şi atât de centralizatoare, la un moment dat, încât moartea apare mai curând ca o apoteoză. S-a născut la Mouilleron-en-Pareds, din Vendeea, în 1841- A studiat medicina, dar nu a practicat niciodată. In politică a debutat ca primar al cartierului Montmartre, în timpul războiului franco-german dela 1870, şi a fost apoi ales deputat al Parisului de la 1876 până la 1885. Aparţinea extremei stângi, unde a câştigat repede o mare influenţă şi un prestigiu admirabil. A răsturnat cabinetele Gambetta în 1882, Ferry în 1885 şi Brisson în 1886, determinând pe însăşi preşedintele republicei, pe Jules Grevy, să demisioneze în 1887, cu prilejul unei chestiuni de decoraţii. De la 1885 şi până la 1893 a fost ales deputat de Var, şi a luptat împotriva bulangismului. A făcut gazetărie activă şi a fost director al ziarului «La Justice», apoi al ziarului «L’Aurore» unde luând apărarea lui Dreyfus, a contribuit la revizuirea acestui faimos proces, realizând «blocul par-or de stânga». In 1902 a fost ales senator de Var. In această calitate a luptat împotriva cabinetului Waldek-Rousseau, a dus campanie în favoarea separaţiei bisericilor de stat, şi artofoliul internelor în 1906 în cabinetul Sarrieu. Tot în acelaşi an a devenit preşedinte de consiliu- A întâmpinat ca atare mari greutăţi înăuntru, unde a avut de luptat cu grevele din Courrieres în 1906 şi din Draveil în 1908. Au urmat apoi agitaţiile podgorenilor din sud pricinuite de criza viticolă- Toate acestea l-au împiedicat de a-şi realiza programul său de reformă administrativă. In politica externă a avut de luptat împotriva tendinţelor de amestec în Maroca ale Germaniei şi, ca o urmare a acestei situaţii, într’o întrevedere avută cu Eduard VII la Marionbad, a pus bazele unei adevărate înţelegeri cu Anglia. In 1909, demisionând, a început o vie opoziţie împotriva convenţiei franco-germane, de la 1911, şi a dus o aprigă campanie împotriva alegerei d-lui R- Poincaré la preşidenţia Republicei. In timpul marelui război a prezidat comisia senatorială a armatei şi când, la 16 Noembrie 1917, a fost, pentru a doua oară chemat la prezidenţia consiliului, o nouă cale de glorie se deschidea înaintea lui. Venea la putere tocmai într’un moment de slăbire a forţelor diplomatice, militare şi morale ale puterilor aliate. Clemenceau a înţeles că trebue să învingă cu orice preţ. Şi lucrul acesta l’a exprimat cu faimoasa formulă : «Je fais la guerre!».. Din clipa aceasta nu a mai pregetat să lupte înăuntru împotriva oricărui germen de disoluţie a unităţii franceze şi aliate, şi a luat iniţiativa urmărirei lui Malvy şi a lui Caillaux. Popularitatea lui şi aşa destul de mare, devenise fără pereche a doua zi după 11 Noembrie 1918, adică după armistiţiu. După vremea primejdiilor care trecuse, venea acum aceia a greutăţilor de învins. In timpul conferinţei de pace se izbi de opoziţia lui Lloyd George şi a lui Wilson. Din această pricină nu a putut obţine, în cadrul alianţelor date, tot cea ce patriotismul şi sacrificiile franceze revendicau, în legătură cu ţărmul stâng al Rhinului La 28 iunie 1919 totuşi, abia întremat din urmările unui atentat împotriva lui, prezida semnarea tratatului de la Versailles. Candidatura lui la prezidenţia republicei franceze căzând, în ianuarie 1920, s’a retras în viaţa particulară. A făcut, după aceia, un lung voiaj în Indii, şi în 1922 un turneu de conferinţe în America. In 1926 a intervenit printr’o scrisoare adresată preşedintelui Coolidge, în favoarea anularei datoriei franceze de război în Statele Unite. A fost supranumit «tigrul» din pricina temperamentului său agresiv, prompt, înflăcărat, dar şi din pricina măscei sale hirsute şi ţintuitoare- Activitatea aceasta uriaşe de om politic, în mâinile căruia N. Davidrescu -COXOO--------- Tocmai când începusem să desnădăjduim de destinele guvernului Maniu şi al partidului a cărui directă emanaţiune este, iată că un ilustru reconfort moral îi vine de acolo de unde se aştepta mai puţin. Sunt intervenţiuni de acestea de ultimul moment ale unei providenţe care-şi încearcă favoriţii dar nu-i nimiceşte, îi lasă să sufere pentru a-i aprecia mai vârtos magnanimitatea. Nu vi s-a întâmplat să auziţi despre un bolnav în ultima extremitate, căruia un medic mai îndrasneţ îi administrează baloane cu oxigen? Cei dimprejur, deja obicinuiţi cu ideia morţii, clatină neîncrezători din cap, şi şoptesc unul către cellalt: «Săracul, de ce-l mai chinuieşte?» Dar n’apuca să isprăvească, că iată — minune — muribundul deschide ochii, se saltă pe perne, obrajii încep să i se coloreze şi în câteva zile e pe picioare, sănătos ca mine şi ca dumneata. Nu vom pretinde că situaţia guvernului Maniu era la fel cu a bolnavului nostru în momentul în care i-a picat din cer reconfortul, despre care am pomenit la începutul acestui articol. Dar nici mult nu mai trebuia. Mă veţi întreba despre ce este vorba şi pentru ce pun la încercare răbdarea dv. cu preambule cari pot părea de un gust îndoeline. Nu vă fac să vă frământaţi prea mult. Dau dmmul evenimentului, căscaţi ochii, cheliţi urechile, întindeţi braţele să prindeţi. lată! M-me Smara s'a înscris în partidul naţional-ţărănesc! Şi acum că aţi văzut, aţi auzit, aţi pipăit, găsiţi oare că exagerez. E drept că în oficioşi «Dreptatea» de unde culegem această senzaţională noutate, adeziunea d-sale este înglobată în aceia a încă vreo patruzeci de doamne. Dar nici un nume nu scânteie de un prestigiu mai autentic, de o glorie mai pură, şi am putea adăuga — mai seculară. Şi am putea spune că din acest din urmă punct de vedere, înscrierea d-nei Smara în partidul naţionalţărănesc capătă o deosebită însemnătate. Intr'adevăr i se reproşa acestei organizaţiuni politice prospeţimea sa, lipsa sa de aderenţe cu trecutul şi cu tradiţiile neamului. Ori d-na Smara aduce d-lui Maniu o tradiţie care începe cu convocarea divanurilor ad-hoc, străbate domniile lui Barbu Ştirbey, Guza Vodă, întâmpină pe prinţul Carol la Severin, îl duce patruzeci de ani şi-l îngroapă la Curtea de Argeş— continuă cu Regele Ferdinand şi suntem sigur că nu-l va slăbi pe regele Mihai până la adânci bătrâneţe. N’aveam atunci dreptate să celebrăm înscrierea d-nei Smara în partidul naţional-ţărănesc drept un mare eveniment. Şi unde mai pui că poate, învălmăşită de acum înainte în încăerările politice, va renunța la literatură. Cadet Roussel D. Vintilă Brătianu va face Lucrările noului budget sunt în toiu, după spusele cercurilor guvernamentale aproape gata, astfel că la 1 Decembrie Camera va putea începe dasbaterile asupra lui. Cum e și firesc, budgetul e centrul preocupărilor guvernului. Și într’adevăr, el e cea mai importantă operă de guvernământ în momentul de faţă, de care se leagă soarta stabilizării monetare şi, de către lumea politică, şi soarta guvernului Maniu. Cu toate acestea campania politică în jurul budgetului nu se anunţă aşa de vie, cum se spunea acum câtva timp că va fi. Aceasta se datoreşte faptului că între timp conducătorii opoziţiei s’au convins că răsturnarea guvernului Maniu e încă imposibilă şi, din această cauză, au renunţat la tot ce proectaseră. Bugetele... opoziţiei, vor fi simple declaraţii... Se ştie că d. Vintilă Brătianu proecta — şi dăduse chiar în studiuolaboratorilor d-sale—să alcătuiască şi d-sa un proiect de budget pe care să-l opună proecturii guvernului. «Primul budget al stabilizării — spunea d-sa — e prea important ca să-l alcătuiască un guvern fără experienţă». Şi «convins» că oricare ar fi modul de-a alcătui un budget al guvernului Maniu, respectiv al d-lui Madgearu, budgetul guvernului va fi», budgetul dezastrului, iar proectul d-sale — dacă ar fi fost d-sa la cârmă — budgetul salvării! D-sa voia acum o lună să alătuiască un proect și pentru un alt motiv: ca să-l aibă gata în cazul că... guvernul Maniu ar trebui să facă loc unui «guvern naţional». (D. Vintilă Brătianu se vedea pe d-sa sau pe vre'un om al d-sale la Finanţe într'un astfel de guvern? Cine ştie...) După exemplul d-lui Vintilă Brătianu, d. general Avereseu făcea şi d-sa... proect de budget. In acelaş scop. Dar iată, se pare, cum d. Vintilă Brătianu a renunţat, iar avereşeanii se gândesc dacă n’ar fi mai cu noroc decât o campanie pe chestia financiară, o campanie pe chestia confesională. Nu va mai fi luptă politică în jurul bugetului? Partidele de opoziţie, după cum aflăm vor face doar declaraţii , evident, de neîncredere, asupra bugetului de îndată ce se va depune proectul, şi aşteaptă să vadă expunerea de motive a d-lui .Madgearu, în care, suntem siguri, se va găsi mai mult decât un cuvânt bun şi pentru bugetele trecutelor guvernări ca şi pentru «proectele» pe care era vorba să i Ie opună opoziţia. încolo, demersul la Regenţă şi cereri de «guvern naţional», cum era «în program» acum câtva timp nu se vor mai face. Ci doar declaraţii. Poate... chiar în Parlament? Suntem doar în seria «revizuirilor». ANCHETE POLITICE CAMPANIA POLITICA IN JURUL BUDGETULUI a renunţat la „bugetul“ d-sale. Opoziţia o declaraţie de neîncredere D. VINTILĂ BRATIANU MIRACOLUL ENTUSIASMULUI In continuarea studului său asupra crizei democraţiilor europene, d. Joseph I Barthelemy, membru al Institutului Franţei, se ocupă în ultimul număr al revistei «L'Europe Nouvelle, de doctrina fascismului. Deşi democrat convins şi fervent, d-sa nu face parte din tagma acelora care au înţeles să persifleze şi să dispreţuiască regimul fascist. Chiar, dacă n-ar fi decât un fapt, fascismul este totuşi un fapt care durează, spune d-sa. Şi nu numai durează, dar se instalează şi pretinde chiar să organizeze viitorul. Desprind din studiul d-lui Barthelemy, de o obiectivitate care se impune, constatarea că fascismul a păstrat în general aproape toate vechile instituţii ale Italiei constituţionale. Politiceşte el a însemnat mai mult o «exaltare a executivului». Deabia de acum încolo Ducele şi doctrinarii pe care i-a grupat în jurul său elaborează doctrina, filozofia şi creiază instrumentele prin care voesc să asigure permanenţa fascismului. Până acum însă fascismul a lucrat cu aceleaşi instituţii, cu aceleaşi instrumente şi aproape cu aceiaşi oameni ai vechiului regim şi el a izbutit totuş să realizeze o miraculoasă renaştere a puterii şi prestigiului italienesc. Evident personalitatea fascinantă a lui Mussolini, a dat un ritm accelerat activităţilor din Italia. Dar Ducele n’ar fi putut face faţă cu un succes atât de impresionant împrejurărilor, dacă toate energiile morale ale ţării, cucerite de elanul îr.^Ut, nu s’ar fi dăruit cu entusiasm operei naţionale la care o antrenase Mussolini-Progresul uimitor pe car© Italia îl înregistrează în toate domeniile vieţi şi activităţii sale n’ar fi fost posibi fără acest element moral, de entusiasm şi de fervoare, care dela un capăt la altul al peninsulei italiene, a sgâiţâit puterile naţiei şi a aplecat-o disciplinat într’un efort creiator susţinut şi conştient. Marea forţă a fascismului n’a stat atât în virtuţile doctrinei şi metodelor sale, care sunt în curs de elaborare, cât în această însuşire a lui de a trezi entusiasmul şi în arta cu care l-a ştiut menţine», acelaş diapason şi utiliza într’o grandioasă operă de restaurare naţională. Acum opt ani era o Italie, umilită şi inactivă, pradă nu atât anarhiei cât unei sterpe toropeli. Azi avem înaintea noastră o altă Italie, fie muncitoare, transfigurată. Entasiasmul a fecundat magnific forţele naţiei. O asemenea transfigurare am aşteptat şi noi. Când reacţiunea unanimă a ţării luase giganticele proporţii ale mişcării de acum un ",n şi mai bine. am nădăjduit că momentul când trebuiau să bună vijelios puterile de entusiasm ale ţării sosise. Şi el sosi în adevăr, realizându-se frenetic în bucuria cu care ţara a salutat instaurarea la putere a regimului naţional-ţărănesc. Acesta era într’un anumit sens fascismul nostru. Adică instrumentul care trebuia să organizeze, să activeze însuşirile de creaţie ale naţiei, dezăvorâte, potenţate de magica putere a entusiasmului. Era pentru întâia dată când un regim politic avea norocul să-şi inaugureze opera într-o ambianţă morală atât de favorabilă. Această stare de spirit colectivă punea la îndemâna naţionalţărănismului un nepreţuit factor moral, auxiliar indespensabil pentru orice operă de proporţii. A trecut un an. Şi în acest răstimp regimul cel nou, care reprezintă fără tăgadă un progres faţă de trecut, s’a dovedit totuşi neîndemănatic până la incapacitate de a conserva capitalul imens de entusiasm pe care îl dăruise naţia şi de a-1 utiliza în ceeace era de înfăptuit. Arta aceasta în care fascismul s’a verificat atât de meşter, a lipsit cu desăvârşire naţional-ţărănismului. Nu voi spune că țara v..u schimbarea regimului. Poate ar fi mal bine. Mi-e teamă că nu n: ii vrea nimic. Miracolul nu s’a ie.niznt. Ne cuprinde din nou una::: :mul. Sau poate, cine știe, suntem într'o nouă așteptare. Vladimir lonescu CitiSSi în pagina IV-a: Moartea Iul Climcucean TESTAMENTUL MARELUI BARBAT DE STAT AL FRANTEI „Milanetro Stato“ Convorbire co Arnolde Mussolini de STELIAN MATEESCU Milano. Via Moscova. O stradă lungă, cu case cenuşii, de piatră, cu tramvaie galbene şi mici. La redacţia ziarului «II Popolo d’Italia». O clădire simplă, spaţioasă, în faţa căreia e înfipt drapelul italian. Sunt primit cu simpatie şi servit cu promptitudine. Urc la redacţie. Pe coridoare, tineri serioşi şi tăcuţi. O atmosferă severă, de stat-major. In salonul redacţiei privirile cad din prima clipă asupra portretului Ducelui. Am în faţă desenului lui Vaccari, din 1924. Mussolini, pe un cal alb încordat, ţine dreapta înălţată ca pentru un salut solemn. In aşteptarea lui Arnaldo Mussolini, stau de vorbă cu profesorul Valentino Piccoli, redactor politic al ziarului. In discuţia ce se angajează, rezum rostul vizitei, expun curentele cari agită în prezent gândirea românească şi directivele pe cari le cred necesare consolidării şi expansiei româneşti. Profesorul Piecer. — bine informat asupra vieţii culturale dela noi — dintr’un spirit de disciplină pe care îl apreciez mărturiseşte că nu poate declara nimic în chestiunile de politică, pentru că numai Arnaldo Mussolini reprezintă integral ziarul. Convorbirea noastră se îndreaptă atunci în alte domenii: la problematica tradiţiei, şi în particular asupra celei italiene. Profesorul Piccoli refuză să accepte că tradiţia italiană este papanistă sau simplu naturalistă, ci o vede mai ales într’o mistică sintetizata in Dante. Această formă de viaţă se transmite în Renaştere, nu se întrerupe. Michel Angelo nu e o apariţie a Renaşterii care să nu-şi găsească explicarea în trecut. Italia de azi cunoaşte, desigur, în activitatea ei spirituală mai multe direcţii; educaţia fascistă-activistă, realistă nu este însă o negare a tradiţiei, ci o potenţare a ei. După acestea, profesorul Piccoli mă introduce în biroul lui Arnaldo Mussolini (care tocmai venise, în dimineaţă, de la Roma). O cameră vastă, cu telefoane numeroase, cu dulapuri înţesate cu arhive. Un loc fortificat ca o cetate şi încărcat de posibilităţi. Am acum în faţa mea pe fratele ducelui, Arnaldo Mussolini, directorul lui «II Popolo d’Italia», inteligenţa cea mai activă a presei fasciste. Un verb culant şi afabil. Un exterior care impune, iar pe haina neagră, prinsă în piept, insigna fascistă. In spatele lui, pe perete, lucruri curioase, remarc, între altele, un cocean de porumb de care atârnă o panglică multicoloră și o insignă. O amintire concretă poate, un fetiș ori un obiect ritual. Convorbirea ia curs cu naturaleţe. Arnaldo Mussolini mă întreabă dacă am mai călcat vreodată pe pământul italian — şi-mi recomandă lu cuvinte vibrante un stagiu mai lung la Roma. Eu îi arăt scopul vizitei mele, integrând-o unei serii de «convorbiri europene», ca personalităţi de prim ordin. Ii dau apoi lămuriri despre «Cuvântul» — ziar independent în a cărui evoluţie s’au manifestat tendinţe şi talente multiple, şi despre orientarea şi aspiraţiile generaţiilor mai nouă, înainte de-a amănunţi întrebările, previn pe interlocutorul meu că nu doresc să aflu dela el elemente de ordin istorie. Nu doresc să ne oprim la curentele de idei ce s’au perindat în istoria Italiei şi la evenimentele cari au format Italia; acestea mi-s probleme cunoscute. Intenţia mea este să obţin câteva precizări asupra nouei ordine de lucruri; să facem un examen al actualităţii italiene. Consecvent, îl întreb : — Cum judecaţi dv., în sinteză, ultimele evenimente din Italia? Ce sens nou se desprinde din recenta aniversare a Victoriei? — Cea de-a 11-a aniversare a victoriei — îmi răspunde Arnaldo Mussolini — arată o Italie nu numai amplificată, şi unificată, dar şi regenerată. Toate forţele reale ale naţiunii au participat la această sărbătoare. Nu a fost o simplă paradie la Roma, ci o tresărire a întregei Italii. Peninsula aceasta, care alături de aliaţi a câştigat răsboiul este acum un stat amplificat şi puternic. O organizaţie severă coordonează forţele populare care odinioară se risipeau în antagonisme de partid. (Continuarea în pag. 1I-a) .S’a vorbit atâta despre acest eveniment, încât nu m-ai și mira dacă publicul l-ar lua dela o vreme drep o poveste cu tâlc, o reclamă americănească pentru desfacerea unui nou produs bambian, sau pentru lucrarea metodică a unui film oarecare. N’ar fi de mirare. Dacă aiurea se găsesc oameni care să moară îngropaţi de vii, numai pentru bucuria de a lansa o carte ce urmează să fie precisă, de ce nu s’ar utiliza formula unui centenar, pentru popularizarea unei industrii oarecare? Şi totuşi, e adevărat. Centenarul Brăilei e o dată reală iar sărbătorirea lui aproape mai mult decât un deziderat- în ciuda tuturo amânărilor, în ciuda anotimpului nefavorabil» etc. etc. (câte argumente nu se pot găsi, când e vorba să se pună beţe în roate unui fapt cuviincios şi util!), ei bine în ciuda tuturor acestor diverse piedici, centenarul oraşului dunărean va fi sărbătorit. La 7 şi 8 Decembrie , au scris gazetele mai demult. La 7 şi 8 Decembrie, m'a asigurat primarul municipiului mai deunăzi. Nu e la Brăila şi n’a avut Brăila cinstea de a naşte nici un ministru, care să pună în joc orgoliul său ministerial şi fondurile generoase ale unui subtil capitol bugetar în slujba serbărilor apropiate. Nu se vor scoate deci din garderoba Teatrului Naţional câteva perechi «Asociaţia monografiştlor români» de sub conducerea d-lui prof. Dem. Gusti, după cum se ştie face o operă şi lăudabilă şi ştiinţifică de documentare socială. Astă vară de bărbi şi pinteni, nu se vor pune a turnat un filn documentar caprin pe cai oarecari «figuri istorice reconstituite» şi nu se va repeta deci sub aer liber o reprezentaţie de teatru gratuit, care se cheamă de obiceiu cortegiu alegoric. Toate aceste lucruri sunt simpatice şi suggestive. Dar dacă nu ai bani destui să le faci cum trebue, renunţi la ele foarte simplu. Şi renunţi fără mare părere de rău. Tradiţia Brăilei, cel puţin a Brăilei moderne este mai mult cărturărească şi se leagă mai mult de o semnificaţie spirituală, interioară, decât de una decorativă şi teatrală la îndemâna primului regisor. E desigur uşor să reconstitui o picioare locală scoţând din gard na,bă, costume şi săbii. Dar e mai greu — pentru că e mai substanţial, mai adânc şi mai gândit — să recapitulez drumurile sufleteşti ale unei istorii, să deegajezi elementele ei anterioare şi să se pui în evidenţă echilibrul actual. Nu ştiu întrucât acest program de sărbătoare intelectuală va fi realizat. Ştiu doar că cei care îi poartă de grije Brăilei, se străduesc să-l ducă la bun sfârşit. Dl N. Orăşeanu mi-a arătat câteva hârtii preţioase mi-a înnumărat câteva tipărituri, pe care a izbutit le scoată din «starea de proect» în care le ştiam şi să le pună la lucru, mi-a anunţat chiar câteva puncte de program inedite, foarte frumoase pentru sensul lor şi cu atât mai frumoase cu cât vor fi mai greu de realizat. Se pregăteşte bunăoară, între alte lucruri, o rapsodie brăileană, pentru care profesorul Jean Adrian a adunat din timp elemente de folklor specific şi pe care o va pune pe note şi o va dirija la festivalul din seara sărbătorii. Se organizează un început de pinacotecă brăileană (donaţia Siriu şi tablourile primăriei constituind nudul prim); se tipăreşte o colecţie de documente istorice etc. etc Dacă adăugaţi acestor lucruri ce urmează să fie curând înfăptuite, cele care au fost făcute până astăzi (monografia d-lui N. Iorga şi Analele Brăila revistă condusă de inginerul Marinescu—volu Profous #••• mp asupra cărora vom trebui să revenim) veţi înţelege că sensul cultural al serbărilor acestui cerienar tinde să fie o realitate. Nu scriu însă aceste rânduri pentru a expune un program mai mult sau mai puţin frumos. Despre aceasta se va scrie la timp şi în detalii. Ţin doar să atrag atenţia cui trebue asupra silinţelor ce se depun şi asupra ajutoarelor ce trebuesc date. Primăria oraşului Brăila e săracă. Săracă aşa cum e şi oraşul acesta uitat de politicieni şi bătut de vremuri. Ministerul de interne departamentul artelor din Ministerul instrucţiunii publice sau orice alt minister, subminister sau direcţie trebue să găsească suma necesară — modestă desigur — care să sprijine munca aceasta. Cel puţin pentru o seară şi cel puţin într’o zi de sărbătoare se cuvin aprinse lumini albe şi vesele pe uliţele unui târg necăjit. Mihail Sebastian ----------00X5X00---------- zând viaţa de o zi a satului Drăguţ de pe valea Oltului. Regia filmului a fost încredinţat d-lor , Raul Sterian şi Arginteanu. Şi s’au dovedit două elemente de gust şi pricepere de care va trebui să se ţină seamă. Filmul realizat este mai mult decât un document, un album de peisagii, fără exagerare, este un film de artă. L-am văzut. Prietenul Paul Sterian a avut amabilitatea să ne invite la o reprezentaţie intimă. Mărturisim că ne-am dus cu convingere că filmul va fi prost. Nu fiindcă n'aveam încredere în gustul şi alegerea regişorilor, ci fiindcă am suferit atâtea decepţii cu operatorii autohtoni, că ne aşteptam ca şi de astădată frumoasele peisagii să iasă înnegrite, interioarele pleşuve, oamenii sluţiţi, intenţia cinematografică împotmolită. Totuși, filmul nu ne-a desamăgit. Este, fără nici o exagerare, tot ce s'a făcut mai de seamă până acum în arta cinematografică românească. Regisorii s’au preocupat numai de document, nu de literatură. Nu s’au scremut să facă literatură eftină în jurul unei intrigi scornite. Au reprodus realitatea aşa cum e, fără s’o retuşeze, fără să agrementeze peisagiile cu eroi teatrali. De aceeia, filmul e un mister sătesc, simplu şi savuros. Ţăranii de pe valea Oltului, copii goi ce se scaldă în iazul morii, ţărancele cari robotesc,bivoliţele şi porcii cu gulere albe, dulăii de stână, s’au dovedit excelenţi actori. Nu s’au străduit să se schimonosească ci s’au lăsat «pozaţi» aşa cum au fost surprinşi de aparat. Sunt scene lunginoase cari amintesc tablouri idilice din admirabilul film rusesc «Satul ispitelor». In întregimea sa, filmul «O zi la Drăguş» e un document autentic şi o bună operă de artă. Ar trebui comercializat. Suntem încredinţaţi că ar avea un mare succes. Nu este, cum sunt toate filmele de propagandă, artificiale şi seci, ci ne revelează nemijlocit viaţa satului, cea pură şi adevărată.