Cuventul, noiembrie 1929 (Anul 5, nr. 1628-1657)

1929-11-26 / nr. 1653

ANUL AL V-lea.­­ No. 1653 REDACŢIA $1 ADMINISTRAŢIA Bucureşti, Str. Const. Miile (Sărindar), 14 , . Etajul 111. TL.1.11FON I S7°/LA REDACŢIA­­ 378/­­ ADMINISTRAŢIA Fondator TITUS ENACOVICI Director NAE IONESCU «NUNCIURILE ŞI PUBIKAŢIILE SE PRIMESC LA ADMINISTRAŢI „CUVÂNTULUI“ şi prin toate agenţiile de publicitate Georges Clemenceau ...«Şi mort, vreau să rămân in picioare». (Din testamentul «Tigrului»), au stat nu numai destinele Fran­ţei, ci ale lumei întregi, nu l’a stânjenit dela o serie întreagă de probleme literare, artistice, filoso­fice. In cursul întregei sale activi­tăţi politice a lucrat astfel necon­tenit și, în afară de numeroase ar­ticole de ziar, de polemici, de stu­dii, a publicat o serie de volume, din care cităm: «La Mellée sociale»; «Le grand Pan»; «Les plus forts»; «Le voile du bonheuri»; «Demon­­sthene»; Au soir de la pensée!»; «Claude Monet»; «Les Nympheas», etc. După această proteică şi tumul­tuoasă acţiune de luptător cu în­­să­şi vieaţa, omul care a ştiut să domine toate împrejurările până la a fi victorios împotriva, parcă, a tuturor celorlalţi, s’a stins grav, repede, fără zgomot, ca un înţelept antic în mijlocul gândurilor sale. Pe unele din ele le-am cunoscut din însăşi activitatea lui fecundă. Care vor fi fost însă acele multe,tăinuite, ascunse,poate,cu grije, izvorâte din însăşi contemplarea intimă, în cu­pe de şovăială, a propriei sale vieţi. Evident că e cu putinţă, ca «tigrul» să fi rămas credincios sieşi clipă cu clipă, până la urmă. Este însă, iarăşi, probabil ca un om de talia şi de complexitatea lui Clemenceau să ducă cu sine în mormânt şi e­­diţia comentată de sine a propriei sale vieţi. A murit Georges Clemenceau. Sunt oameni a cărora dispariţie e­­ch­ivalează cu o brutală chemare la realitate­ Şi unul din cele mai ti­pice exemplare ale acestei specii de predestinaţi este şi Glemenceau. Omul acesta dîrz, ironic, abil şi căr­turar părea autorul propriului său destin. Evident deci că nu este uşor de a deprinde gândul că cineva şi-a pus singur, la capătul a opt decenii de vieaţă exuberantă sfârşitul atât de firesc pentru ori­ce altă fiinţă. Viaţa lui a fost însă atât de boga­tă, atât de complexă, şi atât de cen­tralizatoare, la un moment dat, în­cât moartea apare mai curând ca o apoteoză. S-a născut la Mouilleron-en-Pa­­reds, din Vendeea, în 1841- A stu­diat medicina, dar nu a practicat nici­odată. In politică a debutat ca primar al cartierului Montmartre, în timpul războiului franco-german dela 1870, şi a fost apoi ales depu­tat al Parisului de la 1876 până la 1885. Aparţinea extremei stângi, unde a câştigat repede o mare in­fluenţă şi un prestigiu admirabil. A­ răsturnat cabinetele Gambetta în 1882, Ferry în 1885 şi Brisson în 1886, determinând pe însăşi preşe­dintele republicei, pe Jules Grevy, să dem­isioneze în 1887, cu prilejul unei chestiuni de decoraţii. De la 1885 şi până la 1893 a fost ales de­putat de Var, şi a luptat împotri­va bulangismului. A făcut gazetărie activă şi a fost director al ziarului «La Justice», a­­poi al ziarului «L’Aurore» unde luând apărarea lui Dreyfus, a con­tribuit la revizuirea acestui fai­mos proces, realizând «blocul par-­­or de stânga». In 1902 a fost ales senator de Var. In această calitate a luptat împotriva cabinetului Waldek-Rou­­sseau, a dus campanie în favoarea separaţiei bisericilor de stat, şi a­rtofoliul internelor în 1906 în cabinetul Sarrieu. Tot în acelaşi an a devenit preşedinte de consi­liu- A întâmpinat ca atare mari greutăţi înăuntru, unde a avut de luptat cu grevele din Courrieres în 1906 şi din Draveil în 1908. Au ur­mat apoi agitaţiile podgorenilor din sud pricinuite de criza viticolă- Toate acestea l-au împiedicat de a-şi realiza programul său de re­formă administrativă. In politica externă a avut de lup­tat împotriva tendinţelor de ames­tec în Maroca ale Germaniei şi, ca o urmare a acestei situaţii, într’o întrevedere avută cu Eduard VII la Marionbad, a pus bazele unei a­­devărate înţelegeri cu Anglia. In 1909, demisionând, a început o vie opoziţie împotriva convenţiei fran­co-germane, de la 1911, şi a dus o aprigă campanie împotriva alegerei d-lui R- Poincaré la preşidenţia Re­publicei. In timpul marelui război a prezidat comisia senatorială a ar­matei şi când, la 16 Noembrie 1917, a fost, pentru a doua oară chemat la prezidenţia consiliului, o nouă cale de glorie se deschidea înain­tea lui. Venea la putere tocmai în­­tr’un moment de slăbire a forţelor diplomatice, militare şi morale ale puterilor aliate. Clemenceau a în­ţeles că trebue să învingă cu orice preţ. Şi lucrul acesta l’a exprimat cu faimoasa formulă : «Je fais la guerre!»­.. Din clipa aceasta nu a mai pregetat să lupte înăuntru îm­potriva oricărui germen de disolu­­ţie a unităţii franceze şi aliate, şi a luat iniţiativa urmărirei lui Mal­­vy şi a lui Caillaux. Popularitatea lui şi aşa destul de mare, devenise fără pereche a doua zi după 11 Noembrie 1918, adică după armistiţiu. După vremea pri­mejdiilor care trecuse, venea acum aceia a greutăţilor de învins. In timpul conferinţei de pace se izbi de opoziţia lui Lloyd George şi a lui Wilson. Din această pricină nu a putut obţine, în cadrul alianţelor date, tot cea ce patriotismul şi sa­crificiile franceze revendicau, în legătură cu ţărmul stâng al Rhi­­nului­ La 28 iunie 1919 totuşi, abia întremat din urmările unui aten­tat împotriva lui, prezida semnarea tratatului de la Versailles. Candidatura lui la prezidenţia republicei franceze căzând, în ia­nuarie 1920, s’a retras în viaţa par­ticulară. A făcut, după aceia, un lung voiaj în Indii, şi în 1922 un turneu de conferinţe în America. In 1926 a intervenit printr’o scri­soare adresată preşedintelui Coo­­lidge, în favoarea anularei datoriei franceze de război în Statele­ Unite. A fost supranumit «tigrul» din pricina temperamentului său agre­siv, prompt, înflăcărat, dar şi din pricina măscei sale hirsute şi ţin­­tuitoare- Activitatea aceasta uria­şe de om politic, în mâinile căruia N. Davidrescu -COXOO---------­ Tocmai când începusem să desnă­­dăjduim de destinele guvernului Maniu şi al partidului a cărui direc­tă emanaţiune este, iată că un ilus­tru reconfort moral îi vine de acolo de unde se aştepta mai puţin. Sunt intervenţiuni de acestea de ultimul moment ale unei providenţe care-şi încearcă favoriţii dar nu-i nimiceş­te, îi lasă să sufere pentru a-i apre­cia mai vârtos magnanimitatea. Nu vi s-a întâmplat să auziţi des­pre un bolnav în ultima extremitate, căruia un medic mai îndrasneţ îi administrează baloane cu oxigen? Cei dimprejur, deja obicinuiţi cu i­­deia morţii, clatină neîncrezători din cap, şi şoptesc unul către cel­lalt: «Săracul, de ce-l mai chinuieş­te?» Dar n’apuca să isprăvească, că iată — minune — muribundul des­chide ochii, se saltă pe perne, obra­jii încep să i se coloreze şi în câteva zile e pe picioare, sănătos ca mine şi ca dumneata. Nu vom pretinde că situaţia gu­vernului Maniu era la fel cu a bol­navului nostru în momentul în care i-a picat din cer reconfortul, despre care am pomenit la începutul aces­tui articol. Dar nici mult nu­ mai trebuia. Mă veţi întreba despre ce este vor­ba şi pentru ce pun la încercare răb­darea dv. cu preambule cari pot pă­rea de un gust îndoelin­e. Nu vă fac să vă frământaţi prea mult. Dau dmmul evenimentului, căscaţi ochii, cheliţi urechile, în­­tindeţi braţele să­­ prindeţi. lată! M-me Smara s'a înscris în partidul naţional-ţărănesc! Şi acum că aţi văzut, aţi auzit, aţi pipăit, găsiţi oare că exagerez. E drept că în oficioşi­ «Drepta­tea» de unde culegem această sen­zaţională noutate, adeziunea d-sale este înglobată în aceia a încă vreo patruzeci de doamne. Dar nici un nume nu scânteie de un prestigiu mai autentic, de o glorie mai pură, şi am putea adăuga — mai secu­lară. Şi am putea spune că din acest din urmă punct de vedere, înscrierea d-nei Smara în partidul naţional­­ţărănesc capătă o deosebită însem­nătate. Intr'adevăr i se reproşa a­­cestei organizaţiuni politice pros­peţimea sa, lipsa sa de aderenţe cu trecutul şi cu tradiţiile neamului. Ori d-na Smara aduce d-lui Ma­niu o tradiţie care începe cu convo­carea divanurilor ad-hoc, străbate domniile lui Barbu Ştirbey, Guza Vodă, întâmpină pe prinţul Carol la Severin, îl duce patruzeci de ani şi-l îngroapă la Curtea de Argeş— continuă cu Regele Ferdinand şi suntem sigur că nu-l va slăbi pe re­gele Mihai până la adânci bătrâ­neţe. N’aveam atunci dreptate să cele­brăm înscrierea d-nei Smara în partidul naţional-ţărănesc drept un mare eveniment. Şi unde mai pui că poate, învălmăşită de acum înain­te în încăerările politice, va renun­ța la literatură. Cadet Roussel D. Vintilă Brătianu va face Lucrările noului budget sunt în toiu, după spusele cercurilor guver­namentale aproape gata, astfel că la 1 Decembrie Camera va putea în­cepe dasbaterile asupra lui. Cum e și firesc, budgetul e centrul preocu­părilor guvernului. Și într’adevăr, el e cea mai importantă operă de guvernământ în momentul de faţă, de care se leagă soarta stabilizării monetare şi, de către lumea politi­că, şi soarta guvernului Maniu. Cu toate acestea campania politi­că în jurul budgetului nu se anunţă aşa de vie, cum se spunea acum cât­va timp că va fi. Aceasta se dato­­reşte faptului că între timp condu­cătorii opoziţiei s’au convins că răs­turnarea guvernului Maniu e încă imposibilă şi, din această cauză, au renunţat la tot ce proectaseră. Bugetele... opoziţiei, vor­ fi simple declaraţii... Se ştie că d. Vintilă Brătianu proecta — şi dăduse chiar în studiu­olaboratorilor d-sale—să alcătuias­că şi d-sa un proiect de budget pe care să-l opună proecturii guvernu­lui. «Primul budget al stabilizării — spunea d-sa — e prea important ca să-l alcătuiască un guvern fără experienţă». Şi «convins» că oricare ar fi modul de-a alcătui un budget al guvernului Maniu, respectiv al d-lui Madgearu, budgetul guvernu­lui va f­i», budgetul dezastrului, iar proectul d-sale — dacă ar fi fost d-sa la cârmă — budgetul salvării! D-sa voia acum o lună să alătuiască un proect și pentru un alt motiv: ca să-l aibă gata în cazul că... gu­vernul Maniu ar trebui să facă loc unui «guvern naţional». (D. Vintilă Brătianu se vedea pe d-sa sau pe vre'un om al d-sale la Finanţe în­tr'un astfel de guvern? Cine ştie...) După exemplul d-lu­i Vintilă Bră­tianu, d. general Avereseu făcea şi d-sa... proect de budget. In acelaş scop. Dar iată, se pare, cum d. Vintilă Brătianu a renunţat, iar avereşea­­nii se gândesc dacă n’ar fi mai cu noroc decât o campanie pe chestia financiară, o campanie pe chestia confesională. Nu va mai fi luptă politică în jurul bugetului? Partidele de opo­ziţie, după cum aflăm vor face doar declaraţii , evident, de neîn­credere, asupra bugetului de înda­tă ce se va depune proectul, şi aşte­aptă să vadă expunerea de motive a d-lui .Madgearu, în care, suntem siguri, se va găsi mai mult decât un cuvânt bun şi pentru bugetele trecutelor guvernări ca şi pentru «proectele» pe care era vorba să i Ie opună opoziţia.­­ încolo, demersul la Regenţă şi cereri de «guvern naţional», cum era «în program» acum câtva timp nu se vor mai face. Ci doar decla­raţii. Poate... chiar în Parlament? Suntem doar în seria «revizuirilor». ANCHETE POLITICE CAMPANIA POLITICA IN JURUL BUDGETULUI a renunţat la „bugetul“ d-sale. Opoziţia o declaraţie de neîncredere D. VINTILĂ BRATIANU MIRACOLUL EN­TUSIASMULUI In continuarea studului său asu­pra crizei democraţiilor europene, d. Joseph I Barthelemy, membru al Institutului Franţei, se ocupă în ul­timul număr al revistei «L'Europe Nouvelle, de doctrina fascismului. Deşi democrat convins şi fervent, d-sa nu face parte din tagma ace­lora care au înţeles să persifleze şi să dispreţuiască regimul fascist. Chiar, dacă n-ar fi decât un fapt, fascismul este totuşi un fapt care durează, spune d-sa. Şi nu numai durează, dar se instalează şi pretin­de chiar să organizeze viitorul. Desprind din studiul d-lui Bart­­helemy, de o obiectivitate care se impune, constatarea că fascismul a păstrat în general aproape toate vechile instituţii ale Italiei consti­tuţionale. Politiceşte el a însem­nat mai mult o «exaltare a executivu­lui». Deabia de acum încolo Ducele şi doctrinarii pe care i-a grupat în ju­rul său elaborează doctrina, filozofia şi creiază instrumentele prin care vo­­esc să asigure permanenţa fascis­mului. Până acum însă fascismul a lu­crat cu aceleaşi instituţii, cu ace­leaşi instrumente şi aproape cu a­­ceiaşi oameni ai vechiului regim şi el a izbutit totuş să realizeze o mi­raculoasă renaştere a puterii şi prestigiului italienesc. Evident per­­sonalitatea fascinantă a lui Musso­lini, a dat un ritm accelerat activită­ţilor din Italia. Dar Ducele n’ar fi putut face faţă cu un succes atât de impresionant împrejurărilor, dacă toate energiile morale ale ţării, cu­cerite de elanul îr.^Ut, nu s’ar fi dăruit cu entusiasm operei naţiona­le la care o antrenase Mussolini-Pro­gresul uimitor pe car© Italia îl în­registrează în toate domeniile vieţi şi activităţii sale n’ar fi fost posibi fără acest element moral, de entu­siasm şi de fervoare, care dela un capăt la altul al peninsulei italiene, a sgâiţâit puterile naţiei şi a aple­cat-o disciplinat într’un efort creia­­tor susţinut şi conştient. Marea forţă a fascismului n’a stat atât în virtuţile doctrinei şi metodelor sale, care sunt în curs de elaborare, cât în această însuşire a lui de a trezi entusiasmul şi în arta cu care l-a ştiut menţine­­», acelaş diapason şi utiliza într’o grandioasă operă de restaurare naţională. Acum opt ani era o Italie, umilită şi inactivă, pradă nu atât anarhiei cât unei sterpe toropeli. Azi avem înaintea noastră o altă Italie, fie muncitoare, transfigurată. Enta­­siasmul a fecundat magnific for­ţele naţiei. O asemenea transfigurare am aş­teptat şi noi. Când reacţiunea una­nimă a ţării luase giganticele pro­porţii ale mişcării de acum un ",n şi mai bine. am­ nădăjduit că mo­­mentul când trebuiau să b­un­ă vije­lios puterile de entusiasm ale ţării sosise. Şi el sosi în adevăr, realizân­­du-se frenetic în bucuria cu care ţara a salutat instaurarea la putere a regimului naţional-ţărănesc. A­­cesta era într’un anumit sens fascis­mul nostru. Adică instrumentul care trebuia să organizeze, să acti­veze însuşirile de creaţie ale naţiei, dezăvorâte, potenţate de magica pu­tere a entusiasmului. Era pentru întâia dată când un regim politic avea norocul să-şi inaugureze opera într-o ambianţă morală atât de fa­vorabilă. Această stare de spirit co­lectivă punea la îndemâna naţional­­ţărănismului un nepreţuit factor moral, auxiliar indespensabil pentru orice operă de proporţii. A trecut un an. Şi în acest răstimp regimul cel nou­, care reprezintă fără tăgadă un progres faţă de trecut, s’a dovedit totuşi neînde­­mănatic până la incapacitate de a conserva capitalul imens de entu­siasm pe care îl dăruise naţia şi de a-1 utiliza în ceeace era de înfăp­tuit. Arta aceasta în care fascismul s’a verificat atât de meşter, a lipsit cu desăvârşire naţional-ţărănismu­­lui. Nu voi spune că țara v.­.u schimbarea regimului. Poate ar fi mal bine. Mi-e teamă că nu n: ii vrea nimic. Miracolul nu s’a ie.ni­­znt. Ne cuprinde din nou una::: :mul. Sau poate, cine știe, suntem într'o nouă așteptare. Vladimir lonescu CitiSSi în pagina IV-a: Moartea Iul Climcu­cean­ TESTAMENTUL MARELUI BAR­BAT DE STAT AL FRANTEI „Mila­netro Stato“ Convorbire co Arnolde Mussolini de STELIAN MATEESCU Milano. Via Moscova. O stradă lungă, cu case cenuşii, de piatră, cu tramvaie galbene şi mici. La redac­ţia ziarului «II Popolo d’Italia». O clădire simplă, spaţioasă, în faţa că­reia e înfipt drapelul italian. Sunt primit cu simpatie şi servit cu promptitudine. Urc la redacţie. Pe coridoare, tineri serioşi şi tăcuţi. O atmosferă severă, de stat-major. In salonul redacţiei privirile cad din prima clipă asupra portretului Ducelui. Am în faţă desenului lui Vaccari, din 1924. Mussolini, pe un cal alb încordat, ţine dreapta înăl­ţată ca pentru un salut solemn. In aşteptarea lui Arnaldo Musso­lini, stau de vorbă cu profesorul Va­lentino Piccoli, redactor politic al ziarului. In discuţia ce se angajează, rezum rostul vizitei, expun curentele cari agită în prezent gândirea ro­mânească şi directivele pe cari le cred necesare consolidării şi expan­­siei româneşti. Profesorul Piecer. — bine informat asupra vieţii cultu­rale dela noi — dintr’un spirit de disciplină pe care îl apreciez măr­turiseşte că nu poate declara nimic în chestiunile de politică, pentru că numai Arnaldo Mussolini reprezintă integral ziarul. Convorbirea noastră se îndreaptă atunci în alte domenii: la problematica tradiţiei, şi în par­ticular asupra celei italiene. Profe­sorul Piccoli refuză să accepte că tradiţia italiană este papanistă sau simplu naturalistă, ci o vede mai ales într’o mistică sintetizata in Dante. Această formă de viaţă se trans­mite în Renaştere, nu se întrerupe. Michel Angelo nu e o apariţie a Re­naşterii care să nu-şi găsească ex­plicarea în trecut. Italia de azi cu­noaşte, desigur, în activitatea ei spirituală mai multe direcţii; edu­caţia fascistă-activistă, realistă nu este însă o negare a tradiţiei, ci o potenţare a ei. După acestea, profesorul Piccoli mă introduce în biroul lui Arnaldo Mussolini (care tocmai venise, în di­mineaţă, de la Roma). O cameră vas­tă, cu telefoane numeroase, cu dula­puri înţesate cu arhive. Un loc for­tificat ca o cetate şi încărcat de posibilităţi. Am acum în faţa mea pe fratele ducelui, Arnaldo Mussolini, direc­torul lui «II Popolo d’Italia», inteli­genţa cea mai activă a presei fas­ciste. Un verb culant şi afabil. Un exterior care impune, iar pe haina neagră, prinsă în piept, insigna fas­cistă. In spatele lui, pe perete, lu­cruri curioase, remarc, între altele, un cocean de porumb de care atârnă o panglică multicoloră și o insignă. O amintire concretă poate, un fetiș ori un obiect ritual. Convorbirea ia curs cu naturaleţe. Arnaldo Mussolini mă întreabă dacă am mai călcat vreodată pe pămân­tul italian — şi-mi recomandă lu cu­vinte vibrante un stagiu mai lung la Roma. Eu îi arăt scopul vizitei mele, integrând-o unei serii de «convorbiri europene», ca personalităţi de prim ordin. Ii dau apoi lămuriri despre «Cuvântul» — ziar independent în a cărui evoluţie s’au manifestat ten­dinţe şi talente multiple, şi despre orientarea şi aspiraţiile generaţiilor mai nouă, înainte de-a amănunţi întrebările, previn pe interlocutorul meu că nu doresc să aflu dela el elemente de ordin istorie­. Nu doresc să ne oprim la curen­tele de idei ce s’au perindat în isto­ria Italiei şi la evenimentele cari au format Italia; acestea mi-s probleme cunoscute. Intenţia mea este să ob­ţin câteva precizări asupra nouei ordine de lucruri; să facem un exa­men al actualităţii italiene. Consecvent, îl întreb : — Cum judecaţi dv., în sinteză, ul­timele evenimente din Italia? Ce sens nou se desprinde din recenta aniversare a Victoriei? — Cea de-a 11-a aniversare a vic­toriei — îmi răspunde Arnaldo Mus­solini — arată o Italie nu numai amplificată, şi unificată, dar şi re­generată. Toate forţele reale ale na­ţiunii au participat la această săr­bătoare. Nu a fost o simplă paradie la Roma, ci o tresărire a întregei Italii. Peninsula aceasta, care ală­turi de aliaţi a câştigat răsboiul este acum un stat amplificat şi pu­ternic. O organizaţie severă coor­donează forţele populare care odi­nioară se risipeau în antagonisme de partid. (Continuarea în pag. 1I-a) .S’a vorbit atâta despre acest eve­niment, încât nu m-ai și mira dacă publicul l-ar lua dela o vreme drep o poveste cu tâlc, o reclamă ame­­ricănească pentru desfacerea unui nou produs bambian, sau pentru lucrarea metodică a unui film oa­recare. N’ar fi de mirare. Dacă aiu­rea se găsesc oameni care să moară îngropaţi de vii, numai pentru bu­curia de a lansa o carte ce urmează să fie precisă, de ce nu s’ar utiliza formula unui centenar, pentru po­pularizarea unei industrii oare­care? Şi totuşi, e adevărat. Centenarul Brăilei e o dată reală iar sărbăto­rirea lui aproape mai mult decât un deziderat- în ciuda tuturo amâ­nărilor, în ciuda anotimpului ne­favorabil» etc. etc. (câte argumen­te nu se pot găsi, când e vorba să se pună beţe în roate unui fapt cu­viincios şi util!), ei bine în ciuda tutu­ror acestor diverse piedici, cente­narul oraşului dunărean va fi săr­bătorit. La 7 şi 8 Decembrie , au scris gazetele mai demult. La 7 şi 8 Decembrie, m'a asigurat prima­rul municipiului mai deunăzi. Nu e la Brăila şi n’a avut Brăila cinstea de a naşte nici un ministru, care să pună în joc orgoliul său ministerial şi fondurile generoase ale unui subtil capitol bugetar în slujba serbăr­ilor apropiate. Nu se­ vor scoate deci din garderoba Teatrului Naţional câteva perechi «Asociaţia monografiştlor româ­ni» de sub conducerea d-lui prof. Dem. Gusti, după cum se ştie face o operă şi lăudabilă şi ştiinţifică de documentare socială. Astă vară de bărbi şi pinteni, nu se vor pune a turnat un f­iln documentar caprin pe cai oarecari «figuri istorice re­constituite» şi nu se va repeta deci sub aer liber o reprezentaţie de teatru gratuit, care se cheamă de obiceiu cortegiu alegoric. Toate aceste lucruri sunt simpa­tice şi suggestive. Dar dacă nu ai bani destui să le faci cum trebue, renunţi la ele foarte simplu. Şi re­nunţi fără mare părere de rău. Tra­diţia Brăilei, cel puţin a Brăilei moderne este mai mult cărturăreas­că şi se leagă mai mult de o semnifi­caţie spirituală, interioară, decât de una decorativă şi teatrală la în­demâna primului regisor. E desi­gur uşor să reconstitui o p­icioare lo­cală scoţând din gard na,bă, cos­tume şi săbii. Dar­ e mai greu — pentru că e mai substanţial, mai adânc şi mai gândit — să recapi­tulez drumurile sufleteşti ale unei istorii, să deegajezi elementele ei an­terioare şi să se pui în evidenţă echilibrul actual. Nu ştiu întru­cât acest program de sărbătoare intelectuală va fi realizat. Ştiu doar că cei care îi poartă de grije Brăilei, se stră­­duesc să-l ducă la bun sfârşit. Dl N. Orăşeanu mi-a arătat câteva hârtii preţioase mi-a înnumărat câ­teva tipărituri, pe care a izbutit le scoată din «starea de proect» în care le ştiam şi să le pună la luc­ru, mi-a anunţat chiar câteva punc­te de program inedite, foarte fru­moase pentru sensul lor şi cu atât mai frumoase cu cât vor fi mai greu de realizat. Se pregăteşte bu­năoară, între alte lucruri, o rap­sodie brăileană, pentru care pro­fesorul Jean Adrian a adunat din timp elemente de folklor specific şi pe care o va pune pe note şi o va dirija la festivalul din seara săr­bătorii. Se organizează un început de pinacotecă brăileană (donaţia Siriu şi tablourile primăriei cons­tituind nudul prim); se tipăreşte o colecţie de documente istorice etc. etc Dacă adăugaţi acestor luc­ruri ce urmează să fie curând în­făptuite, cele care au fost făcute până astăzi (monografia d-lui N. Iorga şi Analele Brăila revistă con­dusă de inginerul Marinescu—volu­ Profous #••• mp asupra cărora vom trebui să revenim) veţi înţelege că sensul cultural al serbărilor acestui ceri­­enar tinde să fie o realitate. Nu scriu însă aceste rânduri pentru a expune un program mai mult sau mai puţin frumos. Despre aceasta se va scrie la timp şi în de­talii. Ţin doar să atrag atenţia cui trebue asupra silinţelor ce se depun şi asupra ajutoarelor ce trebuesc date. Primăria oraşului Brăila e săracă. Săracă aşa cum e şi oraşul acesta uitat de politicieni şi bătut de vremuri. Ministerul de interne departamentul artelor din Minis­terul instrucţiunii publice sau ori­ce alt minister, subminister sau di­recţie trebue să găsească suma ne­cesară — modestă desigur — care să sprijine munca aceasta. Cel pu­ţin pentru o seară şi cel puţin într’o zi de sărbătoare se cuvin aprinse lumini albe şi vesele pe uliţele u­­nui târg necăjit. Mihail Sebastian ----------00X5X00----------­ zând viaţa de o zi a satului Drăguţ de pe valea Oltului. Regia filmului a fost încredinţat d-lor , Raul Ste­­rian şi A­rginteanu. Şi s’au dovedit două elemente de gust şi pricepere de care va trebui să se ţină seamă. Filmul realizat este mai mult decât un document, un album de peisa­gii, fără exagerare, este un film de artă. L-am văzut. Prietenul Paul Sterian a avut amabilitatea să ne invite la o reprezentaţie intimă. Mărturisim că ne-am dus cu convin­gere că filmul va fi prost. Nu fiind­că n'aveam încredere în gustul şi a­­legerea regişorilor, ci fiindcă am suferit atâtea decepţii cu operato­rii autohtoni, că ne aşteptam ca şi de astădată frumoasele peisagii să iasă înnegrite, interioarele pleşuve, oamenii sluţiţi, intenţia cinemato­grafică împotmolită. Totuși, filmul nu ne-a desamăgit. Este, fără nici o exagerare, tot ce s'a făcut mai de seamă până acum în arta cine­matografică românească. Regisorii s’au preocupat numai de document, nu de literatură. Nu s’au scremut să facă literatură eftină în jurul unei intrigi scornite. Au reprodus realitatea aşa cum e, fără s’o retu­şeze, fără să agrementeze peisagii­­le cu eroi teatrali. De aceeia, filmul e un mister să­tesc, simplu şi savuros. Ţăranii de pe valea Oltului, copii goi ce se scaldă în iazul morii, ţărancele cari robotesc,bivoliţele şi porcii cu gu­lere albe, dulăii de stână, s’au do­vedit excelenţi actori. Nu s’au stră­duit să se schimonosească ci s’au lăsat «pozaţi» aşa cum au fost sur­prinşi de aparat. Sunt scene lunginoase cari amin­tesc tablouri idilice din admirabilul film rusesc «Satul ispitelor». In în­tregimea sa, filmul «O zi la Dră­­guş» e un document autentic şi o bună operă de artă. Ar trebui co­mercializat. Suntem încredinţaţi că ar avea un mare succes. Nu este, cum sunt toate filmele de propa­gandă, artificiale şi seci, ci ne re­velează nemijlocit viaţa satului, cea pură şi adevărată.

Next