Cuventul, decembrie 1929 (Anul 5, nr. 1658-1686)
1929-12-08 / nr. 1665
ANUL AL Vl-lea. No. 1R05 KtuAtjiA !iAUMlINlisiKA JlA Bucureşti, Str. Const. Miile (Sărindar), Etajul 111. TELEFON j y/o/1 v kedaC)1A | 378/ ADMINISTRAŢIA Fondator TITUS ENACOVICI Director NAE IONESCU liMIINCtoiUU Şl PUBLICAŢIILE SE PRIMESC LA ADMINISTRAŢIA „CUVÂNTULUI“ şi prin toate agenţiile de publicitate 14 la locul crimei Mersul normal al României Mari Recunoaşteţi în această întorsătură de., condeiu, frazeologia liberală. Numai mai întrebuinţează astăzi, în adevăr, vocabula emfatică, declamatorie şi ridiculă: România Mare. (Noi ceilalţi simpli cetăţeni spunem numai: România). In adevăr, locuţiunea face parte dintr’un discurs al d-lui V. Brătianu. Căci şeful liberalilor a vorbit din nou. La club doară, unde mai ales poate sa vorbească, şi a rostit un aspru şi violent discurs, punând sub acuzaţie... naţională guvernul domnului Maniu. Dacă după acest atac guvernul nu se simte mai bine, — apoi tot aşa de sigur e că nici mai rău nu se simte. Lucrurile rămân fabulă” cu broasca şi boul, exact cum erau în ajunul discursului. Dar faptul merită relevat. Pentru ca dacă d. Vintilă Brătianu şi partidul liberal sunt strigoi pentru opinia publică, apoi în alte cercuri— oricât de straniu s’ar părea — acţiunile lor sunt în creştere. Nu sunt două zile de când se spunea într’un loc: Vintilă? Mais j’ai l’impression qu’il a appris «baoucoup» de choses ! Să vedem ce a învăţat. Şeful partidului liberal atacă pe d. Maniu pe tema «echivocului dinastic», acuzându-l că ţine în suspensie o chestiune «definitiv închisă» şi că împiedecă prin aceasta «mersul normal al României Mari». Nu ştim cum sunt intenţiile d-lui Maniu în această privinţă, înţelegem însă că «mersul normal al României Aluri însemnează pentru d. Vintilă Brătianu în primul rând respectarea actului de la 4 ianuarie. Şi aci aberaţia apare în toată plinătatea ei. In adevăr, noi ştim astăzi că plecarea Principelui Carol este rezultatul unui act de presiune, exercitat de Ion Brătianu. Ne dăm seamă că — independent de orice urmări acest act însemnează o intervenţie violentă în cursul istoriei. Şi constatăm, prin permanenta fierbere pe care ţara o întreţine în jurul actului de la 4 ianuarie, că intervenţia aceasta a creat o stare de dezechilibru din care nu se poate ieşi fără o revizuire radicală a situaţiei. Şi în faţa acestor lucruri, d-nul Vintilă Brătianu crede încă, precum se vede, că acei cari vor să restaureze cursul istoriei, se împotrivesc «mersului normal al lucrurilor». A învăţat atunci, şeful partidului liberal ceva? Nu. Ci tocmai din potrivă, Vintilă Brătianu continuă, în înţelegerea lucrurilor, atitudinea pe care au avut-o în trecut şi el şi fratele său răposat, îşi închipue, anume, că el poate face, printr’un simplu act de voinţă, istorie, şi că un gest al lui echivalează cu o lege naturală. Întocmai ca şi Dumnezeu, care spune, şi se face, ed. Vintilă Brătianu printr'o simplă hotărâre îşi închipuie că poate creia o ordine naturală nouă. Este viţiul fundamental care a apăsat tragic asupra întregii activităţi şi opere a lui Ion Brătianu, şi căreia partidul liberal în genere nu i se poate sustrage: vechea mentalitate eroică a personalităţii puternice care are pretenţia de a creia realitatea, atunci când, de fapt, ea nu i se poate decât supune. Excrescenţe ale unui voluntarism cu totul deplasat pe care structura spirituală a generaţiei noastre l-a lichidat de mult, dar care pentru oamenii vechi rămâne încă — şi vor muri cu el — îndreptar al gândirii şi acţiunii lor. Va să zică, vedeţi, d. Vintilă Brătianu nu a învăţat nimic. Aşa că nu în reînoirea sufletească a şefului liberal trebue căutată recrudescenţa interesului anumitor cercuri pentru persoana politică a fostului ministru de finanţe. Nu în reînoirea sufletească, ci în altă parte. Şi nu e nevoe să ai îndemânări de mare inchizitor, pentru a surprinde mobilurile reale ale acestui nou interes. E destul să vedem încotro se îndreaptă în acest moment preocupările d-lui Vintilă Brătianu. Dar aceasta e clar: preocuparea de căpetenie a partidului liberal în momentul de faţă este actul de la 4 ianuarie. El trebue definitiv cu orice preţ. Dar de îndată ce în această încercare a lui, d. Vintilă Brătianu excită interes, asta însemnează că mai sunt și alte cercuri solidare cu partidul liberal în definitivarea actului de la 4 ianuarie. Pe această cale, a simpatiilor pentru şeful partidului liberal, se pot identifica astfel toate cotloanele cu cei cari au pus la cale sugrumarea Principelui Carol şi cari acum tremură în toate măruntaele de frică să nu învie mortul. Frică, în adevăr, fundată. Căci nu poţi sugruma decât pe cel ce consimte să moară. «Mersul normal al României Mari»? El e cu totul altul decât cel pe care şi-l închipue d. Vintilă Brătianu. Pentru că primul pas al normalizării istoriei noastre este restaurarea monarhiei. Partidul liberal şi cei cărora el le face jocul ar trebui, să nu uite că nimeni nu se poate împotrivi destinelor unui neam fără să sfârşească prin a fi strivit. Sunt anumite pilde istorice cari ar trebui să-şi găsească corectivul în vechea D. Vintilă Brătianu, spun ziarele, nutreşte intenţiunea de a schimba actualul program politic al partidului liberal, după concepţii noue.Nu ştiu întrucât ştirea corespunde adevărului. Şeful liberalilor e un om de suiebre, credincios în această privinţă şi temperamentului şi tradiţiei brătieniste. Pare totuşi că d-sa a anunţat pentru cea mai apropiată şedinţă a comitetului central al partidului o expunere în linii generale asupra modificărilor care sunt de adus programului liberal de azi şi asupra inovaţiilor la care reflectează şeful. Nu e fireşte nici o îndoială că partidul liberal, are o imensă nevoie de a fi primenit. Evenimentele cari s’au petrecut dela război încoace sau depășit și dacă n’avea norocul de a avea în fruntea lui o personalitate de anvergura lui Ionel Brătianu, partidul liberal n’ar fi putut juca în politica noastră postbelică rolul pe care-l ştim. E atât de adevăraţii aceasta constatare, încât nu se va găsi nici o minte care să nu-şi dea seama că ceiace s’a petrecut cu acest organism politic dela moartea marelui şef era în linia fatală a desfăşurărilor şi că victoria naţional-ţărănistă de acum un an nu constitue un accident, ci o dată în istoria politicii româneşti. Deabia acum însă, redus la propriile lui mijloace prin dispariţia unui şef care-l ţinuse artificial la putere, partidul liberal a înţeles că trebue să-şi facă un loc al lui, integrat în mod natural în politica ţării. Tragicul situaţiei pentru liberali constă însă în faptul că nici acest loc pe care lar putea revendica, ei nu-l stăpânesc încă din diferite cauze, între care cea mai de seamă este aceia că mijloacele prin care ei s'au obicinuit a acţiona şi care pe vremuri erau într'o bună măsură operante, s-au dovedit ineficace. Iată de ce o aşezare a partidului pe alte baze programatice, o înnoire a mijloacelor de acţiune, ceva care să-l justifice în rosturile cele nouă ale politicii şi vieţii noastre naţionale, sunt absolut necesare partidului liberal. Se pot realiza aceste nevoi cu aceeaşi oameni cari s'au dovedit atât de refractari realităţii actuale şi atât de închistaţi într’o mentalitate şi o practică deopotrivă de perimate? !Şi este posibil d-lui Vintilă Brătianu să vibreze la chemarea nouilor vremi? Grave chestiuni de care depinde însăşi existenţa politică a partidului liberal. Nae I om es cu -------ooxxxuo------In m mau liberal ? Vladimir lonescu -----Re=Qs3i---- Vremurile grele ale războiului sunt încă recente în amintirile tuturor. Marile evenimente promovate de acel spirit de sacrificiu care nu a cunoscut limite în revărsarea lui de paroxism, aparţin de acum istoriei. Acele istorii veridice, documentare, care, din înlănţuirea faptelor reiterate, va scoate la iveală eroismul omenesc, născut din efortul anonim, fie al tranşeiei, fie al marilor voinţi cari au condus războiul. Luptând în vederea realizărei idealuli naţional al poporului, fiecare naţiune care a luat parte în vârtejul cumplitei tragedii, şi-a dat contribuţia sa de jertfă, fără cea mai mică ezitare. Spre deosebire însă de celelalte ţâri, Franţa a fost aceea care a suportat cele mai mari scrificii. Şi, printr’un proces uşor de imaginat, tot ea a fost acela care a repurtat şi cele mai mari victorii. Soldatul francez rezistând aprigilor lupte de la Verdun, de pe Marne, Somme, Ypres, Seine et Oise, etc., a făcut adevărate minuni de vitejie, înscriindu-şi pentru totdeauna vrednicul său nume în istoria popoarelor. De aceea, bravura acestuia a constituit în tot momentul încrederea şi speranţa Aliaţilor în triumfi)! final al Cauzei. • O pagină de evocare a acestui eroism francez, ce prezintă pe deasupra şi o valoare documentară necontestabilă a relaţiunilor de prietenie indisolubilă care a existat în timpul războiului între naţiunea franceză şi cea română, ne înfăţişează d. S. Gorceix, cunoscutul amic al ţării noastre, în numărul de la 15 Septembrie al revistei «Revue des deux Mondes». Domnia-sa luptând în timpul războiului ca sergent în regimentul 67 infanterie, a fost făcut prizonier în 1915, în luptele de pe Hauts et Meuse. Evadând din lagărul de la Witrtzberg, fu prins şi depus în cel de represalii de la Lechfeld, de unde încearcă pentru a doua oară să scape, dar fiind prins din nou în munţii Tyrol, este trimis în lagărul de la Deutsch-Gabel, situat în Boemia. Aici, făcând cunoştinţă cu alţi prizonieri, datorită temperamentului său intreprid şi curagios, se hotăreşte să evadeze pentru a treia oară, împreună cu un camarad, Lucien Robir, în după amiaza zilei de 1 Mai 1918, pe când ambii se aflau escortaţi de un soldat dintr-un orăşel nu departe de Linz, unde fuseseră aduşi la lucru, spre Deutsch- Gabel. Descriindu-ne acest din urmă temerar refugiu, cu toate inevitabilele pericole prin cari au trecut, traversând atâtea ţări a căror limbă nu o cunoşteau, decât prea puţin pe cea germană şi din amândoi numai d. S. Gorceix, şi apoi Carpaţii înzăpeziţi, cu o provizie de câte opt zeci de pezmeţi militari şi cinci kgr. de şocolată fiecare, în pungă cu cinci sute de coroane, pentru a ajunge în Moldova, unde se afla armata generalului Berthelot, — autorul nu face decât să însceneze, ca pe ecranul unei pânze, filmul unui abracadabrant eroism omenesc, cu neputinţă de realizat după logica mintei noastre, posibil totuşi în imaginaţia fantezistă şi în realitatea crudă prin care au trecut cei două prizonieri pelerini. Obstacole de tot felul: dezorientare, frică de necunoscut, foame, oboseală, deprimare sufletească şi n mai presus de origa — frigul din munţi, cu obsesia catastrofală a zăpadei nesfârşite, este sugera prizonierilor noştri viziuni de expediţie polară, ca aceea a căpitanului Scott spre sud, când locotenentul Oates rămâne să moară voluntar în zăpadă, pentru a nu ţinea pe loc pe camarazii săi. «Mi se părea că aud vocea cu accent englezesc pronunţat, continuă d. Gorceix, a d-lui in haină care povestea: locotenentul Oates era un adevărat gentleman. Dar noi posedam îndrăzneala tinereţii şi, înfruntând destinul, păşiam întins unul lângă altul. In curând ne luăm la întrecere, împinşi de un fel de beţie, pe această pantă pe care zăpada de abia cedează sub picioarele noastre». Ei bine, toate aceste greutăţi de neînchipuit au fost învinse de bravii francezi, în inimile cărora pulsa ritmul celei mai nobile dintre Naţiuni ! Pentru a duce la bun sfârşit ţinta evadării, după traversarea Carpaţilor, ei au fost însă nevoiţi să străbată deja un cap la celălalt teritoriul ţării noastre, ocupat de armatele inamice. Pe aici continuarea călătoriei ar fi fost sortită poate cine ştie căror primejdii, datorită numerosului contingent de trupe şi patrule nemţeşti cari furnicau peste tot locul, dacă în sprijinul îndrăzneţilor fârţaţi nu ar fi venit în ajutor bunăvoinţa locuitorilor şi neprecupeţita lor ospitalitate. * Descrierea pe care o face. Gorceix despre ţăranii noştri şi dragostea lor pentru Franţa, e atât de emoţionantă, încât nu ne-am putut opri să nu reţinem pasagiile caracteristice. Vom reda într’un număr viitor, în traducere, unele din aceste pasa-agii, vorbind totodată şi de opera pe care a desfăşurat-o şi o desîîfişoară de Gorceix pentru o cât mai bună cunoaştere a ţării noastre în Franţa. Valerian Petreschi de d. S. GORGE IX Pe marginea unor însemnări din „Revue des deux Mondes“ ANCHETA IN AUSTRIA CE VREA „HEIMWEHR“-UL de JULES SAUERWERN directivi pentru politica externă a ilarului *Le Malim. Declaraţiile i-huer. steidle. VIENA, Decembrie. In cursul vizitelor mele în cercurile cele mai deosebite ale Capitalei austriace, n’am întâlnit, fireşte, de cât prieteni ai Heimwehrenilor. La începutul mişcării, când a trebuit să fie recrutaţi oamenii, discursuri antisemite au fost rostite la Innsbruk şi la Gratz. I s-a întâmplat astfel Heimwehrului,aproape îndată după naşterea sa, supărătoarea întâmplare de a fi confundat cu bandele pe cari le formau în această epocă clientelei lui Hitler. EVREII ŞI HEIMWEHRUL Evreii, tari la Viena, unde deţin toate bulevardele Băncii şi Comerţului, s’au emoţionat fireşte mult — Se afirmă, i-am spus d-rului Steidle, că primiţi importante subsidii din străinătate. — «E cu totul fals, răspunse el. N’arem nevoie de banii pe care suntem acuzaţi că-i încasăm. Fiecare membru activ îşi plăteşte singur echipamentul. Şi n’aţi avea decât să asistaţi la una din întrunirile noastre, pentru a verifica toate aceste sacrificii individuale mai grele decât saa* crede... şi despre care e deseori vorba ! Industriaşii austriac! ne-au ajutat în ce priveşte cheltodile suplimentare cari incumbă asociaţiei, dar nici de Germania, nici din IftaQias nici de oriunde, n’am primit subvenţii. RAPORTURILE CU VECINII «Am încetat de a face a*» gitaţie pe chestiunea Tyrolului de sud. Este evident că doritori de a ne organiza, solid, nu puteam face asta fiind în duşmănie cu Italia vecină. «Ştiu că iugoslavu! ne acuză deasemeni că primim fugari din Croaţia şi că contribuim la fermentarea tulburărilor la Zagreb. Asupra tuturor acestor coestiuni ne-am explicat cu personalităţi competinte. O MIŞCARE AUSTRIACA «Suntem o mişcare austriacă. Vrem să făurim e Austrie, şi credeți-ne că în această întreprindere a noastră primim din Germania mult mai multe mustrări decât încurajări. De altfel, împreună cu colegii mei, d-rul Pfrimer şi maiorul Farost, ne-am formulat principiile în următoarea declaraţi© HEIMWEHRUL ŞI RESTAURAREA HABSBURGILOR «Heimwehrenii austriaci se aşează cu hotărâre pe terenul republicei- Ei nu pactizează cu elementele reacţionare- Dimpotrivă se socotesc meniţi să răspândească doctrina ude acest lucru. Ei recunosc însă că mişcarea, sub impulsiunea Monseniorului Seipel, a luat un caracter mai larg, mai naţional şi că evreii nu mai trec prin riscurile pogromurilor. Fiscalitatea abuzivă de care izraeliţii suferă, i-a îndemnat deasemeni să privească cu un ochiu mai binevoitor o acţiune care tinde să-i libereze de excesul impozitelor. Totuşi, am găsit mai mulţi între ei cari mi au spus: —l întrebaţi pe d-rul Steidle să vă spună de unde trag partizanii săi fondurile ce le sunt necesare, cu cine sunt aliaţi în străinătate şi să vă formuleze cu preciziune politica lor internă, ca şi cea externă». Am avut deci o nouă convorbire cu şeful suprem al Heimwehrenilor unui stat austriac modern. «Din această pricină, toate svonurile colportate în străinătate cu privire la o mişcare pentru restaurarea hlabsburgilor la care noi ne-am fi înhămat nu se reazimă pe nici tintemei. «Tot ceia ce voim este să facem din Republica Austriei un stat bine ordonat, a cărui forţă să rezide în consimţământul şi în comunitatea de interese a întregei populaţii. ELIMINAREA LUPTEI DE CLASA «Care sunt condiţiile acestei unităţi către care aspirăm? Mai întâiu, să eliminăm cu totul lupta de clasă şi ura de clasă, care este programul austro-faarxiştilor. «Apoi, de a realiza o veritabilă şi integrală democraţie, fără a face deosebiri între cercurile cari o reclamă. «Heimatwehrenii sunt dârz vrăjmaşi ai democraţiei de faţadă, cu care austro-marxiştii au blagoslovit statul austriac. Din această democraţie de formă, socialismul a făcut o doctrină privilegiată, căreia îi aparţine atotputernicia în stat, deşi este în opoziţie desăvârşită cu mentalitatea populaţiei austriace. «Dar planurile austro-marxiştilor, cari ei înşişi mărturisesc că 90% din partizanii lor sunt bolşevici sadea, merg dincolo de această poziţie privilegiată şi vizează ca scop final dictatura proletariatului. Iată adevărata ţintă a social-democraţiei austriace. Ea vrea, astfel cum a mărturisit public, şeful ei spiritual, d-rul Bauer, în congresul de la Linz, ea vrea nimicirea claselor burgheze din Austria. Dacă deocamdată austro-marxiştii ascund acest scop final şi pretind a practica o reală politică de stat, această stratagemă nu schimbă nimic din adevăratele lor intenţii. Ei fac aşa pentru a nu lăsa să li se smulgă puterea pe care o datoresc Constituţiei austriace de astăzi, venită pe lume numai prin voinţa lor, după prăbuşirea Monarhiei. «Iată adevăratul motiv al luptei care se dă în Austria. ÎMPOTRIVA PRIMEJDIEI BOLŞEVICE «Ce vor Heimwehrenii? Reconstituirea statului pe baze cu adevărat democratice. O trezire a sentimentului naţional austriac în locul programelor politice de partid. «Heimwehrenii n’au nici un scop de politică externă. Misiunea lor este să cureţe statul de primejdia bolşevică înăuntru şi să creeze o ordine de lucruri conformă tradiţiei poporului austriac. HEIMWEHRENII NU PREGĂTESC POGROMURI «Metoda lor este întemeiată pe principiul următor: întâi un stat ordonat şi disciplinat; întâi Austriacul trebue să cucerească stima străinătăţii. Numai după aceia s’ar putea discuta o chestiune de politică externă. «Haîmwehi eni nu cunosc incpartiţia cetăţenilor după confesiune: ei respectă toate religiile, dar osândesc cu severitate înjosirea practicelor şi cultelor religioase care este la modă printre austro-marxişti. Nici o acuzaţie nedreaptă n’ar putea fi deci mai fertilă decât aceia care învinueşte pe Heimwehreni de a pregăti pogromuri în viitor. «Nu confesiunea joacă un rol decisiv în spiritul Heimwehrenilor, ci chestiunea de a şti dacă şi cine este partizan al luptei de clasă, distrugătoare pentru orice stat. O ACŢIUNE POPULARA «Mişcarea noastră este populară în adevăratul înţeles al cuvântului. Ea cuprinde toate clasele, ţărani şi burghezi, şi ţinem să subliniem că număr şi mai multe zeci de mii de lucrători manuali. «Tocmai în mijlocul proletariatului austriac — conchide d-rul Steidle — s’a făcut simţit dela răscoala din Iulie 1927 (când s’a desvăluit tendinţa bolşevică a socialismului din Austria) o puternică mişcare sporind din lună în lună. «Se poate spune astăzi fără exagerare că Austria este în lagărul Heimwehrenilor. Ideia şi cuvântul «putsch» nu mai au nici un sens. Suntem o putere în stat pe care nimeni n’o poate brava». « Adaug la aceste declaraţii că Heimwehrenii onorează mult pe şeful lor spiritual, în persoana monseniorului Seipel. Nu trece o zi în care eminentul prelat să nu fie in legătură cu şefii mişcării şi el însuşi a declarat public că este un aderent al lui. Ce urmăresc iehuwelienii USSS— Nu se primesc subsidii din străinătate MONSENIORUL SEIPEL Săptămâna economică de PAUL STERIAN TOT REPARAŢIILE. — DEFICITELE C. F. R. — DEMONSTRAŢIA ŞOFERILOR. - AGITAŢIA IMPORTATORILOR GALAŢENI. — SOCIALISM DE STAT. Va să zică puterile mici au obţinut o victorie în chestiunea reparaţiilor. Marile puteri au mers atât de departe cu puterea lor de sacrificiu, încât au renunţat în favoarea noastră şi a celorlalte ţări ca noi, la tot ce li s’ar mai fi cuvenit în contul reparaţiilor orientale şi ne mai şi iartă de indemnitatea bunurilor cedate. Înţelegeţi: reunţă la cele ce ar mai fi avut de încasat după anul una mie nouă sute patruzeci şi trei, 1943! Nu putem decât să mulţumim marilor puteri şi să ne felicităm călduros între noi. Am fost traşi ori nu pe sfoară? Dar, totuş, pe ci ne interesează sau a interesat vreodată la noi chestia reparaţiilor? Păgubiţii şi-au legat rănile singuri, iar statul a înţeles să întrebuinţeze tot ce va putea încasa în cheltueli de altă natură decât despăgubirile. Putem deci considera chestiunea aceasta de mult închisă şi trecută în istorie. Ni se anunţă, în schimb, după acest succes financiar exterior, deficite pretutindeni. In interior. Căile ferate mărturisesc a avea deficite în valoare de 500 milioane lei. Soluţiile propuse au fost două: d. Vidrighin, ştiţi, directorul cu integritatea garantată prin salar, — cere statului să acopere deficitul acestei instituţii autonome.Instituţia e atât de autonomă, încât, pentru a-i accentua cât mai mult acest caracter, d. ministru de finanţe se întreba deunăzi, dând răspuns unei interpelări, dacă e cazul să fie interpelat în ce priveşte evenimentele unei instituţii autonome). D. Charles Rist, după Informaţiile ce ni se dau, propune ca să se caute soluţii pentru urcarea încasărilor, prin suprimarea sau majorarea reducerilor de călătorie ale funcţionarilor statului. Să ne înţelegem odată. Nu se mai poate tolera acest joc de-a v-aţi ascunselea între instituţiile autonome şi bugetul statului. Există ori nu autonomie? Dacă da, statul n’are să se ocupe de deficitele căilor ferata In nici un caz nu le poate plăti din buzunar. Căci altminteri, toată autonomia nu serveşte decât la mascarea operaţiilor bugetare ale statului. Nici soluţia d-lui Rist nu e bună în concreto. Căile ferate au deficit de ordin comercial, C. F. R. nu face atâta dever cât ar trebui să facă. Deficitul este rezultatul crizei generale, însă este produs şi de o altă cauză: tariful prea urcat atât pentru călătorii cât şi pentru mărfuri. Aci, dacă statul nu va interveni într-o afacere comercială autonomă, uşurându-i momentan situaţia, căile ferate vor fi silite să facă ceea ce orice comerciant este silit să înfăptuiască în atari împrejurări, să găsească măsuri imediate pentru înlesnirea traficului, care să aducă o circulaţie mai mare a bunurilor prin transport. Deci, mai curând decât să se majoreze reducerile funcţionăreşti, ceea ce ar aduce o nedreptate, d’ar căuta mai degrabă soluţii petru micşorarea tarifului în general. Dar când buzunarul statului îţi stă la dispoziţie, de ce să te mai gândeşti şi să te osteneşti? Oricâtă leafă ai primi, la urma urmelor, când eşti funcţionar, ţi se cere doar prezenţă regulată pe scaunul confortabil al biuroului. Până şi şoferii fac apel tot la stat ca să le soluţioneze greutăţile de ordin comercial. Frumos şi civilizat că s’au strâns, aliniaţi pe două rânduri, pentru a privi defilarea tramvailor şi trăsurilor care pe ziua de eri au fost stăpânii Bucureştilor. Ce păcat că marea demonstraţie n’a folosit decât la naşterea unui scâncet ridicol adresat bunei doici care ar trebui să le fie statul. Şoferii cer scăderea impozitelor şi a taxelor şi urcarea tarifului. Exact pe dos, de ce ar trebui să facă. Cum nu se înţelege odată că înlesnind consuma* (Continuarea în pag. II a) — —-O3XXXCO--------* POlîile di Mill? Există, desigur, un naţionalism evreesc. El constă, de-o parte, în exaltarea spiritului şi mândriei diferenţiatorii a acestei populaţii, iar de altă parte în propagandă agresivă faţă de posibilităţile de propagandă similară a celorlalte naţionalităţi aşezata pe pământ natal, şi constituite în state cu trecut şi autenticitate istorică. Acest îndoit naţionalism pluteşte ca o aeronavă nocturnă pretutindeni în lume, şi rămâne acelaşi în China ca şi în Statele Unite, în Italia ca şi în România, în Ungaria ca şi în Maroc. Noi, evident, ca naţionalişti români, deci ca creştini, nu avem nimic de reproşat naţionalismului altora. Ni se tiare ciudat însă încercarea de a se căuta două măsuri pentru acelaşi lucru, şi mai cu seamă voinţa de a ni se impune, nouă, în ţara românească, de către populaţia evreiască, pe cea mai defavorabilă dintre măsuri. Dacă, de pildă, am luat măsuri pentru interzicerea naţionalismului evreesc, cea ce ar fi poate mai legitim decât dacă am hotăra extirparea celui românesc, o întreagă lume evreiască ar protesta în numele libertăţilor primare ale insului. Nu am luat însă nici un fel de măsuri în sensul acesta, şi bine am făcut. In schimb însă nu am luat nici față de naţionalismul românesc. Ne-am permis adică să lăsăm copiii noştri, fraţii noştri, rudele noastre, să manifeste liber încrederea lor în viitorul acestei ţări, şi acestui stat, în viitorul lui românesc, şi nădejdea că acest viitor care ne aparţine ideal, ne va aparţine şi efectiv. Acesta a fost cuvântul studenţilor noştri creştini. A fost destul atât însă pentru ca un domn deputat evrei din Basarabia, din partidul naţional evreesc, după nume Landau, să ceară guvernului dezavuări de funcţionari, de militari, măsuri împotriva acestor naţionalişti creştini ai noştri, şi făgădueli că nu va mai avea vreodată contact cu atari oameni — adică cu studenţii noştri, cu copii noştri, cu neamurile noastre, toate, care şi-au permis necuvinţa de a se fi născut români, faţă de d. Landau, şi de a fi fost botezaţi întru domnul, faţă de ideia naţional evreiască. Evident însă că acelaşi domn Landau nu a protestat când guvernul a primit bine pe şeful naţionalismului evreesc, pe d. Socolov. Credem însă că e ceva cam mult. Ne Davidescu