Cuventul, decembrie 1929 (Anul 5, nr. 1658-1686)

1929-12-08 / nr. 1665

ANUL AL Vl-lea.­­ No. 1R05 KtuAtjiA !­i­AUMlINlisiKA JlA Bucureşti, Str. Const. Miile (Sărindar), Etajul 111. TELEFON j y/o/1 v kedaC)1A | 378/­­ ADMINISTRAŢIA Fondator TITUS ENACOVICI Director NAE IONESCU liMIINCtoiUU Şl PUBLICAŢIILE SE PRIMESC LA ADMINISTRAŢIA „CUVÂNTULUI“ şi prin toate agenţiile de publicitate 14 la locul crimei Mersul normal al României­ Mari Recunoaşteţi în această întorsă­tură de­., condeiu, frazeologia libe­rală. Numa­­i mai întrebuinţează astăzi, în adevăr, vocabula emfati­că, declamatorie şi ridiculă: Româ­nia Mare. (Noi ceilalţi simpli cetă­ţeni spunem numai: România). In adevăr, locuţiunea face parte din­­tr’un discurs al d-lui V. Brătianu. Căci şeful liberalilor a vorbit din nou. La club doară, unde mai ales poate sa vorbească, şi a rostit un aspru şi violent discurs, punând sub acuzaţie... naţională guvernul dom­nului Maniu. Dacă după acest atac guvernul nu se simte mai bine, — apoi tot aşa de sigur e că nici mai rău nu se simte. Lucrurile rămân fabulă” cu broasca şi boul, exact cum erau în ajunul discursu­lui. Dar faptul merită relevat. Pen­­tru ca dacă d. Vintilă Brătianu şi partidul liberal sunt strigoi pentru opinia publică, apoi în alte cercuri­­— oricât de straniu s’ar părea — acţiunile lor sunt în creştere. Nu sunt două zile de când se spunea în­­tr’un loc: Vintilă? Mais j’ai l’im­pression qu’il a appris «baoucoup» de choses ! Să vedem ce a învăţat. Şeful par­tidului liberal atacă pe d. Maniu pe tema «echivocului dinastic», acu­­zându-l că ţine în suspensie o ches­tiune «definitiv închisă» şi că îm­piedecă prin aceasta «mersul nor­mal al României­ Mari». Nu ştim cum­ sunt intenţiile d-lui Maniu în a­­ceastă privinţă, înţelegem însă că «mersul normal al României Aluri însemnează pentru d. Vintilă Bră­tianu în primul rând respectarea actului de l­a 4 ianuarie. Şi aci abe­raţia apare în toată plinătatea ei. In adevăr, noi ştim astăzi că ple­carea Principelui Carol este rezul­tatul unui act de presiune, exercitat de Ion Brătianu. Ne dăm seamă că — independent de ori­ce urmări acest act însemnează o intervenţie violentă în cursul istoriei. Şi cons­tatăm, prin permanenta fierbere pe care ţara o întreţine în jurul ac­tului de la 4 ianuarie, că intervenţia aceasta a creat o stare de dezechili­bru din care nu se poate ieşi fără o revizuire radicală a situaţiei. Şi în faţa acestor lucruri, d-nul Vintilă Brătianu crede încă, pre­cum se vede, că acei cari vor să res­taureze cursul istoriei, se împotri­vesc «mersului normal al lucruri­lor». A învăţat atunci, şeful partidu­lui liberal ceva? Nu. Ci tocmai din potrivă, Vintilă Brătianu continuă, în înţelegerea lucrurilor, atitudinea pe care au avut-o în trecut şi el şi fratele său răposat, îşi închipue, a­­nume, că el poate face, printr’un simplu act de voinţă, istorie, şi că un gest al lui echivalează cu o lege naturală. Întocmai ca şi Dumnezeu, care spune, şi se face, e­d. Vintilă Brătianu printr'o simplă hotărâre îşi închipuie că poate crei­a o ordine naturală nouă. Este viţiul fundamental care a a­­păsat tragic asupra întregii activi­tăţi şi opere a lui Ion Brătianu, şi căreia partidul liberal în genere nu i se poate sustrage: vechea menta­litate eroică a personalităţii puter­nice care are pretenţia de a creia realitatea,­­ atunci când, de fapt, ea nu i se poate decât supune. Ex­crescenţe ale unui voluntarism cu totul deplasat pe care structura spirituală a generaţiei noastre l-a lichidat de mult, dar care pentru oamenii vechi rămâne încă — şi vor muri cu el — îndreptar al gân­dirii şi acţiunii lor. Va să zică, vedeţi, d. Vintilă Bră­tianu nu a învăţat nimic. Aşa că nu în reînoirea sufletească a şefu­lui liberal trebue căutată recru­descenţa interesului anumitor cer­curi pentru persoana politică a fos­tului ministru de finanţe. Nu în re­înoirea sufletească, ci în altă parte. Şi nu e nevoe să ai îndemânări de mare inchizitor, pentru a sur­prinde mobilurile reale ale acestui nou interes. E destul să vedem în­cotro se îndreaptă în acest moment preocupările d-lui Vintilă Brătia­nu. Dar aceasta e clar: preocuparea de căpetenie a partidului liberal în momentul de faţă este actul de la 4 ianuarie. El trebue definitiv cu ori­ce preţ. Dar de îndată ce în această în­cercare a lui, d. Vintilă Brătianu excită interes, asta însem­nează că mai sunt și alte cercuri solidare cu partidul liberal în definitivarea ac­tului de la 4 ianuarie. Pe această cale, a simpatiilor pen­tru şeful partidului liberal, se pot identifica astfel toate cotloanele cu cei cari au pus la cale sugrumarea Principelui Carol şi cari acum tre­mură în toate măruntaele de frică să nu învie mortul. Frică, în ade­văr, fundată. Căci nu poţi sugru­ma decât pe cel ce consimte să moară. «Mersul normal al României­ Mari»? El e cu totul altul decât cel pe care şi-l închipue d. Vintilă Bră­­tianu. Pentru că primul pas al nor­malizării istoriei noastre este res­taurarea monarhiei. Partidul liberal şi cei cărora el le face jocul ar trebui, să nu uite că nimeni nu se poate împotrivi destinelor unui neam fără să sfâr­­şească prin a fi strivit. Sunt anu­mite pilde istorice cari ar trebui să-şi găsească corectivul în vechea D. Vintilă Brătianu, spun ziarele, nutreşte intenţiunea de a schimba actualul program politic al partidu­­lui liberal, după concepţii noue.Nu ştiu întrucât ştirea corespunde ade­vărului. Şeful liberalilor e un om de­­ suiebre, credincios în această pri­vinţă şi temperamentului şi tradi­ţiei brătieniste. Pare totuşi că d-sa a anunţat pentru cea mai apropiată şedinţă a comitetului central al par­tidului o expunere în linii generale asupra modificărilor care sunt de a­­dus programului liberal de azi şi a­­supra inovaţiilor la care reflectează şeful. Nu e fireşte nici o îndoială că parti­dul liberal, are o imensă nevoie de a fi primenit. Evenimentele cari s’au petrecut dela război încoace sau de­pășit și dacă n’avea norocul de a a­­vea în fruntea lui o personalitate de anvergura lui Ionel Brătianu, parti­dul liberal n’ar fi putut juca în po­litica noastră post­belică rolul pe care-l ştim. E atât de adevăraţii a­­ceasta constatare, încât nu se va gă­si nici o minte care să nu-şi dea sea­ma că ceiace s’a petrecut cu acest organism politic dela moartea mare­lui şef era în linia fatală a desfăşu­rărilor şi că victoria naţional-ţără­­nistă de acum un an nu constitue un accident, ci o dată în istoria poli­ticii româneşti. Deabia acum însă, redus la propriile lui mijloace prin dispariţia unui şef care-l ţinuse ar­tificial la putere, partidul liberal a înţeles că trebue să-şi facă un loc al lui, integrat în mod natural în poli­tica ţării. Tragicul situaţiei pentru liberali constă însă în faptul că nici acest loc pe care lar putea revendi­ca, ei nu-l stăpânesc încă din dife­rite cauze, între care cea mai de sea­mă este aceia că mijloacele prin ca­re ei s'au obicinuit a acţiona şi care pe vremuri erau într'o bună măsură operante, s-au dovedit ineficace. Iată de ce o aşezare a partidului pe alte baze programatice, o înnoire a mijloacelor de acţiune, ceva care să-l justifice în rosturile cele nouă ale politicii şi vieţii noastre naţio­nale, sunt absolut necesare partidu­lui liberal. Se pot realiza aceste nevoi cu a­­ceeaşi oameni cari s'au dovedit atât de refractari realităţii actuale şi a­­tât de închistaţi într’o mentalitate şi o practică deopotrivă de perima­te? !Şi este posibil d-lui Vintilă Bră­tianu să vibreze la chemarea noui­­lor vremi? Grave chestiuni de care depinde însăşi existenţa politică a partidului liberal. Nae I om es cu -------ooxxxuo------­In m mau liberal ? Vladimir lonescu -----Re=Qs3i----­ Vremurile grele ale războiului sunt încă recente în amintirile tu­turor. Marile evenimente promo­vate de acel spirit de sacrificiu care nu a cunoscut limite în revărsarea lui de paroxism, aparţin de acum istoriei. Acele istorii veridice, docu­mentare, care, din înlănţuirea fap­telor reiterate, va scoate la iveală eroismul omenesc, născut din efor­tul anonim, fie al tranşeiei, fie al marilor voinţi cari au condus răz­boiul. Luptând în vederea realizărei i­­dealuli naţional al poporului, fie­care naţiune care a luat parte în vârtejul cumplitei tragedii, şi-a dat contribuţia sa de jertfă, fără cea mai mică ezitare. Spre deosebire în­să de celelalte ţâri, Franţa a fost aceea care a suportat cele mai mari scrificii. Şi, printr’un proces uşor de imaginat, tot ea a fost acela care a repurtat şi cele mai mari victo­rii. Soldatul francez rezistând apri­gilor lupte de la Verdun, de pe Marne, Somme, Ypres, Seine et Oise, etc., a făcut adevărate minuni de vitejie, înscriindu-şi pentru tot­deauna vrednicul său nume în is­toria popoarelor. De aceea, bravura acestuia a constituit în tot momen­tul încrederea şi speranţa Aliaţi­lor în triumfi)! final al Cauzei. • O pagină de evocare a acestui eroism francez, ce prezintă pe dea­supra şi o valoare documentară ne­­contestabilă a relaţiunilor de prie­tenie indisolubilă care a existat în timpul războiului între naţiunea franceză şi cea română, ne înfăţi­şează d. S. Gorceix, cunoscutul amic al ţării noastre, în numărul de la 15 Septembrie al revistei «Revue des deux Mondes». Domni­a-sa luptând în timpul răz­boiului ca sergent în regimentul 67 infanterie, a fost făcut prizonier în 1915, în luptele de pe Hauts et Meuse. Evadând din lagărul de la Witrtzberg, fu prins şi depus în cel de represalii de la Lechfeld, de unde încearcă pentru a doua oară să sca­pe, dar fiind prins din nou în mun­ţii Tyrol, este trimis în lagărul de la Deutsch-Gabel, situat în Boemia. Aici, făcând cunoştinţă cu alţi pri­zonieri, datorită temperamentului său intreprid şi curagios, se hotă­­reşte să evadeze pentru a treia oară, împreună cu un camarad, Lu­­cien Robir, în după amiaza zilei de 1 Mai 1918, pe când ambii se a­flau escortaţi de un soldat dintr-un orăşel nu departe de Linz, unde fu­seseră aduşi la lucru, spre Deutsch- Gabel. Descriindu-ne acest din urmă te­merar refugiu, cu toate inevitabi­lele pericole prin cari au trecut, traversând atâtea ţări a căror lim­bă nu o cunoşteau, decât prea puţin pe cea germană şi din amândoi nu­mai d. S. Gorceix, şi apoi Carpaţii înzăpeziţi, cu o provizie de câte opt zeci de pezmeţi militari şi cinci kgr. de şocolată fiecare, în pungă cu cinci sute de coroane, pentru a ajunge în Moldova, unde se afla armata generalului Berthelot, — a­­utorul nu face decât să însceneze, ca pe ecranul unei pânze, filmul u­­nui abracadabrant eroism omenesc, cu neputinţă de realizat după logi­ca mintei noastre, posibil totuşi în imaginaţia fantezistă şi în realita­tea crudă prin care au trecut cei două prizonieri pelerini. Obstacole de tot felul: dezorien­tare, frică de necunoscut, foame, o­boseală, deprimare sufletească şi n­ mai presus de origa — frigul din munţi, cu obsesia catastrofală a zăpadei nesfârşite, este sugera pri­zonierilor noştri viziuni de expedi­ţie polară, ca aceea a căpitanului Scott spre sud, când locotenentul Oates rămâne să moară voluntar în zăpadă, pentru a nu ţinea pe loc pe camarazii săi. «Mi se părea că aud vocea cu accent englezesc pro­nunţat, continuă d. Gorceix, a d-lui in haină care povestea: locotenen­tul Oates era un adevărat gentle­man. Dar noi posedam îndrăzneala tinereţii şi, înfruntând destinul, păşiam întins unul lângă altul. In curând ne luăm la întrecere, îm­pinşi de un fel de beţie, pe această pantă pe care zăpada de abia ce­dează sub picioarele noastre». Ei bine, toate aceste greutăţi de neînchipuit au fost învinse de bra­vii francezi, în inimile cărora pulsa ritmul celei mai nobile dintre Na­ţiuni ! Pentru a duce la bun sfârşit ţin­ta evadării, după traversarea Car­paţilor, ei au fost însă nevoiţi să străbată deja un cap la celălalt te­ritoriul ţării noastre, ocupat de ar­matele inamice. Pe aici continuarea călătoriei ar fi fost sortită poate cine ştie căror primejdii, datorită numerosului contingent de trupe şi patrule nemţeşti cari furnicau pes­te tot locul, dacă în sprijinul îndrăz­neţilor fârţaţi nu ar fi venit în a­­jutor bunăvoinţa locuitorilor şi ne­precupeţita lor ospitalitate. * Descrierea pe care o face. Gor­ceix despre ţăranii noştri şi dragos­tea lor pentru Franţa, e atât de e­­m­oţionan­tă, încât nu ne-am putut opri să nu reţinem pasagiile carac­teristice. Vom reda într’un număr viitor, în traducere, unele din aceste pasa-a­gii, vorbind totodată şi­ de opera pe care a desfăşurat-o şi o desîîfi­­­şoară de Gorceix pentru o cât mai bună cunoaştere a ţării noastre în Franţa. Valerian Petreschi de d. S. GORGE IX Pe marginea unor însemnări din „Revue des deux Mondes“ ANCHETA IN AUSTRIA CE VREA „HEIMWEHR“-UL de JULES SAUERWERN directivi pentru politica externă a ilarului *Le Malim. Declaraţiile i-hu­­er. steidle. VIENA, Decembrie. In cursul vizitelor mele în cercu­rile cele mai deosebite ale Capita­lei austriace, n’am întâlnit, fireşte, de cât prieteni ai Heimwehrenilor. La începutul mişcării, când a tre­buit să fie recrutaţi oamenii, dis­cursuri antisemite au fost rostite la Innsbruk şi la Gratz. I s-a în­tâmplat astfel Heimwehrului,aproa­pe îndată după naşterea sa, supă­­rătoarea întâmplare de a fi confun­dat cu bandele pe cari le formau în această epocă clientelei lui Hit­ler. EVREII ŞI HEIMWEHRUL Evreii, tari la Viena, unde deţin toate bulevardele Băncii şi Com­er­­ţului, s’au emoţionat fireşte mult — Se afirmă, i-am spus d-rului Steidle, că primiţi importante sub­sidii din străinătate. — «E cu totul fals, răs­punse el. N’a­rem nevoie de banii pe care suntem acuzaţi că-i încasăm. Fie­care membru activ îşi plă­teşte singur echipamentul. Şi n’aţi avea decât să asis­taţi la una din întrunirile noastre, pentru a verifica toate aceste sacrificii in­dividuale mai grele decât s­aa* crede... şi despre care e deseori vorba ! Industri­aşii austriac! ne-au ajutat în ce priveşte cheltodile suplimentare cari incum­bă asociaţiei, dar nici de Germania, nici din IftaQias nici de oriunde, n’am pri­mit subvenţii. RAPORTURILE CU VE­CINII «Am încetat de a face a*» gitaţie pe chestiunea Ty­rol­ului de sud. Este evi­dent că doritori de a ne or­ganiza, solid, nu puteam face asta fiind în duşmă­nie cu Italia vecină. «Ştiu că iugoslavu! ne a­­cuză deasemeni că primim fugari din Croaţia şi că contribuim la fermentarea tulburărilor la Zagreb. A­­supra tuturor acestor c­oes­ti­uni ne-am explicat cu personalităţi com­petinte. O MIŞCARE AUSTRIACA «Suntem o mişcare aus­triacă. Vrem să făurim e Austrie, şi credeți-ne că în această întreprindere a noastră primim din Ger­mania mult mai multe mustrări decât încurajări. De altfel, împreună cu co­­legii mei, d-rul Pfrimer şi maiorul Farost, ne-am for­mulat principiile în urmă­­toarea declaraţi©­ HEIMWEHRUL ŞI RES­TAURAREA HABSBUR­­GILOR «Heimwehrenii austriaci se aşea­­ză cu hotărâre pe terenul republi­­cei- Ei nu pactizează cu elementele reacţionare- Dimpotrivă se socotesc meniţi să răspândească doctrina u­de acest lucru. Ei recunosc însă că mişcarea, sub impulsiunea Monse­niorului Seipel, a luat un caracter mai larg, mai naţional şi că evreii nu mai trec prin riscurile pogromu­rilor. Fiscalitatea abuzivă de care iz­raeliţii suferă, i-a îndemnat dease­­meni să privească cu un ochiu mai binevoitor o acţiune care tinde să-i libereze de excesul impozitelor. To­tuşi, am găsit mai mulţi între ei cari mi au spus: —­l întrebaţi pe d-rul Steidle să vă spună de unde trag partizanii săi fondurile ce le sunt necesare, cu cine sunt aliaţi în străinătate şi să vă formuleze cu preciziune poli­tica lor internă, ca şi cea externă». Am avut deci o nouă convorbire cu şeful suprem al Heimwehrenilor u­nui stat austriac modern. «Din această pricină, toate svonurile colportate în străinătate cu privire la o mişcare pentru restau­rarea hlabsburgilor la care noi ne-am fi înhămat nu se reazimă pe nici tin­te­m­ei. «Tot ceia ce voim este să facem din Republica Aus­triei un stat bine ordonat, a cărui forţă să rezide în consimţământul şi în co­munitatea de interese a întregei populaţii. ELIMINAREA LUPTEI DE CLASA «Care sunt condiţiile acestei uni­tăţi către care aspirăm? Mai întâiu, să eliminăm cu totul lupta de clasă şi ura de clasă, care este programul austro-faarxiştilor. «Apoi, de a realiza o veritabilă şi integrală democraţie, fără a face deosebiri între cercurile cari o re­clamă. «Heimatwehrenii sunt dârz vrăj­maşi ai democraţiei de faţadă, cu care austro-marxiştii au blagoslovit statul austriac. Din această demo­craţie de formă, socialismul a făcut o doctrină privilegiată, căreia îi aparţine atotputernicia în stat, deşi este în opoziţie desăvârşită cu men­talitatea populaţiei austriace. «Dar planurile austro-marxiştilor, cari ei înşişi mărturisesc că 90% din partizanii lor sunt bolşevici sa­dea, merg dincolo de această pozi­ţie privilegiată şi vizează ca scop final dictatura proletariatului. Iată adevărata ţintă a social-democraţiei austriace. Ea vrea, astfel cum a mărturisit public, şeful ei spiritual, d-rul Bauer, în congresul de la Linz, ea vrea nimicirea claselor burgheze din Austria. Dacă deocamdată aus­tro-marxiştii ascund acest scop fi­nal şi pretind a practica o reală po­litică de stat, această stratage­mă nu schimbă nimic din adevă­ratele lor intenţii. Ei fac aşa pen­tru a nu lăsa să li se smulgă pu­terea pe care o datoresc Constitu­ţiei austriace de astăzi, venită pe lume numai prin voinţa lor, după prăbuşirea Monarhiei. «Iată adevăratul motiv al luptei care se dă în Austria. ÎMPOTRIVA PRIMEJ­DIEI BOLŞEVICE «Ce vor Heimwehrenii? Reconsti­tuirea statului pe baze cu adevărat democratice. O trezire a sentimen­tului naţional austriac în locul pro­gramelor politice de partid. «Heimwehrenii n’au nici un scop de politică externă. Misiunea lor este să cureţe statul de primejdia bolşevică înăuntru şi să creeze o ordine de lucruri conformă tradi­ţiei poporului austriac. HEIMWEHRENII NU PREGĂTESC POGRO­MURI «Metoda lor este întemeiată pe principiul următor: întâi un stat or­donat şi disciplinat; întâi Austria­cul trebue să cucerească stima străinătăţii. Numai după aceia s’ar putea discuta o chestiune de politi­că externă. «Haîmwehi­ eni nu cunosc incpar­tiţia cetăţenilor după confesiune: ei respectă toate religiile, dar osân­desc cu severitate înjosirea practi­celor şi cultelor religioase care este la modă printre austro-marxişti. Nici o acuzaţie nedreaptă n’ar pu­tea fi deci mai fertilă decât aceia care învinueşte pe Heimwehreni de a pregăti pogromuri în viitor. «Nu confesiunea joacă un rol de­cisiv în spiritul Heimwehrenilor, ci chestiunea de a şti dacă şi cine este partizan al luptei de clasă, distru­gătoare pentru orice stat. O ACŢIUNE POPULARA «Mişcarea noastră este populară în adevăratul înţeles al cuvântului. Ea cuprinde toate clasele, ţărani şi burghezi, şi ţinem să subliniem că număr şi mai multe zeci de mii de lucrători manuali. «Tocmai în mijlocul proletariatu­lui austriac — conchide d-rul Steidle — s’a făcut simţit dela răscoala din Iulie 1927 (când s’a desvăluit ten­dinţa bolşevică a socialismului din Austria) o puternică mişcare spo­rind din lună în lună. «Se poate spune astăzi fără exa­gerare că Austria este în lagărul Heimwehrenilor. Ideia şi cuvântul «putsch» nu mai au nici un sens. Suntem o putere în stat pe care ni­meni n’o poate brava». « Adaug la aceste declaraţii că Heimwehrenii onorează mult pe şe­ful lor spiritual, în persoana mon­seniorului Seipel. Nu trece o zi în care eminentul prelat să nu f­ie in legătură cu şefii mişcării şi el în­suşi a declarat public că este un aderent al lui. Ce urmăresc ieh­uwelienii USSS— Nu se primesc subsidii din străinătate MONSENIORUL SEIPEL Săptămâna economică de PAUL STER­IAN TOT REPARAŢIILE. — DEFICITELE C. F. R. — DE­MONSTRAŢIA ŞOFERILOR. - AGITAŢIA IMPOR­TATORILOR GALAŢENI. — SOCIALISM DE STAT. Va să zică puterile mici au obţi­nut o victorie în chestiunea repara­ţiilor. Marile puteri au mers atât de departe cu puterea lor de sa­crificiu, încât au renunţat în fa­voarea noastră şi a celorlalte ţări ca noi, la tot ce li s’ar mai fi cuvenit în contul reparaţiilor o­­rientale şi ne mai şi iartă de in­demnitatea bunurilor cedate. Înţe­legeţi: reunţă la cele ce ar mai fi avut de încasat după anul una mie nouă sute patru­zeci şi trei, 1943! Nu putem decât să mulţumim ma­rilor puteri şi să ne felicităm căldu­ros între noi. Am fost traşi ori nu pe sfoară? Dar, totuş, pe ci ne intere­sează sau a interesat vreodată la noi chestia reparaţiilor? Păgubiţii şi-au legat rănile singuri, iar statul a în­ţeles să întrebuinţeze tot ce va pu­tea încasa în cheltueli de altă natu­ră decât despăgubirile. Putem deci considera chestiunea aceasta de mult închisă şi trecută în istorie. Ni se anunţă, în schimb, după a­­cest succes financiar exterior, defi­cite pretutindeni. In interior. Căile ferate mărturisesc a avea deficite în valoare de 500 milioane lei. Soluţii­le propuse au fost două: d. Vidri­­ghin, ştiţi, directorul cu integrita­tea garantată prin salar, — cere sta­tului să acopere deficitul acestei in­stituţii autonome.­­Instituţia e atât de autonomă, încât, pentru a-i ac­centua cât mai mult acest ca­racter, d. ministru de finanţe se în­treba deunăzi, dând răspuns unei interpelări, dacă e cazul să fie in­terpelat în ce priveşte evenimentele unei instituţii autonome). D. Char­les Rist, după Informaţiile ce ni se dau, propune ca să se caute soluţii pentru urcarea încasărilor, prin su­primarea sau majorarea reducerilor de călătorie ale funcţionarilor sta­tului. Să ne înţelegem odată. Nu se mai poate tolera acest joc de-a v-aţi as­­cunselea între instituţiile autono­me şi bugetul statului. Există ori nu autonomie? Dacă da, statul n’are să se ocupe de deficitele căilor ferata In nici un caz nu le poate plăti din buzunar. Căci altminteri, toată au­tonomia nu serveşte decât la masca­rea operaţiilor bugetare ale statului. Nici soluţia d-lui Rist nu e bună în concreto. Căile ferate au deficit de ordin comercial, C. F. R. nu face atâta dever cât ar trebui să facă. Deficitul este rezultatul crizei gene­rale, însă este produs şi de o­ altă cauză: tariful prea urcat atât pen­tru călătorii cât şi pentru mărfuri. Aci, dacă statul nu va interveni în­tr-o afacere comercială autonomă, uşurându-i momentan situaţia, căile ferate vor fi silite să facă ceea ce orice comerciant este silit să înfăp­tuiască în atari împrejurări, să gă­sească măsuri imediate pentru în­lesnirea traficului, care să aducă o circulaţie mai mare a bunurilor prin transport. Deci, mai curând de­cât să se majoreze reducerile func­ţionăreşti, ceea ce ar aduce o nedrep­tate, d’ar căuta mai degrabă soluţii petru micşorarea tarifului în gene­ral. Dar când­ buzunarul statului îţi stă la dispoziţie, de ce să te mai gândeşti şi să te osteneşti? Ori­câtă leafă ai primi, la urma urmelor, când eşti funcţionar, ţi se cere doar prezenţă regulată pe scaunul con­fortabil al biuroului. Până şi şoferii fac apel tot la stat ca să le soluţioneze greutăţile de or­din comercial. Frumos şi civilizat că s’au strâns, aliniaţi pe două rân­duri, pentru a privi defilarea tram­­vailor şi trăsurilor care pe ziua de eri au fost stăpânii Bucureştilor. Ce păcat că marea demonstraţie n’a folosit decât la naşterea unui scân­cet ridicol adresat bunei doici care ar trebui să le fie statul. Şoferii cer scăderea impozitelor şi a taxelor şi urcarea tarifului. Exact pe dos, de ce ar trebui să facă. Cum nu se în­ţelege odată că înlesnind consuma* (Continuarea în pag. II a) — —-O3XXXCO--------* POlîile di Mill? Există, de­sigur, un naţionalism evreesc. El constă, de-o parte, în exaltarea spiritului şi mândriei di­­ferenţiatorii a acestei populaţii, iar de altă parte în propagandă agre­sivă faţă de posibilităţile de pro­pagandă similară a celorlalte naţio­nalităţi aşezata pe pământ natal, şi constituite în state cu trecut şi au­tenticitate istorică. Acest îndoit na­ţionalism pluteşte ca o aeronavă nocturnă pretutindeni în lume, şi rămâne acelaşi în China ca şi în Statele Unite, în Italia ca şi în Ro­mânia, în Ungaria ca şi în Maroc. Noi, evident, ca naţionalişti ro­mâni, deci ca creştini, nu avem ni­mic de reproşat naţionalismului al­tora. Ni se tiare ciudat însă încer­carea de a se căuta două măsuri pentru acelaşi lucru, şi mai cu seamă voinţa de a ni se impune, nouă, în ţara românească, de către populaţia evreiască, pe cea mai de­favorabilă dintre măsuri. Dacă, de pildă, am lua­t măsuri pentru interzicerea naţionalismului evreesc, cea ce ar fi poate mai legi­tim decât dacă am hotăra extirpa­rea celui românesc, o întreagă lume evreiască ar protesta în numele libertăţilor primare ale insului. Nu am luat însă nici un fel de măsuri în sensul acesta, şi bine am făcut. In schimb însă nu am luat nici față de naţionalismul românesc. Ne-am permis adică să lăsăm co­piii noştri, fraţii noştri, rudele noastre, să manifeste liber încrede­rea lor în viitorul acestei ţări, şi a­­cestui stat, în viitorul lui româ­nesc, şi nădejdea că acest viitor care ne apar­ţine ideal, ne va apar­ţine şi efectiv. Acesta a fost cu­vântul studenţilor noştri creştini. A fost destul atât însă pentru ca un domn deputat evrei din Basa­rabia, din partidul naţional evreesc, după nume Landau, să ceară guver­nului dezavuări de funcţionari, de militari, măsuri împotriva acestor naţionalişti creştini ai noştri, şi făgădueli că nu va mai avea vre­odată contact cu atari oameni — adică cu studenţii noştri, cu copii noştri, cu neamurile noastre, toate, care şi-au permis necuvinţa de a se fi născut români, faţă de d. Lan­dau, şi de a fi fost botezaţi întru domnul, faţă de ideia naţional e­­vreiască. Evident însă că acelaşi domn Landau nu a protestat când gu­vernul a primit bine pe şeful na­ţionalismului evreesc, pe d. Socolov. Credem însă că e ceva cam mult. Ne Davidescu

Next