Cuventul, ianuarie 1930 (Anul 6, nr. 1687-1716)
1930-01-15 / nr. 1700
ANUL AL Vl-lea, No. 1700. KfciMCSlA Sl AOiVMNlSi'KA(IA Bucureşti, Str. Const. Miile (Sărindar),*14 Etajul 111. TUI T TON ) REDACŢIA IWJifuA I 378y in ADMINISTRAŢIA Fondator TITUS ENACOVICI Director NAE IONESCU ANUNCIUUIU $1 PUBLICAŢIILE .tUVftiTULUI şi prin toata age de publicitate SE PRIMESC LA CC : Misi:un gazetar, _, originea ascesiunii LM Poate că nu e lipsit de interes, pentru chiar profilul vieţii noastre publice, sa descurcăm unele din motivele psihologice ale disensiunii dintre guvern şi noi. Cazul e, fără îndoială, particular, dar semnificaţia lui e mai largă. Colaborarea dintre actualul guvern şi «Cuvântul» a intrat într’o fază critică chiar dela instalarea ministerului Maniu. Pricinile cele mai de seamă ale acestei stări de lucruri trebuesc căutate pe de o parte într’o criză de încredere în care a intrat noul guvern faţă de noi, pe de alta în ideea falsă pe care în genere oamenii politici o au despre gazetari. Campania de răsturnare a cabinetului Brătianu o dusesem împreună. Şi încă «împreună» nu e bine zis. Alături. Mergeam pe acelaş drum. Ei în acţiunea directă. Noi în presă. Dar contactul nostru era foarte slab. Nu am luat decât foarte rar atingere cu şefii naţional-ţărănişti, şi atunci nu era vorba decât de informare reciprocă. Cred că nu exagerez dacă voiu adăuga că ceea ce am primit noi de la ei în această privinţă, e mai puţin decât ceea ce au primit ei de la noi. Indicaţii nu ne-au dat niciodată. Erau oameni cu simţul situaţiei, şi-şi dădeau seama că nici nu avem nevoe, nici nu putem primi indicaţii. Am fost în acţiunea noastră «domni», stăpâni pe iniţiativa noastră, şi fără nici un fel de obligaţie. Poate cineva să conteste aceste fapte? Va să zică, nu am fost naţionalţărănişti. Am fost independenţi, chiar atunci când am construit ideologia ţarănismului, care e şi a noastră, şi ne-am păstrat această independenţă cu grele jertfe. Dar am păstrat-o intactă. La instalarea guvernului Maniu s-a încercat a se pune bazele unei mai strânse colaborări. Răspunzător de linia politică a gazetei, nu m’am opus ca redactorii «Cuvântului» să accepte eventual mandate de deputaţi; dar, credincios hotărârii luate mai de mult împreună cu răposatul Enacovici, am refuzat pentru mine personal — după cum refuzasem la timpul său şi în numele lui Enacovici — orice discuţie asupra «situaţiilor» pe care — trebue să o recunosc — guvernul d-lui Maniu nu a întârziat să mi le ofere. Pentru mine refuzul acesta nu era un act de neprietenie faţă de noul regim, ci o datorie elementară pe care o aveam faţă de ziarul nostru şi faţă de camarazii mei de luptă din redacţie. Guvernul a văzut însă în acest refuz... planuri tenebroase pentru viitor, ambiţii nemărturisite pentru că erau prea îndrăzneţe; şi mai ştiu eu ce. Un ziar care vrea să fie independent, cu orice preţ, chiar când ţi-a dovedit că ţi-e prieten (şi încă dezinteresat), e un lucru suspect. Cine nu cere nimic şi nu vrea să accepte nimic a fost, de când lumea, pentru speriaţii politicei şi pentru cei cari nu ştiu ce e sinceritatea, obiect de spaimă. De aci, neîncrederea. Care s’a instalat între guvern şi noi în chiar primele zile ale noului regim. Treburile ar mai fi mers însă, dacă noi am fi fost «gazetari». Căci pentru toţi oamenii politici, fără excepţie, un gazetar e un om lipsit de personalitate şi de idei, care se prezită la d-ta şi te întreabă ce să scrie, când să scrie şi cum să scrie. Noi am înţeles însă raporturile cu oamenii politici altfel, la egal. Ne informăm şi informăm. Dar după cum lăsăm informaţilor noştri posibilitatea să comenteze, să încadreze şi să utilizeze ştirile pe care li le dăm aşa cum cred ei, cerem acelaş drept şi pentru noi. Suntem bucuroşi de informaţie, dar nu acceptăm suggestiuni — decât când ele se încadrează în linia, noastră La cameră, în ziua comemorării lui Clémenceau, d. Maniu spunea într’un grup de ziarişti: vedeţi ce dă gazetăria? Am replicat: «...în alte ţări!» Asta e. Ce dă gazetăria, ne e indiferent. Ce este însă gazetăria care dă ceva, acolo unde dă, asta o ştiam precis. Şi — fără a ne interesa de ce ar putea da gazetăria — am crezut de datoria noastră să fim gazetari altfel decât îşi închipuesc oamenii noştri politici această breaslă. Adică, am avut ideile noastre, linia noastră de conducere, politica noastră. Pe care am purtat-o cu mijloace strict gazetăreşti, pentru că nu înţelegem să fim altceva decât gazetari. Dar vedeţi, asta nu convine oamenilor politici. Pentru ei, un gazetar cu idei, şi o gazetă independentă sunt pur şi simplu aberaţii. Mi-am dat seamă de la început că nu putem fi acceptaţi decât în măsura în care facem servicii personale miniştrilor. Şi că întru atâta întrucât vrem să fim noi, devenim incomozi. Nu era însă nimic de făcut. Am acceptat resemnaţi situaţia de «scandalagii», «pretenţioşi», «ambiţoşi», «spirite negative», «nemulţumiţi», şi ne-am văzut de treabă. Era o consolare: eram exact la fel, ca în vremea opoziţiei. Atunci ne primeau cu braţele deschise, cu inimile deschise, şi cu declaraţii de recunoştinţă (vecinicăi). Acum însă, cu zâmbete încreţite, cu jenă şi cu rugăminţi. Iar cînd, după ce îţi strînge călduros mâna, ducându-te până dincolo de uşă, le părăseşti casa, cheamă repede siguranţa generală ca să te pună sub urmărire discretă. Lucrurile acestea le-am înţeles de mult, le ştiu de mult. Dar nu e nici un fel de alegere, sau devii slugă, sau ajungi unde am ajuns noi. E cineva care să ne ţină de rău ! Mae Icra eseu RADIO De gramofon am oroare. «Muzica în conservă», cum o numea un francez spiritual, îmi lasă întotdeauna pe vârful limbei o rămăşiţă de sunet leşios şi fermentat. Sunetul împuns în disc e mort ca lăcusta aşezată în insectar, cu un ac trecându-i prin inimă. O vezi, ţipla aripioarelor mai străluceşte, însă nu va mai bate niciodată. De altminteri, aceasta este soarta oricărei încercări de a lupta cu timpul. Fiindcă aceasta vrea gramofonul: să ferească de uitare glasul şi sunetul. Invenţia lui Marconi nu are, însă, inconvenientele celeilalte. Ea nu luptă cu timpul, ci cu spaţiil. asupra spaţiului ni s’au dat puteri mai mari. Prin radio, scurtezi distanţele. Încolo, actualitatea se păstrează, «prezenţa» vorbitorului îţi sună în urechi, cu gâlgâit prietenesc, sunetul e viu, plin de sevă încă. De aceea am hotărît, pentru această dată, să pactizez cu diavolul şi să devin şi eu un om modern, cel puţin în această privinţă. Înarmat cu căşti, dând ordine de cea mai strictă tăcere în casă, prind salamandrele ce roiesc invizibile prin casă, intrând prin priza electrică şi ieşind pin sârma somierii. Aţi înţeles: nu posed decât un aparat cu «galena» şi sunt, deci, tributar Bucureştilor, în ce priveşte programul. Sunt şi eu un auditor al «revistei literare şi ştiinţifice» pe care o formează programul vorbit al stadioului Bucureşti, alcătuit atât de variat şi viciu de harnicul literat şi gazetar H. Blazian. Ţin, prin aceste rânduri, să semnalez marelui public această gazetă vorbită, aducând şi eu umila mea mărturie de interesul ce mi-l provoacă. Vorba de viperă, distilând miere, a lui Arghezi, fraza măsurată, academică, de un sentimentalism reţinut a lui Tudor Vianu, cinstea ireproşabilă a lui Perpessicius, cavaler al criticei «sans peur et sans repreeite», sfaturile cuminţi ale cutărui medic, se urcă pe trambulina celor 304 lungimi de undă, pentru a se revărsa în spaţiu şi a pătrunde prin gaura cheii, prin pereţi, în bordee şi palate, insinuându-se în auz. P. S. —-------xxooxx-------— Anchete politice PAN TOT Sunt 14 zile de când legea a desfiinţat ministerele provinciale. Sunt 12 zile de când am atras guvernului atenţia asupra acestui fapt, arătând dificultăţile care decurg din el. Guvernul nu a crezut necesar să ia însă nici o măsură, iar situaţia e azi aceea, ca şi acum două săptămâni. Un minister fără ministru Adică, la 1 ianuarie încetând existenţa ministerelor provinciale, d. Pan Halippa a rămas un simplu particular. D-l Pan Halippa este însă, printr’un act anterior, interimar la ministerul comunicaţiilor, şi în această calitate trebue să se ocupe de treburile acestui minister. Numai că, după toate legile din lume, interimat nu poate deţine decât cineva care are deja calitatea de ministru. De la 1 ianuarie însă, d. Pan Halippa nu mai e ministru. Atunci? Ce se întâmplă ? Noi, în potriva ministeriatului d-lui Halippa nu avem nimic. De îndată ce «îi cere» partidul, să-l păstreze. Dar în momentul de faţă situaţia d-sale e anormală; şi e anormală pentru administraţia statului. Iar răspunderea o poartă nu d-sa, ci guvernul. Căci iată: La comunicaţii funcţionează, fără îndoială, ca subsecretar şi d. Gafencu. Dar actele unui subsecretar, nu sunt valabile prin ele înşine, ei prin răspunderea pe care o preia ministrul respectiv. Cine e însă ministrul care răspunde pentru actele d-lui Gafencu? D. Halippa? Apoi d. Halippa nu e nici d-sa ministru. Afacerea asta pare o glumă. Şi totuşi ea e foarte serioasă. CĂCI TOATE ACTELE FĂCUTE IN MINISTERUL DE COMUNICAŢII DE LA 1 IANUARIE ÎNCOACE, SUNT NULE. S’a sezusat cineva ! Guvernul ştie toate aceste lucruri, dar îşi vâră capul între urechi, şi tace. E o dificultate care, pentru a fi înlăturată, face multă bătaie de cap. De ce nu am adopta sistemul mortului în păpuşoiu ? ! Evident, sistemul poate fi bun, când prinde. Dar peste capul guvernului mai e cineva care controlează treburile statului. Şi dacă guvernul nu s’a sezisat de anormalitatea situaţiei atunci când i-a atras atenţia opinia publică prin presă, — va trebui să se seziseze când va inter veni regenţa. Căci, o afirmăara, regenţa a luat cunoştinţă de situaţia anormală dela ministerid corautiieafiiSeri şi — dacă nu s’a şi întâmplat — d-3 va fi rugat mn curând să lămurească lucrurile. Este, în adevăr, o eroare a crede că statul își poate permite orice. HALIPPA NU E MINISTRU!• •• lin minister iarfi ministru. * Și un legalism sui generis. Dela ianuar, actele ministerului comunicaţii sunt ante. Sesizarea regentei D. PAN. HALIPPA De ce nu suntem iubiţi în străinătate III. Pacalele noastre capitale: icnea, invidia, nepotismul Obiceiurile noastre politice, despre cari ne-am ocupat într’un număr trecut, nu sunt singurele motive ale desconsideraţiei de care ne bucurăm. Expresia e, de sigur, nefericită, fiindcă am renunţa cu entuziasm la asemena bucurie. Printre celelalte cauze grave ale răului pe care l-am semnalat, sunt câteva vicii adânc înrădăcinate, cunoscute în Apus tot atât de bine cât sunt şi la noi. Ba poate chiar mai bine. In primul rând e lenea, tradiţionala noastră lene naţională, cu toate nefastele ei consecinţe. Vor fi existând, desigur, suficiente explicaţiuni pentru această lene — epoca de servitudine de pe vremuri, oboseala climei, ereditate, hrană proastă, secole de invazii cari zădărniceau orice întreprindere, etc. — dar străinul n’are ulei timp, nici posibilitate să se ocupe de asemenea amănunte ştiinţifice. El vine, încurajat de făgăduelile oficiale ce i se fac, pentru a avea fulgerător de repede o decepţie cu atât mai dureroasă şi pentru el şi pentru noi, cu cât această decepţie li vine tot de la lumea oficială. Vreţi exemple? Oricâte. Un străin vine în România pentru o întreprindere nu importă care. E atras de condiţiunile economice speciale pe cari Ie-a dedus din legiuirile dela noi, din relaţiile pe cari le-a luat, din tarifele vamale bine stabilite, toate acestea dându-i dreptul să nădăjduiască într’o muncă fructuoasă, deci într’un câştig pe cât de meritat, pe atât de sigur. Dela început, însă, e obligat să ia contact cu lenea noastră, încetineli adminstrative de tot felul, prea multe zile de sărbătoare, prea puţine ore de lucru. Totuşi, buna primire ce i se face îl decide să nu se lase descurajat de primele constatări. El speră că lenea aceasta fiind o înclinare naturală, va putea fi educată. Şi determinat de această Speranţă, încheie afaceri, se lansează în învestiţiuni importante, pentru ea după un oarecare timp, de obicei, destul de curând, inevitabilul să se întâmple, făgăduinţe oficiale neţinute, legi neaplicate suficient sau chiar deloc, justiţie penibil de înecată, concordate neaşteptate şi ruinătoare, spoliaţiuni administrative practicate cu neruşinare. Şi concluzia fatală: străinul îşi pierde capitalul iar noi... câştigăm un duşman în plus. Parcă lî’am avea destui. Dar situaţia se complică adesea cu o consecinţă foarte firească a lenei: invidia. Este rana noastră cea mai hidoasă şi păcatul nostru cel mai teribil. D. X este ministru la Londra cu o anumită leafă. D-nii Y şi Z pretind peste tot că ar îndeplini mai bine această funcţiune şi numai cu jumătatea acestei lefi. Cineva este trimis de consorţiul financiarilor pentru a controla întrebuinţarea garanţiei fondurilor împrumutate. O adevărată cabală de rataţi ai politicei şi ai finanţe! răspândeşte zvonuri răuvoitoare de socoteala sa. Altul vine să pună pe picioare contabilitatea căilor noastre ferate, un al treilea vine să facă educaţia marinei noastre, sau să conducă o uzină de aeroplane, unul este englez celălalt italian, iar al treilea francez, Iuvidia va face distincţiuni, ea clamează că aceşti «indezirabili» se îmbogăţesc cu bani româneşti şi îi acoperă cu infamii. Se va întâmpla însă că primul se înrudeşte cu Sir Deterding, al doilea cu d. Volpi, iar al treilea cu d. Sarraut, toţi trei perfecţi gentilomi şi sinceri românofili. Consecinţa nu e greu de ghicit: ne-am înstrăinat în mod iremediabil şi simpatia acestora şi am pierdut, numai din vina noastră, un sprijin care ne putea fi oricând măcar folositor, dacă nu chiar preţios. Nepotismul este un alt produs al lenei, grefat pe obiceiurile cu totul speciale ale politicei noastre, obiceiuri de cari ne-am ocupat. Se ştie cu ce fastuozitate s’a desvoltat şi trăieşte această racilă. Se va obiecta poate: cu ce poate supăra străinii? Ascultaţi: O societate importantă de petrol este fondată. O cunoaşteţi cu toţii. Ea este constituită conform legilor. Deodată se clatină. Se ivesc îngrijorări. Totul ar merge bine dacă d. X ar face parte din personal. Este vorba de un patriotism prefăcut: o proporţie determinată din funcţionari vor fi români. Toate acestea pentru a plasa câţiva protejaţi inapţi, bineînţeles. Şi iată cum la această societate pe care toţi aţi recunoscut-o, au scăzut până la dispariţie dividendele şi situaţia a devenit din ce în ce mai precară. (Citiţi continuarea în pag. 1I-a) r p ADONAI de PAUL STERIAN III. (Fragment de roman) «Eli, Eli, Lama Sabachani» La ieşirea din sala XVIII-a îl pândea Milcovescu. — «Unde-ai sburat ? Ce cauţi la cursul lui Vasilache?» — «Fac lucrile», spuse Pretorian, care blestema în gând ziua aceasta. Tocmai când să se elibereze de colectivitatea insuportabilă şi mediocră pentru a rămâne singur cu firul gândurilor lui, iar Milcovescu, cu idioata-i pretenţie de a-l anexa ca pe o remorcă la tramvaiul ideilor lui! » «Hai să vezi ce înseamnă să audiezi un curs. Vino la filozofie. Nu toţi sunt tari, dar sunt câţiva «magiştri» pe care face să-i asculţi. Ai auzit de Ban ?», — îl întreabă cu solicitudine Milcovescu. La răspunsul negativul lui Vasile, Milcovescu îl şi trase de braţ, făcându-l să reintre în sala XVIII-a, în care zarva se potolise şi aerul devenise mai potabil. — «Amatorii de filozofie sunt mai rari decât cei de litere», spuse Barbu cu ironie căutată. «Grâce à Dieu», îi răspunse Pretorian, oarecum uşurat şi observând şi el că sala care aşteaptă pe profesorul de logică era mai mult goală. Logicianul apăru cu un sfert de ceas întârziere, îşi părăsi pălăria veche lipind-o de cuierul sălii , de lângă uşe cu gesturi Pârvaniene. Păşi spre catedră, se înfundă în fotoliu, dădu ochii peste cap şi începu să vorbească natural, fără emfază, cu oarecare greutate în limbaj chiar, de fel atrăgător prin vorbă, însă nespus de vorbitor prin chipu-i umed şi lunguieţ şi prin trei degete dela mâna dreaptă, cu care par’că aci sta să dea o binecuvântare episcopală, aci... n’o mai dădea de loc. «Ciudată faţă de inofisie, corcită cu oltean veritabil», gândi Pretorian surprins. Cutele verticale care brăzdau faţă încă tânără a lui Eau dădeau o nuanţă de amărăciune vorbelor lui, pe care, când o presimţea stându-i în beregată, o şfichiuia cu o glumă nesărată. Tonul jemanfisist cu care vorbea era contrazis de ochii-i — două arcuri în supremă tensiune — svârlind cu săgeţi de flăcări în oceanul neguros al propriei metafizici. «Ciudaţi ochi, îşi spuse Pretorian. Ai impresia că îi întoarce Încontinuu pe dos. Când vorbeşte, par’că se uită mai întâii* înlăuntrul pieptului, apoi, pe furiş cată în jur de sine — (moment în care plasa şi un «Nu» plin de neîncredere), şi pe urmă comunica stângaci tezaurul ascuns. Grozavi ochi, eiuture cu care din piept scoate apa, neagră a adâncurilor. Ai zice că nu sunt ochii lui, ci ochii altuia, care-1 scormonesc. Ochii lui Ean nu privesc dinlăuntru spre lumea înconjurătoare, ci din afară înlăuntru. Ai zice că sunt ochii lumii care s’au aplicat pe gratiile orbitelor lui, iscodindu-i adâncurile». Și, fascinat de figura lui Ean, mai mult decât de vorbele acestuia, Pretorian încercă în trei rânduri să-i înscrie chipul în desen. întâia oară ochii apăreau umbroși, sub sprâncenele încovoiate neregulat, deasupra nasului puternic rupt pe la mijloc. In cea de a doua schiţă accentul era pus pe gură, pe cutele transversale şi pe tăetura din bărbie — amprenta unui mâner de spadă ’n cruce. Iar în a treia caricatură, totul se concentra în jurul papilionului care se aşeza boem pe gâtul lui Ban. Cu o discreţie pe care abia mai târziu ajunse Pretorian s- o priceapă şi pe care Milcovescu o înţelese şi mai cu greu (din toată prelegerea, Milcovescu reţinu cuvintele «discrepanţă» şi «exegeză» pe care le repetă cu emfază, la ieşire), — Ean împărţia în patru firul ideilor celor mai banale. «Pălăria mea e veche», «lampa arde» «plouă»—expresii sub care acesta căuta zăcământul aurifer neştiut decât de el. Ora trecu repede. Pretorian în ora aceea, deşi nu pricepuse nimic, învăţă să gândească. Ean îşi sfârşise lecţia pe cuvintele: «De ce să ne furăm căciula singuri ?», upoi, cu pași de fakir sau de cotoi, părăsi catedra, își luă «pălăria lui cea veche» din cuier și spuse simplu, băgând mâna în buzunaru pardesiului: «Bună seara, domnilor». * Barrou e tăcut acasă la ei. Singurii prieteni sunt marile infolii pe care Ie cumpără din economiile proprii de la furnizorii săi speciali. Are pe Hermann Cohen în şese volume nemţeşti, adică doldora de hârtie scrisă. Are pe Bergson. Şi mulţi alţi cărturari sunt singurii pe care Barbu catadicseşte să-i asculte cu glas domol vorbindu-i. Noaptea e vremea când Milcovescu, el tace, iar alţii vorbesc. Infoliile îl ţin cu capul aplecat peste ele până în zori. Acasă, Barbu, nu se poate împăca nici cu soru-sa, Nicolle, care, deşi aproape de aceeaş vârstă, este o fire foarte închisă. Nicolle este, desigur, rudă de aproape cu sfinxul care, ori păstrează o enigmă grozavă între glisare ori are complect gol capul. Problema aceasta n’o putuse Barbu deslega nici cu privire la Nicolle, nici la alte fete pe care le cunoștea. De Nicolle îl legau numai amintirile din copilărie, când aceasta nu-și strunea spontaneitatea sub surâs de giocondă plictisită. Barbu îşi aminteşte, moţăind asupra lui Hermann Cohen, cu drag clipele în care Nicolle nu era mândră, când, fetiţă de 5 (Citiţi continuarea în pagina 11-a) Miercuri 15 Ianuarie 1925 Sânge sau pace. Omul bine hrănit, îmbrăcat, odihnit şi cu predispoziţii la obezitate, este de obicei generos, bonom, bi-, nevoitor. Cuvintele lui sunt rotunde, lucii, ca cheliile vechi, înţelepciunea lui profundă ca un strat de slănină, politeţa lui, seniorială. Un om obez este politicos prin definiţie ca să nu se supere. Să nu dea prilej celor subţiri, scrumbii, înfometaţi — îndeobşte fiinţe care mustesc de răutate şi neastâmpăr — săşi exercite răutatea pe spinarea lui. El o ia înainte cu bunăvoinţa şi milostenia, ca să nu-i o pretindă alţii. Un milostiv, ştie omul bine statornicit, cheltueşte mai puţin decât un mare pestriţe sgârcit. Cuvintele bune sunt ieftine pe piaţă şi câteva cuvinte bune pot economisi banii. De aceia, omul bine nutrit este dornic de pace şi linişte. Nu vrea să tulbure pe nimeni, dar nimeni, în schimb, să nu cuteze să-i tulbure liniştea lui. Sunt sau nu liberalii, oameni cu situaţii ? Sunt sau nu un partid al burgheziei orăşeneşti ? Până acum ştiam că da. N’am aflat încă, până în acest ceas, ca liberalii să fi recrutat pentru ei «canalia de stradă» fără adăpost şi fără ocupaţie. Partidul cointeresărilor a avut grijă să procure, dacă nu funcţii înalte, măcar o îndeletnicire oarecare, partizanilor. Membrii partidului liberal nu sunt, după cât se ştie, vagabonzi şi aventurieri. Ideologia dictată de club, era ideologia ordinei. O singură dorinţă mărturiseau conducătorii, că vor linişte. Ca să se poată preocupa de trebile obşteşti, ca să întocmească planuri de reconstrucţie a ţării. Predicile lor laice se bizuiau pe un singur argument: ţara are nevoie de o lungă perioadă de linişte. Şi erau reşi, trădători de ţară şi neam toţi acei ce tulburau liniştea publică. Nu numai socialiştii şi comuniştii, ei, şi oamenii mijlocii cari nu-şi îngăduiau decât să ţină discursuri incendiare. Noi ştim că la adăpostul principiilor ideale pândeşte voinţa de putere a oamenilor. Nu e nimic ruşinos să râvneşti puterea; nimic ruşinos să vrei să te şi menţii. Fiind la putere, o forţă obscură te îmbie la generozitate. Liberalii pretindeau că nu sunt în stare să pună în practică toată generozitatea lor fiindcă nu-i lasă alţii. Adversarii făceau agitaţii ca să curgă sânge românesc; ei înălţau la toate răspântiile stindarde albe. Şi iată că liberalii sunt în opoziţie. Şi cer sânge. Desigur, unii au avut tot timpul să flămânzească, să epuizeze micile economii, banii albi strânşi în zilele albe ale guvernării. Numai astfel se explică violenţa lor de limbaj. Sunt însă alţi liberali, cari au fost atât de economi, ca generaţii întregi să nu sleiască vistieria economiilor. Dintre aceştia, ar fi (nu sugerăm, nu este aşa?) d. dr. Angelescu, fost ministru al Instrucţiunei. Bărbat bogat, ordonat, cuminte, cu mustaţă şi ochelari. Profesor universitar şi chirurg. Noi credeam că d-lui Angelescu îi ajunge sângele pe care-l vede curgând la operaţiile la care asistă. Nu , d. profesor, e nemulţumit de sângele individual. Vrea sânge social, sânge electoral. La întrunirea de la Buzău, organizată în vederea alegerilor judeţene, d. dr. Angelescu şi-a îndemnat partizanii să lupte cu violenţă, ca să rămâie pe câmpul de luptă măcar 20 de morţi. D. dr. Angelescu, cere puţin. Ar fi putut să ceară partizanilor să incendieze Buzăul, Galaţi şi Măcinul şi în plus, strada O. A. Rosetti (fostă Clemenţei) din Bucureşti. N’a cerut-o , din generozitate. Gândiţi-vă ce ar fi cerut domnul doctor dacă n’ar fi fost bine nutrit, bine îmblănit ? Ar fi cerut pur şi simplu să fie incendiată ţara întreagă. Se vede că fluviile de sânge le-a lăsat în seama partizanilor sărmani. Totuşi ar fi interesant de ştiut. Ce vrea conducerea partidului liberal acum, când partidul e în opoziţie : pace sau sânge ? Fiindcă d. dr. Angelescu este — ca să zicem aşa — o atât de covârşitoare personalitate că nu poate exprima decât păreri personale. Icra Călugării ---------xxooxx--------• # 6 0| Înfrigurată legiferare muncitorească. Aiurea şi la noi, guvernanţii post-belici, au dat o deosebită însemnătate problemelor muncitoreşti, de care, în mod logic, se leagă însăşi existenţa industriei. Fiindcă, de buna stare a lucrătorului din uzină sau din atelier, depinde producţia. Exemplul Americei şi al Germaniei, nu putea să rămână fără urmări şi, toate statele din lume, au aderat la mişcarea patronată de Biroul Internaţional al Muncii din Geneva, a cărui operă, de la război încoace, înseamnă un mare pas în progresul social. Ceva mai mult chiar, B. I. M., a trecut de la rolul său de simplu înregistrator al legiuirilor, la acela de îndrumător, suggerănd iniţiative de legi, a căror, importanţă se tică-’confundă cu înseşi necesitatea bunei-stări a muncitorimei. Guvernele noastre, la început din nevoia unor relaţii internaţionale, mai apoi din snobism, au purces la elaborarea de legi cu caracter muncitoresc, legi pe care însă au uitat să le aplice, câteodată din colul instabilităţii regimului, de cele mai multe ori însă din pricina ipocriziei, care stăpâneşte viaţa noastră politică. Naţional-ţărăniştii au îmbrăţişat şi ei această chestiune. Şi, s-o recunoaştem, cel puţin în această latură a activităţii sale, guvernul nu a fost inactiv. Desigur, la acest falit, a contribuit şi d. I. Răducanul, care, ca ministru al muncii, a înscris o frumoasă pagină în istoria atât de săracă a legiuirilor muncitoreşti din România. Legea contractelor de muncă, a deschis ciclul legiuirilor cu care ministrul muncii şi-a propus să rezolve problema muncitorească de la noi. Rezultatele acestei legi s-au şi evidenţiat prin împuţinarea conflictelor dintre muncitori şi patroni. Pentru anul în curs, ministerul muncii are pregătite legea camerelor de muncă, unificarea asigurărilor sociale, reglementarea învăţământului profesional şi atât de importanta lege a protecţiei muncii indigene, menită să pună capăt abuzului ce se face cu importul de «specialiști» care lasă muritori de foame peste o sută de mii de muncitori indigeni. Dar, osebit de aceste legiuiri, ministerul muncii, este cu deosebire preocupat de aplicarea lor, prin educarea aparatului său administrativ, a cărui lipsă de conştiinciozitate — să recunoaştem tristul adevăr — anihilează complect bunele intenţii ale legiuitorului. Şi, din acest punct de vedere, e necesar să subliniem activitatea d-lui Răducanu, M. R.