Cuventul, ianuarie 1930 (Anul 6, nr. 1687-1716)

1930-01-15 / nr. 1700

ANUL AL Vl-lea,­­ No. 1700. KfciMCSlA Sl AOiVMNlSi'KA(IA Bucureşti, Str. Const. Miile (Sărindar),*14 Etajul 111. TUI T TON ) REDACŢIA IWJifuA I 378y in ADMINISTRAŢIA Fondator TITUS ENACOVICI Director NAE IONESCU ANUNCIUUIU $1 PUBLICAŢIILE .tUVftiTULUI şi prin toata ag­e de publicitate SE PRIMESC LA CC : Misi:un gazetar, _, originea ascesiunii LM Poate că nu e lipsit de interes, pentru chiar profilul vieţii noastre publice, sa descurcăm unele din mo­tivele psihologice ale disensiunii dintre guvern şi noi. Cazul e, fără îndoială, particular, dar semnifica­ţia lui e mai largă. Colaborarea dintre actualul gu­vern şi «Cuvântul» a intrat într’o fază critică chiar dela instalarea mi­nisterului Maniu. Pricinile cele mai de seamă ale acestei stări de lucruri trebuesc căutate pe de o parte într’o criză de încredere în care a intrat noul guvern faţă de noi, pe de alta în ideea falsă pe care în genere oa­menii politici o au despre gazetari. Campania de răsturnare a cabi­netului Brătianu o dusesem împreu­nă. Şi încă «împreună» nu e bine zis. Alături. Mergeam pe acelaş drum. Ei în acţiunea directă. Noi în presă. Dar contactul nostru era foarte slab. Nu am luat decât foar­te rar atingere cu şefii naţional-ţă­­rănişti, şi atunci nu era vorba de­cât de informare reciprocă. Cred că nu exagerez dacă voiu adăuga că ceea ce am primit noi de la ei în a­­ceastă privinţă, e mai puţin decât ceea ce au primit ei de la noi. Indi­caţii nu ne-au dat niciodată. Erau oameni cu simţul situaţiei, şi-şi dă­deau seama că nici nu avem nevoe, nici nu putem primi indicaţii. Am fost în acţiunea noastră «domni», stăpâni pe iniţiativa noastră, şi fă­ră nici un fel de obligaţie. Poate cineva să conteste aceste fapte? Va să zică, nu am fost naţional­­ţărănişti. Am fost independenţi, chiar atunci când am construit ideo­logia ţară­nismului, care e şi a noas­tră, şi ne-am păstrat această inde­pendenţă cu grele jertfe. Dar am păstrat-o intactă. La instalarea guvernului Maniu s-a încercat a se pune bazele unei mai strânse colaborări. Răspunză­tor d­e linia politică a gazetei, nu m’am opus ca redactorii «Cuvântu­lui» să accepte eventual mandate de deputaţi; dar, credincios hotărârii luate mai de mult împreună cu ră­posatul Enacovici, am refuzat pen­tru mine personal — după cum re­fuzasem la timpul său şi în nume­le lui Enacovici — ori­ce discuţie asupra «situaţiilor» pe care — tre­­bue să o recunosc — guvernul d-lui Maniu nu a întârziat să mi le ofere. Pentru mine refuzul acesta nu era un act de neprietenie faţă de noul regim, ci o datorie elementară p­e care o aveam faţă de ziarul nos­tru şi faţă de camarazii mei de lup­tă din redacţie. Guvernul a văzut însă în acest refuz... planuri tene­broase pentru viitor, ambiţii nemăr­turisite pentru că erau prea îndrăz­neţe; şi mai ştiu eu ce. Un ziar care vrea să fie independent, cu ori­ce preţ, chiar când ţ­i-a dovedit că ţi-e prieten (şi încă dezinteresat), e un lucru suspect. Cine nu cere nimic şi nu vrea să accepte nimic a fost, de când lumea, pentru speriaţii poli­ticei şi pentru cei cari nu ştiu ce e sinceritatea, obiect de spaimă. De aci, neîncreder­ea. Care s’a instalat între guvern şi noi în chiar prime­le zile ale noului regim. Treburile ar mai fi mers însă, dacă noi am fi fost «gazetari». Căci pentru toţi oamenii politici, fără ex­cepţie, un gazetar e un om lipsit de personalitate şi de idei, care se pre­­z­ită la d-ta şi te întreabă ce să scrie, când să scrie şi cum să scrie. Noi am înţeles însă raporturile cu oamenii politici altfel, la egal. Ne informăm şi informăm. Dar după cum lăsăm informaţilor noştri posibilitatea să comenteze, să încadreze şi să utilizeze ştirile pe care li le dăm aşa cum cred ei, ce­rem acelaş drept şi pentru noi. Sun­tem bucuroşi de informaţie, dar nu acceptăm suggestiuni — decât când ele se încadrează în linia, noastră La cameră, în ziua comemorării lui Clémenceau, d. Maniu spunea într’un grup de ziarişti: vedeţi ce dă gazetăria? Am replicat: «...în al­te ţări!» Asta e. Ce dă gazetăria, ne e in­di­ferent. Ce este însă gazetăria care dă ceva, acolo unde dă, asta o ştiam precis. Şi — fără a ne interesa de ce ar putea da gazetăria —­ am crezut de datoria noastră să fim gazetari altfel decât îşi închipuesc oamenii noştri politici această breaslă. A­­dică, am avut ideile noastre, linia noastră de conducere, politica noas­tră. Pe care am purtat-o cu mijloa­ce strict gazetăreşti, pentru că nu înţelegem să fim altceva decât ga­zetari. Dar vedeţi, asta nu convine oame­­nilor politici. Pentru ei, un gazetar cu idei, şi o gazetă independentă sunt pu­r şi simplu aberaţii. Mi-am dat seamă de la început că nu putem fi acceptaţi decât în măsura în ca­re facem servicii personale miniş­trilor. Şi că întru atâta întrucât vrem să fim noi, devenim incomozi. Nu era însă nimic de făcut. Am acceptat resemnaţi situaţia de «scandalagii», «pretenţioşi», «ambi­­ţoşi», «spirite negative», «nemulţu­miţi», şi ne-am văzut de treabă. Era o consolare: eram exact la fel, ca în vremea opoziţiei. Atunci ne pri­meau cu braţele deschise, cu inimi­le deschise, şi cu declaraţii de recu­noştinţă (vecinicăi). Acum însă, cu zâmbete încreţite, cu jenă şi cu ru­găminţi. Iar cînd, după ce îţi strîn­­ge călduros mâna, ducându-te pâ­nă dincolo de uşă, le părăseşti casa, cheamă repede siguranţa generală ca să te pună sub urmărire discretă. Lucrurile acestea le-am înţeles de mult, le ştiu de mult. Dar nu e nici un fel de alegere, sau devii slugă, sau ajungi unde am ajuns noi. E cineva care să ne ţină de rău ! Mae Icra eseu RADIO De gramofon am oroare. «Muzica în conservă», cum o numea un fran­cez spiritual, îmi lasă întotdeauna pe vârful limbei o rămăşiţă de su­net leşios şi fermentat. Sunetul îm­­puns în disc e mort ca lăcusta aşe­zată în insectar, cu un ac trecân­­du-i prin inimă. O vezi, ţipla ari­pioarelor mai străluceşte, însă nu va mai bate niciodată. De altmin­teri, aceasta este soarta oricărei în­cercări de a lupta cu timpul. Fiind­că aceasta vrea gramofonul: să fe­rească de uitare glasul şi sunetul. Invenţia lui Marconi nu are, însă, inconvenientele celeilalte. Ea nu luptă cu timpul, ci cu spaţiil.­­ asupra spaţiului ni s’au dat puteri mai mari. Prin radio, scurtezi dis­tanţele. Încolo, actualitatea se păs­trează, «prezenţa» vorbitorului îţi sună în urechi, cu gâlgâit priete­nesc, sunetul e viu, plin de s­evă încă. De aceea am­ hotărît, pentru aceas­tă dată, să pactizez cu diavolul şi să devin şi eu un om modern, cel pu­ţin în această privinţă. Înarmat cu căşti, dând ordine de cea mai stric­tă tăcere în casă, prind salaman­drele ce roiesc invizibile prin casă, intrând prin priza electrică şi ie­şind pin sârma somierii. Aţi înţeles: nu posed decât un a­­parat cu «galena» şi sunt, deci, tri­butar Bucureştilor, în ce priveşte programul. Sunt şi eu un auditor al «revistei literare şi ştiinţifice» pe care o for­mează programul vorbit al stadio­­ului Bucureşti, alcătuit atât de va­riat şi viciu de harnicul literat şi gazetar H. Blazian. Ţin, prin aceste rânduri, să sem­nalez marelui public această gaze­tă vorbită, aducând şi eu umila mea mărturie de interesul ce mi-l pro­voacă. Vorba de viperă, distilând miere, a lui Arghezi, fraza măsurată, aca­demică, de un sentimentalism reţi­nut a lui Tudor Vianu, cinstea ire­proşabilă a lui Perpessicius, cava­ler al criticei «sans peur et sans re­preeit­e», sfaturile cuminţi ale cu­­tărui medic, se urcă pe trambulina celor 304 lungimi de undă, pentru a se revărsa în spaţiu şi a pătrunde prin gaura cheii, prin pereţi, în bordee şi palate, insinuându-se în auz. P. S. —-------xxooxx-------— Anchete politice PAN TOT Sunt 14 zile de când legea a des­fiinţat ministerele provinciale. Sunt 12 zile de când am atras guvernului atenţia asupra acestui fapt, arătând dificultăţile care decurg din el. Gu­vernul nu a crezut necesar să ia însă nici o măsură, iar situaţia e azi aceea, ca şi acum două săptă­mâni. Un minister fără ministru Adică, la 1 ianuarie încetând e­­xistenţa ministerelor provinciale, d. Pan Halippa a rămas un simplu­ particular. D-l Pan Halippa este însă, printr’un act anterior, interi­mar la ministerul comunicaţiilor, şi în această calitate trebue să se ocu­pe de treburile acestui minister. Numai că, după toate legile din lume, interimat nu poate deţine de­cât cineva care are deja calitatea de ministru. De la 1 ianuarie însă, d. Pan Halippa nu mai e ministru. Atunci? Ce se întâmplă ? Noi, în potriva ministeriatului d-lui Halippa nu avem nimic. De îndată ce «îi cere» partidul, să-l păs­treze. Dar în momentul de faţă si­tuaţia d-sale e anormală; şi e anor­mală pentru administraţia statului. Iar răspunderea o poartă nu d-sa, ci guvernul. Căci iată: La comunicaţii func­ţionează, fără îndoială, ca subsecre­tar şi d. Gafencu. Dar actele unui subsecretar, nu sunt valabile prin e­­le înşine, ei prin răspunderea pe care o preia ministrul respectiv. Cine e însă ministrul care răspunde pentru actele d-lui Gafencu? D. Ha­lippa? Apoi d. Halippa nu e nici d-sa ministru. Afacerea asta pare o glumă. Şi totuşi ea e foarte serioasă. CĂCI TOATE ACTELE FĂCU­TE IN MINISTERUL DE COMU­NICAŢII DE LA 1 IANUARIE ÎNCOACE, SUNT NULE. S’a sezusat cineva ! Guvernul ştie toate aceste lucruri, dar îşi vâră capul între urechi, şi tace. E o dificultate care, pentru a fi înlăturată, face multă bătaie de cap. De ce nu am adopta sistemul mortului în păpuşoiu ? ! Evident, sistemul poate fi bun, când prinde. Dar peste capul guver­nului mai e cineva care controlează treburile statului. Şi dacă guvernul nu s’a sezisat de anormalitatea si­tuaţiei atunci când i-a atras aten­ţia opinia publică prin presă, — va trebui să se seziseze când va inter veni regenţa. Căci, o afirmăara, regenţa a lu­at cunoştinţă de situa­­ţia anormală dela ministe­­rid corautii­eafiiSer­i şi — dacă nu s’a şi întâmplat — d-3 va fi rugat mn cu­rând să lămurească lucru­rile. Este, în adevăr, o eroare a crede că statul își poate permite orice. HALIPPA NU E MINISTRU!• •• lin minister iarfi ministru. * Și un legalism sui generis.­­ Dela i­­anuar, actele ministerului comunicaţii sunt ante. Sesizarea regentei D. PAN. HALIPPA De ce nu suntem iubiţi în străinătate III. Pacalele noastre capitale:­ icnea, invidia, nepotismul Obiceiurile noastre politice, despre cari ne-am ocupat într’un număr tre­cut, nu sunt singurele motive ale desconsideraţiei de care ne bucurăm. Expresia e, de sigur, nefericită, fiindcă am renunţa cu entuziasm la asemena bucurie. Printre celelalte cauze grave ale răului pe care l-am semnalat, sunt câteva vicii adânc înrădăcinate, cu­noscute în Apus tot atât de bine cât sunt şi la noi. Ba poate chiar mai bine. In primul rând e lenea, tradiţio­nala noastră lene naţională, cu toate nefastele ei consecinţe. Vor fi existând, de­sigur, sufici­ente explicaţiuni pentru această le­ne — epoca de servitudine de pe vremuri, oboseala climei, ereditate, hrană proastă, secole de invazii cari zădărniceau orice întreprindere, etc. — dar străinul n’are ulei timp, nici posibilitate să se ocupe de ase­menea amănunte ştiinţifice. El vine, încurajat de făgăduelile oficiale ce i se fac, pentru a avea fulgerător de repede o decepţie cu atât mai dure­roasă şi pentru el şi pentru noi, cu cât această decepţie li vine tot de la lumea oficială. Vreţi exemple? Ori­câte. Un străin vine în România pentru o întreprindere nu importă care. E atras de condiţiunile economice spe­ciale pe cari Ie-a dedus din legiui­rile dela noi, din relaţiile pe cari le-a luat, din tarifele vamale bine stabilite, toate acestea dându-i drep­tul să nădăjduiască într’o muncă fructuoasă, deci într’un câştig pe cât de meritat, pe atât de sigur. Dela început, însă, e obligat să ia contact cu lenea noastră, încetineli adminstrative de tot felul, prea mul­­te zile de sărbătoare, prea puţine ore de lucru. Totuşi, buna primire ce i se face îl decide să nu se lase descurajat de primele constatări. El speră că lenea aceasta fiind o încli­nare naturală, va putea fi educată. Şi determinat de această Speranţă, încheie afaceri, se lansează în înves­­tiţiuni importante, pentru ea după un oarecare timp, de obicei, destul de curând, inevitabilul să se în­tâmple, făgăduinţe oficiale neţinute, legi neaplicate suficient sau chiar deloc, justiţie penibil de înecată, concordate neaşteptate şi ruinătoare, spoliaţiuni administrative practicate cu neruşinare. Şi concluzia fatală: străinul îşi pierde capitalul iar noi... câştigăm un duşman în plus. Parcă lî’am­ avea destui. Dar situaţia se complică adesea cu o consecinţă foarte firească a lenei: invidia. Este rana noastră cea mai hidoasă şi păcatul nostru cel mai teribil. D. X este ministru la Londra cu o anumită leafă. D-nii Y şi Z pretind peste tot că ar îndeplini mai bine a­­ceastă funcţiune şi numai cu jumă­tatea acestei lefi. Cineva este trimis de consorţiul fi­nanciarilor pentru a controla între­buinţarea garanţiei fondurilor îm­prumutate. O adevărată cabală de rataţi ai politicei şi ai finanţe! răs­pândeşte zvonuri răuvoitoare de so­coteala sa. Altul vine să pună pe picioare contabilitatea căilor noastre ferate, un al treilea vine să facă educaţia marinei noastre, sau să conducă o uzină de aeroplane, unul este englez celălalt italian, iar al treilea fran­cez, Iuvidia va face distincţiuni, ea clamează că aceşti «indezirabili» se îmbogăţesc cu bani româneşti şi îi acoperă cu infamii. Se va întâmpla însă că primul se înrudeşte cu Sir Deterding, al doilea cu d. Volpi, iar al treilea cu d. Sarraut, toţi trei perfecţi gentilomi şi sinceri româ­­nofili. Consecinţa nu e greu de ghicit: ne-am înstrăinat în mod iremedia­bil şi simpatia acestora şi am pier­­dut, numai din vina noastră, un sprijin care ne putea fi oricând mă­car folositor, dacă nu chiar preţios. Nepotismul este un alt produs al lenei, grefat pe obiceiurile cu totul speciale ale politicei noastre, obice­iuri de cari ne-am ocupat. Se ştie cu ce fastuozitate s’a desvoltat şi trăieşte această racilă. Se va obiecta poate: cu ce poate supăra străinii? Ascultaţi: O societate importantă de petrol este fondată. O cunoaşteţi cu toţii. Ea este constituită conform legilor. De­odată se clatină. Se ivesc în­grijorări. Totul ar merge bine dacă d. X ar face parte din personal. Este vorba de un patriotism prefăcut: o proporţie determinată din funcţio­nari vor fi români. Toate acestea pentru a plasa câţi­va protejaţi i­­napţi, bine­înţeles. Şi iată cum la această societate pe care toţi aţi re­­cunoscut-o, au scăzut până la dispa­riţie dividendele şi situaţia a deve­nit din ce în ce mai precară. (Citiţi continuarea în pag. 1I-a) r p A­D­O­N­AI de PAUL STER­IAN III. (Fragment de roman) «Eli, Eli, Lama Sabachani» La ieşirea din sala XVIII-a îl pân­dea Milcovescu. — «Unde-ai sburat ? Ce cauţi la cursul lui Vasilache?» — «Fac lu­c­­rile», spuse Pretorian, care blestema în gând ziua aceasta. Tocmai când să se elibereze de colectivitatea in­suportabilă şi mediocră pentru a ră­mâne singur cu firul gândurilor lui, iar Milcovescu, cu idioata-i preten­ţie de a-l anexa ca pe o remorcă la tramvaiul ideilor lui! » «Hai să vezi ce înseamnă să audiezi un curs. Vino la filozofie. Nu toţi sunt tari, dar sunt câţiva «magiştri» pe care face să-i asculţi. Ai auzit de Ban ?», — îl întreabă cu solicitudine Milcovescu. La răspunsul negativul lui Vasile, Milcovescu îl şi trase de braţ, fă­­cându-l să reintre în sala XVIII-a, în care zarva se potolise şi aerul devenise mai potabil. — «Amatorii de filozofie sunt mai rari decât cei de litere», spuse Barbu cu ironie căutată. «Grâce à Dieu», îi răspunse Pretorian, oarecum uşurat şi observând şi el că sala care aş­teaptă pe profesorul de logică era mai mult goală. Logicianul apăru cu un sfert de ceas întârziere, îşi părăsi pălăria veche lipind-o de cuierul sălii , de lângă uşe cu gesturi Pârvaniene. Păşi spre catedră, se înfundă în fotoliu, dădu ochii peste cap şi în­cepu să vorbească natural, fără em­fază, cu oarecare greutate în limbaj chiar, de fel atrăgător prin vorbă, însă nespus de vorbitor prin chipu-i umed şi lunguieţ şi prin trei degete dela mâna dreaptă, cu care par’că aci sta să dea o binecuvântare epis­copală, aci... n’o mai dădea de loc. «Ciudată faţă de inofisie, corcită cu oltean veritabil», gândi Pretorian surprins. Cutele verticale care brăz­dau faţă încă tânără a lui Eau dă­deau o nuanţă de amărăciune vor­belor lui, pe care, când o presimţea stându-i în beregată, o şfichiuia cu o glumă nesărată. Tonul jemanfisist cu care vorbea era contrazis de ochii-i — două ar­curi în supremă tensiune — svâr­­lind cu săgeţi de flăcări în oceanul neguros al propriei metafizici. «Ciudaţi ochi, îşi spuse Pretorian. Ai impresia că îi întoarce Înconti­nuu pe dos. Când vorbeşte, par’că se uită mai întâii* înlăuntrul pieptului, apoi, pe furiş cată în jur de sine — (moment în care plasa şi un «Nu» plin de neîncredere), şi pe urmă co­munica stângaci tezaurul ascuns. Grozavi ochi, eiuture cu care din piept scoate apa, neagră a adâncu­rilor. Ai zice că nu sunt ochii lui, ci och­ii altuia, care-1 scormonesc. Ochii lui Ean nu privesc dinlăuntru spre lumea înconjurătoare, ci din afară înlăuntru. Ai zice că sunt ochii lu­mii care s’au aplicat pe gratiile or­bitelor lui, iscodindu-i adâncurile». Și, fascinat de figura lui Ean, mai mult decât de vorbele acestuia, Pre­torian încercă în trei rânduri să-i înscrie chipul în desen. întâia oară ochii apăreau umbroși, sub sprân­cenele încovoiate neregulat, deasu­pra nasului puternic rupt pe la mij­loc. In cea de a doua schiţă accentul era pus pe gură, pe cutele transver­sale şi pe tăetura din bărbie — am­prenta unui mâner de spadă ’n cruce. Iar în a treia caricatură, totul se concentra în jurul papilionu­lui care se aşeza boem pe gâtul lui Ban. Cu o discreţie pe care abia mai târziu ajunse Pretorian s- o pricea­pă şi pe care Milcovescu o înţelese şi mai cu greu (din toată prelegerea, Milcovescu reţinu cuvintele «discre­panţă» şi «exegeză» pe care le repetă cu emfază, la ieşire), — Ean împăr­­ţia în patru firul ideilor celor mai banale. «Pălăria mea e veche», «lam­pa arde» «plouă»—expresii sub ca­re acesta căuta zăcământul aurifer neştiut decât de el. Ora trecu repede. Pretorian în ora aceea, deşi nu pricepuse nimic, în­văţă să gândească. Ean îşi sfârşise lecţia pe cuvin­tele: «De ce să ne furăm căciula sin­guri ?», u­poi, cu pași de fakir sau de cotoi, părăsi catedra, își luă «pălă­ria lui cea veche» din cuier și spuse simplu, băgând mâna în buzunaru pardesiului: «Bună seara, domnilor». * Barrou e tăcut acasă la ei. Singurii prieteni sunt marile infolii pe care Ie cumpără din economiile proprii de la furnizorii săi speciali. Are pe Hermann Cohen în şese volume nemţeşti, adică doldora de hârtie scrisă. Are pe Bergson. Şi mulţi alţi cărturari sunt singurii pe care Bar­bu catadicseşte să-i asculte cu glas domol vorbindu-i. Noaptea e vremea când Milcovescu, el tace, iar alţii vorbesc. Infoliile îl ţin cu capul a­­plecat peste ele până în zori. Acasă, Barbu, nu se poate împăca nici cu soru-sa, Nicolle, care, deşi a­­proape de aceeaş vârstă, este o fire foarte închisă. Nicolle este, desigur, rudă de aproape cu sfinxul care, ori păstrează o enigmă grozavă între glisare ori are complect gol capul. Problema aceasta n’o putuse Barbu deslega nici cu privire la Nicolle, nici la alte fete pe care le cunoștea. De Nicolle îl legau numai aminti­rile din copilărie, când aceasta nu-și strunea spontaneitatea sub surâs de giocondă plictisită. Barbu îşi amin­teşte, moţăind asupra lui Hermann Cohen, cu drag clipele în care Nicol­le nu era mândră, când, fetiţă de 5 (Citiţi continuarea în pagina 11-a) Miercuri 15 Ianuarie 1925 Sânge sau pace. Omul bine hrănit, îmbrăcat, odih­nit şi cu predispoziţii la obezitate, este de obicei generos, bonom, bi-, nevoitor. Cuvintele lui sunt rotun­de, lucii, ca cheliile vechi, înţelep­ciunea lui profundă ca un strat de slănină, politeţa lui, seniorială. Un om obez este politicos prin definiţie ca să nu se supere. Să nu dea pri­lej celor subţiri, scrumbii, înfome­taţi — în­deobşte fiinţe care mus­tesc de răutate şi neastâmpăr — să­­şi exercite răutatea pe spinarea lui. El o ia înainte cu bunăvoinţa şi mi­lostenia, ca să nu-i o pretindă alţii. Un milostiv, ştie omul bine stator­nicit, cheltueşte mai puţin decât un mare pestriţe sgârcit. Cuvintele bu­ne sunt ieftine pe piaţă şi câteva cuvinte bune pot economisi banii. De aceia, omul bine nutrit este dor­nic de pace şi linişte. Nu vrea să tulbure pe nimeni, dar nimeni, în schimb, să nu cuteze să-i tulbure liniştea lui. Sunt sau nu liberalii, oameni cu situaţii ? Sunt sau nu un partid al burgheziei orăşeneşti ? Până acum ştiam că da. N’am aflat încă, până în acest ceas, ca liberalii să fi re­crutat pentru ei «canalia de stra­dă» fără adăpost şi fără ocupaţie. Partidul cointeresărilor a avut grijă să procure, dacă nu funcţii înalte, măcar o îndeletnicire oare­care, partizanilor. Membrii partidu­lui liberal nu sunt, după cât se ştie, vagabonzi şi aventurieri. Ideologia dictată de club, era ideologia ordi­­nei. O singură dorinţă mărturiseau conducătorii, că vor linişte. Ca să se poată preocupa de trebile obş­teşti, ca să întocmească planuri de reconstrucţie a ţării. Predicile lor laice se bizuiau pe un singur argu­ment: ţara are nevoie de o lungă perioadă de linişte. Şi erau reşi, trădători de ţară şi neam toţi acei ce tulburau liniştea publică. Nu numai socialiştii şi comuniştii, ei, şi oamenii mijlocii cari nu-şi în­găduiau decât să ţină discursuri incendiare. Noi ştim că la adăpostul princi­piilor ideale pândeşte voinţa de pu­tere a oamenilor. Nu e nimic ruşi­nos să râvneşti puterea; nimic ru­şinos să vrei să te şi menţii. Fiind la putere, o forţă obscură te îmbie la generozitate. Liberalii pretindeau că nu sunt în stare să pună în practică toată generozitatea lor fiindcă nu-i lasă alţii. Adversarii făceau agitaţii ca să curgă sânge românesc; ei înăl­ţau la toate răspântiile stindarde albe. Şi iată că liberalii sunt în opozi­ţie. Şi cer sânge. Desigur, unii au avut tot timpul să flămânzească, să epuizeze micile economii, banii albi strânşi în zi­lele albe ale guvernării. Numai ast­fel se explică violenţa lor de lim­baj. Sunt însă alţi liberali, cari au fost atât de economi, ca generaţii întregi să nu sleiască vistieria eco­nomiilor. Dintre aceştia, ar fi (nu sugerăm, nu este aşa?) d. dr. Ange­­lescu, fost ministru al Instrucţiu­­nei. Bărbat bogat, ordonat, cumin­te, cu mustaţă şi ochelari. Profe­sor universitar şi chirurg. Noi credeam că d-lui Angelescu îi ajunge sângele pe care-l vede curgând la operaţiile la care asistă. Nu , d. profesor, e nemulţumit de sângele individual. Vrea sânge so­cial, sânge electoral. La întrunirea de la Buzău, orga­nizată în vederea alegerilor jude­ţene, d. dr. Angelescu şi-a îndem­nat partizanii să lupte cu violenţă, ca să rămâie pe câmpul de luptă măcar 20 de morţi. D. dr. Angeles­­cu, cere puţin. Ar fi putut să ceară partizanilor să incendieze Buzăul, Galaţi şi Măcinul şi în plus, strada O. A. Rosetti (fostă Clemenţei) din Bucureşti. N’a cerut-o , din genero­zitate. Gândiţi-vă ce ar fi cerut domnul doctor dacă n’ar fi fost bine nutrit, bine îmblănit ? Ar fi cerut pur şi simplu să fie incendiată ţara întreagă. Se vede că fluviile de sânge le-a lăsat în seama partizanilor sărmani. Totuşi ar fi interesant de ştiut. Ce vrea conducerea partidului liberal acum, când partidul e în opoziţie : pace sau sânge ? Fiindcă d. dr. Angelescu este — ca să zicem aşa — o atât de covârşi­toare personalitate că nu poate ex­prima decât păreri personale. Icra Călugării ---------xxooxx--------­• # 6 0| Înfrigurată legiferare muncito­rească. Aiurea şi la noi, guvernan­ţii post-belici, au dat o deosebită în­semnătate problemelor muncito­reşti, de care, în mod logic, se lea­gă însăşi existenţa industriei. Fiind­că, de buna stare a lucrătorului din uzină sau din atelier, depinde pro­ducţia. Exemplul Americei şi al Germa­niei, nu putea să rămână fără ur­mări şi, toate statele din lume, au aderat la mişcarea patronată de Bi­roul Internaţional al Muncii din Geneva, a cărui operă, de la război încoace, înseamnă un mare pas în progresul social. Ceva mai mult chiar, B. I. M., a trecut de la rolul său de simplu în­registrator al legiuirilor, la acela de îndrumător, suggerănd iniţiati­ve de legi, a căror, importanţă se tică-’confundă cu înseşi necesitatea bu­­nei-stări a muncitorimei. Guvernele noastre,­­ la început din nevoia unor relaţii internaţio­nale, mai apoi din snobism, au pur­ces la elaborarea de legi cu carac­ter muncitoresc, legi pe care însă au uitat să le aplice, câte­odată din col­ul instabilităţii regimului, de cele mai multe ori însă din pricina ipocriziei, care stăpâneşte viaţa noastră politică. Naţional-ţărăniştii au îmbrăţişat şi ei această chestiune. Şi, s-o recunoaştem, cel puţin în această latură a activităţii sale, gu­vernul nu a fost inactiv. Desigur, la acest falit, a contribuit şi d. I. Ră­­ducanul, care, ca ministru al muncii, a înscris o frumoasă pagină în is­toria atât de săracă a legiuirilor muncitoreşti din România. Legea contractelor de muncă, a deschis ciclul legiuirilor cu care ministrul muncii şi-a propus să re­zolve problema muncitorească de la noi. Rezultatele acestei legi s-au şi evidenţiat prin împuţinarea conflic­telor dintre muncitori şi patroni. Pentru anul în curs, ministerul muncii are pr­egătite legea came­relor de muncă, unif­icarea asigură­rilor sociale, reglementarea învăţă­mântului profesional şi atât de im­portanta lege a protecţiei muncii in­digene, menită să pună capăt abu­zului ce se face cu importul de «spe­cialiști» care lasă muritori de foa­me peste o sută de mii de muncitori indigeni. Dar, osebit de aceste legiuiri, mi­nisterul muncii, este cu deosebire preocupat de aplicarea lor, prin e­­ducarea aparatului său adminis­trativ, a cărui lipsă de conştiincio­zitate — să recunoaştem tristul a­­devăr — anihilează complect bune­le intenţii ale legiuitorului. Şi, din acest punct de vedere, e necesar să subliniem activitatea d-lui Răducanu, M. R.

Next