Cuventul, februarie 1930 (Anul 6, nr. 1717-1744)
1930-02-01 / nr. 1717
ANUL AL Vl-lea. No. 1717. REDACŢIA Şl ADMINISTRAŢIA Bucureşti, Str. Constante (Sărindar), 14 Etajul 111, 'I' 0\ } REDAC fi A 11-L1HOM . 378 . ADMINISTRAŢIA »HINCIURILI Şl PUBLICAŢIILE ADMINISTRAŢIA „CUVÂNTULUI“ şi princare avenţiile de publicitate Fondator Director TITUS ENACOVICI NAE IONESCU SE PRIMESC LA Sâmbătă 1 Februarie 1930 In Spania s’a isprăvit cu dictatura lui Primo de Rivera. Asta poate însemna şi un sfârşit al însăşi ideei de dictatură. In tot cazul, atot-puternicia lui Primo de Rivera produsese nemulţumiri cari, acumulate, duseseră la o stare de spirit primejdioasă. Nu e mai puţin adevărat însă că nemulţumiri princinuesc, tot atât de grave, şi cele mai democratice guvernări. Faptul însă că înlocuirea lui Primo de Rivera cu aceia a unui militar, şeful casei regale, nu este de loc de natură a dovedi că a fost abandonată însrşi ideia de dictatură. Este drept, totuşi, că primele declaraţii ale actualului şef al guvernului, generalul Berenguer, sunt de natură a linişti partizanii consultării masselor. Generalul Berenguer a înlăturat, astfel, fosta adunare naţională, pe motiv că nu reprezintă deplin ţara, şi e hotărât să se adreseze oamenilor politici ai Spaniei pentru alcătuirea guvernului său. Generalul Berenguer însă este şeful casei regale, este un om foarte energic, şi, pe deasupra, o personalitate formată în diplomaţia complexă şi subtilă a curţei regale. Asta ar putea însemna, deci, doar o schimbare a formelor. Fiindcă dictatura nu trebue înţeleasă doar sub forma unei voci unice, groase, puternice ca aceia a unui megafon, care să comande dealungul graniţelor unui stat. Ea se poate exercita, adeseori, cu o discreţie aproape femenină. Şi o pildă de atare dictatură am cunoscut-o şi noi, aceia a lui Ionel Brătianu. Fiindcă rămâne înainte de a şti ce drum va apuca generalul Berenguer, de cercetat dacă îi este cu putinţă să modifice un regim aşa cum ar rupe o foae din calendar. Noi credem că lucrul acesta este prea riscat pentru a fi uşor la îndemâna cuiva. Intradevăr, instituirea regimului dictatorial în Spania a fost rezultatul unei lupte politice interne care echivalau cu o adevărată stare de anarhie: funcţionarii publici nu mai puteau fi aduşi la datoria lor, telefoanele şi telegraful aproape nu mai funcţiona; căile ferate mergeau cum da Dumnezeu, armata şi marina începeau să se mişte revoluţionar; finanţele statului se clătinau. Este deci de văzut dacă realizările făcute în preajma unei primejdii naţionale pentru Spania sunt rezultatul principiului însăşi al dictaturei, şi dacă, apoi, situaţia dificilă de până atunci a Spaniei nu ar fi cumva rezultatul politicei de masse practicate până atunci de oamenii politici respectivi. In cadrul acestor două premize, politica noului prim-ministru spaniol este în chip fatal cuprinsă, şi definită. Principial, de altfel, un regim nu este nici bun şi nici rău. La noi, de pildă, democraţianu ne-a dat nimic bun, iar în Italia, în Spania, în Turcia, sau în Ungaria, dictatura a dat cele mai fecunde rezultate. Istoriceşte, apoi, se poate uşor verifica că, în general, epocile de dictatură corespund, la statele şi la popoarele mari, cu acelea de maximă înflorire şi desvoltare culturală, economică şi militară. In această privinţă, singură Grecia veche face o nobilă excepţie; în schimb însă această înfloritoare Grecie democratică nu a fost niciodată un stat mare, şi niciodată nu a format un popor unitar. Aşa stând lucrurile, este cel puţin prematur să se oficieze un «tedeum» pe altarul triumfului democraţiei. Se poate însă, cum am mai spus, să se schimbe forma, şi să se folosească alte mijloace. Napoleon, când cucerea rând pe rând, Toulon, Parisul, Franţa şi, apoi, Europa pornea din sânul aceleiaşi democraţii câmpeneşti a lui Rousseau, care, totuşi decapitase sute de mii de oameni; nimeni nu s’a gândit însă să caute o contradicţie între mediul din care purceda şi cuvintele scurte cu care viitorul împărat îşi îmbărbăta soldaţii: «soldats», je suis content de vous!» Iar când, apoi, dictatura a ajuns la apogeul ei, cu imperiul, părea floarea cea mai naturală a ideologiei revoluţiei franceze. La fel cu actualul regim din Spania — păstrându-se, fireşte, proporţiile. Generalul Berenguer nu are decât să nu contrazică deprinderile imediate ale poporului său, obiceiurile lui cotidiene, pentru a putea face, în libertate, ceeace socoteşte el necesar. îndeobşte popoarele nu sunt sensibile decât la deprinderile lor de toată ziua, şi la buna administraţie colectivă. Principiile generale sunt patrimoniul intelectualilor, al ideologilor. Aceştia, neavând posibilitatea deprinderilor gospodăreşti înrădăcinate se trezesc, potrivit temperamentului fiecăruia, campionii abstracţiilor. Un bun regim autocratic însă ştie să treacă cu delicateţe peste masse şi să-şi anexeze intelectualii. In tot cazul schimbarea de guvern din Spania deschide un semn de întrebare, cel mult, asupra posibilităţei de instaurare a unui alt regim contrariu. N. Davidescu -----—xxooxx------lin uitat Când am citit în ziare anunţul morţii lui Dimitrie Neniţescu, am rămas uimit — îl credeam mort de mult, atât de hermetică era izolarea în care acest bărbatpolitic se închisese de la război încoace. Fusese sub ocupaţiunea germană titular al departamentului finanţelor. Acceptase această situaţiune împins de cine ştie ce ambiţiune furioasă, care neputându-se satisface în condiţiunile normale de viaţă ale statului, credea că poate profita de o situaţiune excepţională şi tragică. Fusese ministru şi mai putea fi. Dar în concepţiunea câtorva bărbaţi politici, profund cinstiţi şi patrioţi încercaţi, exista convingerea că marea majoritate a populaţiunii regatului mutilat nu poate fi lăsată fără niciun sprijin, la discreţiunea unui ocupant lacom şi abusiv. Că în vreme ce guvernul părăsise trei sferturi din ţară într’o debandadă cumplită a tuturor organismelor de stat, lăsând în urmă-i o anarhie susceptibilă de a facilita abuzul duşmanului şi a-i îndreptăţi violenţele, era o datorie — penibilă, sufocantă, sângeroasă — dar prin aceasta o datorie în cel mai înalt şi descărnat înţeles al cuvântului — de a sluji drept tampon între opresori şi opresat, cu riscul de a fi strivit. Dimitrie Neniţescu a îndeplinit oficial acesta al unui înrolat de bună voie cu prudenţă, cu demnitate, mereu animat de o adâncă solicitudine faţă de administraţii săi. Ceea ce trebuia să fie, potrivit legilor de fier ale răsboiului, un jaf fără socoteală şi fără justificare în bugetul nenorocitei provincii, datorită grijei sale constante ce s’a transformat într’un regim de sarcini astfel repartizat, încât mecanismul funcţiunilor publice să fie asigurat şi interesele colectivităţii salvgardate. La reîntoarcerea guvernului în Bucureşti, s’a retras definitiv din viaţa publică. A tras singur consecinţele pe cari nimeni nu i le-a impus, deşi nici un moment n’a fost amestecat printre cei împotriva cărora conştiinţa romînească cerea represalii şi sancţiuni. Dar ştia că politicianii profitori ai sforţării şi ai sacrificiilor naţionale, fabricaseră încă o armă de terorizare, de scoatere din circulaţie a adversarilor politici: «pactizarea cu inamicul», «trădare de ţară». Procedeu comod cu care au distrus pe Marghiloman, cu care lar fi stigmatizat pe Neniţescu. De aceia n’a mai activat în câmpul politic. Păcat, fiindcă fusese un creier organizator şi o energie creatoare, un cunoscător adânc al chestiunilor economice şi sociale. Trecerea sa pe la ministerul industriei a fost marcată de o serie de iniţiative în domeniul asigurărilor sociale, raporturilor dintre patron și lucrător, etc. Alexandru Kiriţescu de N. M. CONDIESCU -j—-ik---'I' — IV Spuneam, în ultimul foileton că,lantropică, Carnegie, destină, la înmarile gazete datoresc întreţinerea lor, precum şi realizarea unor însemnate beneficii, reclamelor şi corespondenţii. In special, marile cotidiane din America şi Anglia, ţin în această privinţă, recordul. Miliardarul Carnegie, a spus odată, studenţilor din Saint-Andrews : «Dragii mei, dacă vreţi să reuşiţi în viaţă, nu vă arătaţi prea umili şi nu staţi prea ascunşi. Nu e bine să faci fum, dar nu-i rău să faci puţin sgomot». Şi, conchidea: «Dacă naţiunile europene ar cheltui cu anunţurile şi reclama produselor, numai un sfert din aceia ce cheltuesc cu armamentul, concurenţa lor ar deveni îngrijitoare». Hotărând să înceapă opera sa fnceput, în acest scop, un miliard. Nu era însă, încă fixat, asupra felului operei filantropice, cu care să înceapă, noua sa activitate. Domnul Wack, şeful publicităţii unei importante case de comerţ din Anglia, se oferi, să organizeze un plebiscit, care să indice lui Carnegie, cum să plaseze, mai folositor pentru binele obştesc, miliardul. S’au distribuit deci, opt milioane de mici broşuri, la cele opt milioane de alergători ai Marii Britanii şi ai Scoţiei şi la fiecare din aceste broşuri, s’a alăturat un buletin de vot. Şi plebiscitul a avut loc: vre-o cinci-şase milioane de alegători, au cerut miliardul pentru dânşii, dar 20.400 de voci, cerură crearea de librării publice în Scoţia, şi aceasta fu o revelaţie pentru Carnegie. Ideea că, atâţia intelectuali săraci şi atâţia lucrători umili, ar putea să aibă la dispoziţia lor biblioteci, din cari să-şi adape spiritul, seduse pe acest rege al aurului. Puţin timp după plebiscit, Carnegie făcu cunoscut oficial, că dărueşte miliardul, pentru înfiinţarea de biblioteci publice. Lauzanne spune : — Acest plebiscit, poate fi considerat, drept Austerlitzul istoriei publicităţii americane. Englezii spun că, pe calea anunţurilor, nu numai că se obţine totdeauna aceia ce se urmăreşte, dar se mai şi câştigă pe deasupra. Lauzanne, în studiul său, dă o mulţime de exemple, întru întărirea acestei afimaţiuni. Să spicuim: Acum câţiva ani, Times a publicat: «Un preot sărman, care de-abia poate să hrănească cei şase copiii, cu care l-a dăruit bunul Dumnezeu, ar vrea să capete un pian, pentru ca astfel, fiica sa cea mai mare, să înveţe muzica». După două zile, — preotul, — primi, nu un pian, ci şase, unul de fiecare copil La începutul secolului, în Athenäum, — cel mai de seamă ziar literar din Londra, a apărut următorul anunţ: «Ziarist, de închiriat, cu linia scrisă sau cu luna, Furnisează reportagii, biografii şi critice». Ziaristul în chestiune, a găsit un bun proprietar, şi astăzi este unul dintre cei mai reputaţi reprezentanţi ai presei engleze. Marile administraţii, facultăţile, universităţile, sunt obligate, — prin statute, — să recurgă la publicitatea ziarelor, atunci când au catedre sau locuri vacante. Foarte des, se poate ceti: Universitatea din Oxford. Catedra de latină vacantă. 500 lire sterline anuale. Naşterile, căsătoriile şi moartea, nu mai sunt anunţate prin scrisori, ci prin publicitate. Dintre aceste trei evenimente, naşterea e cea mai profitabilă. Imediat ce a apărut anunţul, toţi marii parfumori, toţi farmaciştii, toţi lăptarii de prin împrejurimi, îşi fac o datorie din a trimite, cutii cu săpunuri, tuburi cu făină lactată, pachete cu pudră de orez, butelii cu lapte condesat. Lehuza, are cele necesare toaletei, cel puţin şase luni, iar noul născut are hrana asigurată pentru 15—20 zile. Căsătoriile sunt mai puţin producătoare, aduc numai cataloage. Există, totuşi, în Anglia, un anunţ, care n’a dat până acum, rezultate apreciabile: acela al cererilor de servitori, articol care devine tot mai rar, în Marea Britanie. Dacă încă, se mai găsesc, cu oarecare uşurinţă, bucătari şefi, intendenţi şi doici, apoi, aproape nu se mai găsesc, ajutori de bucătari şi fete în casă, cu toate anunţurile redactate într’un stil cât mai ispititor: «Se caută fată în Casă, menaj agreabil, vara la ţară. Zece livre Sterlinge pe lună. Puţin de lucru. Alţi cinci servitori în casă. Două zile libere pe săptămână». Totuşi, această categorie de publicitate, nu dă rezultate. E singura. Toate celelalte îşi ating scopul. S’a văzut, moştenitori, cari, datorită anunţului, au regăsit testamentul dispărut. înainte de războiu, într’un mare ziar londonez, a apărut următorul anunţ: «Tânăr ofiţer, obligat să stea la Woolwich, Duminica, doreşte să cunoască artistă frumoasă, care să-i ţie de urât. Cadou frumos. Cheltuelile de călătorie se plătesc». In Duminica următoare anunţului, odată cu zorile, o siluetă graţioasă, suna la adresa indicată. Ca să fie cea dintâi, petrecuse noaptea într’un hotel din apropierea gării. A fost agreată. După un ceas, un taxi se opri în fața porţii şi o voce spunea ordonanței: — Viu cu automobilul din Londra... apoi, peste zice minute, sosiră alte două automobile; după acea, o motocicletă; iar expresul, n’a avut niciodată, voiajoare, ca’n Duminica acea. Toate postulatele, îndeplineau condiţiunile cerute: toate erau frumoase, nu cereau mai mult decât să ţie companie, Duminica, ofiţerului, dar în special, toate îşi reclamau cadoul, sau cel puţin, cheltuelile de deplasare. Şi bietul ofiţer, fu nevoit să facă apel la camarazi și la superiori. Nu s’a plictisit nimeni, în seara aceia, la Woolwich Daci dupa indicarea alegerilor ...i o mi ni ! Şi liberalii contra „guvernului de concentrare"? D. Vintilă Brătianu vrea asigurări că va avea puterea singur şi la termen fix II Au arătat eri că se crede în unele cercuri politice şi în unele cercuri înalte că, după alegerile ce vor avea loc în Februarie şi chiar indiferent de rezultatul lor, Regenţa, spre a-şi degaja răspunderea şi a nu lăsa fără urmare cererile şefilor opoziţiei, va propune încercarea unui guvern de concentrare. Dacă un astfel de demers s’ar face, am arătat cum l-ar primi d. Iuliu Maniu. Dar nu mai puţin d. Maniu, n’ar putea evita să ia contact cu şefii de partide spre a le propune colaborarea la guvern. Cel puţin pentru a satisface de formă cererea factorului constituţional, care tot de formă, dar nu şi fără alte semnificaţii, s’ar face. ...Şi liberalii contra guvernului de concentrare ! Ce stare de spirit ar întâmpina d. Iuliu Maniu la d. Vintilă Brătianu? Partidul liberal este astăzi — cum a fost totdeauna — contra unui guvern de concentrare. Dacă ar fi să-l facă d. Știrbey cum l-a făcut în iunie 1927 (ca să le treacă puterea la cel dintâiu semn) l-ar primi. Dar să-l facă d. Iuliu Maniu, sprijinit pe-un parlament cu o sdrobitoare rile judeţene şi comunale i-ar da un deplin succes, n’ar admite-o şi cu drept cuvânt, n’ar primi d. Vintilă Brătianu. Iar un guvern de concentrare cu parlamentul actual şi sub altă preşedinţie sau, sub altă preşedinţie într’adevăr neutră, — a d-lui Titulescu, de pildă, cum a voit Regenţa când s’a demis d. Vintilă Brătianu în Noembrie 1928, — şi chiar cu disolvarea parlamentului, nu l-ar lăsa d. Duca să primească, chiar dacă d. Vintilă Brătianu ar înclina... Pentrucă vrând nevrând, d. Vintilă Brătianu a mers pe linia politică a d-lui Duca: să lase pe naţional-ţărănişti să nuri le mai permite să ţină la guvern sau să trântească pe adversari de la putere, ca pe vremuri şi să le obţină consimţământul la politica de rotativă, plus unele concesiuni asupra marilor probleme de Stat.Chestia închisă, alegerea Regentului Sărăţeanu, excluderea femeilor din Regenţă şi altele, — despre care a scris un ziar strein că ar forma — şi aparent formează — obiectul unui acord liberalo-naţional-ţărănesc. Aşa puse lucrurile însă, credem că nu corespund în totul realităţii). Şi acum aşteaptă rezultatele acestei politici. Astfel, este mai mult decât sigur că d. Vintilă Brătianu ar respinge azi ideea unui guvern de concentrare, fiind convins că d-sa şi partidul liberal, până la toamnă vor fi în stare să ia locul, singuri, guvernului Maniu. Ce vrea d. Vintilă Brătianu Dar dacă există un acord de rotativă şi o înţelegere, într’adevăr, şi credinţa — la d-nii Vintilă Brătianu şi Duca — că vor avea cu siguranţă şi curând succesiunea guvernului Maniu, prin puterea lucrurilor, de ce se agită d. Vintilă Brătiamajoritateaţional-ţărănistă a că- i verneze (sau să le dea impresia că-i lui disolvare, mai ales dacă alege-«lasă», pentru că situaţia liberalilor (Citiţi continuarea în pag. II-a) D. VINTILĂ BRATIANU D. Oil. IUNIAN, OMUL I1611 D. senator Jitianux a adresat Preşedintelui de consiliu o întrebare: d- senator ar vrea să ştie în baza cărui text de lege a fost confiscat ziarul «Cuvântul» din 4 şi 5 Ianuarie, şi de ce — dacă sistemul confiscării a fost adoptat de guvern — nu s’a aplicat aceiaş măsură ziarului «Viitorul» care la 15 Ianuarie a adresat funcţionarilor un îndemn la insurecţiune. D. Jitianu este, de bună seamă, unul din parlamentarii regimului care mai cred încă în «legalismul» d-lui Maniu, şi îşi închipue că va avea un răspuns la aceste întrebări în adevăr stringente. Nu-l va avea de la președintele consiliului. O vom da în schimb noi. De ce nu a confiscat și «Viitorul» Pentru că d-lui Maniu îi e frică. Nu de «Viitorul». Sau de «Viitorul» nu mai mult decât de... «Cuvântul». Ii e frică însă de partidul liberal. Proba? La 4 ianuarie a fost confiscat ziarul nostru, între altele pentru faptul că a publicat comunicatul din 1 Februarie 1927 prin care partidul naţional ţărănesc cerea revizuirea actului de la 4 Ianuarie. Cu prilejul confiscării, ministerul de interne a dat un comunicat prin care anunţa că va aplica acelaş regim ori cui va face... ca noi. Ca o sfidare, «Viitorul» a publicat şi el textul comunicatului din 1 Februarie. «Poftiţi de confiscaţi!». A fost confiscat? Nu. Pentru motive pe cari le înţelegeţi, guvernul a preferat să înghită umilinţa Ergo... Dar d. senator Jitianu se întreabă: pe ce text de lege se sprijină confiscarea? Pe ce text? Pe nici unul. Textele sunt toate pentru noi. Crede însă cineva că textele de lege mai au vreo valoare? Căci iată ce se întâmplă: după confiscare, am depus plângere la parchet împotriva inspectorului de poliție Mingopol pentru violare de domiciliu şi distrugere. Fapte precise şi constatate ca martori, încadrate de codul penal. Aşteptăm de trei săptămâni rezultatul acestei plângeri. A fost ascultat de Mingopol. Noi, încă nu am fost citaţi. Ni se spune în schimb — pe cale particulară — că... ne rămâne calea acţiunii în civil, dat fiind că împotriva inspectorului de poliţie nu se poate face nimic în penal: act de guvernământ. Act de guvernământ? Ce însemnează «act de guvernământ» când textele de lege sunt precise? Iată anume: Legea pentru organizarea poliţiei generale a statului, o lege votată de parlamentul actual, spune: Art. 68. Atribuţiile prefectului de judeţ (înlocuit pentru municipiul Bucureşti prin prefectul poliţiei. N. R.) sunt: b) a ordona luarea de măsuri poliţieneşti pentru paza ordinei publice şi a siguranţei stablui, cari se vor aduce la îndeplinire de organele direcţiunii generale a poliţiei... In acest caz ele au dreptul să pretindă ordin scris, rămânând personal responsabile numai de modul de executare al ordinului primit. In caz când ordinul calcă un text precis de lege constituind o atingere a libertăţii sau avutului persoanelor, ofiţerului depoziţie i se aplică art. 95 al. d. Iar art. 95 al. d. spune: Funcţionarii poliţieneşti de orice categorie... au obligaţia: Să se supună ordinelor date de superiori întrucât aceste ordine nu depăşesc îndatoririle legale ale funcţiunii. E clar, nu? Inspectorul de poliţie Mingopol ne-a violat domiciliul şi a procedat la distrugerea de avere. Vină încadrată precis de codul penal. El pretinde că a făcut-o în baza unui ordin. Ordin scris nu a cerut însă (art. 68 al. b.) şi nici nu a avut. Ordinul acesta înfrunta legea. El cade deci sub prevederile art. 68 al. b. la urmă. Ce trebue să facă ofiţerul de poliţie? Să se prevaleze de art 95 al. d. A făcut-o? Nu. Deci inspetorul de poliţie Mingopol a lucrat pe proprie răspundere, neacoperit: 1. pentru că nu a cerut ordin scris, 2. pentru că nu s’a prevalat de art. 95 al. d. Act de guvernământ? Ar fi fost — et encore! — dacă ofiţerul de poliţie s’ar fi acoperit (prin împlinirea legii). Teoria actului de guvermânt ar putea fi, principial, valabilă DUPĂ SCOATEREA DIN CAUZA A OFIŢERULUI DE POLIŢIE INFRACTOR. Noi am depus însă plângere şi împotriva inspectorului de poliţie Mingopol. Cum poate el fi scos din cauză, când textele de lege sunt precis împotriva lui? Iată, domnule senator Jitianu, ce se petrece în justiţie. Orice abuz al subalternilor poate fi acoperit, act de guvernământ. Şi asta vrea să o spună, cine? Parchetul, al cărui şef este d. Gr. Iunian, ministru de justiţie, omul legii. Nu vrei să-i adresezi şi d-sale o întrebare? Nu de alta, dar tare aş vrea să văd ce va răspunde. Pentru că aci nu mai e vorba de altcineva, ci de el personal, deţinător absolut al iniţiativei. Mae Ianescu Numai la Bacău? Poşta ne aduce din Bacău următoarele rânduri ale unui membru dezamăgit al partidului naţional-ţărănesc. Le facem loc, pentru conţinutul lor — care desvălue o stare de lucruri caracteristică — şi pentrucă ceeace s’a petrecut la Bacău nu este un caz izolat; cazuri similare s’au petrecut în toată ţara. Numai că, nu s’au găsit pretutindeni oameni de curaj ca d. Cotorogea ca să dea lucrurile pe faţă. Spectacolul s’a sfârşit! Guvernamentalii băcăoani au ajuns să depună ultima listă pentru alegerile judeţene. E a patra din seria lor. Patru liste ale aceluiaş partid. Semnificaţia nu scapă nimănui. Am văzut cerbicia unora, şi ne-a înspăimântat îndărătnicia celorlalţi. Lupta ce s’a desfăşurat între membrii aceleaşi grupări a evidenţiat o realitate, care îndurerează adânc pe cei ce s’au iluzionat întru nădejdea unei politici de principii, anume că oamenii nu se pot ridica mai presus de orgoliu, sau şi mai rău, de interesul personal. La Bacău n’a fost o luptă de idei — o sărăcie, chiar şi acest articol lipseşte — ci de interese mărunte. S’a învederat, mai ales, o tendinţă de acaparare şi s’au trădat insuficienţe de judecată înspăimântătoare. Cutare deputat nu mai e mulţumit cu scaunul pe care-l ocupă, doreşte să fie prefect. De aci lupta şi perturbarea. Auziţi, pentru pofta unui om, să se pună din nou, pe drumuri 50—60.000 alegători, să se tulbure lucrările justiţiei să se agite spiritele, să se arunce pe gârlă 5. 600.000 lei. Şi când au văzut cei dornici de schimbări că nu se poate înfăptui gândul lor prin prima listă, au pornit să colinde satele, au înveninat sufletele, asmuţind lumea contra propriilor tovarăşi de partid. Se poate faptă mai fără sens? Domnii politiciani au înnebunit oamenii cu patimile dumnealor. Dacă guvernamentalii au vrăjmaşi reali, apoi aceştia se găsesc tocmai în tabăra lor. Vina o poartă cei ce aţâţă, cei ce instigă. La fiecare pas răspândesc ura contra «celorlalţi». Sunt în Bacău centre, ale căror nume se ştiu de cei ce cunosc oamenii şi locurile, unde cei mai înfocaţi duşmani ai guvernamentalilor sunt tot... guvernamentali. Şi aceasta fiindcă cei puşi de împrejurări sus — nu ne gândim mai departe de Bacău — au înţeles să încurajeze veleităţile, şi să cultive ambiţiile. Dar toate aceste atitudini n’au reuşit să realizeze în timp de un an şi jumătate decât târârea în stradă a ruşinosului spectacol al desbinării. In această luptă, naţional-ţărăniştii băcăoani ne-au dovedit că nu-s legaţi prin nici o înlănţuire a spiritului, prin nici un gând care să se ridice deasupra interesului brutal... In faţa cetăţeanului desamăgit în aşteptarea înfăptuirii făgăduelilor, când dezorientarea s’a cuibărit în suflete, conducătorii — întocmai ca boierii vremurilor istorice — se ceartă, — hai să-i zicem — pentru ciolan. La Bacău s’a dat marele asalt pentru plasarea unora în locul celorlalţi, a fost iureşul orgoliului hiperbolizat, a fost deslănţuirea dorinţei uriaşe de a satisface ambiţia naţională. A fost lupta golului sufletesc. Şi-acum bilanţul. Lupta s’a încheiat cu recunoaşterea primei liste. Acţiune de dervişi. Politicianii, într’o criză de autoexaltare, au ieşit la drum, au urlat, s’au învârtit, şi istoviţi de ameţeală s’au trezit tot în locul pe care se aflau cu două săptămâni mai înainte. G. C. COTOROGEA proprietar — membru al partidului naţional-ţărănesc. Bacău, 29 ian. 1930. ..şi MM Doamna Smara, conetabila, ca să zicem aşa, a poemului omagial şi ocazional a debutat în literatura românească desgropând osemintele lui Tudor Vladimirescu. De atunci, deşi nu se mai ştie nimic de soarta osemintelor bravului oltean, nu s’a înălţat nici un protest. Şi este firesc ca să fie aşa: Tudor Vladimirescu n’a fost decât un simplu patriot viteaz, căpitan de panduri şi n’a luat parte la desbateri parlamentare. Protestează însă «oscioarele» politice. Acest protest original, macabru, deşi amuzant, l-a inaugurat d. Manolescu-Strunga. Ca să-l convingă pe d. Iuliu Maniu că bântuie urgia electorală în campania de oi geri ce s’a deschis, a alăturat protestului său, verbal sau scris, câteva aşchii din ţeasta unui liberal romaşcan. Institutul medico-legal încă nu şi-a dat avizul. Dacă aceste aşchii sunt os de peşte mare, (d. Manolescu-Strunga a avut legături cu seminţia înnotătoarelor în calitatea sa de director al societăţii «Frigul»), dacă sunt oase de bou, de viţel sau de câine, sau, dacă, într’adevăr, sunt oase omeneşti. Şi d. Iuliu Maniu (bărbat cu predispoziţii hamletice) are din nou prilej să cugete, să monologheze în surdină peste aşchiile craniului unui Yorik autohton... Bântue cu atâta furie vulgaritatea prin arena politică, iar demonul stupidităţii anoste colindă toate partidele, stârpind inteligenţele, că este de mirare când mai ţâşneşte fosforescent, un fapt fantastic. Te miri ca un politician să mai scornească un cuvânt de spirit, o fabulă fantezistă inedită. Oamenii par copii trase la şapirograf, discursurile debitate, reeditări ale ţinut tipar tocit. De aceia este pur şi simplu uluitoare invenţia d-lui Manolescu- Strunga. Şi totuşi, denotă — cu toate că este un trouvaille strict personal — că d. Strunga este un membru disciplinat al partidului liberal. Care nu-şi îngăduie să contrazică linia politicei generale şi tactica partidului. Căci, de când prezidează d. Vintilă Brătianu, partidul manifestă accentuate tendinţe pentru macabru, D. dr. Angelescu cere cadavre electorale. Măcar douăzeci. D. dr. Angelescu, chirurg câteodată, ar putea fi însă bănuit că dorește aceste cadavre pentru universitate, unde, se pare, că domneşte penuria de hoituri. D. Manolescu-Strunga a adus la Bucureşti, oscioarele celor dintâi cadavre politice. Ceia ce înseamnă că porunca a pornit de sus, să se facă propagandă pentru morţi. Morţii — în număr de 600.000 — au fost şterşi din listele electorale. Până acum era devotaţi alegători liberali. Mai curând sau mai târziu partidul liberal va recuceri puterea, de aceia îşi pregăteşte o massă compactă electorală prin cimitire. Casele au purces să protesteze, împotriva abuzului comis, împotriva morţilor scumpi şi devotaţi. Prin glasul partidului liberal deci, cuvântă astăzi cimitirile. Am notat fenomenul fiindcă este singurul care colorează viața întunecată a politicii. Ion Călugări» ----—ooxoo — ■