Cuventul, iunie 1930 (Anul 6, nr. 1834-1863)

1930-06-11 / nr. 1844

ANUL AL VIea.­­ No. 1344. REDACŢIA Şl ADMINISTRAŢIA Bucureşti, Str. Const. Mille (Sărindar), 14 Etajul III. TFrrFn­ / SIC/10 REDACTA­­lb.Lh.IVN I 378/9 ADM1NISTRAŢIA Fondator TITUS ENACOVICI Director NAE IONESCU__________ ATUNCIURILE Şl PUBLICAŢIILE ADMINISTRAŢIA „CUVÂNTULUI“ şi prin toate agenţiile de publicitate SE PRIMESC LA 8 iunie 1930: Restauraţie. Nu restauraţia­ unei dinastii, sau numai a unei persoane, căreia vre­melnic i se confiscase liberul exer­ciţiu al drepturilor sale, ci, în în­ţelesul cel mai propriu al cuvântu­lui, restauraţia monarhiei. Asta în­semnează actul prin care adunarea naţională a recunoscut pe Carol de România, fiu întâiu născut al Regelui Ferdinand ca principe moşteni­tor al tronului şi, consta­tând vacanţa, l-a proclamat de Re­ge al României. Partidele politice, cari graţie în­scăunării unei mentalităţi poziti­viste, lipsite de simţul vieţii şi al istoriei, se transformaseră într’un fel de stăpân al destinelor naţiei ce se surplantaseră funcţiunilor normale ale domnului şi ţării, în­cercaseră o neutralizare a Coroa­nei. După răsboiu voinţa regală fu­sese confiscată de către aceste par­tide cari încercaseră să institue la noi un fel de regim al majordo­milor. Iar când apariţia unui vlăs­tar regesc voinic, ameninţă acest regim, el fu pur şi simplu aruncat peste graniţă, pentru ca în locul lui să se aşeze un rege copil, ne­­­vrâstnic, dându-se astfel coroanei o tutelă aşa cum am avut-o, care trebuia să fie din ce în ce mai sla­bă, pentru ca din ce în ce mai la dispoziţia partidelor politice. Inpotriva acestei atotputernicii a partidelor am luptat, atunci când am cerut înapoierea regelui vrâst­­nic şi volnic. Şi pentru restaurarea monarhiei în drepturile ei fireşti, în funcţiunile ei naturale şi rod­nice. Astăzi Regele e între noi. Timp de patru ani, cât a cerut consensul tuturor partidelor ca condiţie a înapoierii Lui, El a trebuit să pri­begească peste hotare. Şi ar mai fi pribegit mult şi bine, dacă ar fi aşteptat acest consens al parti­delor. C Căci partidele —,ori­care ar fi fost ele — nu ar fi consimţit niciodată la întoarcerea unui om care era bănuit că va fi în adevăr un rege. A venit astăzi, când, în loc de consensul partidelor politice — duş­mane ale oricărei regalităţi efec­tive —, a înţeles că nu are nevoe decât de consensul ţării. Venirea Regelui Carol II trage deci o linie netă de demarcaţiune între ţară şi partide politice. Cea dintâi nu se poate confunda cu cele din urmă; ele nu pot sta nici măcar în funcţiune de reprezen­tanţă reală. Căci ţara îşi cere re­gele, iar partidele politice II sabo­tează. Proba? E imediat la înde­mână . De trei zile ţara nu are guvern, iar Regele e lăsat fără sfetnici, pentru că partidele politice nu au isbutit încă să găsească o formulă care să satisfacă interesele lor, de partid. Necesitatea ţării de a fi guvernată? De­sigur. Dar nu îna­inte de a se găsi garanţia respec­tării necesităţilor vieţii de partid Un partid politic declară — fără nici o justificare efectivă — răs­­boiu regelui care e totuş aclamat de ţara întreagă cu un entusiasm inenarabil, iar alt partid trimite în guvern MEMBRII CARI NU DEPUN JURĂMÂNTUL şi îşi vo­tează, pe înghesuite, legi perfide cari închid în ele germenii unor grave tulburări viitoare. Iată, astea sunt partidele politice, şi astfel se comportă ele faţă de noul rege. O monarhie însemnează o legă­tură indisolubilă între domn şi ţară. Intre popor şi domnul (împă­ratul) care stăpâneşte, sau regele care, prin chiar calitatea lui de rege, guvernează. O legătură în care monarhul nu e numai repre­zentanţă simbolică a tuturor nă­zuinţelor poporului, ci şi deţinător şi îndrumător al destinelor aces­tuia, iar noi nu putem şi nu tre­­bue să fim decât «supuşi». Monarhia aceasta... ameninţă să se institue la noi prin voinţa hotă­râtă şi prin însuşirile de domn ale izgonitului dela 4 Ianuarie, — şi monarhia aceasta (deasupra parti­delor politice) a cerut-o ţara când s’a dorit, dureros şi stăruitor, după regele căruiai îi îmbrăţişează ge­nunchii astăzi, împotriva acestei monarhii au luptat partidele politice şi guver­nele lor patru ani,­­ şi aşteptăm să vedem dacă nu vor continua să o facă. ...Evident, formele nu sunt decât forme. Dar nu e mai puţin adevă­rat că întrebuinţarea lor nu e în­tâmplătoare. In speţă, guvernul a propus la 8 iunie o compl­etare de Regenţă. Formal, soluţia res­taurării regelui a venit din partea camerelor. Noi însemnăm faptul, pe care discursul tronului l-a subliniat în formula: legământ între rege şi ţară. Da, legământ între rege şi ţară, asta s-a făcut la 8 Iunie, — şi de aceea salutăm în acest act restau­rarea monarhiei. Nae Ion­escu BB €€ Cei ce au avut prilejul să se apropie mai des de Regele Carol al II, citesc gustul Său deosebit pentru istoria noastră naţională. Trecutul românesc l'a preocupat totdeauna ca o îndă­rătnică şi generoasă obsesie şi iniţie­rea Maiestăţii Sale nu s’a mărginit la o superficială erudiţie, la o me­­morare de nomenc­laturi şi de date. Ce s’a străduit să se informeze cu privire la viaţa vechilor aşezări ro­mâneşti, să le scruteze structura, să le reconstituie atmosfera, să resta­bilească oamenii şi evenimentele în ambianţa şi justificarea lor etnică spirituală, morală. Cel dintâi dintre Hohenzollernii români şi-a impus cunoaşterea isto­riei româneşti ca o disciplină în plus în complexul adaptărilor Sale metodice la misiunea de conducător al unui popor de altă rasă, de altă tradiţie şi cultură decât a Sa. Fer­dinand I a urmat pilda marelui Său unchiu■ Carol al II a continuat a­­ceastă îndeletnicire de familie, care în concepţiunea Maiestăţii Sale, îm­bracă aspecte ce depăşesc o erudiţie oricât de vastă şi de meticuloasă. Carol al II-a cunoaşte, dar şi iu­beşte trecutul românesc. Viaţa Voi­vozilor, mor­avuţile curţilor dom­neşti, semnificaţia şi pitorescul ma­rilor dregătorii, tot ce alcătuia pro­filul, culoarea, estetica străvechilor orânduiri, sau atras cu o irezistibilă pasiune. După o opiniune a Sa, istoriceşte verificabilă, toată impreciziunea, paliditatea civilizaţiei noastre de azi, se datoresc ruperii violente cu trecutul, opera doctrinarilor revolu­ţionari dela 1848. Aşa numiţii «pa­şoptişt», «roşii» «bonjurişti» nu s’au mărginit să creeze un sistem raţio­nalist şi baurocratec drept tipar al vieţii de stat, dar au asvârlit în neant, ca nişte insuportabile vesti­gii ale unor epoci primitive, toate urmele pe cari o seculară succesiu­ne voevodală și românească le lă­sase în alcătuirile publice, în mora­vurile epocei. Sub Bibescu-Vodă mai existau tit­lurile de «paharnic», «pitar», în sens absolut onorific, decernate sub for­mă de diplome domneşti şi cari şi acum sunt păstrate în familii ca o venerabilă moştenire. In special în armată, care este ex­­presiunea cea mai totală a naţiunii, a cărei educaţie patriotică şi mo­rală reclamă o atât de stăruitoare împrospătare a virtuţilor şi vite­jiei strămoşeşti, s’ar fi cuvenit să dăinuiască câteva forme ale trecu­­tului, evocatoare ale marilor figuri de ostaşi, icoane reînviate ale epici­­lor făuritori cu sabia şi cu buzduga­­nici ai destinelor româneşti. Marii comandanţi din războiul na­ţional, câteva f­iguri cari de pe acum au intrat în legenda aurită a nea­mului, expresiuni impecabile ale forţei, înţelepciunii, spiritului de sa­crificiu al Românului de azi, n’ar merita să fie fixaţi în splendida frescă a capilor de oşti din trecut, şi imagini reînviate ale aşezărilor voevodale româneşti, să li se acorde, titulatura simbolică de Mari Spă­tari ai Domniei şi buzduganul cre­dincioşilor servitori ai lui Ştefan cel Mare, al lui Mihai Viteazul? Ico­nografia eroilor naţionali s’ar com­­plecta, dealungul veacurile de sân­gerări cumplite şi de glorie radioa­să, cu proaspete imagini de mari oşteni, tot atât de învieruşaţi şi de nobili ca şi înaintaşii lor!... Gratitudinea Regelui şi a ţării ar căpăta accentul epic al unui secu­lar cântec strămoşesc şi istoria ar­matei române s’ar prelungi. Dom­nie după Domnie, letopiseţ după le­topiseţ, într’o imensă şi dogorâtoa­­re epopee națională. A. K. -----_oeoo­ IN PAG. IV-a: Șefii de partide la Suveran n. s. Regele Carol II şi A. S. R. Principele Nicolai. R­EGELE Confruntarea de Duminecă a Re­gelui cu naţiunea Sa a fost ime­diată, directă, fulgerătoare. Eveni­mentul nupţial al Revederii n’a fost o succesivă adaptare a senti­­mentului popular la persoana Lui fizică şi spirituală, ci reîntregirea Instantanee a unui imens orga­­nism în componentele lui necesare şi armonioase. Sufletul a revenit în trupul inert şi poporul româ­nesc în ziua aceia radioasă de Iu­nie era Lazăr sculat din morţi, ca­re uimit îşi smulge de pe frunte şi de pe grumaji bandeletele funera­re şi sare «rin giulgiul impregnat cu mirodenii scânteietor de o viaţă regăsită. Patru ani de zile, imaginea Lui smulsă de criminali de pe pereţii autorităţilor, cazărmilor, interzisă în publicaţiunile ce se adresau marelui public, nu mai dăinuia decât în exemplare răsleţe, pă­strată de fidelitatea românească laolaltă cu religuele» războiului naţional, cu portretele de familie,­­• mamele socotindu-l ca cel mai drag dintre copii plecaţi departe, fraţii drept fratele cel mai scump, care nu se ştie când ce va întoar­ce la căminul diminuat îl cunosc cel puţin o bătrână, care «­e câte­­ori îi zărea chipul încadrat într’o biată ramă poleită, exclama: — «Puiul mamii, ce faci tu p’acela printre străini?» încetul cu încetul, imaginaţia populară lipsită de contactul cu o­­biectul material al devoţiunii sale, învăluise pe ilustrul Exilat în­tr’un nimb «le legendă. Se pres­chimbase într’o întruchipare ro­mantică, din ce în ce mai descărna­tă de contururile ei materiale, transfigurată și idealizată, pe care înduioşarea deformantă a Suveni­rului, reminiscenţele de lecturi o plasau în galeria vlăstarelor dinas­tice fâlfâitoare pe marginele Isto­riei ca pe ale unei necropole anti­cipate, ducele de Reichstadt, Prin­țul imperial fiul lui Napoleon al IlI-a, feciorii lui Alexandru I Cuza. Când deodată, stupoarel Un voi­nic cât un brad, lat în umeri, cu trupul învârtoșat «la salubra disci­plină a sportului, cu ochii ageri şi direcţi în obrazul­ neted, o ţinută­ ostăşească îndulcită de graţia ges­tului şi a surâsului. Şi atunci a fost o deslănţuire de bucurie fără pereche. Rasa vârtoa­­să, dospită în dogorâtorul soare românesc, poporul de oameni fru­moşi cum sunt puţine în Europa, îşi găsise în făptura fizică a Rege­lui expresiunea ei estetică şi vi­tală. Pe străzi, în incinta Camerei, în tribune, nu era decât un strigăt: — Ce tânăr e! Ce f­rumos ei... Ce deosebire va fi a­junşi la sfârşitul «unor laborioase cariere bi­rocratice sau eclesiastice, anemiaţi de atmosfera închisă a ca­binetelor de lucru sau a paraclise­lor, erau deodată delegaţi să îndepli­nească cea mai istovitoare funcţiu­ne: aceia de conducători ai unui po­por! Bieţi şi venerabili pensionari, asvârliţi de aventuri electorale în tragica conjectură de a veghia la destinele unei ţări, tocmai când tru­pul şi creerul îşi reclamau inexora­bilul drept la o binemeritată odihnă! Nu e deci nici­ o mirare că decedau doar după câţiva ani de exerciţiu al atribuţiilor supreme constituţiona­le, şi din ziua chiar a depunerii ju­rământului în faţa adunărilor na­ţionale, cancelaria Protocolului Ie­şi pregătea portretul şi biografia pentru ediţiile speciale încadrate în doliu, faire-par-urile de înmormân­tare, colivele, colacii şi colarezul cu lumânărica. Mai era nevoe de o afirmaţiune. Acea a avut loc d­e la înălţimea tro­nului, în faţa reprezentanţilor na­ţiunii. Majestatea Sa şi-a citit cu­vântarea. II sileau uzanţele şi nece­sitatea de a-şi exprima declaraţiu­­nea de principii şi de credinţă într-o formă rigidă. Dar dacă avea latitu­dinea să improvizeze, se dovedea a­­ceia ce nu ştie toată lumea că este­ unul dintre cei mai mari oratori ro­mâni. A declarat-o d. Ştefan Cicio Pop, amintind minunatul discurs ţinut la Blaj în calitate de Principe Moştenitor, o afirmăm noi, care L-am auzit la Craiova, vorbind ti­neretului şcolar. Numai Regele Ca­rol I poseda un vocabular atât de îmbelşugat, de neaoş, de pitoresc, pe care însă Maiestatea Sa îl utili­zează cu o facilitate, o dexteritate admirabile. Şi totuşi, sub învelişul sever al frazelor, ce isbucniri nestăpânite de sensibilitate, ce freamăt sub cuvâ­n­tul abstract, ca o viaţă misterioasă de adâncuri sub oglinda nemişcată a unui lac!... Alternând cu postulatele celor mai înalte ideaţiuni politice, celor mai stringente imperative mo­rale, iată un fermecător crâmpeiu de baladă românească: «Dela Nistru pân’la Tissa, Chi Hotin şi pân' la Mare, Din Boian la Vatra Dornii, Din Sătmar până în Săcele, Dela Turnu ’n Dorohoi.... Aţi mai auzit, în vreo ceremonie oficială Patria evocată în forma a­ceasta muzicală, cu ritm de cântec ostăşesc şi de poezie populară? Dar cuvintele cu cari încheie: Români din patru unghiuri, Uniţi-vă în gânduri, uniţi-vă ’n simţiri!... Sunt versurile poetului redeştep­tării noastre naţionale, asvârlite ca o chemare în care trecutul îşi învăl­măşeşte refrenul romantic în accen­tele ceasului de faţă şi Regele le­­rostit înălţând braţul drept spre cu­pola Adunării, care se spărgea sub presiunea înflăcăratului apel, ast­fel că toată zarea românească a vibrat în clipa aceia laolaltă cu ini­mile noastre. A, pe Regele acesta de treizeci şi şeapte de ani, crescut şi tonificat sub cerul şi aerul românesc, a cărui sensibilitate rezumă toate tandre­ţele, toate cântecele şi toate elanuri­le adolescenţei noastre, toate gene­roasele cutezanţe ale bărbăţiei noas­tre, ferm şi duios. Român din creş­tet până în tălpi, care n'a uitat ni­mic din ce este falnic şi drag şi du­ios, — pe Regele nostru, al celor tineri, al generaţiei războiului na­ţional, Bucureştii deliranţi l’au în­văluit într’o răbufneală cosmică de aclamaţii şi de urale, l’au acoperit de flori — recunoscuseră pe veri­dicul lor Suveran, pe adorabilul lor Stăpân, învestmântat în maiestatea îndoită a tinereţii şi a Regalităţii. Alexandru Kiriţescu MIERCURI II IUNIE 1930 Pensiile ziariştilor Cultul bâtraneţilor Să ne bucurăm şi să ne veselim că mila Domnului din­ nou asupră-ne se varsă. O nouă pensie ne pândeşte. A câtea oare ? E adevărat că nu chiar aşa de curând, că vor trebui să treacă, pentru anii 10, pentru al­ți 20 sau chiar 30 de ani până să gustăm din beneficiile Casei de re­trageri şi pensiuni a ziariştilor. Dar oricum o pensie inevitabilă, o­­bligatorie, fatală. Aşa ceva ca moar­tea sau cel puţin ca bătrâneţea des­pre care vorbia aşa de ademenitor ilu­i nul Marcus Tullus Cicero Aşa­dar, nici de data aceasta nu suntem mulţumiţi, ne-ar putea în­tâmpina unul dintre inspiratorii iminentului proces de lege. Şi ce vă nemulţumeşte, mă rog ? Durata ? Este cineva grăbit să-şi deguste pro­pria colivă, dacă se poate spune ? N’are decât să devie invalid profe­sionist. Legea a prevăzut şi o a doua categorie de pensiuni, pe lângă a­ceia de retragere : pensiuni de in­validitate. Sau voeşte cineva să-şi înscrie mai din timp, familia, ne­vastă şi copii, printre pensionarii Casei de retragere, etc.? N’are de­cât să le suprime. Legea nu prevede restricţiuni în cazul sinuciderilor. Singurele restricţiuni sunt cele re­feritoare la anii de «conjugali­ta­te ai văduvelor. Nu vă suprimaţi, deci, sau nu muriţi, de moarte firească, decât după consultarea coeficienţi­lor. Vreţi să lăsaţi văduvei noastre ju­mătate din pensie? Cercetaţi-vă ac­tele şi vedeţi dacă aţi împlinit 15 ani de «convieţuire legală». Ş. a m. d. Nu suntem mulţumiţi . Nu se poa­te spune. Mai întâiu avem o lege în plus, o lege care ne priveşte şi o lege rămâne, de la întâia-i zi de concepţiune şi până când alta-i ia lecul, un necurmat izvor de sur­prize. Sunt şi legi bune şi mai ales sunt şi legi care se aplică Cu mult mai puţine de­cât celelalte, mort­­născute, negreşit, dar sunt Ce ar împiedica-o­ pe cea din urma, să fie printre acestea . Dar, poate că suntem şi nemulţu­miţi, întâi, o lege pentru retrageri şi pensiuni, este prin definiţie o lege tristă. O lege care consacră decrepi­tudinea, inutilizarea, preparativele finale, întreg cortegiul, cu alte cu­vinte, de atribute ante-mortuare, cu mult mai triste, de vreme ce-s conș­tiente, ale ultimului drum. Apoi, pensiunea de astăzi nu mai e pensi­unea dinainte de război. Nu numai ca putere de cumpărare, dar nici ca semnificaţie. Gândiţi-vă numai la vremea când te năşteai bursier, tră­iai funcţionar şi mur­ai pensionar. «Mur­ai pensionar», — repetaţi-vă sfârşitul acesta de dicton şi vedeţi cum totul se schimbă. A fost deci o vreme când trăiau, ca pe o a doua viaţă, moartea, o moarte dulce, pre­lungită, cu tabieturi, cu lecturi şi cu pensie. Fără de griji adică. Cum pu­tea să înspăimânte, în atare împre­jurări, moartea cea definitivă? Ea era cunoscută mai dinainte. Liniş­tea de veci ? Dar nu putea fi alta şi astfel închipuită decât ca un a­­murg majestuos. Coborât după cer­cul orizonului soarele mort conti­nuă să trăiască. Vremuri apuse. Vremea când pen­sionarii erau moşnegi verzi, înfipţi până la genunchi în glia amică, dar nu cu un picior sau cu ambele în groapă, cum sunt astăzi atâţia din cei ce nu vor fi niciodată pensionari. Vreţi, cu alte cuvinte, să ne daţi toată semnificaţia pensiunei; puneţi pe muritor în situaţia de a trăi o­­meneşte înainte de a ajunge vârsta de pensie. Pensiunea fără pensio­nar valid, n’are nici o noimă şi nici un farmec. «Ţara care n’are bătrâ­ni, să şi-i cumpere» — credeţi că ast­fel de maxime s’ar fi născut şi în zilele noastre ? Nu, ea este de pe vre­mea pensionărilor fără de moarte. Şi atunci, ce-ar fi, dacă în locul unei «Case de retrageri şi pensiuni», ar lua naştere o «Casă de activări şi retribuţii», singura în măsură să vindece relele existente şi sa preîn­tâmpine altele? Câţi n’ar renunţa la ceailaltă pentru aceasta ? Şi iată , ca să nu stricăm buna dispoziţie a legiuitorului pe aceia s’o transfor­măm în «Casă de­ coroane şi în­mor­­mântări gratuite».PergiessiciMS O. N.Iorga şi Restaurarea D. profesor N. Iorga şi-a spus cu­vântul său în actul de reparaţie pe care ţara şi poporul românesc în­treg, strâns în jurul drapelului Re­­gelui Carol, l-a făurit, cu solemni­tate religioasă şi cu elan izbăvitor, în ziua glorioasă de Duminecă 8 Iu­nie. D-sa a fost totdeauna o minuna­tă antenă de contact cu conştiinţa a­­cestei ţări şi, purtătorul de cuvânt al ei. Cele două cuvântări rostite în Cameră, prima şi in adunarea na­ţională, a doua, au fost, astfel, ilu­minate de cuvinte cari ţâşneau, mai puţin d­e pe buzele d-sale, decât din inima d-sale, şi care fluturau cu fâlfâiri de drapele, şi cu sonorităţi de fanfare militare, prin incinta ilu­minată de bucuria întregei ţări, a Camerei. Momentul în care au fost rostite aceste cuvântări, timbrul lor rând pe rând omenesc, prin simplicitate, patetic, prin adevăr, profetic, prin avânt, au menţinut pe d. N. Iorga la nivelul înalt al sentimentului ob­ştesc. Este, acesta, cel mai mare elo­giu pe care sufletul nostru il poate găsi azi. Căci, adevăr, mărturisim că zilele trei din urmă au o însem­nătate, au o simbolică, au o misti­că; poporul românesc a înţeles, în aceste clipe să deosibească freamă­tul conştiinţei lui de totdeauna, de tot ce este trecător şi omenesc, şi să încadreze faptul în toată religiozi­tatea cuvenită lui. D. N. Iorga a spus adevăruri ome­neşti a cărora existenţe o bănuiam cu toţii, fără să o fi cunoscut de­plin. Şi e un lucru însemnat. A ri­dicat faptele dincolo de sensul lor cotidian, pentru a le păstra caracte­rul lor pilduitor întru toate, şi în­tru totul, şi asta e simbolica lucru­rilor. Şi, in sfârşit, a fluturat, pe dinaintea ochilor noştri, icoana drep­tăţii imanente a lucrurilor. Şi asta este mistica lucrurilor. Poponul românesc, în faţa actului dela 9 Iidie, a reacţionat, cu toate zăcătorile lui de vitalitate, cu înţe­legere dreaptă şi înaltă, şi stă lu­minat, şi cu lumina sufletească a izbândit. Cuvântul d-lui N. Iorga era, într’un fel, pe toate buzele, şi ardea în toate sufletele, este drept; d-sa însă i-a dat aripele cu care a sburat, şi ne-a făcut să ne emoţio­năm, ca oameni, ca cetăţeni, şi ca români, adică cu întreita hipostază în care suntem la pământul strămo­şilor noştri, şi cu care îl păstram pentru urmaşii noştri, am simţit, din declaraţiile d-lui N. Iorga, în­­nălţimea actului de la 8 iunie, carac­terul, rostul şi tâlcul lui. Şi oamenii cari îşi au în adevăr un rost în via­ţa sufletească a unui popor se cu­nosc cu exclusivitate în momentele de solemnitate naţională. Atunci sunt purtători de cuvânt ai obştii. Şi e atât de adevărat lucrul acesta în­cât, auzindu-l, ni se pare că fie­care dintre noi ar fi putut simţi, gândi şi, rosti identic. Şi, totuşi, nu este aşa. N. David fe?£t« (Continuare în pagina Ill-a) Principii necesare în regulamentul de aplicare de I. ZEICU Inginer Inspector silvic. Organizarea serviciilor in vederea comercializării pădurilor statului Legea administrării pădurilor, o­­dată votată, adunarea generală a societăţii «Progresului silvic», s-a ocupat în şedinţele din 10 şi 11 Mai a. c. de pr­incipiile ce trebuesc des­­voltate în regulamentul de aplicare a legii. Majoritatea inginerilor din «Pro­gresul silvic», rămânând — după scindarea administraţiei în două părţi (pădurile Statului şi regimul silvic) — la pădurile statului, era şi firesc ca societatea să se ocupe în special de organizarea pădurilor statului şi să lase pe planul al doilea noua formaţie a «Regimu­lui silvic». Cele mai lungi au fost discuţiile privitoare la organizarea servicii­lor centrale ale Casei Autonome a pădurilor statului (C. A. P. S.) a serviciilor dela direcţiile regionale şi a ocrotirilor silvice. Ori câte teorii s’ar expune în a­­ceastă privinţă, legea însăşi indică firul roşu ce trebue urmat în mate­rie de organizare a C. A. P. S.-ului. Pădurile statului n’au dat în anii de după războiu veniturile, pe cari erau în drept economiştii a le presupune în raport cu cele dina­inte de războiu. Şi atunci era fi­resc să se aplice legea comerciali­zării la această vastă bogăţie a statului. Ţin însă să se ştie, că nu se pot compara pur şi simplu cal­culele de rentabilitate pe hectar la pădurile statului, avându-se în vedere numai coeficientul de scum­pete, ci trebue să se ţină seamă că, deodată cu mărirea ţării, s’a în­mulţit în special proporţia pădu­rilor lipsite de instalaţii de trans­port. De altă parte, era nevoie să se majoreze cheltuelile de refacere a pădurilor, pentru cari înainte de războiu nu se sacrificase nimic. Aceste două necesităţi: ameliora­rea masivelor forestiere şi punerea lor în valoare prin noui instala­­ţiuni există şi azi. Dar fiindcă C. A. P. S.ul a luat fiinţă fără nici un fel de capital iniţial de exploa­tare, este natural ca preocuparea conducătorilor să fie azi: reduce­rea la minim a cheltuelilor şi o cât mai rentabilă valorizare a produ­selor. Dacă produsele din pădurile sta­tului, n’ar avea menirea de a satis­face şi nevoile populaţiei locale şi a micilor centre industriale, s’ar pu­tea adopta la valorizare un sistem cât mai centralizator. Dar din mo­ment, ce ele dau pentru unele ţi­nuturi (Basarabia) articole de pri­ma necesitate, fără ca statul să aibe vre­un concurent pe piaţă, iar în alte regiuni, materiale pentru micile industrii, rostul organizaţiei descen­­tralizatoare se conturează de la sine. Administraţia Centrală Ideea fundamentală după care tre­bue să se conducă oamenii C. A. P. S.-ului, este de­ a scoate pe piaţă şi a valoriza necondiţionat produsele dintr’un an, căci pădurile statului reprezintă o bogăţie cu producţie continuă şi aproape egală, încât, an de an, se poate realiza acelaş gen de materiale, care, dacă nu se valori­zează la timp, ajunge statul să şi facă însuşi concurenţă pe piaţă şi să determine scăderea preţurilor. Faţă cu această regulă generală, e­­xistă şi excepţii, în ceea ce pr­iveşte articolele menite a deservi exportul şi marile industrii, ale căror nece­sităţi pot varia dupe diferitele con­jecturi ale pieţii. Deci rezultă îndatorirea centrului de­ a sta mereu în contact cu piaţa exportului şi cu cea a consumului intern, fie întreprinderi particulare, sau instituţii publice comercializate pentru a le cunoaşte nevoile şi a da directive ca să se confecţioneze ma­terialele de cari se simte mai mare lipsă. Direcţiunile regionale, de altă par­te, reprezintă unitatea de vedere e­­conomică dintr’un ţinut. Toate pri­virile lor trebue să se îndrepte spre o armonizare a producţiei în aşa fel, ca deoparte să se scoată din masivele lemnoase maximum de material menit a satisface marea piaţă a ţării şi a exportului, iar de altă parte micile centre din cuprin­sul Direcţiunei, micilor industriaşi cari să fie pe deplin satisfăcuţi din produsele pădurilor statului. In fine, ocolul silvic, care repre­zintă în materie de producţiunea materialelor lemnoase, bucătăria gospodăriei silvice, trebue să fie

Next