Cuventul, iunie 1930 (Anul 6, nr. 1834-1863)
1930-06-11 / nr. 1844
ANUL AL VIea. No. 1344. REDACŢIA Şl ADMINISTRAŢIA Bucureşti, Str. Const. Mille (Sărindar), 14 Etajul III. TFrrFn / SIC/10 REDACTAlb.Lh.IVN I 378/9 ADM1NISTRAŢIA Fondator TITUS ENACOVICI Director NAE IONESCU__________ ATUNCIURILE Şl PUBLICAŢIILE ADMINISTRAŢIA „CUVÂNTULUI“ şi prin toate agenţiile de publicitate SE PRIMESC LA 8 iunie 1930: Restauraţie. Nu restauraţia unei dinastii, sau numai a unei persoane, căreia vremelnic i se confiscase liberul exerciţiu al drepturilor sale, ci, în înţelesul cel mai propriu al cuvântului, restauraţia monarhiei. Asta însemnează actul prin care adunarea naţională a recunoscut pe Carol de România, fiu întâiu născut al Regelui Ferdinand ca principe moştenitor al tronului şi, constatând vacanţa, l-a proclamat de Rege al României. Partidele politice, cari graţie înscăunării unei mentalităţi pozitiviste, lipsite de simţul vieţii şi al istoriei, se transformaseră într’un fel de stăpân al destinelor naţiei ce se surplantaseră funcţiunilor normale ale domnului şi ţării, încercaseră o neutralizare a Coroanei. După răsboiu voinţa regală fusese confiscată de către aceste partide cari încercaseră să institue la noi un fel de regim al majordomilor. Iar când apariţia unui vlăstar regesc voinic, ameninţă acest regim, el fu pur şi simplu aruncat peste graniţă, pentru ca în locul lui să se aşeze un rege copil, nevrâstnic, dându-se astfel coroanei o tutelă aşa cum am avut-o, care trebuia să fie din ce în ce mai slabă, pentru ca din ce în ce mai la dispoziţia partidelor politice. Inpotriva acestei atotputernicii a partidelor am luptat, atunci când am cerut înapoierea regelui vrâstnic şi volnic. Şi pentru restaurarea monarhiei în drepturile ei fireşti, în funcţiunile ei naturale şi rodnice. Astăzi Regele e între noi. Timp de patru ani, cât a cerut consensul tuturor partidelor ca condiţie a înapoierii Lui, El a trebuit să pribegească peste hotare. Şi ar mai fi pribegit mult şi bine, dacă ar fi aşteptat acest consens al partidelor. C Căci partidele —,oricare ar fi fost ele — nu ar fi consimţit niciodată la întoarcerea unui om care era bănuit că va fi în adevăr un rege. A venit astăzi, când, în loc de consensul partidelor politice — duşmane ale oricărei regalităţi efective —, a înţeles că nu are nevoe decât de consensul ţării. Venirea Regelui Carol II trage deci o linie netă de demarcaţiune între ţară şi partide politice. Cea dintâi nu se poate confunda cu cele din urmă; ele nu pot sta nici măcar în funcţiune de reprezentanţă reală. Căci ţara îşi cere regele, iar partidele politice II sabotează. Proba? E imediat la îndemână . De trei zile ţara nu are guvern, iar Regele e lăsat fără sfetnici, pentru că partidele politice nu au isbutit încă să găsească o formulă care să satisfacă interesele lor, de partid. Necesitatea ţării de a fi guvernată? Desigur. Dar nu înainte de a se găsi garanţia respectării necesităţilor vieţii de partid Un partid politic declară — fără nici o justificare efectivă — răsboiu regelui care e totuş aclamat de ţara întreagă cu un entusiasm inenarabil, iar alt partid trimite în guvern MEMBRII CARI NU DEPUN JURĂMÂNTUL şi îşi votează, pe înghesuite, legi perfide cari închid în ele germenii unor grave tulburări viitoare. Iată, astea sunt partidele politice, şi astfel se comportă ele faţă de noul rege. O monarhie însemnează o legătură indisolubilă între domn şi ţară. Intre popor şi domnul (împăratul) care stăpâneşte, sau regele care, prin chiar calitatea lui de rege, guvernează. O legătură în care monarhul nu e numai reprezentanţă simbolică a tuturor năzuinţelor poporului, ci şi deţinător şi îndrumător al destinelor acestuia, iar noi nu putem şi nu trebue să fim decât «supuşi». Monarhia aceasta... ameninţă să se institue la noi prin voinţa hotărâtă şi prin însuşirile de domn ale izgonitului dela 4 Ianuarie, — şi monarhia aceasta (deasupra partidelor politice) a cerut-o ţara când s’a dorit, dureros şi stăruitor, după regele căruiai îi îmbrăţişează genunchii astăzi, împotriva acestei monarhii au luptat partidele politice şi guvernele lor patru ani, şi aşteptăm să vedem dacă nu vor continua să o facă. ...Evident, formele nu sunt decât forme. Dar nu e mai puţin adevărat că întrebuinţarea lor nu e întâmplătoare. In speţă, guvernul a propus la 8 iunie o completare de Regenţă. Formal, soluţia restaurării regelui a venit din partea camerelor. Noi însemnăm faptul, pe care discursul tronului l-a subliniat în formula: legământ între rege şi ţară. Da, legământ între rege şi ţară, asta s-a făcut la 8 Iunie, — şi de aceea salutăm în acest act restaurarea monarhiei. Nae Ionescu BB €€ Cei ce au avut prilejul să se apropie mai des de Regele Carol al II, citesc gustul Său deosebit pentru istoria noastră naţională. Trecutul românesc l'a preocupat totdeauna ca o îndărătnică şi generoasă obsesie şi iniţierea Maiestăţii Sale nu s’a mărginit la o superficială erudiţie, la o memorare de nomenclaturi şi de date. Ce s’a străduit să se informeze cu privire la viaţa vechilor aşezări româneşti, să le scruteze structura, să le reconstituie atmosfera, să restabilească oamenii şi evenimentele în ambianţa şi justificarea lor etnică spirituală, morală. Cel dintâi dintre Hohenzollernii români şi-a impus cunoaşterea istoriei româneşti ca o disciplină în plus în complexul adaptărilor Sale metodice la misiunea de conducător al unui popor de altă rasă, de altă tradiţie şi cultură decât a Sa. Ferdinand I a urmat pilda marelui Său unchiu■ Carol al II a continuat această îndeletnicire de familie, care în concepţiunea Maiestăţii Sale, îmbracă aspecte ce depăşesc o erudiţie oricât de vastă şi de meticuloasă. Carol al II-a cunoaşte, dar şi iubeşte trecutul românesc. Viaţa Voivozilor, moravuţile curţilor domneşti, semnificaţia şi pitorescul marilor dregătorii, tot ce alcătuia profilul, culoarea, estetica străvechilor orânduiri, sau atras cu o irezistibilă pasiune. După o opiniune a Sa, istoriceşte verificabilă, toată impreciziunea, paliditatea civilizaţiei noastre de azi, se datoresc ruperii violente cu trecutul, opera doctrinarilor revoluţionari dela 1848. Aşa numiţii «paşoptişt», «roşii» «bonjurişti» nu s’au mărginit să creeze un sistem raţionalist şi baurocratec drept tipar al vieţii de stat, dar au asvârlit în neant, ca nişte insuportabile vestigii ale unor epoci primitive, toate urmele pe cari o seculară succesiune voevodală și românească le lăsase în alcătuirile publice, în moravurile epocei. Sub Bibescu-Vodă mai existau titlurile de «paharnic», «pitar», în sens absolut onorific, decernate sub formă de diplome domneşti şi cari şi acum sunt păstrate în familii ca o venerabilă moştenire. In special în armată, care este expresiunea cea mai totală a naţiunii, a cărei educaţie patriotică şi morală reclamă o atât de stăruitoare împrospătare a virtuţilor şi vitejiei strămoşeşti, s’ar fi cuvenit să dăinuiască câteva forme ale trecutului, evocatoare ale marilor figuri de ostaşi, icoane reînviate ale epicilor făuritori cu sabia şi cu buzduganici ai destinelor româneşti. Marii comandanţi din războiul naţional, câteva figuri cari de pe acum au intrat în legenda aurită a neamului, expresiuni impecabile ale forţei, înţelepciunii, spiritului de sacrificiu al Românului de azi, n’ar merita să fie fixaţi în splendida frescă a capilor de oşti din trecut, şi imagini reînviate ale aşezărilor voevodale româneşti, să li se acorde, titulatura simbolică de Mari Spătari ai Domniei şi buzduganul credincioşilor servitori ai lui Ştefan cel Mare, al lui Mihai Viteazul? Iconografia eroilor naţionali s’ar complecta, dealungul veacurile de sângerări cumplite şi de glorie radioasă, cu proaspete imagini de mari oşteni, tot atât de învieruşaţi şi de nobili ca şi înaintaşii lor!... Gratitudinea Regelui şi a ţării ar căpăta accentul epic al unui secular cântec strămoşesc şi istoria armatei române s’ar prelungi. Domnie după Domnie, letopiseţ după letopiseţ, într’o imensă şi dogorâtoare epopee națională. A. K. -----_oeoo IN PAG. IV-a: Șefii de partide la Suveran n. s. Regele Carol II şi A. S. R. Principele Nicolai. REGELE Confruntarea de Duminecă a Regelui cu naţiunea Sa a fost imediată, directă, fulgerătoare. Evenimentul nupţial al Revederii n’a fost o succesivă adaptare a sentimentului popular la persoana Lui fizică şi spirituală, ci reîntregirea Instantanee a unui imens organism în componentele lui necesare şi armonioase. Sufletul a revenit în trupul inert şi poporul românesc în ziua aceia radioasă de Iunie era Lazăr sculat din morţi, care uimit îşi smulge de pe frunte şi de pe grumaji bandeletele funerare şi sare «rin giulgiul impregnat cu mirodenii scânteietor de o viaţă regăsită. Patru ani de zile, imaginea Lui smulsă de criminali de pe pereţii autorităţilor, cazărmilor, interzisă în publicaţiunile ce se adresau marelui public, nu mai dăinuia decât în exemplare răsleţe, păstrată de fidelitatea românească laolaltă cu religuele» războiului naţional, cu portretele de familie,• mamele socotindu-l ca cel mai drag dintre copii plecaţi departe, fraţii drept fratele cel mai scump, care nu se ştie când ce va întoarce la căminul diminuat îl cunosc cel puţin o bătrână, care «e câteori îi zărea chipul încadrat într’o biată ramă poleită, exclama: — «Puiul mamii, ce faci tu p’acela printre străini?» încetul cu încetul, imaginaţia populară lipsită de contactul cu obiectul material al devoţiunii sale, învăluise pe ilustrul Exilat într’un nimb «le legendă. Se preschimbase într’o întruchipare romantică, din ce în ce mai descărnată de contururile ei materiale, transfigurată și idealizată, pe care înduioşarea deformantă a Suvenirului, reminiscenţele de lecturi o plasau în galeria vlăstarelor dinastice fâlfâitoare pe marginele Istoriei ca pe ale unei necropole anticipate, ducele de Reichstadt, Prințul imperial fiul lui Napoleon al IlI-a, feciorii lui Alexandru I Cuza. Când deodată, stupoarel Un voinic cât un brad, lat în umeri, cu trupul învârtoșat «la salubra disciplină a sportului, cu ochii ageri şi direcţi în obrazul neted, o ţinută ostăşească îndulcită de graţia gestului şi a surâsului. Şi atunci a fost o deslănţuire de bucurie fără pereche. Rasa vârtoasă, dospită în dogorâtorul soare românesc, poporul de oameni frumoşi cum sunt puţine în Europa, îşi găsise în făptura fizică a Regelui expresiunea ei estetică şi vitală. Pe străzi, în incinta Camerei, în tribune, nu era decât un strigăt: — Ce tânăr e! Ce frumos ei... Ce deosebire va fi ajunşi la sfârşitul «unor laborioase cariere birocratice sau eclesiastice, anemiaţi de atmosfera închisă a cabinetelor de lucru sau a paracliselor, erau deodată delegaţi să îndeplinească cea mai istovitoare funcţiune: aceia de conducători ai unui popor! Bieţi şi venerabili pensionari, asvârliţi de aventuri electorale în tragica conjectură de a veghia la destinele unei ţări, tocmai când trupul şi creerul îşi reclamau inexorabilul drept la o binemeritată odihnă! Nu e deci nici o mirare că decedau doar după câţiva ani de exerciţiu al atribuţiilor supreme constituţionale, şi din ziua chiar a depunerii jurământului în faţa adunărilor naţionale, cancelaria Protocolului Ieşi pregătea portretul şi biografia pentru ediţiile speciale încadrate în doliu, faire-par-urile de înmormântare, colivele, colacii şi colarezul cu lumânărica. Mai era nevoe de o afirmaţiune. Acea a avut loc de la înălţimea tronului, în faţa reprezentanţilor naţiunii. Majestatea Sa şi-a citit cuvântarea. II sileau uzanţele şi necesitatea de a-şi exprima declaraţiunea de principii şi de credinţă într-o formă rigidă. Dar dacă avea latitudinea să improvizeze, se dovedea aceia ce nu ştie toată lumea că este unul dintre cei mai mari oratori români. A declarat-o d. Ştefan Cicio Pop, amintind minunatul discurs ţinut la Blaj în calitate de Principe Moştenitor, o afirmăm noi, care L-am auzit la Craiova, vorbind tineretului şcolar. Numai Regele Carol I poseda un vocabular atât de îmbelşugat, de neaoş, de pitoresc, pe care însă Maiestatea Sa îl utilizează cu o facilitate, o dexteritate admirabile. Şi totuşi, sub învelişul sever al frazelor, ce isbucniri nestăpânite de sensibilitate, ce freamăt sub cuvântul abstract, ca o viaţă misterioasă de adâncuri sub oglinda nemişcată a unui lac!... Alternând cu postulatele celor mai înalte ideaţiuni politice, celor mai stringente imperative morale, iată un fermecător crâmpeiu de baladă românească: «Dela Nistru pân’la Tissa, Chi Hotin şi pân' la Mare, Din Boian la Vatra Dornii, Din Sătmar până în Săcele, Dela Turnu ’n Dorohoi.... Aţi mai auzit, în vreo ceremonie oficială Patria evocată în forma aceasta muzicală, cu ritm de cântec ostăşesc şi de poezie populară? Dar cuvintele cu cari încheie: Români din patru unghiuri, Uniţi-vă în gânduri, uniţi-vă ’n simţiri!... Sunt versurile poetului redeşteptării noastre naţionale, asvârlite ca o chemare în care trecutul îşi învălmăşeşte refrenul romantic în accentele ceasului de faţă şi Regele lerostit înălţând braţul drept spre cupola Adunării, care se spărgea sub presiunea înflăcăratului apel, astfel că toată zarea românească a vibrat în clipa aceia laolaltă cu inimile noastre. A, pe Regele acesta de treizeci şi şeapte de ani, crescut şi tonificat sub cerul şi aerul românesc, a cărui sensibilitate rezumă toate tandreţele, toate cântecele şi toate elanurile adolescenţei noastre, toate generoasele cutezanţe ale bărbăţiei noastre, ferm şi duios. Român din creştet până în tălpi, care n'a uitat nimic din ce este falnic şi drag şi duios, — pe Regele nostru, al celor tineri, al generaţiei războiului naţional, Bucureştii deliranţi l’au învăluit într’o răbufneală cosmică de aclamaţii şi de urale, l’au acoperit de flori — recunoscuseră pe veridicul lor Suveran, pe adorabilul lor Stăpân, învestmântat în maiestatea îndoită a tinereţii şi a Regalităţii. Alexandru Kiriţescu MIERCURI II IUNIE 1930 Pensiile ziariştilor Cultul bâtraneţilor Să ne bucurăm şi să ne veselim că mila Domnului din nou asupră-ne se varsă. O nouă pensie ne pândeşte. A câtea oare ? E adevărat că nu chiar aşa de curând, că vor trebui să treacă, pentru anii 10, pentru alți 20 sau chiar 30 de ani până să gustăm din beneficiile Casei de retrageri şi pensiuni a ziariştilor. Dar oricum o pensie inevitabilă, obligatorie, fatală. Aşa ceva ca moartea sau cel puţin ca bătrâneţea despre care vorbia aşa de ademenitor ilui nul Marcus Tullus Cicero Aşadar, nici de data aceasta nu suntem mulţumiţi, ne-ar putea întâmpina unul dintre inspiratorii iminentului proces de lege. Şi ce vă nemulţumeşte, mă rog ? Durata ? Este cineva grăbit să-şi deguste propria colivă, dacă se poate spune ? N’are decât să devie invalid profesionist. Legea a prevăzut şi o a doua categorie de pensiuni, pe lângă aceia de retragere : pensiuni de invaliditate. Sau voeşte cineva să-şi înscrie mai din timp, familia, nevastă şi copii, printre pensionarii Casei de retragere, etc.? N’are decât să le suprime. Legea nu prevede restricţiuni în cazul sinuciderilor. Singurele restricţiuni sunt cele referitoare la anii de «conjugalitate ai văduvelor. Nu vă suprimaţi, deci, sau nu muriţi, de moarte firească, decât după consultarea coeficienţilor. Vreţi să lăsaţi văduvei noastre jumătate din pensie? Cercetaţi-vă actele şi vedeţi dacă aţi împlinit 15 ani de «convieţuire legală». Ş. a m. d. Nu suntem mulţumiţi . Nu se poate spune. Mai întâiu avem o lege în plus, o lege care ne priveşte şi o lege rămâne, de la întâia-i zi de concepţiune şi până când alta-i ia lecul, un necurmat izvor de surprize. Sunt şi legi bune şi mai ales sunt şi legi care se aplică Cu mult mai puţine decât celelalte, mortnăscute, negreşit, dar sunt Ce ar împiedica-o pe cea din urma, să fie printre acestea . Dar, poate că suntem şi nemulţumiţi, întâi, o lege pentru retrageri şi pensiuni, este prin definiţie o lege tristă. O lege care consacră decrepitudinea, inutilizarea, preparativele finale, întreg cortegiul, cu alte cuvinte, de atribute ante-mortuare, cu mult mai triste, de vreme ce-s conștiente, ale ultimului drum. Apoi, pensiunea de astăzi nu mai e pensiunea dinainte de război. Nu numai ca putere de cumpărare, dar nici ca semnificaţie. Gândiţi-vă numai la vremea când te năşteai bursier, trăiai funcţionar şi murai pensionar. «Murai pensionar», — repetaţi-vă sfârşitul acesta de dicton şi vedeţi cum totul se schimbă. A fost deci o vreme când trăiau, ca pe o a doua viaţă, moartea, o moarte dulce, prelungită, cu tabieturi, cu lecturi şi cu pensie. Fără de griji adică. Cum putea să înspăimânte, în atare împrejurări, moartea cea definitivă? Ea era cunoscută mai dinainte. Liniştea de veci ? Dar nu putea fi alta şi astfel închipuită decât ca un amurg majestuos. Coborât după cercul orizonului soarele mort continuă să trăiască. Vremuri apuse. Vremea când pensionarii erau moşnegi verzi, înfipţi până la genunchi în glia amică, dar nu cu un picior sau cu ambele în groapă, cum sunt astăzi atâţia din cei ce nu vor fi niciodată pensionari. Vreţi, cu alte cuvinte, să ne daţi toată semnificaţia pensiunei; puneţi pe muritor în situaţia de a trăi omeneşte înainte de a ajunge vârsta de pensie. Pensiunea fără pensionar valid, n’are nici o noimă şi nici un farmec. «Ţara care n’are bătrâni, să şi-i cumpere» — credeţi că astfel de maxime s’ar fi născut şi în zilele noastre ? Nu, ea este de pe vremea pensionărilor fără de moarte. Şi atunci, ce-ar fi, dacă în locul unei «Case de retrageri şi pensiuni», ar lua naştere o «Casă de activări şi retribuţii», singura în măsură să vindece relele existente şi sa preîntâmpine altele? Câţi n’ar renunţa la ceailaltă pentru aceasta ? Şi iată , ca să nu stricăm buna dispoziţie a legiuitorului pe aceia s’o transformăm în «Casă de coroane şi înmormântări gratuite».PergiessiciMS O. N.Iorga şi Restaurarea D. profesor N. Iorga şi-a spus cuvântul său în actul de reparaţie pe care ţara şi poporul românesc întreg, strâns în jurul drapelului Regelui Carol, l-a făurit, cu solemnitate religioasă şi cu elan izbăvitor, în ziua glorioasă de Duminecă 8 Iunie. D-sa a fost totdeauna o minunată antenă de contact cu conştiinţa acestei ţări şi, purtătorul de cuvânt al ei. Cele două cuvântări rostite în Cameră, prima şi in adunarea naţională, a doua, au fost, astfel, iluminate de cuvinte cari ţâşneau, mai puţin de pe buzele d-sale, decât din inima d-sale, şi care fluturau cu fâlfâiri de drapele, şi cu sonorităţi de fanfare militare, prin incinta iluminată de bucuria întregei ţări, a Camerei. Momentul în care au fost rostite aceste cuvântări, timbrul lor rând pe rând omenesc, prin simplicitate, patetic, prin adevăr, profetic, prin avânt, au menţinut pe d. N. Iorga la nivelul înalt al sentimentului obştesc. Este, acesta, cel mai mare elogiu pe care sufletul nostru il poate găsi azi. Căci, adevăr, mărturisim că zilele trei din urmă au o însemnătate, au o simbolică, au o mistică; poporul românesc a înţeles, în aceste clipe să deosibească freamătul conştiinţei lui de totdeauna, de tot ce este trecător şi omenesc, şi să încadreze faptul în toată religiozitatea cuvenită lui. D. N. Iorga a spus adevăruri omeneşti a cărora existenţe o bănuiam cu toţii, fără să o fi cunoscut deplin. Şi e un lucru însemnat. A ridicat faptele dincolo de sensul lor cotidian, pentru a le păstra caracterul lor pilduitor întru toate, şi întru totul, şi asta e simbolica lucrurilor. Şi, in sfârşit, a fluturat, pe dinaintea ochilor noştri, icoana dreptăţii imanente a lucrurilor. Şi asta este mistica lucrurilor. Poponul românesc, în faţa actului dela 9 Iidie, a reacţionat, cu toate zăcătorile lui de vitalitate, cu înţelegere dreaptă şi înaltă, şi stă luminat, şi cu lumina sufletească a izbândit. Cuvântul d-lui N. Iorga era, într’un fel, pe toate buzele, şi ardea în toate sufletele, este drept; d-sa însă i-a dat aripele cu care a sburat, şi ne-a făcut să ne emoţionăm, ca oameni, ca cetăţeni, şi ca români, adică cu întreita hipostază în care suntem la pământul strămoşilor noştri, şi cu care îl păstram pentru urmaşii noştri, am simţit, din declaraţiile d-lui N. Iorga, înnălţimea actului de la 8 iunie, caracterul, rostul şi tâlcul lui. Şi oamenii cari îşi au în adevăr un rost în viaţa sufletească a unui popor se cunosc cu exclusivitate în momentele de solemnitate naţională. Atunci sunt purtători de cuvânt ai obştii. Şi e atât de adevărat lucrul acesta încât, auzindu-l, ni se pare că fiecare dintre noi ar fi putut simţi, gândi şi, rosti identic. Şi, totuşi, nu este aşa. N. David fe?£t« (Continuare în pagina Ill-a) Principii necesare în regulamentul de aplicare de I. ZEICU Inginer Inspector silvic. Organizarea serviciilor in vederea comercializării pădurilor statului Legea administrării pădurilor, odată votată, adunarea generală a societăţii «Progresului silvic», s-a ocupat în şedinţele din 10 şi 11 Mai a. c. de principiile ce trebuesc desvoltate în regulamentul de aplicare a legii. Majoritatea inginerilor din «Progresul silvic», rămânând — după scindarea administraţiei în două părţi (pădurile Statului şi regimul silvic) — la pădurile statului, era şi firesc ca societatea să se ocupe în special de organizarea pădurilor statului şi să lase pe planul al doilea noua formaţie a «Regimului silvic». Cele mai lungi au fost discuţiile privitoare la organizarea serviciilor centrale ale Casei Autonome a pădurilor statului (C. A. P. S.) a serviciilor dela direcţiile regionale şi a ocrotirilor silvice. Ori câte teorii s’ar expune în această privinţă, legea însăşi indică firul roşu ce trebue urmat în materie de organizare a C. A. P. S.-ului. Pădurile statului n’au dat în anii de după războiu veniturile, pe cari erau în drept economiştii a le presupune în raport cu cele dinainte de războiu. Şi atunci era firesc să se aplice legea comercializării la această vastă bogăţie a statului. Ţin însă să se ştie, că nu se pot compara pur şi simplu calculele de rentabilitate pe hectar la pădurile statului, avându-se în vedere numai coeficientul de scumpete, ci trebue să se ţină seamă că, deodată cu mărirea ţării, s’a înmulţit în special proporţia pădurilor lipsite de instalaţii de transport. De altă parte, era nevoie să se majoreze cheltuelile de refacere a pădurilor, pentru cari înainte de războiu nu se sacrificase nimic. Aceste două necesităţi: ameliorarea masivelor forestiere şi punerea lor în valoare prin noui instalaţiuni există şi azi. Dar fiindcă C. A. P. S.ul a luat fiinţă fără nici un fel de capital iniţial de exploatare, este natural ca preocuparea conducătorilor să fie azi: reducerea la minim a cheltuelilor şi o cât mai rentabilă valorizare a produselor. Dacă produsele din pădurile statului, n’ar avea menirea de a satisface şi nevoile populaţiei locale şi a micilor centre industriale, s’ar putea adopta la valorizare un sistem cât mai centralizator. Dar din moment, ce ele dau pentru unele ţinuturi (Basarabia) articole de prima necesitate, fără ca statul să aibe vreun concurent pe piaţă, iar în alte regiuni, materiale pentru micile industrii, rostul organizaţiei descentralizatoare se conturează de la sine. Administraţia Centrală Ideea fundamentală după care trebue să se conducă oamenii C. A. P. S.-ului, este de a scoate pe piaţă şi a valoriza necondiţionat produsele dintr’un an, căci pădurile statului reprezintă o bogăţie cu producţie continuă şi aproape egală, încât, an de an, se poate realiza acelaş gen de materiale, care, dacă nu se valorizează la timp, ajunge statul să şi facă însuşi concurenţă pe piaţă şi să determine scăderea preţurilor. Faţă cu această regulă generală, există şi excepţii, în ceea ce priveşte articolele menite a deservi exportul şi marile industrii, ale căror necesităţi pot varia dupe diferitele conjecturi ale pieţii. Deci rezultă îndatorirea centrului de a sta mereu în contact cu piaţa exportului şi cu cea a consumului intern, fie întreprinderi particulare, sau instituţii publice comercializate pentru a le cunoaşte nevoile şi a da directive ca să se confecţioneze materialele de cari se simte mai mare lipsă. Direcţiunile regionale, de altă parte, reprezintă unitatea de vedere economică dintr’un ţinut. Toate privirile lor trebue să se îndrepte spre o armonizare a producţiei în aşa fel, ca deoparte să se scoată din masivele lemnoase maximum de material menit a satisface marea piaţă a ţării şi a exportului, iar de altă parte micile centre din cuprinsul Direcţiunei, micilor industriaşi cari să fie pe deplin satisfăcuţi din produsele pădurilor statului. In fine, ocolul silvic, care reprezintă în materie de producţiunea materialelor lemnoase, bucătăria gospodăriei silvice, trebue să fie