Cuventul, iulie 1930 (Anul 6, nr. 1864-1894)

1930-07-24 / nr. 1887

ANUL AL VI-Iea.­­ No. 1887. REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA Bucureşti, Str. Const. Miile (Sărindar), 14 Etajul III. Ti r i?To n­ I REDACŢIA TELEFON : 378/9 ADMINISTRAŢIA Fondator TITUS ENACOVICI Director NAE IONESCU ANUNCIURILE ŞI PUBLICAŢIILE ADMINISTRAŢIA „CUVÂNTULUI“ şi prin toate agenţiile de publicitate SE PRIMESC LA Iuliu Maniu - om politic EPILO­T•=D= ------­ Noi şi Ardelenii Nefasta acţiune de dezagregare e­­xercitată de d. Maniu asupra vieţii noastre publice, în scopul de a-şi a­­sigura o stăpânire personală cât mai largă şi mai nediscutată, poate fi urmărită şi studiată pe un caz tipic: felul în care şeful partidului naţional-ţărănesc a organizat legă­turile dintre noi şi ardeleni. Cazul merită şi altfel a fi cercetat mai de aproape, el referindu-se la una din problemele esenţiale ale noului stat românesc. Intre noi şi ardeleni sunt, de­si­gur, simţitoare deosebiri structura­le. Nu din punctul de vedere al va­lorii noastre respective. Căci sunt unele aşezări mai bune la ei, după cum sunt altele mai bune la noi. Dar am trăit istoriceşte — şi în­­tr’un fel şi spiritualiceşte — sub la­titudini deosebite, şi bucuriile sau vicisitudinile noastre au fost, res­pectiv, altele. Dar deosebirile acestea dintre ei şi noi nu sunt atât de categorice, şi mai ales nu sunt atât de esen­ţiale, încât iubirea să nu poată a­­runca peste ele punţi de legătură. Şi iarăş nu se poate spune că aces­te­­legături nu au fost dorite şi de o parte şi de alta a munţilor. A fost însă întotdeauna cineva care s’a pus deacurmezişul acestor do­rinţe şi a sabotat ori­ce încercare de apropiere. Voiu înfăţişa aci experienţa mea personală; alţii o vor face, dacă o vor crede de cuviinţă şi de nevoe, pentru ei. Contactul meu cu condu­cătorii vieţii publice ardelene, m’a dus încă dela începutul acestor re­­laţiuni la convingerea că o înfrăţi­re a vechilor generaţii nu este cu putinţă; îi cunoşteam şi pe ai lor — şi pe ai noştri; şi îmi dădeam seama că oamenii nu mai au destu­lă elasticitate spirituală şi sufle­tească, pentru a se putea adapta nouilor împrejurări. Nu mi-a fost greu să constat însă că deoparte şi de alta se ridicau două generaţii nouă, pline de h­otărîre, de spiri­tualitate şi de avânt între cari o înţelegere şi o legătură erau nu nu­mai cu putinţă, dar chiar cald do­rite. Aci se putea lucra deci. Prilejul s’a şi ivit curând de tot. Pe un caz special, e adevărat, dar s’a ivit. Urmând îndemnuri sponta­ne — şi neconcertate, dacă-mi aduc bine aminte — tineretul naţional-ţă­­rănist de o parte, «chemăriştii» de alta, m’au solicitat să-i ajut într’o operă de organizare a nouei gene­raţii. Preocupările mele lăuntrice cari, o mărturisesc, primează,­­ sunt de altă natură decât politica. Am stat deci, în faţa acestei pro­puneri, mult la gânduri, cu dorin­ţa intimă de a mă ţine departe de asemenea întreprinderi. Chemarea însă s’a repetat, şi încă, cu atâta sinceritate şi deschidere de suflet, încât am crezut că nu mai pot re­fuza. Am fost, deci, să văd pe «mai marii» lor. Era o acţiune nouă, şi nu aş fi vrut să fiu acuzat că... corup tineretul, ducându-l sub alte steaguri decât cele naţional-ţără­­niste. Am văzut întâiu pe d. Mihalache. Mi-a strâns mâna. Am văzut apoi pe d. Vaida. Două ceasuri şi jumătate de vorbă, în care timp, printre tot felul de po­veşti de la Curtea din Viena, am fost supus unui interogator în re­gulă. Pasă-mi-te eu mă purtam cu gânduri ascunse; şi d. Vaida, mu­sai, trebuia să le afle! A sfârşit zi­când: da; şi... trimiţându-mă la d. Maniu. Care m’a primit surâzător şi dul­ce şi.... m’a trimis la d. Vaida. Am înţeles. Şi n’am mai insistat. Curând după aceea s’a ridicat în­să în Ardeal puternica mişcare a voinicilor. Am spus-o atunci şi o repet acuma: este cel mai semnifi­cativ şi mai însemnat fenomen po­litic de la răsboiu încoace. Mişca­rea trebuia însă definită, precizată, organizată, — spre maximum de e­­fect. Am hotărît deci să fac o se­rie de conferinţe în ţară şi în spe­­cial în Ardeal, pentru lămurirea faptului. Şi am anunţat-o. Ideea a fost bine primită. Probabil însă că «prea bine». Căci d. Vaida a în­ceput iarăş să-mi spună cum era la curtea din Viena, — şi iarăş m’a trimis la d. Maniu. La care, evident, nu m'am mai dus. Ştiu însă că, după asta, unii che­­mărişti cari activau printre voi­nici au fost chemaţi la Bucureşti, ca să li se pună brutal alternativa: cu noi, sau cu... Nae Ionescu. Bi- 1) Conferinţă dicul, nu? la Radio. Sinaia.­ ­ Ridicul şi nu prea. D. Maniu ştia, în definitiv, că personal eu nu hră­nesc nici un fel de ambiţie politică; era sigur că în viaţa mea nu voiu fi nici deputat, nici ministru, nici — doamne fereşte! — şef de partid. Deci nu de... concurenta mea poli­tică avea a se teme d. Maniu. Era însă ceva: faptul că eu eram unul dintre cei câţiva tineri «regă­ţeni» cari cred în necesitatea şi au luptat pentru unificarea spirituală şi politică a ţării. Iar prin aceasta eu ameninţam interesele d-lui Maniu şi ale generaţiei sale.Căci Ardealul este o unitate închisă, a cărui reprezen­tantă e constituită în monopol şi dată în exploatare d-lui Maniu şi a­lor săi. Orice spărtură în zidu­rile acestei cetăţi, orice poartă des­chisă înspre zările românismului integral, este un act de duşmănie personală în potriva d-lui Maniu, înţelegere directă dela om la om, dela suflet la suflet, dela generaţie la generaţie? Nu se poate! Totul prin d. Maniu, care lasă să treacă doar atât cât crede şi vrea el, — a­­dică atât cât nu ameninţă câtuş de cât calitatea d-sale de singur re­prezentant autorizat, rege neînco­ronat al Ardealului. Nu cunosc o generaţie cu un mai sigur instinct politic şi cu o mai impresionantă putere de acţiune, decât tânăra generaţie ardeleană. Nu o spun acum pentru prima oa­ră. Dar în acelaş timp nu cunosc o generaţie mai comprimată politi­ceşte de înaintaşii ei, ca aceasta. De ce? D. Maniu trebue să-şi asi­gure stăpânirea necondiţionată, — şi orice personalitate care se ridică, poate ameninţa solidaritatea de sclavie politică pe care o exploatea­ză d. Maniu. Să se ridice, dar tre­când prin ciurul «şefului» şi pur­tând fierul stăpâniei lui! Dar toate astea , pentru ce? Este d. Maniu purtătorul unui nou ethos? Reprezintă d-sa posibilităţi de înoire a vieţii publice şi a spi­ritualităţii româneşti? Aduce o competenţă deosebită în rezolvarea problemelor de Stat? Simte în el în­­suş o chemare messianică? Nu. Regimul d-sale şi generaţia d-sale ardeleană s’au dovedit cel puţin tot aşa de venali, prevarica­­tori, incapabili, gata la orice tran­zacţie, lipsiţi de avânt, de spirit de jertfă, de inteligenţă, de talent şi de spiritualitate, ca şi regăţenii noştri cari au deţinut până acum marile situaţii politice. Atunci? E clar: d. Maniu sabotează orice încercare de unificare politică şi sufletească între noi şi ardeleni, pentru că numai duşmănia între noi şi ei — pe care în Ardeal d-sa o întreţine savant — îi poate asi­gura situaţia (şi beneficiile­ de sin­gur reprezentant autorizat al Ar­dealului. Aci ca și în altă parte, pasul ho­­tărîtor nu se poate face decât tre­când peste cariera politică a d-lui Maniu. Nae Ionescu Citiţi în pagina­­ M-a: Amănunte asupra aten­tatului de la Ministerul de Interne ANCHETE POLITICE Guvernul şi anarhia din ţară Se face „politica“ pe seama ordinei publice? Că e anarhie în ţară ? Cine ar pu­tea-o contesta ? La urma-urmei, ori­cine, — afară de guvern şi, în spe­cial, afară de d. Vaida. La Borşa, apoi în Basarabia — de tica de creare, de întreţinere, de ex­ploatare, a unor curente de opinie publică dăunătoare ordinei publice. Ceva în genul «sindicatelor naţional­­ţărăniste» de la Lupeni. Adică acţiu­luni de zile .— mocneşte. De ce a ne directă, pur politică, care însă în isbucnit tocmai acum ? Poate pen­­tru că odată trebuia să isbucnească, poate însă că acest odată nu e, în timp, o întâmplare firească, ci o dată, un termen, mai puţin datorit întâmplării. In fine, un fapt e cert: că anarhia domneşte. Nu avem pretenţia să adâncim, aci, cauzele situaţiei: sunt prea mul­­te, greu de stabilit, şi de prea multe feluri. Nici să stabilim vinovăţia sau vinovăţiile anarhiei. Dar afirmăm de la început un lu­cru: că se face politică pe seama or­dinei publice. Nu o politică al cărei scop urmărit e anarhizarea; nu pu­tem crede aşa ceva; dar, totuşi, o politică ale cărei consecinţe sunt de­zordinea, desmăţul, anarhia morală. Şi nu vorbim de întreaga activitate de guvernământ ce se desfăşoară, nici de unele grave erori ale guver­nului, cu repercusiune posibilă asu­pra ordinei publice. Ci direct de poli­­burări. D. Vaida n’a urmărit nici cu loc să ducă la rezultatul urmărit: crearea unei noui popularităţi, sau măcar menţinerea restului de popu­laritate a d-lui Maniu, duce la tur. Politică pe seama or­dinei publice? acţiunea d-lui Rozvan, desigur, să a­­jungă la sângeroasele tulburări de la Lupeni, ci la sindicate pe care să le mânuiască ad majorem­ gloriam... d-lui Maniu. Şi totuşi a ajuns... la ce-a ajuns. Sunt câteva fapte certe care ple­dează în sprijinul acestor susţineri. Care nu sunt numai ale noastre, ci ale tuturor celor iniţiaţi azi, de când au isbucnit tulburările, sau cari au urmărit mai demult, «sistemul po­litic» al d-lui Vaida. D. Vaida să plece de la Interne? Unele cercuri politice şi ziarele pe care le inspiră, să le numim cercurile liberale,­­ au cerut şi continuă să ceară plecarea d-lui Vaida de la Interne. Nu e o sanc­ţiune, şi, mai ales, nu e o soluţie. D. Vaida, azi, la Interne, după ce-a condus aşa cum a condus, trebue să rămână, să facă ordine, să resta­bilească ordinea, după ce a lăsat să se turbure şi-a tolerat ca orga­nele administrative să-şi facă de cap. In situaţia de azi, d. Vaida e ob­ligat să rămână la Interne. Si să facă... ce n’a făcut până acum. Si să fiu mai facă mai ales, să nu mai facă, ce-a făcut până acum. D. VAIDA VOEVOD IDEIA DE ATENTAT şi conştiinţa românească Un atentat odios a fost încercat I­mite în ea, ca al ei, necesar el, un împotriva subsecretarului de stat de la interne, d. C. Angelescu. Fa­natismul, fie naţional, fie politic, a înarmat braţul unui rătăcit cu un revolver, şi-a descărcat, astfel, cinci gloanţe în trupul unui înalt demni­tar al ţărei. Nu vom cerceta aici felul cum s'a petrecut drama. Vom releva însă mobilul invocat de atentator în jus­tificarea acţiunei lui. Şi acest mo­bil este, oh, fireşte!, patriotismul. Atentatorul a găsit cu cale că îi re­vine lui sarcina de a răzbuna ne­dreptăţi, apreciate de el ca atare, ale consingenilor săi. Postura acea­­sta însă are singurul cusur de a nu i-o putea înţelege nimeni. Intr’adevăr, actul său a găsit o u­­nanimă dezaprobare. Atât prietenii politici şi personali ai d-lui C. An­gelescu, cât şi adversarii d-sale, presa de toate nuanţele, oamenii in­dependenţi sau indiferenţi faţă de politică, intelectuali de tot felul ca şi simpli muncitori de rând, nu au, ca de altfel în toate cazurile simi­lare, de­cât cuvinte de dezaprobare pentru acest act. Lucrul acesta nu este însă un fapt peste care se poate trece. Toată a­­ceastă lume, în definitiv, reprezin­tă, în totalitatea ei, obştia româ­nească. Dezaprobarea unanimă de care amintim, însemnează, astfel dezaprobarea însăşi a obştiei româ­neşti. Sentimentul patriotismului însă trăeşte, în colectivitate, iraţio­nal şi mistic, este drept, dar cu toa­te organele şi mijloacele lui de a se manifesta, simultan şi laolaltă. Reprobarea unanimă a manifes­taţiilor de acest soi, deci, dovedeşte atare gest, şi că, dimpotrivă, nn sim­ţul colectiv de conservare, care, de fapt, nu este de­cât starea latentă a patriotismului, îl găseşte cel puţin dăunător. Evident dlar că nu se poate invo­ca sentimentul de patriotism româ­nesc în asemenea acţiuni. Dimpo­trivă, ele, până la urmă, pot califi­ca acţiuni anti-româneşti, conştien­te sau nu- Istoria noastră, de altfel, na cunoaşte atentatul, şi nici com­plotul. Aşa se explică antipatia de care s’au bucurat totdeauna, în spi­ritul românesc, aceste două noţiuni. Or, e cu neputinţă de exercitat, în mijlocul unei colectivităţi, şi în fo­losul ei, fie el şi numai închipuit, o acţiune ale cărei mijloace de executare, repugnă fundamental a­­celei colectivităţi. Aceasta ar echi­vala cu voinţa, de pildă, de a da u­­nui crin, pentru a se întreţine, ră­dăcini de mătrăgună sau de pir. Bineînţeles că nu facem aceste consideraţii nici pentru şi nici im­potriva cazului concret petrecut la ministerul de Interne. Aici singură justiţia are să-şi spună cuvântul ei decisiv. In ţară însă există, mai întâi, o serie de motive de reală nemulţumire şi, apoi, o propagandă fanatică şi fanatizan­­tă, din dreapta ca şi din stânga. Ea se exercită, de obicei, asupra min­ţilor tinere şi asupra sufletelor a­­prinse, şi ceea ce este şi mai primej­dios, această propagandă îmbracă veştmântul unor vagi ideologii; aşa de pildă când vine din stânga, apa­re aureolată de idei aşa-zise gene­roase, şi duce la atentatul lui Gol­denberg împotriva d-lui Vaida-Voe că obştia românească nu poate ad- vod, iar când vine din dreapta în­făţişează străluciri îndoelnice de patriotism şi se rezolvă în atentatul studentului Beza împotriva d-lui C­­Angerescu. Şi unul şi altul din aceste două atentate nu fac decât să definească medalia aceleiaşi mentalităţi străi­ne de sufletul românesc al acestei ţări. Ele rămân cazuri izolate. Nici­odată însă conştiinţa obştească a a­­cestui popor nu le va putea absolvi şi cu atât mai mult nu le va putea revendica vreodată ca făcute pen­tru şi în numele ei. Aceste neferi­cite victime ale fanatismului se i­­zolează astfel tocmai în cadrul i­­deii pentru care au crezut că au chemarea de a lupta, de obştia în­conjurătoare. Evident că nu susţinem că toate lucrurile în ţara românească merg cum se poate mai bine. Sunt, de­sigur, multe motive de nemulţumi­re. Ele însă urmează să-şi afle lea­cul pe cu totul alte căi de­cât ace­lea ale acţiunilor de disperat fana­tism, şi de criminale instigaţii. Ca­lea aceasta nu duce de­cât la sacri­ficii inutile, şi la crearea unei pri­mejdioase stări de spirit. Este însă singurul lucru de care nu avem ne­voe nici pentru aşezarea unei cât mai temeinice Românii pe stâlpii de veacuri ai patriotismului, şi ni­ci pentru dorinţa circumscrisă la i­­deia de clasă a unei muncitorimi pe cât omeneşte cu putinţă mai în­stărită. Pentru realizarea acestor două deziderate, dintre care cel de al doilea nu este de­cât succedantul celui dintâi, lucrează, dacă va fi lăsat în pace, însăşi instinctul de conservare al poporului românesc,­­ agriculture!, 4) ştiinţei şi artei, 5) ------------------—m I f ♦ Hin moşit ii ddla mânăslirea Vatopedii) de­­ TIT SIMEDREA Arhiereu-vicar In după amiaza zilei de 1 Iulie,înainte ca razele lui să se fi pulve­­vaporul care ne aducea de la Con-Irizat în aburi coloraţi în cele mai stantinopol la Constanţa îşi fac­ variate tonuri. I Şi, lipsiţi de măreţul spectacol al drum fără pulbere printre talazu­rile Mării Negre; şi când soarele mai are de străbătut o cale de două­­trei suliţe până să se cufunde în apele întunecate ale mării, toată în­cărcătura vie a vaporului iese pe punte să privească un apus de soa­re cum rar ai prilej să vezi. Insă n’avem parte să ne desfătăm de lumina­­viorie a înserării, fiindcă o negură deasă, ridicându-se la ori­zont, din mare, înghite soarele în­ con­ tinută Vineri 18 Iulie naturei, dezamăgiţi, călătorii, cu braţele rezimate cruce pe bara de lemn a parapetului punţei, schimbă vorbe între ei despre te miri ce le trece prin minte. Astfel, vecinul meu din stânga prinde prilej să r­eia o conversaţiune începută cu câteva ceasuri înainte. Ştie că venim dela Sfântul Munte al Atosului, unde Vlădici din întreaga Biserică orto­doxă răsăriteană s’au adunat să în­ceapă pregătirile unui viitor Sinod ecumenic ortodox şi treaba aceasta pare că îl interesează mult. Dar, cu ce gând nu ştiu, vecinul din dreapta fac cuvântul vecinului din stânga cu o întrebare care parcă ar fi fost pusă într’adins anume ca să pro­voace din partea celui interpelat un fel de declaraţii de conştiinţă. — Adică, ce vă interesează pe d­v., om de finanţe şi de probleme eco­nomice, chestiunile acestea ? întrea­bă vecinul din dreapta. —Fireşte că mă interesează, fiind­că lumea trăeşte nu numai cu fi­nanţe şi cu economie politică, ci şi cu cele ale duhului — e răspunsul vecinului din stânga, îmi pare că aud în aceste vorbe încrucişate răspunsul Mântuitoru­lui la întrebarea ispititorului pe muntele Carantaniei: «Nu numai cu pâine va trăi omul, ci şi cu tot cu­vântul care ese din gura lui Dum­nezeu». Unul dintre cei doi ce se întreabă e marele economist şi expert finan­ciar, profesorul Ch. Rist, ce vine din Turcia unde a fost chemat să fie consultat în privinţa organizării fi­nanţelor republicei gaziului Mustafa mică întâmplare, fiindcă mi se pa­re, că răspunsul profesorului Ch- Rist desleagă toată nedumerirea cu privire la rostul acestei conferinţe, ce a fost convocată de Patriarhul ecumenic în Mănăstirea Vatopedu­lui de la Sf. Munte Atos, în ziua de 8 iunie. A anticipa asupra viitorului Si­nod ecumenic nu-mi este în cădere­ Singurul lucru ce pot afirma acum este, că în toată ortodoxia e un ma­re curent şi o mare năzuinţă pentru înfăptuirea lui; şi Conferinţa de la Vatopedi, unde împreună cu P­­S­­Episcop Lucian de la Roman am re­prezentat Patriarhia noastră, consti­tue primul început de realizare. La această Conferinţă au fost in­vitate toate Patriarhiile şi toate Bi­sericile autocefale ortodoxe, şi toate au răspuns invitaţiei, trimiţând de­legaţi, afară de Biserica ortodoxă din Rusia. Această Sfântă şi Mar­tiră Biserică nu a putut trimite de­legaţi, din cauze lesne de înţeles, iar lipsa ei a fost subliniată de în­treaga adunare cu o adâncă şi pioa­să mâhnire. In momentul când ches­tiunea Bisericii ortodoxe ruse a fă­cut obiectul preocupărilor conferin­ţei, s-a manifestat unul din caracte­risticile acestei conferinţe, anume: adevăratul duh ecumenic al orto­doxiei. Sincerul regret al lipsei din­tre noi a delegaţilor Bisericii ruse, a fost exprimat la Vatopedi în ac­(Citiţi continuarea în pagina ll-a) Kemal, iar celalt e marele scriitor român, preotul Gala Galaction, a­­mândoi întâlniţi din întâmplare pe bordul vaporului care ne aduce în ţară. Am început cuvântul meu despre Conferinţa pregătitoare interorto-E adevărat că în cursul vremilor Patriarhiile răsăritene au avut dese prilejuri să-şi trimită delegaţi la di­ferite consfătuiri şi chiar Sinoade. La unele din ele a participat însăşi Biserica rusă, precum la Sinodul din Iaşi ţinut în anul 1642, în vre­doxă de la Muntele Atos cu această j mea Voevodului Vasile Lupu. Insă,­­ să se ia aminte, problema unui nou Sinod ecumenic, la care să participe şi episcopii ortodoxi din lumea în­treagă, abia acum se pune la cale. Iar comisiunea alcătuită din repre­zentanţii tuturor Patriarhatelor şi Bisericilor autocefale ortodoxe ră­săritene, convocată de Patriarhul ecumenic al Constantinopolului în Mănăstirea Vatopedului din Sfântul Munte Athos, unde a lucrat de la Du­mineca Sf. Duh, 8 Iunie şi până Luni seara 23 Iunie anul acesta, constitue prima etapă pregătitoare a marelui Sinod ecumenic al între­­gei ortodoxii. Ori cine cunoaşte cât de puţină istorie, ştie că, dela anul 787, până azi, Biserica nu s’a mai strâns în­­tr’un mare sobor. Sfâşiată în două de marea schismă, împuţinată şi pe une locuri chiar nimicită de năvala şi cuceririle arabe şi turceşti, Bise­rica, în deosebi cea răsăriteană, n’a mai avut nici tihna şi nici putinţa să se mai adune într’un mare sobor ecumenic * »fr •IUI 24 IULIE, IDSU Noua ordine constituţională Reforma Senatului de A. BOLDUR Senatul trebue să fie supus unei reforme radicale. Caracterul lui ac­tual, nu corespunde deloc destina­ţiei acestei înalte institute de stat. In general vorbind, o a doua a­­dunare poartă aproape pretutindeni semne clare ale originei sale istori­ce. In acest sens, cel mai tipic e­­xemplu este camera lorzilor engle­ză. Insă ea a pierdut toată însem­nătatea ei din trecut: aristocratis­mul clasic nu-şi poate păstra pozi­ţiile sub presiunea democratismu­lui triumfător. Desplaces compară camera lorzilor cu nişte cavaleri medievali îmbrăcaţi în armură com­plectă, cari s’au întâlnit pe câmpul luptei faţă în faţă cu armata con­temporană, înarmată după ultimul cuvânt al tehnicei. Tot atât de slabă este a doua A­­dunare democratică, care dublează mai mult sau mai puţin adunările deputaţilor, ca de exemplu senatul francez. Duprié îl numeşte «gardia­nul propriei abdicări», deoarece pen­tru a-şi păstra existenţa, nu şi e­xercită drepturile lui legale. Această stare anormală a parla­mentului a dat naştere ideei orga­­nizărei Senatelor pe baze cu totul noui, adică pe respectul existenţei provinciilor istorice ale Statului sau intereselor profesionale. Senatul nostru este plin de diferi­te defecte, printre care putem sub­linia următoarele: 1)dublarea ale­gerilor generale, însă schimbându- se în indirecte, 2) reprezentarea ins­tituţiilor administrative (Camera de comerţ, de industrie, de muncă şi de agricultură), cari sunt de fapt organe bi­rocratice, 3) hypertro­­fia elementului clerical, 4) partici­parea în compunerea senatului a persoanelor cu adjectivul «fost» sau, după expresia lui Palma adresată vechiului senat italian, «invalizilor constituţionali» ş. a. m.d. Problema care şi-a pus-o legiuito­rul introducând în somaj pe «foştii» de a asigura parlamentului «expe­rienţa de stat», nu se realizează de loc: calitatea de senator de drept se consideră ca o recompensă pentru merite sau o pensiune onorifică. Compunerea senatului influenţea­ză şi asupra rolului lui. In starea lui actuală, senatul este incapabil să pună vre­o stavilă camerei de­putaţilor, nu corectează nimic şi cu atât mai mult nu crează. Senatul este, după mine pur şi simplu o in­stituţie cu totul inutilă. Intr’un articol de ziar este impo­sibil de a expune organizaţiunea dorită a senatului, mai mult sau mai puţin amănunţit. Mă voiu mărgini numai la trăsă­turi generale. La basa nouei organizaţii a sena­tului trebuie să fie puse trei prin­cipii, toate egale de importante în condiţiunile de ridicare şi cimentare ale statului român. Primul principiu este legalitatea numerică a reprezentanţei fiecăreia din părţile istorice ale ţării. In aceas­tă privinţă s’ar putea admite divi­zarea ţării în şapte provincii după legea administraţiunei locale. A­­ceastă recunoaştere a egalităţii ar contribui la împăcarea spiritelor în provinciile alipite. Al doilea principiu­­ este repre­zentanţa grupărilor profesionale şi etnice: 1) o industrie mari, mijlocii şi mărunte, cu asigurarea pentru primele două alegerea senatorilor atât din partea capitalului, cât şi din partea muncii, 2) comerţului, 3)­­ cultelor şi 6) minorităţilor naţio- N. Davidescu m­are. Reprezentanţa trebuie să fie rea­lă, adică efectuată prin alegeri. Repartizarea numerică a repre­zentanţilor printre aceste categorii stă în totală depedenţă de fiziono­mia profesională şi etnică a ţării. Vom reda cele spuse în limba con­cretă. Dacă vom lua, de exemplu, câte 10 senatori pentru fiecare provincie,­­ în provincia industrială, industria ar putea să aibă cinci locuri, iar alte grupări câte un senator. In provin­ciile cu altă fizionomie economică, repartizarea locurilor ar trebui să se facă conform nevoilor locale ș­­a. m. d. In fine, al treilea principiu este asigurarea înrâurirei asupra sena­tului din partea Regelui. Această necesitate e dictată de două motive: In timpul responsabil de recons­trucţia statului (noi trăim această perioadă), puterea statului trebuie să fie mai mult sau mai puţin con­centrată şi nu împrăştiată. Este na­tural ca concentrarea puterei să fie (Citiţi continuarea în pagina ll-a). —— sila - data••• Sunt douăzeci de ani de atunci. Revizorul şcolar de Prahova de pe acele vremuri, luase, se vede, exem­plu de la alţi colegi şi, din senin, se făcu autor de cărţi didactice. Pen­tru a-şi asigura «plasamentul», îşi asocia pe coperta cărţilor şi iscăli­tura unui inspector general, profe­sor cu oarecare nume printre das­căli şi om cu trecere în partid. Ministerul le-a aprobat manua­lul, încât afacerea părea asigura­tă. Plasarea cărţilor era un lucru de nimic. La rugămintea revizoru­lui de a­ i se recomanda cărţile, toţi dascălii s-au conformat, chie nu, vai şi amar. La Câmpina erau doi soţi insti­tutori. Soţii Scripcă. Oameni cins­tiţi, muncitori şi devotaţi şcoalei, cum puţini se găsesc în învăţământ. Acuma, şi mai puţini, Anastase Scripcă era şi director. Primind rugămintea revizorului, soţii Scripcă, dascăli neîntrecuţi şi-au procurat cărţile le-au examinat filă cu filă dar, grija de elevi, pre­cum şi conştiinţa datoriei, i-au îm­piedecat să le recomande. Au urmat anchete şi rapoarte grave, cari toate conchideau la da­rea afară din direcţie a lui Scripcă. Ministerul de bună credinţă, a a­­doptat soluţia revizoratului. Am văzut însă în urmă o scrisoa­re frumoasă şi plină de demnitate, pe care Scripcă o trimesese directo­rului său din minister, I. Paul, din care se desprindea sufletul jignit al lui Anastase Scripcă. I. Paul, suflet ales de filosof şi adânc cunoscător al oamenilor, a înţeles numai­decât situaţia. S’a ur­cat în tren şi a venit la Câmpina. Lucrurile nu puteau fi decât aşa cum le arătase Scripcă şi cum de altfel le simţise şi şeful lor. Paul era un om scump la vorbă, drept, sever şi tranşant. Se întoarse ime­diat la Bucureşti şi peste două zile «Monitorul Oficial» anunţă : «D. P., revizor şcolar al jud. Pra­hova, se revoacă din slujbă. «D. An. Scripcă se reintegrează în postul de director». Pentru inspectorul general s’a gă­sit o formulă mai discretă şi a fost trimes la plimbare. Vor mai fi şi azi asemenea oa­meni ca Paul ? Gr. Bălănescu — « I­­-0C03

Next