Cuventul, iulie 1930 (Anul 6, nr. 1864-1894)
1930-07-24 / nr. 1887
ANUL AL VI-Iea. No. 1887. REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA Bucureşti, Str. Const. Miile (Sărindar), 14 Etajul III. Ti r i?To n I REDACŢIA TELEFON : 378/9 ADMINISTRAŢIA Fondator TITUS ENACOVICI Director NAE IONESCU ANUNCIURILE ŞI PUBLICAŢIILE ADMINISTRAŢIA „CUVÂNTULUI“ şi prin toate agenţiile de publicitate SE PRIMESC LA Iuliu Maniu - om politic EPILOT•=D= ------ Noi şi Ardelenii Nefasta acţiune de dezagregare exercitată de d. Maniu asupra vieţii noastre publice, în scopul de a-şi asigura o stăpânire personală cât mai largă şi mai nediscutată, poate fi urmărită şi studiată pe un caz tipic: felul în care şeful partidului naţional-ţărănesc a organizat legăturile dintre noi şi ardeleni. Cazul merită şi altfel a fi cercetat mai de aproape, el referindu-se la una din problemele esenţiale ale noului stat românesc. Intre noi şi ardeleni sunt, desigur, simţitoare deosebiri structurale. Nu din punctul de vedere al valorii noastre respective. Căci sunt unele aşezări mai bune la ei, după cum sunt altele mai bune la noi. Dar am trăit istoriceşte — şi într’un fel şi spiritualiceşte — sub latitudini deosebite, şi bucuriile sau vicisitudinile noastre au fost, respectiv, altele. Dar deosebirile acestea dintre ei şi noi nu sunt atât de categorice, şi mai ales nu sunt atât de esenţiale, încât iubirea să nu poată arunca peste ele punţi de legătură. Şi iarăş nu se poate spune că acestelegături nu au fost dorite şi de o parte şi de alta a munţilor. A fost însă întotdeauna cineva care s’a pus deacurmezişul acestor dorinţe şi a sabotat orice încercare de apropiere. Voiu înfăţişa aci experienţa mea personală; alţii o vor face, dacă o vor crede de cuviinţă şi de nevoe, pentru ei. Contactul meu cu conducătorii vieţii publice ardelene, m’a dus încă dela începutul acestor relaţiuni la convingerea că o înfrăţire a vechilor generaţii nu este cu putinţă; îi cunoşteam şi pe ai lor — şi pe ai noştri; şi îmi dădeam seama că oamenii nu mai au destulă elasticitate spirituală şi sufletească, pentru a se putea adapta nouilor împrejurări. Nu mi-a fost greu să constat însă că deoparte şi de alta se ridicau două generaţii nouă, pline de hotărîre, de spiritualitate şi de avânt între cari o înţelegere şi o legătură erau nu numai cu putinţă, dar chiar cald dorite. Aci se putea lucra deci. Prilejul s’a şi ivit curând de tot. Pe un caz special, e adevărat, dar s’a ivit. Urmând îndemnuri spontane — şi neconcertate, dacă-mi aduc bine aminte — tineretul naţional-ţărănist de o parte, «chemăriştii» de alta, m’au solicitat să-i ajut într’o operă de organizare a nouei generaţii. Preocupările mele lăuntrice cari, o mărturisesc, primează, sunt de altă natură decât politica. Am stat deci, în faţa acestei propuneri, mult la gânduri, cu dorinţa intimă de a mă ţine departe de asemenea întreprinderi. Chemarea însă s’a repetat, şi încă, cu atâta sinceritate şi deschidere de suflet, încât am crezut că nu mai pot refuza. Am fost, deci, să văd pe «mai marii» lor. Era o acţiune nouă, şi nu aş fi vrut să fiu acuzat că... corup tineretul, ducându-l sub alte steaguri decât cele naţional-ţărăniste. Am văzut întâiu pe d. Mihalache. Mi-a strâns mâna. Am văzut apoi pe d. Vaida. Două ceasuri şi jumătate de vorbă, în care timp, printre tot felul de poveşti de la Curtea din Viena, am fost supus unui interogator în regulă. Pasă-mi-te eu mă purtam cu gânduri ascunse; şi d. Vaida, musai, trebuia să le afle! A sfârşit zicând: da; şi... trimiţându-mă la d. Maniu. Care m’a primit surâzător şi dulce şi.... m’a trimis la d. Vaida. Am înţeles. Şi n’am mai insistat. Curând după aceea s’a ridicat însă în Ardeal puternica mişcare a voinicilor. Am spus-o atunci şi o repet acuma: este cel mai semnificativ şi mai însemnat fenomen politic de la răsboiu încoace. Mişcarea trebuia însă definită, precizată, organizată, — spre maximum de efect. Am hotărît deci să fac o serie de conferinţe în ţară şi în special în Ardeal, pentru lămurirea faptului. Şi am anunţat-o. Ideea a fost bine primită. Probabil însă că «prea bine». Căci d. Vaida a început iarăş să-mi spună cum era la curtea din Viena, — şi iarăş m’a trimis la d. Maniu. La care, evident, nu m'am mai dus. Ştiu însă că, după asta, unii chemărişti cari activau printre voinici au fost chemaţi la Bucureşti, ca să li se pună brutal alternativa: cu noi, sau cu... Nae Ionescu. Bi- 1) Conferinţă dicul, nu? la Radio. Sinaia. Ridicul şi nu prea. D. Maniu ştia, în definitiv, că personal eu nu hrănesc nici un fel de ambiţie politică; era sigur că în viaţa mea nu voiu fi nici deputat, nici ministru, nici — doamne fereşte! — şef de partid. Deci nu de... concurenta mea politică avea a se teme d. Maniu. Era însă ceva: faptul că eu eram unul dintre cei câţiva tineri «regăţeni» cari cred în necesitatea şi au luptat pentru unificarea spirituală şi politică a ţării. Iar prin aceasta eu ameninţam interesele d-lui Maniu şi ale generaţiei sale.Căci Ardealul este o unitate închisă, a cărui reprezentantă e constituită în monopol şi dată în exploatare d-lui Maniu şi alor săi. Orice spărtură în zidurile acestei cetăţi, orice poartă deschisă înspre zările românismului integral, este un act de duşmănie personală în potriva d-lui Maniu, înţelegere directă dela om la om, dela suflet la suflet, dela generaţie la generaţie? Nu se poate! Totul prin d. Maniu, care lasă să treacă doar atât cât crede şi vrea el, — adică atât cât nu ameninţă câtuş de cât calitatea d-sale de singur reprezentant autorizat, rege neîncoronat al Ardealului. Nu cunosc o generaţie cu un mai sigur instinct politic şi cu o mai impresionantă putere de acţiune, decât tânăra generaţie ardeleană. Nu o spun acum pentru prima oară. Dar în acelaş timp nu cunosc o generaţie mai comprimată politiceşte de înaintaşii ei, ca aceasta. De ce? D. Maniu trebue să-şi asigure stăpânirea necondiţionată, — şi orice personalitate care se ridică, poate ameninţa solidaritatea de sclavie politică pe care o exploatează d. Maniu. Să se ridice, dar trecând prin ciurul «şefului» şi purtând fierul stăpâniei lui! Dar toate astea , pentru ce? Este d. Maniu purtătorul unui nou ethos? Reprezintă d-sa posibilităţi de înoire a vieţii publice şi a spiritualităţii româneşti? Aduce o competenţă deosebită în rezolvarea problemelor de Stat? Simte în el însuş o chemare messianică? Nu. Regimul d-sale şi generaţia d-sale ardeleană s’au dovedit cel puţin tot aşa de venali, prevaricatori, incapabili, gata la orice tranzacţie, lipsiţi de avânt, de spirit de jertfă, de inteligenţă, de talent şi de spiritualitate, ca şi regăţenii noştri cari au deţinut până acum marile situaţii politice. Atunci? E clar: d. Maniu sabotează orice încercare de unificare politică şi sufletească între noi şi ardeleni, pentru că numai duşmănia între noi şi ei — pe care în Ardeal d-sa o întreţine savant — îi poate asigura situaţia (şi beneficiile de singur reprezentant autorizat al Ardealului. Aci ca și în altă parte, pasul hotărîtor nu se poate face decât trecând peste cariera politică a d-lui Maniu. Nae Ionescu Citiţi în pagina M-a: Amănunte asupra atentatului de la Ministerul de Interne ANCHETE POLITICE Guvernul şi anarhia din ţară Se face „politica“ pe seama ordinei publice? Că e anarhie în ţară ? Cine ar putea-o contesta ? La urma-urmei, oricine, — afară de guvern şi, în special, afară de d. Vaida. La Borşa, apoi în Basarabia — de tica de creare, de întreţinere, de exploatare, a unor curente de opinie publică dăunătoare ordinei publice. Ceva în genul «sindicatelor naţionalţărăniste» de la Lupeni. Adică acţiuluni de zile .— mocneşte. De ce a ne directă, pur politică, care însă în isbucnit tocmai acum ? Poate pentru că odată trebuia să isbucnească, poate însă că acest odată nu e, în timp, o întâmplare firească, ci o dată, un termen, mai puţin datorit întâmplării. In fine, un fapt e cert: că anarhia domneşte. Nu avem pretenţia să adâncim, aci, cauzele situaţiei: sunt prea multe, greu de stabilit, şi de prea multe feluri. Nici să stabilim vinovăţia sau vinovăţiile anarhiei. Dar afirmăm de la început un lucru: că se face politică pe seama ordinei publice. Nu o politică al cărei scop urmărit e anarhizarea; nu putem crede aşa ceva; dar, totuşi, o politică ale cărei consecinţe sunt dezordinea, desmăţul, anarhia morală. Şi nu vorbim de întreaga activitate de guvernământ ce se desfăşoară, nici de unele grave erori ale guvernului, cu repercusiune posibilă asupra ordinei publice. Ci direct de poliburări. D. Vaida n’a urmărit nici cu loc să ducă la rezultatul urmărit: crearea unei noui popularităţi, sau măcar menţinerea restului de popularitate a d-lui Maniu, duce la tur. Politică pe seama ordinei publice? acţiunea d-lui Rozvan, desigur, să ajungă la sângeroasele tulburări de la Lupeni, ci la sindicate pe care să le mânuiască ad majorem gloriam... d-lui Maniu. Şi totuşi a ajuns... la ce-a ajuns. Sunt câteva fapte certe care pledează în sprijinul acestor susţineri. Care nu sunt numai ale noastre, ci ale tuturor celor iniţiaţi azi, de când au isbucnit tulburările, sau cari au urmărit mai demult, «sistemul politic» al d-lui Vaida. D. Vaida să plece de la Interne? Unele cercuri politice şi ziarele pe care le inspiră, să le numim cercurile liberale, au cerut şi continuă să ceară plecarea d-lui Vaida de la Interne. Nu e o sancţiune, şi, mai ales, nu e o soluţie. D. Vaida, azi, la Interne, după ce-a condus aşa cum a condus, trebue să rămână, să facă ordine, să restabilească ordinea, după ce a lăsat să se turbure şi-a tolerat ca organele administrative să-şi facă de cap. In situaţia de azi, d. Vaida e obligat să rămână la Interne. Si să facă... ce n’a făcut până acum. Si să fiu mai facă mai ales, să nu mai facă, ce-a făcut până acum. D. VAIDA VOEVOD IDEIA DE ATENTAT şi conştiinţa românească Un atentat odios a fost încercat Imite în ea, ca al ei, necesar el, un împotriva subsecretarului de stat de la interne, d. C. Angelescu. Fanatismul, fie naţional, fie politic, a înarmat braţul unui rătăcit cu un revolver, şi-a descărcat, astfel, cinci gloanţe în trupul unui înalt demnitar al ţărei. Nu vom cerceta aici felul cum s'a petrecut drama. Vom releva însă mobilul invocat de atentator în justificarea acţiunei lui. Şi acest mobil este, oh, fireşte!, patriotismul. Atentatorul a găsit cu cale că îi revine lui sarcina de a răzbuna nedreptăţi, apreciate de el ca atare, ale consingenilor săi. Postura aceasta însă are singurul cusur de a nu i-o putea înţelege nimeni. Intr’adevăr, actul său a găsit o unanimă dezaprobare. Atât prietenii politici şi personali ai d-lui C. Angelescu, cât şi adversarii d-sale, presa de toate nuanţele, oamenii independenţi sau indiferenţi faţă de politică, intelectuali de tot felul ca şi simpli muncitori de rând, nu au, ca de altfel în toate cazurile similare, decât cuvinte de dezaprobare pentru acest act. Lucrul acesta nu este însă un fapt peste care se poate trece. Toată această lume, în definitiv, reprezintă, în totalitatea ei, obştia românească. Dezaprobarea unanimă de care amintim, însemnează, astfel dezaprobarea însăşi a obştiei româneşti. Sentimentul patriotismului însă trăeşte, în colectivitate, iraţional şi mistic, este drept, dar cu toate organele şi mijloacele lui de a se manifesta, simultan şi laolaltă. Reprobarea unanimă a manifestaţiilor de acest soi, deci, dovedeşte atare gest, şi că, dimpotrivă, nn simţul colectiv de conservare, care, de fapt, nu este decât starea latentă a patriotismului, îl găseşte cel puţin dăunător. Evident dlar că nu se poate invoca sentimentul de patriotism românesc în asemenea acţiuni. Dimpotrivă, ele, până la urmă, pot califica acţiuni anti-româneşti, conştiente sau nu- Istoria noastră, de altfel, na cunoaşte atentatul, şi nici complotul. Aşa se explică antipatia de care s’au bucurat totdeauna, în spiritul românesc, aceste două noţiuni. Or, e cu neputinţă de exercitat, în mijlocul unei colectivităţi, şi în folosul ei, fie el şi numai închipuit, o acţiune ale cărei mijloace de executare, repugnă fundamental acelei colectivităţi. Aceasta ar echivala cu voinţa, de pildă, de a da unui crin, pentru a se întreţine, rădăcini de mătrăgună sau de pir. Bineînţeles că nu facem aceste consideraţii nici pentru şi nici impotriva cazului concret petrecut la ministerul de Interne. Aici singură justiţia are să-şi spună cuvântul ei decisiv. In ţară însă există, mai întâi, o serie de motive de reală nemulţumire şi, apoi, o propagandă fanatică şi fanatizantă, din dreapta ca şi din stânga. Ea se exercită, de obicei, asupra minţilor tinere şi asupra sufletelor aprinse, şi ceea ce este şi mai primejdios, această propagandă îmbracă veştmântul unor vagi ideologii; aşa de pildă când vine din stânga, apare aureolată de idei aşa-zise generoase, şi duce la atentatul lui Goldenberg împotriva d-lui Vaida-Voe că obştia românească nu poate ad- vod, iar când vine din dreapta înfăţişează străluciri îndoelnice de patriotism şi se rezolvă în atentatul studentului Beza împotriva d-lui CAngerescu. Şi unul şi altul din aceste două atentate nu fac decât să definească medalia aceleiaşi mentalităţi străine de sufletul românesc al acestei ţări. Ele rămân cazuri izolate. Niciodată însă conştiinţa obştească a acestui popor nu le va putea absolvi şi cu atât mai mult nu le va putea revendica vreodată ca făcute pentru şi în numele ei. Aceste nefericite victime ale fanatismului se izolează astfel tocmai în cadrul ideii pentru care au crezut că au chemarea de a lupta, de obştia înconjurătoare. Evident că nu susţinem că toate lucrurile în ţara românească merg cum se poate mai bine. Sunt, desigur, multe motive de nemulţumire. Ele însă urmează să-şi afle leacul pe cu totul alte căi decât acelea ale acţiunilor de disperat fanatism, şi de criminale instigaţii. Calea aceasta nu duce decât la sacrificii inutile, şi la crearea unei primejdioase stări de spirit. Este însă singurul lucru de care nu avem nevoe nici pentru aşezarea unei cât mai temeinice Românii pe stâlpii de veacuri ai patriotismului, şi nici pentru dorinţa circumscrisă la ideia de clasă a unei muncitorimi pe cât omeneşte cu putinţă mai înstărită. Pentru realizarea acestor două deziderate, dintre care cel de al doilea nu este decât succedantul celui dintâi, lucrează, dacă va fi lăsat în pace, însăşi instinctul de conservare al poporului românesc, agriculture!, 4) ştiinţei şi artei, 5) ------------------—m I f ♦ Hin moşit ii ddla mânăslirea Vatopedii) de TIT SIMEDREA Arhiereu-vicar In după amiaza zilei de 1 Iulie,înainte ca razele lui să se fi pulvevaporul care ne aducea de la Con-Irizat în aburi coloraţi în cele mai stantinopol la Constanţa îşi fac variate tonuri. I Şi, lipsiţi de măreţul spectacol al drum fără pulbere printre talazurile Mării Negre; şi când soarele mai are de străbătut o cale de douătrei suliţe până să se cufunde în apele întunecate ale mării, toată încărcătura vie a vaporului iese pe punte să privească un apus de soare cum rar ai prilej să vezi. Insă n’avem parte să ne desfătăm de luminaviorie a înserării, fiindcă o negură deasă, ridicându-se la orizont, din mare, înghite soarele în con tinută Vineri 18 Iulie naturei, dezamăgiţi, călătorii, cu braţele rezimate cruce pe bara de lemn a parapetului punţei, schimbă vorbe între ei despre te miri ce le trece prin minte. Astfel, vecinul meu din stânga prinde prilej să reia o conversaţiune începută cu câteva ceasuri înainte. Ştie că venim dela Sfântul Munte al Atosului, unde Vlădici din întreaga Biserică ortodoxă răsăriteană s’au adunat să înceapă pregătirile unui viitor Sinod ecumenic ortodox şi treaba aceasta pare că îl interesează mult. Dar, cu ce gând nu ştiu, vecinul din dreapta fac cuvântul vecinului din stânga cu o întrebare care parcă ar fi fost pusă într’adins anume ca să provoace din partea celui interpelat un fel de declaraţii de conştiinţă. — Adică, ce vă interesează pe dv., om de finanţe şi de probleme economice, chestiunile acestea ? întreabă vecinul din dreapta. —Fireşte că mă interesează, fiindcă lumea trăeşte nu numai cu finanţe şi cu economie politică, ci şi cu cele ale duhului — e răspunsul vecinului din stânga, îmi pare că aud în aceste vorbe încrucişate răspunsul Mântuitorului la întrebarea ispititorului pe muntele Carantaniei: «Nu numai cu pâine va trăi omul, ci şi cu tot cuvântul care ese din gura lui Dumnezeu». Unul dintre cei doi ce se întreabă e marele economist şi expert financiar, profesorul Ch. Rist, ce vine din Turcia unde a fost chemat să fie consultat în privinţa organizării finanţelor republicei gaziului Mustafa mică întâmplare, fiindcă mi se pare, că răspunsul profesorului Ch- Rist desleagă toată nedumerirea cu privire la rostul acestei conferinţe, ce a fost convocată de Patriarhul ecumenic în Mănăstirea Vatopedului de la Sf. Munte Atos, în ziua de 8 iunie. A anticipa asupra viitorului Sinod ecumenic nu-mi este în cădere Singurul lucru ce pot afirma acum este, că în toată ortodoxia e un mare curent şi o mare năzuinţă pentru înfăptuirea lui; şi Conferinţa de la Vatopedi, unde împreună cu PSEpiscop Lucian de la Roman am reprezentat Patriarhia noastră, constitue primul început de realizare. La această Conferinţă au fost invitate toate Patriarhiile şi toate Bisericile autocefale ortodoxe, şi toate au răspuns invitaţiei, trimiţând delegaţi, afară de Biserica ortodoxă din Rusia. Această Sfântă şi Martiră Biserică nu a putut trimite delegaţi, din cauze lesne de înţeles, iar lipsa ei a fost subliniată de întreaga adunare cu o adâncă şi pioasă mâhnire. In momentul când chestiunea Bisericii ortodoxe ruse a făcut obiectul preocupărilor conferinţei, s-a manifestat unul din caracteristicile acestei conferinţe, anume: adevăratul duh ecumenic al ortodoxiei. Sincerul regret al lipsei dintre noi a delegaţilor Bisericii ruse, a fost exprimat la Vatopedi în ac(Citiţi continuarea în pagina ll-a) Kemal, iar celalt e marele scriitor român, preotul Gala Galaction, amândoi întâlniţi din întâmplare pe bordul vaporului care ne aduce în ţară. Am început cuvântul meu despre Conferinţa pregătitoare interorto-E adevărat că în cursul vremilor Patriarhiile răsăritene au avut dese prilejuri să-şi trimită delegaţi la diferite consfătuiri şi chiar Sinoade. La unele din ele a participat însăşi Biserica rusă, precum la Sinodul din Iaşi ţinut în anul 1642, în vredoxă de la Muntele Atos cu această j mea Voevodului Vasile Lupu. Insă, să se ia aminte, problema unui nou Sinod ecumenic, la care să participe şi episcopii ortodoxi din lumea întreagă, abia acum se pune la cale. Iar comisiunea alcătuită din reprezentanţii tuturor Patriarhatelor şi Bisericilor autocefale ortodoxe răsăritene, convocată de Patriarhul ecumenic al Constantinopolului în Mănăstirea Vatopedului din Sfântul Munte Athos, unde a lucrat de la Dumineca Sf. Duh, 8 Iunie şi până Luni seara 23 Iunie anul acesta, constitue prima etapă pregătitoare a marelui Sinod ecumenic al întregei ortodoxii. Ori cine cunoaşte cât de puţină istorie, ştie că, dela anul 787, până azi, Biserica nu s’a mai strâns într’un mare sobor. Sfâşiată în două de marea schismă, împuţinată şi pe une locuri chiar nimicită de năvala şi cuceririle arabe şi turceşti, Biserica, în deosebi cea răsăriteană, n’a mai avut nici tihna şi nici putinţa să se mai adune într’un mare sobor ecumenic * »fr •IUI 24 IULIE, IDSU Noua ordine constituţională Reforma Senatului de A. BOLDUR Senatul trebue să fie supus unei reforme radicale. Caracterul lui actual, nu corespunde deloc destinaţiei acestei înalte institute de stat. In general vorbind, o a doua adunare poartă aproape pretutindeni semne clare ale originei sale istorice. In acest sens, cel mai tipic exemplu este camera lorzilor engleză. Insă ea a pierdut toată însemnătatea ei din trecut: aristocratismul clasic nu-şi poate păstra poziţiile sub presiunea democratismului triumfător. Desplaces compară camera lorzilor cu nişte cavaleri medievali îmbrăcaţi în armură complectă, cari s’au întâlnit pe câmpul luptei faţă în faţă cu armata contemporană, înarmată după ultimul cuvânt al tehnicei. Tot atât de slabă este a doua Adunare democratică, care dublează mai mult sau mai puţin adunările deputaţilor, ca de exemplu senatul francez. Duprié îl numeşte «gardianul propriei abdicări», deoarece pentru a-şi păstra existenţa, nu şi exercită drepturile lui legale. Această stare anormală a parlamentului a dat naştere ideei organizărei Senatelor pe baze cu totul noui, adică pe respectul existenţei provinciilor istorice ale Statului sau intereselor profesionale. Senatul nostru este plin de diferite defecte, printre care putem sublinia următoarele: 1)dublarea alegerilor generale, însă schimbându- se în indirecte, 2) reprezentarea instituţiilor administrative (Camera de comerţ, de industrie, de muncă şi de agricultură), cari sunt de fapt organe birocratice, 3) hypertrofia elementului clerical, 4) participarea în compunerea senatului a persoanelor cu adjectivul «fost» sau, după expresia lui Palma adresată vechiului senat italian, «invalizilor constituţionali» ş. a. m.d. Problema care şi-a pus-o legiuitorul introducând în somaj pe «foştii» de a asigura parlamentului «experienţa de stat», nu se realizează de loc: calitatea de senator de drept se consideră ca o recompensă pentru merite sau o pensiune onorifică. Compunerea senatului influenţează şi asupra rolului lui. In starea lui actuală, senatul este incapabil să pună vreo stavilă camerei deputaţilor, nu corectează nimic şi cu atât mai mult nu crează. Senatul este, după mine pur şi simplu o instituţie cu totul inutilă. Intr’un articol de ziar este imposibil de a expune organizaţiunea dorită a senatului, mai mult sau mai puţin amănunţit. Mă voiu mărgini numai la trăsături generale. La basa nouei organizaţii a senatului trebuie să fie puse trei principii, toate egale de importante în condiţiunile de ridicare şi cimentare ale statului român. Primul principiu este legalitatea numerică a reprezentanţei fiecăreia din părţile istorice ale ţării. In această privinţă s’ar putea admite divizarea ţării în şapte provincii după legea administraţiunei locale. Această recunoaştere a egalităţii ar contribui la împăcarea spiritelor în provinciile alipite. Al doilea principiu este reprezentanţa grupărilor profesionale şi etnice: 1) o industrie mari, mijlocii şi mărunte, cu asigurarea pentru primele două alegerea senatorilor atât din partea capitalului, cât şi din partea muncii, 2) comerţului, 3) cultelor şi 6) minorităţilor naţio- N. Davidescu mare. Reprezentanţa trebuie să fie reală, adică efectuată prin alegeri. Repartizarea numerică a reprezentanţilor printre aceste categorii stă în totală depedenţă de fizionomia profesională şi etnică a ţării. Vom reda cele spuse în limba concretă. Dacă vom lua, de exemplu, câte 10 senatori pentru fiecare provincie, în provincia industrială, industria ar putea să aibă cinci locuri, iar alte grupări câte un senator. In provinciile cu altă fizionomie economică, repartizarea locurilor ar trebui să se facă conform nevoilor locale șa. m. d. In fine, al treilea principiu este asigurarea înrâurirei asupra senatului din partea Regelui. Această necesitate e dictată de două motive: In timpul responsabil de reconstrucţia statului (noi trăim această perioadă), puterea statului trebuie să fie mai mult sau mai puţin concentrată şi nu împrăştiată. Este natural ca concentrarea puterei să fie (Citiţi continuarea în pagina ll-a). —— sila - data••• Sunt douăzeci de ani de atunci. Revizorul şcolar de Prahova de pe acele vremuri, luase, se vede, exemplu de la alţi colegi şi, din senin, se făcu autor de cărţi didactice. Pentru a-şi asigura «plasamentul», îşi asocia pe coperta cărţilor şi iscălitura unui inspector general, profesor cu oarecare nume printre dascăli şi om cu trecere în partid. Ministerul le-a aprobat manualul, încât afacerea părea asigurată. Plasarea cărţilor era un lucru de nimic. La rugămintea revizorului de a i se recomanda cărţile, toţi dascălii s-au conformat, chie nu, vai şi amar. La Câmpina erau doi soţi institutori. Soţii Scripcă. Oameni cinstiţi, muncitori şi devotaţi şcoalei, cum puţini se găsesc în învăţământ. Acuma, şi mai puţini, Anastase Scripcă era şi director. Primind rugămintea revizorului, soţii Scripcă, dascăli neîntrecuţi şi-au procurat cărţile le-au examinat filă cu filă dar, grija de elevi, precum şi conştiinţa datoriei, i-au împiedecat să le recomande. Au urmat anchete şi rapoarte grave, cari toate conchideau la darea afară din direcţie a lui Scripcă. Ministerul de bună credinţă, a adoptat soluţia revizoratului. Am văzut însă în urmă o scrisoare frumoasă şi plină de demnitate, pe care Scripcă o trimesese directorului său din minister, I. Paul, din care se desprindea sufletul jignit al lui Anastase Scripcă. I. Paul, suflet ales de filosof şi adânc cunoscător al oamenilor, a înţeles numaidecât situaţia. S’a urcat în tren şi a venit la Câmpina. Lucrurile nu puteau fi decât aşa cum le arătase Scripcă şi cum de altfel le simţise şi şeful lor. Paul era un om scump la vorbă, drept, sever şi tranşant. Se întoarse imediat la Bucureşti şi peste două zile «Monitorul Oficial» anunţă : «D. P., revizor şcolar al jud. Prahova, se revoacă din slujbă. «D. An. Scripcă se reintegrează în postul de director». Pentru inspectorul general s’a găsit o formulă mai discretă şi a fost trimes la plimbare. Vor mai fi şi azi asemenea oameni ca Paul ? Gr. Bălănescu — « I-0C03