Cuventul, noiembrie 1930 (Anul 6, nr. 1987-2016)

1930-11-26 / nr. 2012

ANUL AL VBI-lea. No» REDACŢIA Şl ADMINISTRAŢIA Bucureşti, Str. Const. Mille (Sărindar), 14 Etajul III. TELEFON *370/9 ADM^SlÎ^TRAţiA Fondator TITUS ENACOVICI Director NAE IONESCU AHUHCIURILE SI PUBLICAŢIILE ADMINISTRAŢIA „CUVÂNTULUI" şi prin toate agenţiile de publicitate SE PRIMESC LA în vremea Ungurilor, s’ar putea să nu mai fie nici măcar acceptabili astăzi, după unire. Este clar, deci, ramura ardeleană se va mai frământa încă multă vreme în criză. Aproximativ atât cât va trebui vechii generaţii ca să dispară. O clarificare înainte de acest termen ? E greu. Ea ar fi posibilă numai în următoarele condiţiuni: Tragerea unei linii nete de demarcaţie dealungul anului 1918. Selecţionarea valorilor în raport cu situaţia şi realităţile de după această dată. Promovarea politicei ţărăneşti ş a unei structuri de partid organice în locul celei juridic-contractuale care stăpâneşte astăzi. Recunoaştem că împlinirea acestor condiţiuni acum, ar duce pentru moment la o eclipsă parţială a preponderenţei ardelene în politica ţării. Suntem siguri însă că în cel mult 7-8 ani influenţa ardeleană va fi restabilită. Şi anume, de data aceasta pe baze sănătoase. Altfel, continuarea sistemului de astăzi e poate momentan favorabilă «ardelenismului»; ea îi va fi însă ungur fatală mâine; şi, poate, cu primejdioase consecinţe pentru ţară. PERSPECTIVE Criza ardeleană Un confrate anunţă că tratative Ido a dovedi oamenilor că d-nii Maar fi având loc între unii dintre Iniu şi Valiţa, cari au fost excelenţi naţionalii ardeleni şi vechiul partid liberal, în vederea unei eventuale colaborări. Afirmaţia — chiar dacă ar corespunde unui fapt precis — nu are sorţi ca, până la sfârşit, să se verifice. Nu e totuş mai puţin adevărat că ea se sprijină pe anumite realităţi. Cari, în actuala destrămare a organizaţiilor politice, merită să fie luate în considerare. Prima realitate, în această direcţie, este dezorientarea politică a naţionalilor ardeleni. D. Maniu nu s’a putut validita ca «şef». Conducerea lui a fost şerpuită, nesigură, lipsită de consistenţă. Prima guvernare naţional-ţărănistă a trebuit astfel să sufere grav. Până când d. Maniu a simţit că trebue să se retragă. Viaţa naţională a Ardelenilor dinainte de răsboiu a creat însă solidarităţi statornice. Şi d. Maniu e puternic încadrat în această viaţă. Aşa fiind, confuziunile sunt normale. Se confundă deci luptătorul naţional dinainte de 1918, cu omul de guvernământ de după 1928. Ardelenii nu vor să recunoască în nici un chip că s’ar putea ca cel flintin să fie excelent, iar cel din urmă sub mediocru. Nereuşita d-lui Maniu ca preşedinte de consiliu a fost interpretată deci peste munţi ca provenind nu din incapacitatea preşedintelui, ci dintr’o... acţiune de sabotare a «lumii vechi». De aci nemulţumirea. Este evident că Ardelenii se înşală. Şi greşesc crunt, atunci când cred că înfrângerea politică a d-lui Maniu echivalează cu o înfrângere a Ardealului. Actul unirii a schimbat fundamental tabla de şah a solidarităţii: de pe planul naţional, s’a trecut pe cel intern politic. ,Cu această schimbare de ţeluri, s’a schimbat evident şi ierarhia valorilor, şi sensul solidarităţii. Este sigur că, mai curând sau mai târziu, ardelenii îşi vor da seama această confuziune, şi vor intra în normalitate. Până atunci ei se consideră jigniţi în ardelenismul lor; socotesc că tovărăşia cu ţărăniştii nu le-a asigurat situaţia la care socoteau că au dreptul. Şi nu ar fi de mirare ca în adevăr ei să caute tovărăşii în altă parte. La aceasta se mai adaugă un fapt. Fuziunea naţionalilor cu ţărăniştii a prezintat din capul locului o dificultate: lipsa de omogeneitate ideologică. Massele ţărăneşti din vechiul regat şi din Areteal sunt aproximativ aceleaşi. Conducerea însă diferă. Şi anume: ideologia politică a conducătorilor naţionali nu are nimic, comun cu un partid de masse şi cu o structură politică ţărănească. Jurişti în cea mai mare parte a lor, şefii naţionali reprezintă ca plămădire sufletească o atitudine liberală, şi nu-şi pot găsi afinităţi reale cu tovarăşii din vechilul regat. Este un punct dureros al fuziunii, asupra căruia am atras în repetate rânduri atenţia. Nu se putea ca, mai curând sau mai târziu, faptul să rămână fără consecinţe. Astăzi, când ardelenii fac bilanţul nemulţumirilor, nu e anormal deci să se vorbească de tratative cu liberalii. Sunt, din punct de vedere strict ideologic, afinităţi elective între unii şi ceilalţi, cari pot arunca la un moment dat o punte de înţelegere. Convingerea noastră e însă că la o înţelegere nu se va ajunge totuş. Nu se va ajunge la o înţelegere cu liberalii, după cum nu s’a ajuns la o înţelegere reală cu ţărăniştii. Pricina ! Ea stă în caracterul hibrid al partidului naţional însuş In lipsa de omogeneitate a acestuia, în discrepanţa dintre ideologia conducătorilor şi realitatea masselor. Cu ţărăniştii nu s’au înţeles şi nu se înţeleg conducătorii; cu liberalii nu s'ar putea înţelege massele. înainte, deci, de a se proceda la o regrupare politică, va trebui să se isprăvească procesul de lămurire al partidului naţional însuş Problema nu e însă aşa de simplă, şi nici nu poate nădăjdui o soluţie imediată. Lucrurile se complică prin faptul că noua generaţie ardeleană — care nu a cunoscut din experienţă personală decât sfârşitul perioadei de lupte naţionale pune accentul fundamental pe realităţile politice. Ea stă deci mai aproape de masse şi mai departe de generaţia conducătorilor istorici ai românismului ardelean. Pe de altă parte însă, tineretul nu poate — sufleteşte — începe o luptă în potriva generaţiei vechi: la aceasta se opune prestigiul istoric al şefilor, relaţiunile personale existente, şi imposibilitatea pentru ei Vladimir Ionescu Nae Ienescu Cu întrunirea de la Bucureşti din sala «Trianon», guvernul şi-a inaugurat campania pentru lămurirea opiniei publice asupra măsurilor pe care intenţionează sa le ia ca să facă faţă gravelor dificultăţi ale situaţiunei. Duminică seria de întruniri a continuat la Sibiu, Chişinău ■şi Cernăuţi pentru că Duminica viitoare să urmeze desigur în alte centre provinciale. Deşi presa a pus în discuţie soluţiile şi preconizările care s’au adus de unii sau alţii dintre factorii politici, totuşi guvernul a văzut necesitatea de a lămuri direct prin reprezentanţii săi publcul asupra problemelor la ordinea zilei. Dar campania aceasta de lămurire se ■îndeplineşte într’un chip foarte ciudat. Căci, iată, la Sibiu, d. Virgil Madgearu declară printre altele că guvernul nu va veni cu o lege pentru stăvilirea camnetei, întrucât atâta vreme cât nu există capitaluri, o astfel de legiuire nu-şi are rostul. In acelaş timp, însă, la Cernăuţi, d. Miordache, ocupându-se şi domniasa de problema dobânzilor uzurate, anunţă că prin legea carneţei pe care guvernul intenţionează s’o aducă in parlament, se vor limita dobânzile. Cam în afielaş sens au vorbit şi d-nii Halippa şi Potărcă la Chişinău. Şi atunci nu mai înţelegem nimic şi nu mai ştim ce intenţiuni are într’adevăr guvernul. Căci d. Madgearu spune una, iar d. Mihalache alta. Oricât ar fi fost necesar din punct de vedere demagogic ca dl Mihalache să facă făgădueli în privința limitării dobânzilor cămătărești care strangulează economia țării, nu-l putem vedea pe actualul ministru de interne risipind promisiuni mincinoase. Seriozitatea și onestitatea d-lui Mihalache nu ne permit asemenea suspiciuni. Pe de altă parte nu se poate admite nici că domnia sa n’ar fi informat asupra programului de lucru și de realizări a guvernului, în care d. Mihalache are un rost proeminent. D. Madgearu îl infirmă totuşi prin declaraţiile făcute la Sibiu, şi nu se sfieşte să se rostească împotriva unei legiuiri pe care guvernul, prin d. Mihalache, o preconizează şi o anunţă. Noi ştiam de mult că unitatea de vederi şi armonia între diverşii membrii ai cabinetului naţional-ţărăni şi n’au fost şi nu sunt nici acum dintre cele mai desăvârşite. Dar ca divergenţele, rivalităţile şi licraturile să fie date în spectacol şi încă în acest chip, iată ce credeam că e prea mult chiar pentru ţigănia pe care noul regim a izbutit astfel s’o transporte din intimitatea gospodăriei în pieţele publice. Şi la urma urmei, fiindcă asta ne interesează mai mult, am vrea şi noi să ştim, se va aduce sau nu legea cometei? -COXOO-- — ■**000X000-----*=m Ni se aduce la cunoştinţă că au loc tratative intre guvern şi o bancă pariziană — Banque d’Acceptation — pentru încheierea unui împrumut de două sute de milioane de franci, cari vor constitui un fond din care agricultorii vor primi avansuri pe gaj asupra recoltelor nevândute din pricina preţurilor scăzute şi aflate în magazii — poate şi asupra celor răsărite după însemnăţările de toamnă. Atârnă de modalităţile ce se vor fixa, de condiţiunile în cari operaţiunea de credit va fi făcută posibilă, pentru ca ea să însemne o adevărată uşurare pentru o parte din agricultori — fiindcă despre asanarea întregei producţiuni, dată fiind modicitatea capitalului oferit, nici nu poate fi vorba. Dar este un început — un miliard şi mai bine de cei cari ne sosesc în ţară, un semn că finanţa străină nu ne este principial ostilă şi mai ales o dovadă că s’au creeat în ţară posibilităţi de colaborare cu capitaluri din afară, deocamdată timide, dar reale. Ceva s’a schimbat în atmosfera politică, guvernul Mironescu înfăţişează el o adevărată destindere în locul carnasierei încăcrări a partidelor şi absenţa din actualitatea românească a d-lui Maniu, a d-lui Vaida, a d-lui Vintilă Brătianu, înseamnă pentru străinătate o garanţie că veritabilul război civil pe care rivalităţile porno, graţiei îl deslănţuiau în viaţa Publică, şi-a încheiat ciclul? Cu siguranţă... Un simptom se desinează, timid, un concurs din afară ne vine, incomplect de sigur - dar în situaţiunea în care ne găsim, n’avem dreptul să fim pretenţioşi. Să primim cu bucurie degetul care ni se întinde, în speranţa că în curând ni se va oferi mâna toată. Fiindcă nu există pildă în mecanismul de credite internaţionale, de o buzna violentă, de o avalanşă de capitaluri subite, formidabile, în economia unei ţări. Penetraţiunea se face cu încetul, cu prudenţă, se cer pentru fiecare dată garanţii, se cere pentru fiecare operaţiune UN PLAN DE ÎMPRUMUT, eeace noi n’am oferit străinătăţii cu prilejul nici uneia din tentativele întreprinse de tragicii sau comicii misionari ai guvernelor române. înainte de război, toate împrumuturile româneşti se făceau in Germania. Tehnicienii de la Berlin întocmeau economia operaţiunii, guvernul de la Bucureşti semna şi,, afacerea era încheiată. După război însă, misiunea de a întocmi planurile operaţiunii, a căzut în sarcina... specialiştilor români. Ia cunoaşteţi! Economiştii d-lui Vintilă Brătianu, financiarii d-lui Virgil Madgearuv, migranţii, incapabilii şi ai unuia şi ai altuia! Ceea ce au oferit examenului financiarilor occidentali a fost ceva atât de haotic, de neserios, de nestudiat, încât toţi cei solicitat au refuzat să discute pe vânt şi tratativele au eşuat, de-abia începute. Atât de adevărată este această secetă complectă de technicieni români pentru întocmirea unui plan acceptabil, bază de discuţ luni între părţi, încât însuşi d. Madgearu, «capacitatea» trâmbiţată, duduitoare şi sforăitoare şi-a angajat în calitate de «Hirsus mutul» specialist în materie, pe un străin, d. Weiss de la «Poster Comercialbank». Dar înainte de aceasta, preliminar oricărei intrări în materie, ceea ce a contribuit — înainte de a fi vorba de prezintarea tehnică a afacerei — la eșuarea oricărui împrumut românesc, ceea ce a gonit pe financiarii străini după cinci minute de convorbire cu împuternic, citit guvernului român, a fost ENORMITATEA exigenţelor acestora, adevărate fenomene de grandomanie de natură patologică. O pildă, Iuboim bărbăelilor şi pipăirilor noastre pe pieţele străine pentru finanţarea atât de trâmbiţatului Credit agricol, s’au prezintat d-lui Madgearu câţiva capitalişti străini, foarte importante personalităţi, cari i-au ţinut acest bnbagiu: — «Sântem gata să contribuim la înfiinţarea unei instituţiuni de credit pentru agricultura dv. Dar operaţiunea o vom desăvârşi treptat, o vom eşalona pe un şir de ani. Acum vă oferim două sute de milioane, de pildă , peste şese luni şi ucisute de milioane, peste un an, un miliard. Instituţia astfel creată, va emite, pe măsura acordării de credite, titluri care în nici un caz nu vor trebui să fie plasate pe piaţa românească, fiindcă din ziua apariţiei lor la bursă, vor înregistra scăderi cu atât mai accentuate, cu cât se vor înmulţi. — «Dar ne luăm angajamentul ca aceste titluri să le scurgem noi In Amsterdam, la Londra, la Paris, la Berlin. încet, încet, pachet cu pachet de titluri vor fi plasate, noua dv. istituţiune va ajunge să Intereseze şi să atragă pe amatorii de hârtie bună, sănătoasă din străinătate. Iar la dv. în ţară, au eu an Creditul agricol — sau cum îl veţi numi — va câştiga în amploare, îşi va lărgi raza lui de acţiune, va pătrunde din ce în ce mai adânc în economia României. Alţi financiari s’au arătat dispuşi să desvolte posibilităţile de a acorda credite şi de a se ajuta agricultura românească cu ajutorul unei instituţiuni cu un trecut de peste treizeci de ani în ţara dv. şi prin aceasta, susceptibil de a le capta încrederea — Creditul rural. — «Ce? Aia e instituţie liberală! a urlat d. Madgearu. — «Atunci, iată că vă oferim noi... azi două sute de milioane«. «Dictatorul» s’a ridicat odată din fotoliu şi cu un gest tăios Ca o muchie de cuţit de ghilotină: — «Ori patruzeci de miliarde imediat, ori adio.... Şi cât s’a mai »bătut, a mai scuipat şi a mai asudat, n’a mai văzut o centimă — în toţi cei doi ani cât a făcut figura de salvator al României, de arbitru suprem al destinelor ei financiare şi economice. Sânt semne că vremea aroganţelor, cu atât mai ridicule, cu cât sântem păguboşii păguboşilor Europei şi restului lumii, a încetat- Că am ajuns la o concepţiune mai normală asupra situaţiunii noastre veridice în raport cu finanţa internaţională şi că vom ajunge în sfârşit să ne croim exigenţele pe tiparul realităţilor Dar totuşi, nimic nu se va putea (Citiţi continuarea în pag. lit-a) de ALEXANDRU KIRIŢESCU ANCHETE POLITICE Prietenii, d-lui Vintilă Brătianu din partidul liberal sunt îngrijaţi de faptul că d-sa este hotărât să stea la moşie în timpul sesiunii parlamentare. Ei se tem că parlamentarii, ce sunt ostili şefiei sale, fiind lipsiţi de o zilnică supraveghere, să nu abată partidul de la politica economică şi echivocă a familiei Vintilă şi Dinu Brătianu. Vintiliştilor le mai este teamă că astfel vor pătrunde şi în marele public divergenţele care sunt între cele două grupe asupra programului. Situaţia d-lui V« Bră» tianu trebue lămurită şi au aflat că amicii d-lui I. G. Duca sunt hotărâţi sa prvoace într'o formă delicată lămurirea situa- Dunei echivoce a d-luî Vintilă Bră■ Hanu, care astă-vară înainte de a pleca la Marienbad anunţase că în toamnă se va retrage dela conducerea partidului. Prin cuvântările pe care au de gând să le ţină, vor să arate opiniei publice deosebirea care este între ei şi vintilişti. Ducişti sunt hotărâţi să demonstreze că partidul liberal a intrat în ritmul nouei stări de lucruri şi că a părăsit linia de conduită imprimată de spiritul obtuz al d-lui V. Brătianu. Prima încercare de a salva «unitatea de simţire» a partidului a făcut-o d. Dinu Brătianu cu prilejul şedinţei comitetului central ţinută Vinerii Noembrie, când a vrut să indice sfatului parlamentar linia de conduită din Corpurile legiuitoare. D. I. G. Duca, fostul ministru, care avea planurile sale, a cerut respingerea acestei propuneri. Susţinătorii d-lui Vintilă Brătianu vor căuta să arate că partidul este strâns unit în jurul său şi că nu există nici o diferenţă de concepţii nici între viniişti şi nici între tinerii liberali şi cei bătrâni. Divergenţele din partid Divergenţele dintre bisericuţile din partidul liberal vor ieşi la iveală imediat ce vor începe discuţiunile la procetele de legi pe care le va prezenta guvernul. Grupul Dinu Brătianu vrea insă să impună parlamentarilor ca nici unul din ei să nu mai ia cuvântul la procetele de legi, ci să se citească în Cameră şi Senat numai declaraţiuni asupra lor, in numele partidului. încercările vintiliştilor de a salva şefia d-lui Brătianu sânt zadarnice, fiindcă toate evenimentele pledează împotriva ei. Parlamentarii ducişti şi programul d-lui Vintilă Brătianu America lui Keyserling de MIHAIL SEBASTIAN b. Probleme americane mim să oprim esenţialul, deşi detaliile simt, mai mult decât agreabile, semnificative. Vom face doar o expunere a problemelor puse. 3) Societatea americană este primitivă. Primitivă în sensul cel mai exact al cuvântului. America începe o nouă viaţă, un nou ev istoric şi îl începe în mod firesc, printr’o perioadă de barbarie. Este între lumea noastră şi a lor o ruptură. Ceva asemănător prăpastiei ce se deschidea după căderea imperiului roman, între trecut şi viitor. (Să remarcăm în treacăt că această «epocă de tenebre» anunţată de Keyserling, nu are nimic comun cu «noul ev mediu» al lui Berdhaef). Această «primitivitate» a Americanilor are toate semnele barbariei, despărţămintele noastre. Ne multu- Există în primul rând în viaţa lor. Vorbiam în foiletonul nostru precedent despre «panorama americană», aşa cum o vede şi o expune contele de Keyserling în «Psichanaliza Americei» şi acele note puteau să pară confuze sau cel puţin prea abstracte. E poate din vina acestui autor cu inteligenţă nordică şi dialectică latină, dar am cunoscut un spirit mai complicat ca structură şi mai simplu ca expresie. Este în Keyserling — cu o vorbă exagerată, dar care ni se pare justă — ceva dintr’un metafizician şi dintr’un cronicar modern. Ne vom servi astăzi de cifre, pentru a pune ordine în materialul vast al cărţii, de care ne ocupăm. Inutil să mai spunem că vor fi nenumărate lucruri, ce vor rămâne dincolo de o otrăvitoare conştiinţă colectivă. Individul nu e deloc o realitate: el este practic şi sufleteşte însumat în trib. Idealul lui e să fie normal , uniform. Americanul urăşte tipul superior. E un nomad, un nomad care circulă în automobil în loc de căruţă şi caută terenuri comerciale în locul terenurilor de păşune. Iar asta nu schimbă nimic din caracterul lui de vagabond. Americanul e un om simplu: cainteligenţă, ca sexualitate, ca ideal. Simplicitatea lui sexuală explică pentru Keyserling (amuzant amănunt!) desnodământul trist al familiilor americane. Barbar fiind, americanul trăeşte în promiscuitate: ştie să fie cordial, nu ştie să fie intim. Nu are secrete, nu respectă secrete. E curios, e avid de noutăţi, e indiscret până la cruzime. In fond e un exhibiţionist. Adică încă odată un primitiv. Intr’o asemenea viaţă condus numai de suggestiile colective, lipsit de probleme interioare, proprii, americanul rămâne un animal tânăr, fără nuanţe de umanitate, dar puternic, simulu, naiv şi liniştit. Viaţa îi stă toată înainte. 2. Tinereţea Americii anunţă de fapt — spune Keyserling — o nouă perioadă geologică. Marile epoci geologice sunt caracterizate de existenţa unei specii, care stăpâneşte pământul şi îl subordonează parcă. E ceea ce se cheamă «fosila dominantă». Până la primele mari progrese ale technicei moderne, fosila dominantă a fost mamiferul. Astăzi abea se începe o perioadă geologică om, o nouă «carieră animală» în care omul trece materialmente pe întâiul plan al planetei, o modifică, o înfrânge, o cucereşte, exact în sensul în care dinosaurul strivia suprafaţa pământului, cu proporţiile lui de gigant. Omul a fost până azi — pe planul general al zoologiei — o specie ce prezenta o boală specială şi deci o inferioritate, care îi reduceau forţele de viaţă, de la început. El a cunoscut, singur dintre toate lighioanele pământului, sărăcia. Căci nu există câini săraci sau lei sau şoareci săraci, în mod natural toate animalele se nasc şi trăesc în condiţii de viaţă, conforme firii lor. Confortul este o lege naturală. Numai omului îi lipsia. America îl realizează prin tehnică şi distruge sărăcia prin raţionalizare. Idealul ei de confort este pur şi simplu un ideal animat. Că toată problema vieţii omeneşti nu poate sta în această soluţie a sărăciei, americanii ar pricepe greu. Pentru ei nu există o realitate de dincolo de lucruri. Ei nu cred în spirit şi în adevăruri metafizice. Sistemul lor de gândire — behaviorismul priveşte viaţa din afară şi încearcă să creeze tot din afară, de vreme ce în altceva decât în bucurii şi fapte ei nu cred. Vor să creeze o muzică americană! Ei fondează un conservator. Vor să creeze o cultură proprie! Ei ridică o universitate. Au această naivitate, pe care Keyserling o numeşte «instituţionalism» şi nu îşi dau seama că tot ceea ce întreprind este fals şi artificial, tocmai pentru că trece peste spirit şi peste necesităţi lăuntrice. (Citiţi continuarea în pagina sa). MIERCURI 26 NOEMBRIE 1930 Românism şi catolicism in tipi noţiunea de naţionalitate Aiu arătat că religia nu determină o notă esenţială în conţinutul noţiunii de naţionalitate; numai patria şi limba constitue notele ei esenţiale. Să vedem acum dacă religia imprimă cel puţin o notă caracteristică, din moment ce nu ea determină «diferenţele specifice». Cu alte cuvinte, dacă nu ajunge să fii ortodox ca să fii Român, dacă nu rezultă că eşti Român pentru că eşti ortodox, trebue măcar să fii Şi ortodox, ca să fii Român . La întâia vedere s’ar spune: evident că nu. S’ar aduce drept dovadă cifra uniţilor din provinciile alipite şi a ţăranilor catolici din Moldova, neglijându-i pe convertiţii din întreaga ţară — (căci şi sunt cifră neglijabilă) — şi s’ar deduce că este un adevăr de fapt şi că prin urmare nici nu merită discuţia. Şi eu credeam tot aşa ! Insă d. N. lonescu va tăgădui acest lucru. L-a tăgăduit pentru toate exemplele ce alţii, pare-se că, i le-au adus, citând cazuri individuale, dar semnificative — (i s’ar fi putut spune: «Ab uno disec omnes») —, îl va tăgădui tot aşa de uşor şi pentru întreaga massă a uniţilor şi a catolicilor din Moldova laolaltă. Căci la d-sa valorează nu cazurile individuale ci principiul şi principiul poate să înghită pe toţi indivizii cari i-ar ieşi în cale şi să rămână încă înfometat. Principiul d-sale este următorul: pentru a fi Român trebue să aibi o anumită structură etnică, această structură nu este opera individului, ci rezultatul unor cauze multiple care au lucrat timp îndelungat. Tot aşa pentru a fi catolic. Aceste două structuri sunt incompatibile. Ergo nu poţi fi şi Român şi catolic în acelaş timp. Dimpotrivă «structura» de Român şi «structura» de ortodox se chiamă una pe alta cu atâtă «afinitate electivă» să-i zicem, încât nu pot rămânea despărţite. Această atracţie reciprocă este atât de irezistibilă şi de evidentă, încât nu-l mai interesează că ortodoxia face şi mai bun menaj cu Bulgarul şi cu Grecul şi se grăbeşte a «pune: «suntem ortodocşi pentrucă suntem Români şi suntem Români pentrucă suntem ortodocşi». Pentru a-i combate trebue deci să filosofăm puţin, iar nu să exemplificăm, fiindcă ni se va replica: A. Banca n’a fost catolic. D-nii Maniu şi Vaida nu sunt Români. Căci «românia» lor, ca şi «românia» lui Ion Brătianu, tatăl, nu derivă din actul lor de naştere, nici din constatarea dacă ascendenţii lor au fost toţi Români. «România» d-lor Vaida şi Maniu trebue negată din cauza concepţiei lor relativ la organizarea «nesobornicească» a voinicilor;numai că dacă nu sunt Români trebuia spus că sunt Unguri, sau Turci, sau în orice caz trebuia să li se fixeze o naţionalitate cu o religie). «România» lui I. Brătianu, tatăl, atârnă de faptul dacă structura României moderne este sau nu românească, deci în timp ce «românia» d-lor Maniu şi Vaida treime respinsă în mod categoric, «românia» lui I. Brătianu, tatăl, rămâne deocamdată în suspensie. Raţionamentul pe care se bazează aceste judecăţi este următorul: calitatea de Român, care presupune o anumită structură cinică, operă lentă a secolelor, prezintă în consecinţă anumite caractere, care trebue în mod necesar să apară şi în activitatea lui, în operile săvârşite de el, întocmai după cum, în cele din urmă, bobul de PROF. IOSIF FROLLO de grâu trebue să producă spicul de grâu. Daca spicul va fi orz este dovadă peremptorie că şi bobul fusese orz, iar nu grâu după cum se crezuse la început. Deci pentru că d-nii Maniu şi Vaida n’au despre organizarea «voinicilor» o concepţie «sobornicească» rezultă că nici capul lor nu este sobornicesc şi că deci nici ei nu sunt români; şi dacă structura României moderne nu este românească înseamnă că nici structura lui I. Brătianu, tatăl, care a zămislit-o n’a fost românească, deoarece, încă odată, arborele se judecă după rod. Materialismul determinist al acestei teorii reese şi din faptul că neagă posibilitatea unei originalităţi (Citiţi continuarea în pagina 11-a). —«-—oooxooo—--- Alta-patâ... Sunt exact 20 de ani. Veniseră conservatorii la putere, după ce liberalii guvernaseră o legislatură completă. Se înţelege, prin urmare, câte nevoi erau în partid, după o opoziţie lungă, câte pretenţiuni erau de satisfăcut! Ş’apoi, nici încredere nu puteau avea în oameni. Căci, buni sau răi, ei puseseră ceilalţi şi e mai prudent să avem «oamenii noştri»... Degeaba plângem după vremurile de altă dată, căci unele din vechile bune obiceiuri tot se mai păstrează. Se apreciase atunci, că interesele învăţământului sunt grav compromise, dacă directorii, cari vor fi scoşi la pensie, la anul, nu vor fi scoşi din direcţie cu un an mai devreme. Vedeţi prin urmare, că «interesul învăţământului motiva această măsură salutară, nu grija de a lovi un adversar politic sau de a plasa pe unul de ai noştri. Decizia aceasta apăru întâi la direcţia învăţământului primar. Am şi acuma înaintea ochilor figurile îngrijorate ale câtorva venerabili dascăli, cari, cu durere în suflet, constatau că, după 3£—35 ani de muncă devotată, periclitau interesele şcoalei... Unii din ei n’au voit să se pună de-a curmezişul «intereselor, învăţământului», căci ştiau că se expun la multe neplăceri, şi au demisionat; alţii, însă, negăsind locuinţe, au crezut că vor găsi atâta omenie, la colegii cari le vor lua direcţia, pentru salvarea «intereselor învăţământului» şi vor fi îngăduiţi, până când îşi vor găsi un aranjament. Iată că, într’o zi, revizorul Capitalei descoperă că o şcoală primară este grav ameninţată în fiinţa ei, deoarece directorul învăţase carte, aproape 30 de generaţii de copii, şi «în interesul învăţământului» conchide la îndepărtarea lui din direcţie. Se face imediat decizia de înlocuire, care fu prezentată spre semnare secretarului general. Această înaltă demnitate era atunci în manele blândului şi iscusitului pedagogician, d. C. Meissner. D-sa fusese inspector şi inspector general şi cunoştea mulţi oameni. Primind decizia spre semnare, secretarul general, în loc de semnătură, puse apostila următoare: «Înţeleg să propuneţi la decorare, pe acest meritos dascăl, nu să-l daţi afară din direcţie. Nu semnez decizia». Pentru a nu ştiu câta oară, secretarul general de atunci se întrecea pe sine însuşi. Gr. B.