Cuventul, decembrie 1930 (Anul 6, nr. 2017-2045)

1930-12-08 / nr. 2024

LUNI S DECEMBRIE 1930 ANUL Al VIME a.­­ No. 1014« REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA Bucureşti, Str. Const­an­te (Sărindar), 14 Etajul IIL tiu nvnn­­ 378/10 REDACŢIA TELEFON : 37&19 ADMINISTRAŢIA Fondator TITUS ENACOVICI Director NAE IONESCU ANUNCIURN­E $1 PUBLICAŢIILE cp ppimFqr la ADMINISTRAŢIA „CUVÂNTULUI" $î prin toate agenţiile de publicitate ­ooao- Sunt unii oameni politici la cari hotărârile odată luate, durează.­. în­că mai puţin timp decât le-a trebuit pentru a le lua. De-aceia nici nu mai are importanţă dacă hotărîrea e bună ori rea. De-aceia, adică, nu sunt ţinuţi ca hotărîrea să fie bună, — şi e absolut indiferent dacă nici nu este. ...Vreţi un exemplu viu? Iată, d.­­Vintilă Brătianu. Şeful,­­vechiul şef al partidului sau şeful vechiului partid liberal, s’a hotărît să se retragă la ţară în ca­litate de văcar supărat pe sat şi să lase partidul de capul său. De-a doua zi însă a găsit că n’a procedat bine: văcarul supărat pe sat nu poate să se retragă... la ţară, iar d-sa fiind capul partidului, ple­când nu lăsa partidul «de capul său» ci fără cap. Şi înainte ca par­tidul să-şi poată face... nu de cap, ci iun rost, — d. Vintilă Brătianu, plin de-o nouă vigoare şi autoritate, ca un Anteu modern care-şi ia pute­rile dela pământul său, adică dela moşie, s’a întors la ca să zicem aşa, conducerea partidului, spre satis­facţia întregului partid, adică a d-lor Tancred Constantinescu, Leon­­te Moldoveanu şi alţi distinşi libe­rali. • ...Şi pentrucă partidul n’a tăiat «viţelul cel mai gras» pentru întoar­cerea părintelui risipitor de partid, s’a apucat d. Vintilă Brătianu să mai fac «o cracă putredă». Excluderea d-lui Arget­oianu a fost hotărîtă de d- Vintilă Brătianu cu o grabă cu atât mai greu de în­ţeles cu cât mai uşor de justificat: «d. Argetoianu s’a exclus singur din partid». Dar pentrucă d. Vintilă Brătianu n’a găsit pentru partid decât o jus­tificare prea uşoară, — a cărei bună logică n’a satisfăcut chiar aşa de deplin pe-atâţia cari socoteau că singura cracă de care se puteau a­­găţa, pe care o aveau sub picioare, rămăsese, după d. George Brătianu, devenit noul șef al partidului sau șeful noului partid liberal, tocmai sau numai d. Argetoianu, — d. Duca a trebuit să găsească o alta, pe care a găsit-o cu atât mai repede cu cât o avea pregătită pentru explicarea oricărei... debarcări, ce s’ar fi jude­cat necesară: — Dacă n’a fost exclus pentrucă era vinovat, — este vinovat pentru că a fost exclus! ...Altfel, cum ar mai putea lucrul judecat să ţină loc de adevăr, — im­perativ, fără de care nici o judecată n'ar mai avea autoritate? « După nenumărate demisii, d. Gr. Iunian și-a dat demisia. Una și sin­gura, dacă nu singura... Desamăgi­­r’ile pe cari le-a provocat de-atâtea ori prietenilor politici şi ziarelor cari le-au anunţat pe toate, înainte ca cea adevărată să se fi­eprodus pentru că n’au putut-o prevedea pe­­aceasta, nu scad nimic din desamă­­girea pe care o provoacă într’ade­­văr demisia. D. Iunian nu este ceea ce se cheamă un colaborator comod. Și mai puțin un om politic care vrea să fie ministru, așa cum sunt a­­proape toți. S’ar putea crede mai de­grabă că d-sa primește sarcina de-a fi ministru pentru bucuria de-a pu­tea demisiona. Măcar «din când în când», cum se zice, — şi ceea ce făcea ea la eşirea din consiliu ziariştii să-l întrebe: aţi mai demisionat? — cu o convingere a cărei ironie este nu­mai aparentă. D. Iunian nu este nici un om po­litic care, pentru că vrea să creadă în rolul de ministru, crede totdeau­na. Ci din potrivă, un om politic care pentru că vrea să creadă, nu crede adesea. Şi când acest resort lă­untric , a crede, pe care n’a învăţat — deşi dela atâţia colegi putea să înveţe! — să-l facă să funcţioneze în raport numai cu titlul de «exce­lenţă», — nu mai funcţionează, d. Iunian părăseşte un guvern cu con­vingerea exact contrară cu care alţii, «adevăraţii democraţi» îşi păs­trează titlul. Titlul care totul , ministru!... Deşi e numai un ti­tlu efemer şi nu de nobleţă, el îi fascinează, totuşi, — pentrucă —■ «nicăeri ca in marile democraţii ti­tlurile nu au şi prestigiul adevărat al valorii lor...». Titu Devechi Dumineca In vremile­­le criză sălbatecă pe cari le trăim, toată lumea trebue să înţeleagă că fără economii severe nu putem ieşi la mal. Tot ce se poa­te cere,­­ tot ce suntem datori să pretindem de la cei însărcinaţi cu realizarea economiilor bugetare, este: să se procedeze cu chibzuinţă, să nu se taie pe apucatele, fără nici o noimă. Să se suprime tot ce nu este absolut necesar şi să se lase tot ce este de imperioasă nevoe pentru fireasca desvoltare a forţelor vii ale neamului. Constatăm însă că uneori se procedează tocmai pe dos. Un e­­xemplu. Trebuia desf­iinţat unul din cele patru seminarii aflate în cu­prinsul arhiepiscopiei Bucureştilor. Şi s-a hotărât desfiinţarea semina­rului monahal, adică a singurului seminar monahal al bisericii şi a singurului seminar care nu dă scrii de candidaţi la posturi bugetare. S’a hotărât desfiinţarea acestuia şi sa menţinut cel dela C.­Lung fiind­că poartă numele lui Miron I. Nevoia existenţei unui seminar al călugărilor mimai duşmanii biseri­cii nu o recunosc. Trebuesc econo­mii ? Să se realizeze de acolo ele unde trebue realizate. Iată, am la îndemână câteva cifre. In bugetul de cheltueli Pe 1930 al ministerului instrucţiunii, la materiale, este pre­văzută pentru seminarul monahal suma de lei 1.178.950 (stat No. 381, art. 56). In acelaş buget, la personal, se prevede pentru internatul teolo­gic din Bucureşti suma de lei 1.280.600 (stat No. 415, art. 163). Ei bine, nu este aceasta risipă şi bat­jocură? Internatul teologic adăpos­teşte 90 de studenţi. Totalul sumei prevăzute la materiale este de lei 1.876.150 (stat No. 469 art. 167—184), iar personalul (Pentru 90 de studen­ţi­ al acestui local, înghite singur 1.280.600 lei anual. Numai directorul încasează 237.000 lei. Si ar­e gratuit: casă pentru întreaga familie, masă idem, luminat, încălzit, slugi etc. Un director de internat, cu 90 de stu­denţi, primeşte, aşadar, în această calitate, lunar 20.000 lei salariu, iar Rectorul universităţii din Bucureş­ti, cu 25.000 studenţi, primeşte 3000 lei lunar. Şi n’are nimic gratuit. Un milion două sute opt zeci de mi şase sute lei pentru... adminis­trarea unui număr de 90 de studenţi, cari iau masa şi dorm la căminul din strada Radu-Vodă? Domnul ministru al instrucţiunii nu are drep­tul să invoce motivul imposibilită­ţilor bugetare, întru uciderea insti­tuţiilor generatoare de lumină şi de forţe morale, atâta vreme cât scan­daloasa risipă nu va fi total înlă­turată. G. Racoveanu CRONICA MUZICALA de G. BREAZUL Se formează cetele de colindători şi stelari — ■—00~—— Nu odată ne am exprimat aci pă­rerea de rău şi nedumerirea, că li­mităm manifestările muzicale la câteva aspecte foarte secundare şi cu totul neesenţiale pentru demon­strarea puterilor de expansiune ale vieţii muzicale româneşti. «Cronica muzicală», înregistrează câteva ex­hibiţii, — care pot fi uneori chiar foarte intereseante — de pe estrada de concert sau scena de operă bu­­cureşteană. Este tot ceia ce putem noi însemna pe răbojul evenimente­lor muzicale româneşti, şi încă, tot ceia ce putem împărtăşi ca ştiri atâ­tor devotaţi închinători ai artei ge­nurilor, cari aşteaptă veşti de la noi, de-aici din Capitala Ţării, din foca­rul quintesenţei de lumină şi sim­ţire românească. Ce va fi spunând cititorului nostru, ce rezonanţe va fi aflând în imaginaţia iubitorului de muzică român de ex. Wiener et Doucet, este demn de a fi cercetat. De cele mai multe ori însă, bănuim, cronica muzicală nu trezeşte niciun fel de interes, nici artistic, nici ştiinţific, nici nu îmboldeşte spiritul la vre­un fel de preocupare în legă­­gătură cu muzica. Pentru că, nu ne sfiim a mărturisi, aşa cum este în­tocmită cronica muzicală, chiar în cazul că izbutim să expunem, odată cu relatarea evenimentului muzi­cal, o temeinică discuţiune critică a acelui eveniment sau să desprindem semnificaţia lui istorică mai a­­dâncă, interpretând faptul la an­samblul­ manifestărilor muzicale şi chiar general culturale, apoi scrisul nostru interesează abia pe cei câţiva auditori ai respectivului concert, cari-şi controlează în chipul acesta impresiunile. Dar încolo ? Doar cumva, dacă observă cineva gându­rile de politică muzicală românea­scă pe care le asvârlim printre rân­durile ce înşiră evenimentele, doar aşa scrisul care cuprinde «Cronica muzicală» poate fi de vreo treabă. Iată de ce mustrări de cuget eram prinşi faţă de suflarea românească îndrăgită de arta sunetelor, vrând să ’ndrugăm iarăși: marele compo­zitor german, eminentul virtuoz po­lonez, neîntrecutul... etc. In aceste mustrări de cuget ne surprinde fila de la Calendar care ne aduce aminte de Sf. Nicolae. Cu barbă albă sau neagră, Sf. Nicolae trezește în min­tea noastră grijurile copilăriei pen­tru evenimentele muzicale ce se a­­propiau. La această dată se începeau pregătirile pentru stea şi colinde. Se formau cetele, se începeau pre­gătirile. In termeni moderni, se organizau corurile, fixându-se nu­mărul personalului participant, şi se începeau repetiţiile. Către această lume de cântăreţi, către micuţii şi — tinerii noştri — ni­ se îndreaptă gândul. Aceasta este data pe care trebuie s-o readucem aminte: vine vremea colindelor şi stelei. Acesta este evenimentul pe care trebuie să-l însemneze cronica muzicală. Se strâng copilaşii şi flăcăiandrii satelor, şi o pornesc spre căsuţa mai ospitalieră a vreu­nuia din ei. Se alege conducătorul — veritabil regens chori cel ce ’ncepe cântecele, după care se iau toţi ceilalţi. Şi-apoi repetiţiile. Da, în muzica noastră populară, afar’de exerciţiile pe care le fac profesio­niştii lăutari, colindele şi cântecele de stea formează singurul moment în care se cunoaşte o pr­egătire an­terioară producţiei muzicale pro­priu zise, repetiţiile, In care, deci se presupune tendinţa de perfecţio­nare în interpretarea muzicală, Se reaminteşte viersul cântecelor. Da­că s’a uitat, mai marii, părinţii sau bătrânii sunt consultaţi. La fel cu versurile. Se reconstituesc astfel în fiecare an cântecele de stea şi colin­dele. Caracterul lor sacru este su­ficientă garanţie asupra relativei autenticităţi în care se păstrează şi se transmit colindele. Aşa au străbătut veacurile minu­nile muzicale care sunt colindele şi cântecele de stea; poate, de la Vale­rian (—Vaier—Ler) sau Aurelian şi până’n vremurile noastre răsună în tot orizontul aşezărilor noastre şi-şi află ecou în firea băştinaşilor vier­sul nevinovat, domol, legănat şi se­nin al colindelor şi al cântecelor de stea. Aşa le-am moştenit din stră­buni, după cum am moştenit cele­lalte obieceiuri de sărbătorile din mijlocul iernii, dar care depăşesc genul liric al colindelor şi cântece­lor de stea, luând caracterul dra­matic de mici scenete religioase. Iniţiativa întotdeauna, în perpe­tuarea cântecelor de stea, colindelor şi sorcovei a aparţinut copiilor. Din propriu impuls, în preajma sărbă­torilor de care vorbim, de la Sf. Ni­colae copiii îşi încep preparativele. Părinţii au o atitudine de îngăduin­ţă faţă de acest nobil impuls al co­piilor. Atâta vreme smulşi din făga­­­­şurile des­vol­tării noastre fireşti şi româneşti, nu am preţuit cum se cuvine viersul minunat mângâiat de guriţele copilaşilor noştri. Nu am desluşit porunca ce se rostia prin graiul lor de «magi», de crai­nici ai romanităţii noastre, dar şi purtători tainici de veşti mari ai muzicii noastre. De aceia, n’am în­ţeles şi nici nu am oploşit cum se cuvine nevinovatele svonuri despre sufletul muzical al firii româneşti purtat de entusiasmul copiilor. Ba adeseaori am intervenit protivnic a­­tunci când copiii au vrut să-şi îm­plinească rostul secular de colindă­tori şi stejari. Cel ce semnează a­­ceste rânduri a făcut de vre­o 5—6 ani încoace examenele muzicale la care sunt supuşi concurenţii pentru intrarea într-un seminar teologic din Bucureşti. Fireşte, concurenţii sunt, afar’de foarte rari excepţii, feciori de ţărani. Pentru a se putea cineva orienta în chipul cum copilul este integrat în viaţa muzicală a satelor, — muzica populară, de bi­serică, apoi de şcoală— primul ci­clu de probe se centralizau în jurul specificului cântec copilăresc, colinda sau cântecul de stea. Ei bine, de ne­numărate ori comisia de examen a fost tulburată de intervenţiile înso­ţitorilor, părinţi sau învăţători, care cu convingerea împlinirii unui înalt rol educativ, scuzau pe copil: «Nu l-am lăsat eu să umble în d’alde astea», împrejurările se schimbă însă. Mai acum doi-trei ani profesorul G. Cucu de la Conservatorul de muzică din Bucureşti şi profesorul Timotei Po­­povici de la şcoala normală din Si­biu, au publicat frumoase broşuri conţinând colinde armonizate, con­­tribuind prin prestanţa misiunii lor profesorale la lămurirea şi înlătu­rarea gravei erori săvârşite de cei ce opresc copiii să-şi cânte sublimul cântec al religiozităţii şi muzicali­tăţii româneşti. iar C­omisiunea pentru Arhiva fonogramică şi pu­blicarea de folklor muzical din mi­nisterul instrucţiunii şi cultelor a publicat de curând un impresionant volum de «303 colinde» culese» de (Citiţi continuarea în pagina Iha). Am arătat că Restauraţiunea ro­mânească însemnează reîntregirea în normal a tuturor formelor de viaţă naţională, şi prin aceasta, pulveri­­zarea în neant a excrescenţelor arti­­ficiale, a supra­punerilor forţate. Un nou element politic îşi face loc în generala nivelare a stărilor ro­mâneşti: cetăţeanul. Care a încetat de a fi conceput sub aspect de m­assă informă, de turmă behăitoare, de material sus­ceptibil a fi folosit, stârcoşit, sluţit în mâinele câtorva ocupanţi prin violenţă ai puterei — de zestre elec­torală aproape identică numerice­­şte — cam două milioane de voturi— utilizabilă de coteriile politice de toate vopselele şi tendinţele. Ci devine o unitate bine definită, un element identificabil prin conş­tiinţa sa regăsită, prin afirmarea unor drepturi indisolubil legate de poziţia sa în colectivitate ca şi prin acceptarea unor obligaţiuni alcă­tuind ansamblul prestaţiunilor sale în opera de consolidare a statului. Această extragere al cetăţeanului din haosul politic, aşezarea lui pa primul plan in vederea acţiunii ime­diate de refacere în toate domeniile, sânt opera Maiestăţii Sale Regelui. De la întoarcerea Sa nu încetează de a adresa apeluri insistente către a­­ceasta forţă care s’a ignorat, che­mând-o, pe deasupra nesfârşitelor ba­­riere ce s’au îndesat cu anii între Naţiune şi Tron, la o colaborare strânsă, care să realizeze în ordinea practică, identitatea necesară dintre Suveran şi colectivitatea românea­scă, începe în România Un ciclu civic, care după trecerea a doisprezece ani de la încheierea războiului naţional, însemnează o prelungire a sforţări­lor, jertfelor şi suferinţelor de pe câmpurile de luptă în noua ordine românească — cu ştergerea absolută a intervalului desmetic, a anarhiei morale şi a desfrâului material cari au început odată cu încheierea păcii generale şi s’au terminat în ziua de 6 Iunie 1939. Când fiecare Român a fost un fe­cior de bani gata al Statului cople­şit, excedat de obligaţiunea de a în­treţine din budgetul lui mi­one de paraziţi şi de nevolnici , de jui­­ssori şi de puturoşi. Când lipsa oricărei demnităţi co­lective a îngăduit aventurierilor de răspântii electorale cocoţarea în fruntea destinelor României, m­enţi­­nându-se acolo doar prin largi dis­­tribuţiuni de pomeni, favoruri, bac­­şişuri, — când nu erau doar făgă­duieli scelerate. Când braţul întins în aşteptarea codrului de pâine, accepta lanţurile nouei iobagii, mai intolerabilă de­cât cea fanariotă, pentru că se în­temeia pe trădare din partea condu­cătorilor, pe sperjurul tovarăşilor de luptă. Când o funebră pasivitate luase locul sfintei îndatoriri de a creea şi de a manea, lenea devenind o atitu­dine obligatorie şi laşitatea un im­­perativ necesar. O pedagogie infamă a deformat timp de doisprezece ani de zile ca­racterul naţional. Furtul ridicat la înălţimea unui act de guvernământ, abuzul şi violenţa îmbrăcând haina solemnă a legalităţii. Diferenţa dintre bine şi rău, dintre moral şi imoral, nu mai reprezintau antino­mii ireductibile, ci două fete ale aceluiaşi principiu etic, interpreta­bil şi reversibil după oameni şi îm­prejurări. Ajunsesem o rară fenomen — o colonie penitenciară în ansamblul european — şi modernul Sybaris. Banul nemimţit, milioanele câşti­gate peste noapte — o naţiune în­treagă trăind de azi pe mâine, pre­carul, lovitura, învârteala şi gheli­rul preschimbate cn norme de exis­­tenţă — superfluul devenit exigenţă cotidiană şi necesarul socotit expre­­siunea unei intolerabile mizerii — economia, chiverniseala purtând eti­chete infamante — prudenţa batjo­­corită cu un viciu şi cinstea asvâr­­lită la găleata cu lături — un zaia­fet universal, o sări­re din ţâţâni şi din cadru, din obiceiuri şi din mediu a întregi categorii sociale — o cu­metrie de la un capăt la altul al ţării cu tarafuri de lăutari şi chiote care dădeau po­steafara frontie­relor. Ani de zile Europa sobră, revenită de la beţiile de după război, încor­­dată în aspra disciplină a refacerii, a privit cu o uimire sgâită şi înve­selită la chiolhanul românesc. A, dar s’a isprăvit cu toate!... Mai mult decât criza şi decât dumping­ul, decât profundele sguduiri mate­riale, altceva a sugrumat dăsmăţul şi a pus capăt anarhiei: dispariţia, nea murilor corifei ai sarabandei, şefilor de orchestră ai dissolutiunii. Vioiul a rămas fără protectori, infamia fără teoreticiani, armata dementă fără comandanţi. InCePe reculegerea, s© desinează întoarcerea de la cheful de doispre­zece ani de zile cu ochii tulburi, cu gurile coclite. Ferestrele sălii unde dăinuia, sub toate guvernele, perpetuul banchet, s’au deschis larg la soare şi la ae­rul înţepător şi salubru.» Porunca ceasului înhaţă de umeri pe retar­­daturi, pe şovăielnici şi pe nărăviţi şi-i asvârlă în zorile trandafirii. Operaţiunea fiind prea bruscă, desmeticirea universală se desăvâr­­şeşte în mijlocul unui vast concert de lamentaţiuni, chirăeli, pe alocuri prevestiri de cataclisme: „Vai de noi, ne paşte falimentul, ne aşteap­tă revoluţia, ne-am dus pe copcă şi ne-a luat dracul!...” Extravanganţe de nuntaşi la cari fumul vinului întârzie pe meninge! Nimic nu e prea târziu şi nimic nu s’a petrecut care să facă imposibilă o generală mobilizare civică pentru salvarea României!... Dar acestei chemări la luptă cu adversităţile, la rezistenţă sufletea­scă şi trupească, trebuie să-i răs­punzi o ridicare de masse cetăţene­şti, ca în zilele marilor pr­imejdii naţionale. Ni se cere, nu tributul de sânge al fiecărui Român, ci acel al ener­giilor, răbdării şi pasionatei noas­tre încăpăţânări. O disciplinare se­veră a gesturilor noastre, o revizui­re a mijloacelor noastre de a activa şi a produce, o scoborâre gene­rală în noile tranşee, unde cot la cot, cu picioarele înfipte în realitate, cu ochii înţepeniţi pe obiectivul imediat, fraţi de cru­ce şi combatanţi ai aeleiaşi cau­ze, să împărţim riscurile şi pri­vaţiunea, raţia împuţinată a codru­lui de pâine sfinţit de abstinenţa şi sobrietatea noastră regăsită, rede­­veniţi circumspecţi, recăliţi în ad­versitate, purificaţi în trupurile, gândurile, deprinderile noastre. Vom suferi? Da, în luxul, priso­sul, supraadăugatul nostim!... Sân­­tem printre puţinele naţiuni de pe glob, cărora nu ni se va cere să ne raţionalizăm necesarul, să ne a­­plicăm­ regimuri de foamete şi re­glementări coercitive de bancrutari frauduloşi. Dacă n-o credem noi dacă ne vine greu să renunţăm la atitudinile biblice de profeţi cla­­manţi pe ruine, dacă extravaganţa verbală este un viciu de care nu ne putem desbăr­a prea uşor, să ascul­­tăm ce ne spun străinii cari ne vizi­tează de o lună încoace. Americani cari au văzut la New-York arma­tele de şomeuri deşirate pe o dis­tanţă de o milă în aşteptata su­ed şi feliei­ele pâine oferite de ca­ritatea publică. —Englezii sosiţi din Londra, unde cartierele populare sânt interne ale mizeriei şi scrâşni­­rii dinţilor — Germanii, cari justi­fică cumetria cu Moscova prin ne­voia ce o au de subsidiile sovietice pentru a întreţine pe cei fără de lu­cru, cele un milion şi jumătate de mărci oferite anual de Stat, nefiind îndestulătoare. Forma cea mai acută a dezastre­lor sociale, pe care se grefează sgu­­duirile politice,* foametea, va rămâ­ne un element necunoscut în con­jecturile românești. Atunci?... Pe siguranţa materială a traiului de toate zilele, orice se poate spera şi întreprinde pentru asanarea naţională. Pentru atingerea acestui rezultat, Suveranul şi-a închinat toate gân­durile Sale, prodigioasa-i putere de muncă... Avem un Exemplu de ur­­mat, un îndreptar de cercetat, un Educator al instinctului naţional şi un Director suprem al sforţărilor, iniţiativelor şi actelor noastre... Un ochiu infaibil care descoperă în mulţime elementul ce trebuie încu­rajat şi buna voinţă care trebuie relevată. Dar nu această spicuire a câtor­­va, este preocupata de seamă a Suveranului. Ci înălţarea tuturor cetăţenilor României, deveniţi arti­zanii conştienţi, activi, probi ai Re­facerii — până la scopul şi lozinca Sa — ordonarea a optsprezece mi­lioane de Români în ciclul civic care începe. Alexandru Kirițescu In pag. IV-a: Cum s’a rezolvat criza de guvern Săracă Brăila noastră... Aşa grăia, pe vremea lui Petrea Creţu Solcanul, balada Kirei Kira­­lina, sirena Dunării: «Săracă Brăi­la noastră — cine-o să te stăpâneas­că — Rusul din ţara rusească — Turcul din ţara turcească?» etc. etc. Apoi au venit alte şi tot alte ocupa­­ţiuni, printre cari, după părerea is­toricilor şi a gazetarilor provin­ciali, patrioţi de să sperie Stăm­bu­tul, cea din urmă, a nemţească. După părerea istoricilor şi gaze­tarilor locali — pentru că noi am socoti, cea mai de pe urmă, pe cea românească. De când ţine ocupaţiu­­nea aceasta românească, dacă tre­­bueşte cumva urcată până la 1828, la eliberarea de sub Turci, sau nu­mai de când s’a învrednicit cu 2 pre­fecţi şi o duzină de primari, iată ce vor stabili istoricii acreditaţi şi ga­zetarii locali. După cum tot ei vor stabili când se simţia mai fericită, când se ţinea cu paşalele şi polcov­nicii sau, astăzi, când trăeşte cu dulce şi legitimă conjugaţiune cu oamenii ei. Cum nu suntem nici una nici alta, vom face apel la câteva din amintirile noastre. Dacă la sfârşit, vreun rău­voitor, va socoti că trebue, să tragă şi vreo concluzie, nu a noastră va fi vina. Pe vremea aceia, să tot fie un sfert de veac, Brăila se mândria cu bustul împăratului Traian, ridicat în piaţa fostă pe vremuri Tiriplic, când era împresu­rată cu gard de lemn şi’n mijloc a­­vea, poate, în locul biser’icei creşti­ne, o gramie turcească’. Dacă nu mă’nşel — şi s’ar putea, de vreme ce un sfert de veac apasă peste noi — bustul se datora râvnei unui profesor de franceză, selectat dintre învăţători, şi scl­ptura unui soi de Crassus, sculptor pe cât şi pro­prietar de case în Bucureşti. Bustul a fost inaugurat pe o zi de Noem­­brie, cu ceaţă şi brize de Crivăţ, cu slujbă şi conferinţă, peste drum, la Teatru, de pe nişte file luminate de abajur albastru, pe care le citea un moşneag savant, ce se numea Toci­­ lescu. Şi toţi erau de părere că nu-şi greşise vocaţia. Cât era de urât sau frumos acest monument, era un lu­cru prea greu de determinat pe vre­mea aceia, lipsea perspectiva isto­rică. Deaceia nu mică a fost uimirea când peste câteva zile, vorbind de serbarea din Brăila, d. N. Iorga scria că pe soclul divului împărat au fost agăţate nişte linguri şi fur­culiţe de bronz, sau cam aşa ceva. Cum eram destul de tineri şi sacră pentru noi orişice literă ce se tipă­­ria în «Neamul românesc» (ştiţi «N. R.» cu format de revistă, tipărit pe hârtie cretată, la «Minerva» cu un desen de Smigelski, şi reproducând, în altă culoare «Semănătorul») ne-a apucat, deodată, o mare ruşine. Ni­­ciunul dintre noi nu băgase de sea­mă sacrilegiul. Dar furtună n’a fost. Nici sculptorul, nici profesorul de franceză nu s’au plâns justiţiei şi criticii de artă n’au scormonit mo­delele străine, să vadă de unde se inspirase autorul şi ce intenţii avu­sese. Insă din ziua aceia ceva din prestigiul cuceritorului Daciei era atins. Şi într’adevăr. De ce să-l co­­coaţe chiar aşa de sus, ne ziceam noi, când şi la înălţimea primaru­lui şi a sergentului din colţ, favo­rizat de câteva trepte, putea, ca de pe o catedră, să ne vadă, cum ne plim­băm, în sus şi’n jos, pe Calea Regală, între Teatru şi Bulevardul Cuza,şi numai pe o parte, zvârlind ochiade şi crezându-ne iubiţi, de primii ochi de femee ce se rătăciau printre noi. De ce, după aceia, să­­ taie braţele? Din câte ştiam şi din câtă istorie ne învăţase un excelent profesor (pre­cât se spunea) ce se întâmplase să fie şi droghist şi sculptor, Traian nu-şi pierduse braţele în războaie. N’ar fi admis naţiunea. Sau poate ne aflam în faţa unei mistificări da pe care odată cu cel de pe monu­ment, în ziua inaugurării căzuse vă­lul ? Şi pentru ce, mai cu seamă să-l reteze, aşa deodată, de la diafragmă în jos ? Era, aşa­dar, adevărat, ceea­­ce aflarăm cu mult mai târziu, din scrisul bătrânului nostru cronicar, că împăratul murise, prin Egipet, parcă, de disnodarea vintrelui, a t­ras dezinterie ? Fapt este, că din ziua aceia «Sen­tinela Romană» nu s’a mai decla­mat la împărţirile de premii şi nici la seratele de binefacere ale prima­rului şi că, la fel cu prohodirea din Vinerea Mare, ocoliam grădiniţa, oride câte ori împrejurări de-o na­tură sau alta ne obliga pe acolo. C'­­neva jignise sentimentele noastre naţionale. Pes­ pessidii­s fc-i-w—«O»-*TM -----oo=oao=cu----­ (arid Icairul Desorientarea teatrală care s’a ma­­nifestat aiurea, cu câţiva ani în ur­mii, începe să se iviască şi la noi. Până acum, problemele de regie, de joc de scenă se puneau în mod pla­tonic, prin imitaţie. Astăzi, când ci­nematograful a găsit atâtea mijloace nouă de expresie, când a părăsit pantomima pură ca să încercuie în zona sa de experienţe şi realizări — teatrul — criza şi iresorientarea tea­trală se accentuiază. Alături de cri­za spirituală, organică a teatrului, bântuie şi criza economică, golitoare a sălilor de spectacole. Aiurea, tea­trul a recurs la toate mijloacele de luptă ca să reziste la ofensiva cine­matografului, ca să se înoiască şi să se pună în acord cu ritmul şi sen­sibilitatea modernă. Mijloacele ideale de luptă au fost: teatrul şi-a simplificat şi revi­zuit expresia şi gusturile, iar ca mijloace materiale, a recurs la sis­temul cartelurilor. La noi, toate teatrele trec prin vre­muri grele. Şi teatrul de stat şi cele particulare. Pentru că domneşte, a­­narhia şi alegerea repertoriului, în distribuţia ele­men­t­el­o­r. De aceea se şi ventilează ideia cartelării teatre­lor. Un fost director al Teatrului Naţional, un bărbat care şi-a câşti­gat mari merite ca organizator, ne demnostra zilele trecute nevoia ur­gentă a sindicalizării teatrelor bu­­cureştene. In felul acesta schim­bul de actori se va putea face în mod firesc şi facil, un teatru va monta un spectacol de dramă cla­sică, un teatru, un spectacol de dra­mă modernă, unul, un spectacol de comedie. Exploatarea teatrelor se va face în comun. Pentru aceasta, e nevoie ca tea­trele bucureştene să fie etatizate. Statul să acorde o subvenţie glo­bală anuală, care să fie împărţită de către consiliul de administraţie al regiei autonome, proporţional cu necesităţile fiecărui teatru. In felul acesta se va organiza o viaţă tea­trală adevărată în Bucureşti. Toate elementele bune, femenine şi mascu­line, vor putea fi utilizate cu folos, repertoriul va putea fi bine ales, conformat cu gusturile publicului şi ale spectatorilor subţiri. Ideia fostului director este, evi­dent, admirabilă. Dar greu de rea­lizat, dacă se iau în consideraţie ambiţiile directoriale ale elementu­lui actoricesc şi dacă se ţine seama de felul cum se acordau subvenţiile de până acum. Dramaturgia originala, desigur, n’ar avea decât de câştigat de pe ur­ma planului de cartelare al teatre­lor. Nu ştim însă dacă se vor putea ■mobiliza toate bunăvoinţele şi d­acă se va găsi energia care să înfăptu­iască acest plan. ..

Next