Cuventul, decembrie 1930 (Anul 6, nr. 2017-2045)
1930-12-08 / nr. 2024
LUNI S DECEMBRIE 1930 ANUL Al VIME a. No. 1014« REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA Bucureşti, Str. Constante (Sărindar), 14 Etajul IIL tiu nvnn 378/10 REDACŢIA TELEFON : 37&19 ADMINISTRAŢIA Fondator TITUS ENACOVICI Director NAE IONESCU ANUNCIURNE $1 PUBLICAŢIILE cp ppimFqr la ADMINISTRAŢIA „CUVÂNTULUI" $î prin toate agenţiile de publicitate ooao- Sunt unii oameni politici la cari hotărârile odată luate, durează.. încă mai puţin timp decât le-a trebuit pentru a le lua. De-aceia nici nu mai are importanţă dacă hotărîrea e bună ori rea. De-aceia, adică, nu sunt ţinuţi ca hotărîrea să fie bună, — şi e absolut indiferent dacă nici nu este. ...Vreţi un exemplu viu? Iată, d.Vintilă Brătianu. Şeful,vechiul şef al partidului sau şeful vechiului partid liberal, s’a hotărît să se retragă la ţară în calitate de văcar supărat pe sat şi să lase partidul de capul său. De-a doua zi însă a găsit că n’a procedat bine: văcarul supărat pe sat nu poate să se retragă... la ţară, iar d-sa fiind capul partidului, plecând nu lăsa partidul «de capul său» ci fără cap. Şi înainte ca partidul să-şi poată face... nu de cap, ci iun rost, — d. Vintilă Brătianu, plin de-o nouă vigoare şi autoritate, ca un Anteu modern care-şi ia puterile dela pământul său, adică dela moşie, s’a întors la ca să zicem aşa, conducerea partidului, spre satisfacţia întregului partid, adică a d-lor Tancred Constantinescu, Leonte Moldoveanu şi alţi distinşi liberali. • ...Şi pentrucă partidul n’a tăiat «viţelul cel mai gras» pentru întoarcerea părintelui risipitor de partid, s’a apucat d. Vintilă Brătianu să mai fac «o cracă putredă». Excluderea d-lui Argetoianu a fost hotărîtă de d- Vintilă Brătianu cu o grabă cu atât mai greu de înţeles cu cât mai uşor de justificat: «d. Argetoianu s’a exclus singur din partid». Dar pentrucă d. Vintilă Brătianu n’a găsit pentru partid decât o justificare prea uşoară, — a cărei bună logică n’a satisfăcut chiar aşa de deplin pe-atâţia cari socoteau că singura cracă de care se puteau agăţa, pe care o aveau sub picioare, rămăsese, după d. George Brătianu, devenit noul șef al partidului sau șeful noului partid liberal, tocmai sau numai d. Argetoianu, — d. Duca a trebuit să găsească o alta, pe care a găsit-o cu atât mai repede cu cât o avea pregătită pentru explicarea oricărei... debarcări, ce s’ar fi judecat necesară: — Dacă n’a fost exclus pentrucă era vinovat, — este vinovat pentru că a fost exclus! ...Altfel, cum ar mai putea lucrul judecat să ţină loc de adevăr, — imperativ, fără de care nici o judecată n'ar mai avea autoritate? « După nenumărate demisii, d. Gr. Iunian și-a dat demisia. Una și singura, dacă nu singura... Desamăgir’ile pe cari le-a provocat de-atâtea ori prietenilor politici şi ziarelor cari le-au anunţat pe toate, înainte ca cea adevărată să se fieprodus pentru că n’au putut-o prevedea peaceasta, nu scad nimic din desamăgirea pe care o provoacă într’adevăr demisia. D. Iunian nu este ceea ce se cheamă un colaborator comod. Și mai puțin un om politic care vrea să fie ministru, așa cum sunt aproape toți. S’ar putea crede mai degrabă că d-sa primește sarcina de-a fi ministru pentru bucuria de-a putea demisiona. Măcar «din când în când», cum se zice, — şi ceea ce făcea ea la eşirea din consiliu ziariştii să-l întrebe: aţi mai demisionat? — cu o convingere a cărei ironie este numai aparentă. D. Iunian nu este nici un om politic care, pentru că vrea să creadă în rolul de ministru, crede totdeauna. Ci din potrivă, un om politic care pentru că vrea să creadă, nu crede adesea. Şi când acest resort lăuntric , a crede, pe care n’a învăţat — deşi dela atâţia colegi putea să înveţe! — să-l facă să funcţioneze în raport numai cu titlul de «excelenţă», — nu mai funcţionează, d. Iunian părăseşte un guvern cu convingerea exact contrară cu care alţii, «adevăraţii democraţi» îşi păstrează titlul. Titlul care totul , ministru!... Deşi e numai un titlu efemer şi nu de nobleţă, el îi fascinează, totuşi, — pentrucă —■ «nicăeri ca in marile democraţii titlurile nu au şi prestigiul adevărat al valorii lor...». Titu Devechi Dumineca In vremilele criză sălbatecă pe cari le trăim, toată lumea trebue să înţeleagă că fără economii severe nu putem ieşi la mal. Tot ce se poate cere, tot ce suntem datori să pretindem de la cei însărcinaţi cu realizarea economiilor bugetare, este: să se procedeze cu chibzuinţă, să nu se taie pe apucatele, fără nici o noimă. Să se suprime tot ce nu este absolut necesar şi să se lase tot ce este de imperioasă nevoe pentru fireasca desvoltare a forţelor vii ale neamului. Constatăm însă că uneori se procedează tocmai pe dos. Un exemplu. Trebuia desfiinţat unul din cele patru seminarii aflate în cuprinsul arhiepiscopiei Bucureştilor. Şi s-a hotărât desfiinţarea seminarului monahal, adică a singurului seminar monahal al bisericii şi a singurului seminar care nu dă scrii de candidaţi la posturi bugetare. S’a hotărât desfiinţarea acestuia şi sa menţinut cel dela C.Lung fiindcă poartă numele lui Miron I. Nevoia existenţei unui seminar al călugărilor mimai duşmanii bisericii nu o recunosc. Trebuesc economii ? Să se realizeze de acolo ele unde trebue realizate. Iată, am la îndemână câteva cifre. In bugetul de cheltueli Pe 1930 al ministerului instrucţiunii, la materiale, este prevăzută pentru seminarul monahal suma de lei 1.178.950 (stat No. 381, art. 56). In acelaş buget, la personal, se prevede pentru internatul teologic din Bucureşti suma de lei 1.280.600 (stat No. 415, art. 163). Ei bine, nu este aceasta risipă şi batjocură? Internatul teologic adăposteşte 90 de studenţi. Totalul sumei prevăzute la materiale este de lei 1.876.150 (stat No. 469 art. 167—184), iar personalul (Pentru 90 de studenţi al acestui local, înghite singur 1.280.600 lei anual. Numai directorul încasează 237.000 lei. Si are gratuit: casă pentru întreaga familie, masă idem, luminat, încălzit, slugi etc. Un director de internat, cu 90 de studenţi, primeşte, aşadar, în această calitate, lunar 20.000 lei salariu, iar Rectorul universităţii din Bucureşti, cu 25.000 studenţi, primeşte 3000 lei lunar. Şi n’are nimic gratuit. Un milion două sute opt zeci de mi şase sute lei pentru... administrarea unui număr de 90 de studenţi, cari iau masa şi dorm la căminul din strada Radu-Vodă? Domnul ministru al instrucţiunii nu are dreptul să invoce motivul imposibilităţilor bugetare, întru uciderea instituţiilor generatoare de lumină şi de forţe morale, atâta vreme cât scandaloasa risipă nu va fi total înlăturată. G. Racoveanu CRONICA MUZICALA de G. BREAZUL Se formează cetele de colindători şi stelari — ■—00~—— Nu odată ne am exprimat aci părerea de rău şi nedumerirea, că limităm manifestările muzicale la câteva aspecte foarte secundare şi cu totul neesenţiale pentru demonstrarea puterilor de expansiune ale vieţii muzicale româneşti. «Cronica muzicală», înregistrează câteva exhibiţii, — care pot fi uneori chiar foarte intereseante — de pe estrada de concert sau scena de operă bucureşteană. Este tot ceia ce putem noi însemna pe răbojul evenimentelor muzicale româneşti, şi încă, tot ceia ce putem împărtăşi ca ştiri atâtor devotaţi închinători ai artei genurilor, cari aşteaptă veşti de la noi, de-aici din Capitala Ţării, din focarul quintesenţei de lumină şi simţire românească. Ce va fi spunând cititorului nostru, ce rezonanţe va fi aflând în imaginaţia iubitorului de muzică român de ex. Wiener et Doucet, este demn de a fi cercetat. De cele mai multe ori însă, bănuim, cronica muzicală nu trezeşte niciun fel de interes, nici artistic, nici ştiinţific, nici nu îmboldeşte spiritul la vreun fel de preocupare în legăgătură cu muzica. Pentru că, nu ne sfiim a mărturisi, aşa cum este întocmită cronica muzicală, chiar în cazul că izbutim să expunem, odată cu relatarea evenimentului muzical, o temeinică discuţiune critică a acelui eveniment sau să desprindem semnificaţia lui istorică mai adâncă, interpretând faptul la ansamblul manifestărilor muzicale şi chiar general culturale, apoi scrisul nostru interesează abia pe cei câţiva auditori ai respectivului concert, cari-şi controlează în chipul acesta impresiunile. Dar încolo ? Doar cumva, dacă observă cineva gândurile de politică muzicală românească pe care le asvârlim printre rândurile ce înşiră evenimentele, doar aşa scrisul care cuprinde «Cronica muzicală» poate fi de vreo treabă. Iată de ce mustrări de cuget eram prinşi faţă de suflarea românească îndrăgită de arta sunetelor, vrând să ’ndrugăm iarăși: marele compozitor german, eminentul virtuoz polonez, neîntrecutul... etc. In aceste mustrări de cuget ne surprinde fila de la Calendar care ne aduce aminte de Sf. Nicolae. Cu barbă albă sau neagră, Sf. Nicolae trezește în mintea noastră grijurile copilăriei pentru evenimentele muzicale ce se apropiau. La această dată se începeau pregătirile pentru stea şi colinde. Se formau cetele, se începeau pregătirile. In termeni moderni, se organizau corurile, fixându-se numărul personalului participant, şi se începeau repetiţiile. Către această lume de cântăreţi, către micuţii şi — tinerii noştri — ni se îndreaptă gândul. Aceasta este data pe care trebuie s-o readucem aminte: vine vremea colindelor şi stelei. Acesta este evenimentul pe care trebuie să-l însemneze cronica muzicală. Se strâng copilaşii şi flăcăiandrii satelor, şi o pornesc spre căsuţa mai ospitalieră a vreunuia din ei. Se alege conducătorul — veritabil regens chori cel ce ’ncepe cântecele, după care se iau toţi ceilalţi. Şi-apoi repetiţiile. Da, în muzica noastră populară, afar’de exerciţiile pe care le fac profesioniştii lăutari, colindele şi cântecele de stea formează singurul moment în care se cunoaşte o pregătire anterioară producţiei muzicale propriu zise, repetiţiile, In care, deci se presupune tendinţa de perfecţionare în interpretarea muzicală, Se reaminteşte viersul cântecelor. Dacă s’a uitat, mai marii, părinţii sau bătrânii sunt consultaţi. La fel cu versurile. Se reconstituesc astfel în fiecare an cântecele de stea şi colindele. Caracterul lor sacru este suficientă garanţie asupra relativei autenticităţi în care se păstrează şi se transmit colindele. Aşa au străbătut veacurile minunile muzicale care sunt colindele şi cântecele de stea; poate, de la Valerian (—Vaier—Ler) sau Aurelian şi până’n vremurile noastre răsună în tot orizontul aşezărilor noastre şi-şi află ecou în firea băştinaşilor viersul nevinovat, domol, legănat şi senin al colindelor şi al cântecelor de stea. Aşa le-am moştenit din străbuni, după cum am moştenit celelalte obieceiuri de sărbătorile din mijlocul iernii, dar care depăşesc genul liric al colindelor şi cântecelor de stea, luând caracterul dramatic de mici scenete religioase. Iniţiativa întotdeauna, în perpetuarea cântecelor de stea, colindelor şi sorcovei a aparţinut copiilor. Din propriu impuls, în preajma sărbătorilor de care vorbim, de la Sf. Nicolae copiii îşi încep preparativele. Părinţii au o atitudine de îngăduinţă faţă de acest nobil impuls al copiilor. Atâta vreme smulşi din făgaşurile desvoltării noastre fireşti şi româneşti, nu am preţuit cum se cuvine viersul minunat mângâiat de guriţele copilaşilor noştri. Nu am desluşit porunca ce se rostia prin graiul lor de «magi», de crainici ai romanităţii noastre, dar şi purtători tainici de veşti mari ai muzicii noastre. De aceia, n’am înţeles şi nici nu am oploşit cum se cuvine nevinovatele svonuri despre sufletul muzical al firii româneşti purtat de entusiasmul copiilor. Ba adeseaori am intervenit protivnic atunci când copiii au vrut să-şi împlinească rostul secular de colindători şi stejari. Cel ce semnează aceste rânduri a făcut de vreo 5—6 ani încoace examenele muzicale la care sunt supuşi concurenţii pentru intrarea într-un seminar teologic din Bucureşti. Fireşte, concurenţii sunt, afar’de foarte rari excepţii, feciori de ţărani. Pentru a se putea cineva orienta în chipul cum copilul este integrat în viaţa muzicală a satelor, — muzica populară, de biserică, apoi de şcoală— primul ciclu de probe se centralizau în jurul specificului cântec copilăresc, colinda sau cântecul de stea. Ei bine, de nenumărate ori comisia de examen a fost tulburată de intervenţiile însoţitorilor, părinţi sau învăţători, care cu convingerea împlinirii unui înalt rol educativ, scuzau pe copil: «Nu l-am lăsat eu să umble în d’alde astea», împrejurările se schimbă însă. Mai acum doi-trei ani profesorul G. Cucu de la Conservatorul de muzică din Bucureşti şi profesorul Timotei Popovici de la şcoala normală din Sibiu, au publicat frumoase broşuri conţinând colinde armonizate, contribuind prin prestanţa misiunii lor profesorale la lămurirea şi înlăturarea gravei erori săvârşite de cei ce opresc copiii să-şi cânte sublimul cântec al religiozităţii şi muzicalităţii româneşti. iar Comisiunea pentru Arhiva fonogramică şi publicarea de folklor muzical din ministerul instrucţiunii şi cultelor a publicat de curând un impresionant volum de «303 colinde» culese» de (Citiţi continuarea în pagina Iha). Am arătat că Restauraţiunea românească însemnează reîntregirea în normal a tuturor formelor de viaţă naţională, şi prin aceasta, pulverizarea în neant a excrescenţelor artificiale, a suprapunerilor forţate. Un nou element politic îşi face loc în generala nivelare a stărilor româneşti: cetăţeanul. Care a încetat de a fi conceput sub aspect de massă informă, de turmă behăitoare, de material susceptibil a fi folosit, stârcoşit, sluţit în mâinele câtorva ocupanţi prin violenţă ai puterei — de zestre electorală aproape identică numericeşte — cam două milioane de voturi— utilizabilă de coteriile politice de toate vopselele şi tendinţele. Ci devine o unitate bine definită, un element identificabil prin conştiinţa sa regăsită, prin afirmarea unor drepturi indisolubil legate de poziţia sa în colectivitate ca şi prin acceptarea unor obligaţiuni alcătuind ansamblul prestaţiunilor sale în opera de consolidare a statului. Această extragere al cetăţeanului din haosul politic, aşezarea lui pa primul plan in vederea acţiunii imediate de refacere în toate domeniile, sânt opera Maiestăţii Sale Regelui. De la întoarcerea Sa nu încetează de a adresa apeluri insistente către aceasta forţă care s’a ignorat, chemând-o, pe deasupra nesfârşitelor bariere ce s’au îndesat cu anii între Naţiune şi Tron, la o colaborare strânsă, care să realizeze în ordinea practică, identitatea necesară dintre Suveran şi colectivitatea românească, începe în România Un ciclu civic, care după trecerea a doisprezece ani de la încheierea războiului naţional, însemnează o prelungire a sforţărilor, jertfelor şi suferinţelor de pe câmpurile de luptă în noua ordine românească — cu ştergerea absolută a intervalului desmetic, a anarhiei morale şi a desfrâului material cari au început odată cu încheierea păcii generale şi s’au terminat în ziua de 6 Iunie 1939. Când fiecare Român a fost un fecior de bani gata al Statului copleşit, excedat de obligaţiunea de a întreţine din budgetul lui mione de paraziţi şi de nevolnici , de juissori şi de puturoşi. Când lipsa oricărei demnităţi colective a îngăduit aventurierilor de răspântii electorale cocoţarea în fruntea destinelor României, menţinându-se acolo doar prin largi distribuţiuni de pomeni, favoruri, bacşişuri, — când nu erau doar făgăduieli scelerate. Când braţul întins în aşteptarea codrului de pâine, accepta lanţurile nouei iobagii, mai intolerabilă decât cea fanariotă, pentru că se întemeia pe trădare din partea conducătorilor, pe sperjurul tovarăşilor de luptă. Când o funebră pasivitate luase locul sfintei îndatoriri de a creea şi de a manea, lenea devenind o atitudine obligatorie şi laşitatea un imperativ necesar. O pedagogie infamă a deformat timp de doisprezece ani de zile caracterul naţional. Furtul ridicat la înălţimea unui act de guvernământ, abuzul şi violenţa îmbrăcând haina solemnă a legalităţii. Diferenţa dintre bine şi rău, dintre moral şi imoral, nu mai reprezintau antinomii ireductibile, ci două fete ale aceluiaşi principiu etic, interpretabil şi reversibil după oameni şi împrejurări. Ajunsesem o rară fenomen — o colonie penitenciară în ansamblul european — şi modernul Sybaris. Banul nemimţit, milioanele câştigate peste noapte — o naţiune întreagă trăind de azi pe mâine, precarul, lovitura, învârteala şi ghelirul preschimbate cn norme de existenţă — superfluul devenit exigenţă cotidiană şi necesarul socotit expresiunea unei intolerabile mizerii — economia, chiverniseala purtând etichete infamante — prudenţa batjocorită cu un viciu şi cinstea asvârlită la găleata cu lături — un zaiafet universal, o sărire din ţâţâni şi din cadru, din obiceiuri şi din mediu a întregi categorii sociale — o cumetrie de la un capăt la altul al ţării cu tarafuri de lăutari şi chiote care dădeau posteafara frontierelor. Ani de zile Europa sobră, revenită de la beţiile de după război, încordată în aspra disciplină a refacerii, a privit cu o uimire sgâită şi înveselită la chiolhanul românesc. A, dar s’a isprăvit cu toate!... Mai mult decât criza şi decât dumpingul, decât profundele sguduiri materiale, altceva a sugrumat dăsmăţul şi a pus capăt anarhiei: dispariţia, nea murilor corifei ai sarabandei, şefilor de orchestră ai dissolutiunii. Vioiul a rămas fără protectori, infamia fără teoreticiani, armata dementă fără comandanţi. InCePe reculegerea, s© desinează întoarcerea de la cheful de doisprezece ani de zile cu ochii tulburi, cu gurile coclite. Ferestrele sălii unde dăinuia, sub toate guvernele, perpetuul banchet, s’au deschis larg la soare şi la aerul înţepător şi salubru.» Porunca ceasului înhaţă de umeri pe retardaturi, pe şovăielnici şi pe nărăviţi şi-i asvârlă în zorile trandafirii. Operaţiunea fiind prea bruscă, desmeticirea universală se desăvârşeşte în mijlocul unui vast concert de lamentaţiuni, chirăeli, pe alocuri prevestiri de cataclisme: „Vai de noi, ne paşte falimentul, ne aşteaptă revoluţia, ne-am dus pe copcă şi ne-a luat dracul!...” Extravanganţe de nuntaşi la cari fumul vinului întârzie pe meninge! Nimic nu e prea târziu şi nimic nu s’a petrecut care să facă imposibilă o generală mobilizare civică pentru salvarea României!... Dar acestei chemări la luptă cu adversităţile, la rezistenţă sufletească şi trupească, trebuie să-i răspunzi o ridicare de masse cetăţeneşti, ca în zilele marilor primejdii naţionale. Ni se cere, nu tributul de sânge al fiecărui Român, ci acel al energiilor, răbdării şi pasionatei noastre încăpăţânări. O disciplinare severă a gesturilor noastre, o revizuire a mijloacelor noastre de a activa şi a produce, o scoborâre generală în noile tranşee, unde cot la cot, cu picioarele înfipte în realitate, cu ochii înţepeniţi pe obiectivul imediat, fraţi de cruce şi combatanţi ai aeleiaşi cauze, să împărţim riscurile şi privaţiunea, raţia împuţinată a codrului de pâine sfinţit de abstinenţa şi sobrietatea noastră regăsită, redeveniţi circumspecţi, recăliţi în adversitate, purificaţi în trupurile, gândurile, deprinderile noastre. Vom suferi? Da, în luxul, prisosul, supraadăugatul nostim!... Sântem printre puţinele naţiuni de pe glob, cărora nu ni se va cere să ne raţionalizăm necesarul, să ne aplicăm regimuri de foamete şi reglementări coercitive de bancrutari frauduloşi. Dacă n-o credem noi dacă ne vine greu să renunţăm la atitudinile biblice de profeţi clamanţi pe ruine, dacă extravaganţa verbală este un viciu de care nu ne putem desbăra prea uşor, să ascultăm ce ne spun străinii cari ne vizitează de o lună încoace. Americani cari au văzut la New-York armatele de şomeuri deşirate pe o distanţă de o milă în aşteptata sued şi felieiele pâine oferite de caritatea publică. —Englezii sosiţi din Londra, unde cartierele populare sânt interne ale mizeriei şi scrâşnirii dinţilor — Germanii, cari justifică cumetria cu Moscova prin nevoia ce o au de subsidiile sovietice pentru a întreţine pe cei fără de lucru, cele un milion şi jumătate de mărci oferite anual de Stat, nefiind îndestulătoare. Forma cea mai acută a dezastrelor sociale, pe care se grefează sguduirile politice,* foametea, va rămâne un element necunoscut în conjecturile românești. Atunci?... Pe siguranţa materială a traiului de toate zilele, orice se poate spera şi întreprinde pentru asanarea naţională. Pentru atingerea acestui rezultat, Suveranul şi-a închinat toate gândurile Sale, prodigioasa-i putere de muncă... Avem un Exemplu de urmat, un îndreptar de cercetat, un Educator al instinctului naţional şi un Director suprem al sforţărilor, iniţiativelor şi actelor noastre... Un ochiu infaibil care descoperă în mulţime elementul ce trebuie încurajat şi buna voinţă care trebuie relevată. Dar nu această spicuire a câtorva, este preocupata de seamă a Suveranului. Ci înălţarea tuturor cetăţenilor României, deveniţi artizanii conştienţi, activi, probi ai Refacerii — până la scopul şi lozinca Sa — ordonarea a optsprezece milioane de Români în ciclul civic care începe. Alexandru Kirițescu In pag. IV-a: Cum s’a rezolvat criza de guvern Săracă Brăila noastră... Aşa grăia, pe vremea lui Petrea Creţu Solcanul, balada Kirei Kiralina, sirena Dunării: «Săracă Brăila noastră — cine-o să te stăpânească — Rusul din ţara rusească — Turcul din ţara turcească?» etc. etc. Apoi au venit alte şi tot alte ocupaţiuni, printre cari, după părerea istoricilor şi a gazetarilor provinciali, patrioţi de să sperie Stămbutul, cea din urmă, a nemţească. După părerea istoricilor şi gazetarilor locali — pentru că noi am socoti, cea mai de pe urmă, pe cea românească. De când ţine ocupaţiunea aceasta românească, dacă trebueşte cumva urcată până la 1828, la eliberarea de sub Turci, sau numai de când s’a învrednicit cu 2 prefecţi şi o duzină de primari, iată ce vor stabili istoricii acreditaţi şi gazetarii locali. După cum tot ei vor stabili când se simţia mai fericită, când se ţinea cu paşalele şi polcovnicii sau, astăzi, când trăeşte cu dulce şi legitimă conjugaţiune cu oamenii ei. Cum nu suntem nici una nici alta, vom face apel la câteva din amintirile noastre. Dacă la sfârşit, vreun răuvoitor, va socoti că trebue, să tragă şi vreo concluzie, nu a noastră va fi vina. Pe vremea aceia, să tot fie un sfert de veac, Brăila se mândria cu bustul împăratului Traian, ridicat în piaţa fostă pe vremuri Tiriplic, când era împresurată cu gard de lemn şi’n mijloc avea, poate, în locul biser’icei creştine, o gramie turcească’. Dacă nu mă’nşel — şi s’ar putea, de vreme ce un sfert de veac apasă peste noi — bustul se datora râvnei unui profesor de franceză, selectat dintre învăţători, şi sclptura unui soi de Crassus, sculptor pe cât şi proprietar de case în Bucureşti. Bustul a fost inaugurat pe o zi de Noembrie, cu ceaţă şi brize de Crivăţ, cu slujbă şi conferinţă, peste drum, la Teatru, de pe nişte file luminate de abajur albastru, pe care le citea un moşneag savant, ce se numea Toci lescu. Şi toţi erau de părere că nu-şi greşise vocaţia. Cât era de urât sau frumos acest monument, era un lucru prea greu de determinat pe vremea aceia, lipsea perspectiva istorică. Deaceia nu mică a fost uimirea când peste câteva zile, vorbind de serbarea din Brăila, d. N. Iorga scria că pe soclul divului împărat au fost agăţate nişte linguri şi furculiţe de bronz, sau cam aşa ceva. Cum eram destul de tineri şi sacră pentru noi orişice literă ce se tipăria în «Neamul românesc» (ştiţi «N. R.» cu format de revistă, tipărit pe hârtie cretată, la «Minerva» cu un desen de Smigelski, şi reproducând, în altă culoare «Semănătorul») ne-a apucat, deodată, o mare ruşine. Niciunul dintre noi nu băgase de seamă sacrilegiul. Dar furtună n’a fost. Nici sculptorul, nici profesorul de franceză nu s’au plâns justiţiei şi criticii de artă n’au scormonit modelele străine, să vadă de unde se inspirase autorul şi ce intenţii avusese. Insă din ziua aceia ceva din prestigiul cuceritorului Daciei era atins. Şi într’adevăr. De ce să-l cocoaţe chiar aşa de sus, ne ziceam noi, când şi la înălţimea primarului şi a sergentului din colţ, favorizat de câteva trepte, putea, ca de pe o catedră, să ne vadă, cum ne plimbăm, în sus şi’n jos, pe Calea Regală, între Teatru şi Bulevardul Cuza,şi numai pe o parte, zvârlind ochiade şi crezându-ne iubiţi, de primii ochi de femee ce se rătăciau printre noi. De ce, după aceia, să taie braţele? Din câte ştiam şi din câtă istorie ne învăţase un excelent profesor (precât se spunea) ce se întâmplase să fie şi droghist şi sculptor, Traian nu-şi pierduse braţele în războaie. N’ar fi admis naţiunea. Sau poate ne aflam în faţa unei mistificări da pe care odată cu cel de pe monument, în ziua inaugurării căzuse vălul ? Şi pentru ce, mai cu seamă să-l reteze, aşa deodată, de la diafragmă în jos ? Era, aşadar, adevărat, ceeace aflarăm cu mult mai târziu, din scrisul bătrânului nostru cronicar, că împăratul murise, prin Egipet, parcă, de disnodarea vintrelui, a tras dezinterie ? Fapt este, că din ziua aceia «Sentinela Romană» nu s’a mai declamat la împărţirile de premii şi nici la seratele de binefacere ale primarului şi că, la fel cu prohodirea din Vinerea Mare, ocoliam grădiniţa, oride câte ori împrejurări de-o natură sau alta ne obliga pe acolo. C'neva jignise sentimentele noastre naţionale. Pes pessidiis fc-i-w—«O»-*TM -----oo=oao=cu---- (arid Icairul Desorientarea teatrală care s’a manifestat aiurea, cu câţiva ani în urmii, începe să se iviască şi la noi. Până acum, problemele de regie, de joc de scenă se puneau în mod platonic, prin imitaţie. Astăzi, când cinematograful a găsit atâtea mijloace nouă de expresie, când a părăsit pantomima pură ca să încercuie în zona sa de experienţe şi realizări — teatrul — criza şi iresorientarea teatrală se accentuiază. Alături de criza spirituală, organică a teatrului, bântuie şi criza economică, golitoare a sălilor de spectacole. Aiurea, teatrul a recurs la toate mijloacele de luptă ca să reziste la ofensiva cinematografului, ca să se înoiască şi să se pună în acord cu ritmul şi sensibilitatea modernă. Mijloacele ideale de luptă au fost: teatrul şi-a simplificat şi revizuit expresia şi gusturile, iar ca mijloace materiale, a recurs la sistemul cartelurilor. La noi, toate teatrele trec prin vremuri grele. Şi teatrul de stat şi cele particulare. Pentru că domneşte, anarhia şi alegerea repertoriului, în distribuţia elementelor. De aceea se şi ventilează ideia cartelării teatrelor. Un fost director al Teatrului Naţional, un bărbat care şi-a câştigat mari merite ca organizator, ne demnostra zilele trecute nevoia urgentă a sindicalizării teatrelor bucureştene. In felul acesta schimbul de actori se va putea face în mod firesc şi facil, un teatru va monta un spectacol de dramă clasică, un teatru, un spectacol de dramă modernă, unul, un spectacol de comedie. Exploatarea teatrelor se va face în comun. Pentru aceasta, e nevoie ca teatrele bucureştene să fie etatizate. Statul să acorde o subvenţie globală anuală, care să fie împărţită de către consiliul de administraţie al regiei autonome, proporţional cu necesităţile fiecărui teatru. In felul acesta se va organiza o viaţă teatrală adevărată în Bucureşti. Toate elementele bune, femenine şi masculine, vor putea fi utilizate cu folos, repertoriul va putea fi bine ales, conformat cu gusturile publicului şi ale spectatorilor subţiri. Ideia fostului director este, evident, admirabilă. Dar greu de realizat, dacă se iau în consideraţie ambiţiile directoriale ale elementului actoricesc şi dacă se ţine seama de felul cum se acordau subvenţiile de până acum. Dramaturgia originala, desigur, n’ar avea decât de câştigat de pe urma planului de cartelare al teatrelor. Nu ştim însă dacă se vor putea ■mobiliza toate bunăvoinţele şi dacă se va găsi energia care să înfăptuiască acest plan. ..