Cuventul, ianuarie 1931 (Anul 7, nr. 2046-2075)

1931-01-15 / nr. 2060

ANUL AL Vll-Iea. - Wo. 1060. REDACŢIA Şl ADMINISTRAŢIA Bucureşti, Str. Const. Miile (Sărindar), 14 Etajul III. -rnrnnnK I­V REDACŢIA 2HLHION­­ 378/g ADMINISTRAŢIA Fondator TITUS ENACOVICI Director NAE IONESCU_________ ANUNCIURILE Şl PUBLICAŢIILE ADMINISTRAŢIA „CUVÂNTULUI“ Şl prin toate agenţiile de publicitate SE PRIMESC LA 3 LEI Tot despre violenţe NU şi ilegalităţi După ecourile cari au ajuns până în «retragerea» mea de suferind,se pare că socotelile pe cari le făceam aci mai zilele trecute în legătură cu necesitatea în care se află une­ori guvernele, de a călca legea,­­ nu a plăcut unora dintre cetitori. O bănuiam. Chiar din momentul în care scriam acele rânduri. Nu m’am sfiit însă a-mi spune gândul întreg şi deschis; căci nu stau aci pentru a fi pe placul lumii, ci pentru a spune ceea ce, în desăvârşită bună credinţă, socotesc eu că e adevărul. Că nu a plăcut în primul rând colegilor şi camarazilor mei din presă însă, asta mă doare, pentru breasla mea, pe care aş fi dorit-o mai curagioasă, şi mai gata a lua asupră-şi riscurile curagiului şi în­drăznelilor ei. De­sigur, noi cerem în orice împrejurare aplicarea le­gii. Numai că, legea ne apără com­plet pe noi, — şi nu apără sufi­cient... pe victimele noastre. Şi a­­tunci e natural ca «victimele» aces­tea să încerce uneori a-şi face drep­tate singure, trecând dincolo de lege. Iată, mai acum câţiva ani un tânăr, care a avut — pe drept, sau pe ne­drept — impresia de a fi fost mo­lestat de un ziar, a urcat scările re­dacţiei respective şi s’a dedat la o serie de exerciţii violente pe seama unui redactor. Faptul este regreta­bil; — dar se putea altfel? Vă în­chipuiţi situaţia: eu am o gazetă care apare în fiecare zi; şi în acea­stă gazetă eu scutur sau ocărăsc în fie­care zi pe un om care poate să fie vinovat, — dar poate să nu fie decât o victimă a antipatiilor mele; îl ridiculizez, îl insult, îl calomniez; pe el şi familia lui; intra în drame intime cari nu pot interesa în, nici un fel opinia şi viaţa publică, răs­tălmăcesc, falsific. Omul protestea­ză. Eu îi răspund calm; adresaţi-vă justiţiei, că aşa spune legea. Iar jrână­ la proces,­­uncii mi an doi, trei chiar, victima îmi stă la dispo­ziţie... ca să o molestez cotidian în gazetă. Apoi, onorabili confraţi cari v’aţi năcăjit, spuneţi Dvs., bună şi potrivită aşezare e asta? Şi cum se pot apăra oamenii năpăstuiţi de noi — căci, să o mărturisim, sunt şi de aceştia — altfel de cât adminis­­trând’­-ne d­in când în când câte o bătaie ilegală? Evident, s’ar putea ca atunci când cineva urcă în re­dacţie la mine, ea să-şi facă drep­tate singur, să se întâlnească cu un om hotăr­ât care mai poartă şi re­volver, fie deasupra! E o nenoro­cire, de­sigur! Dar o nenorocire ine­vitabilă: de îndată ce între un ga­zetar şi un particular armele sunt inegale, violenţa şi transgresarea legii sunt fatal de neînlăturat. Ceea ce se întâmplă însă între un gazetar şi un simplu particular, se repetă între un gazetar şi un regim, un gazetar şi forma de stat­ Ori cât de paradoxal s’ar părea, un gazetar , mai tare decât un regim, căci zia­rul poate ataca şi păgubi un regim, pe câtă vreme operaţia inversă nu e posibilă. Legea care apără întot­deauna pe cel slab împotriva celui tare, a crezut că e cazul să treacă de partea gazetei. Şi s’a înşelat, pentru că în această împrejurare cel slab este... statul. Care, după lege, stă fără nici un fel de apărare în faţa atacurilor scrisului cotidian — cel mai puternic explozibil din câte se cunosc în lumea modernă. Iată dar unde se fundează atitu­dinile ilegale ale guvernelor faţă de presă, nu numai la noi,­­ ci pre­tutindeni. E de la sine înţeles că o asemenea rezolvare a conflictelor închide în ea putinţa arbitrariului şi a abuzului. Că ceea ce un guvern socoteşte drept o primejdie de stat, nu e uneori decât o primejdie pen­tru un regim politic, el însuş pri­mejdie de stat. Şi că prin interven­ţia violentă a statului în potriva presei se crează o stare de înfrân­gere a adevăratelor interese ale so­cietăţii. Nu e, însă, nimica de făcut Cine e încredinţat de dreptatea cau­zei lui acceptă lupta în orice formă; sigur fiind că dacă nu în­vinge el personal, va învinge totuş cauza lui, ceea ce e tot una.E linia pe care am urmat-o noi. Să protes­tezi, însă, principial, în potriva le­zării de către autoritatea constitui­tă ? E zadarnic,­­ pentru că nu ai dreptate. Poţi protesta de la caz la caz; principial însă nu. E sigur: în raporturile dintre pre­să şi victimele ei, legea nu oferă egală acoperire ambelor părţi. Aşa fiind, reacţiunea violentă, abuzul care depăşeşte legea, sunt realităţ regretabile, —­ dar fatale. Este evi­dent, o întrebare, dacă cumva se poate face o lege egal de nepărtini­toare pentru ambele părţi; şi dacă nu cumva înăsprirea regimului pro­sei duce la jugularea ei, — ceea ce ar însemna un rău mai mare încă. Dar ce urmează de aci ? Că e bine ca deocamdată să ne ţinem la situa­ţia de fapt; noi să scriem ce vrem, iar cei lezaţi să reacţioneze cum pot. Chiar ilegal? Chiar. Căci, vedeţi, şi ilegalitatea are un cântec. Ori­cât ar fi statul modern o aşezare juri­dică, şi ar tinde principial înspre realizarea justiţiei absolute, el recu­noaşte imposibilitatea de fapt a uu­nei asemenea nobile năzuinţe. Căci ce este oare altceva teoria «actului de guvernământ», dacă nu legaliza­rea ilegalităţii ? Deci dară, mai domol cu protes­tele şi cu apărarea «marilor princi­pii». E în această atitudine prea multă ipocrizie, pentru ca ea să poată cuceri simpatiile şi aprobarea conştiinţei publice. Nae Ionescu De prisos, să răscolim jalea din sufletul funcţionarilor. Curba mi­raculoasă a trecut ca un briciu as­cuţit tare peste veniturile lor, le-a împuţinat, le-a retezat cu un cap. N’avem cutezanţa să susţinem că funcţionarii de stat sunt făpturi model, pilde de dat umanităţii. Ştim că cea mai mare parte din ei re­prezintă o inutilă armată flămândă şi flămânzită. De vină nu sunt în­să bieţii funcţionari. De vină este defectuozitatea planului administra­tiv, de vină este lipsa de pricepere pentru energie şi timp. Ştim dease­­meni că s’ar fi găsit mijloace de mpuţinare a numărului de sinecu­­işti. Dar de sinecurişti nu se a­­tinge, nu s’a atins nimeni. In schimb, un informator ne a­­duce la cunoştinţă o veste ulUitoa-Or JCsto A'ovba o« înri­e»îi mr ?.i­lui care a făcut atâta vâlvă — şi care a fost discutat la Cameră — să fie definitiv îngropat la Senat. Ne este cu neputinţă să dăm cre­zare vestei informatorului nostru. Curba a început să se aplice. Sa­lariile slujbaşilor de stat au fost aduse. Viaţa nu s’a ieftenit. Piaţa încă nu s’a lăsat impresionată de scumpetea banului şi de sărăcia ge­nerală. Funcţionarii au acceptat — dacă nu cu inima uşoară, în orice caz cu resemnare —­ reducerile de salariu. Statul românesc e în criză şi trebue ajutat de fiecare după pu­tinţele sale. Ante-proedul legii cu­mulului reprezintă, de aceia, pentru aceşti slujbaşi o satisfacţie morală. Că legea cumulului putea fi destu­l de uşor eludată de către acei ce ar fi dorit-o, nu mai e nici o îndoială. Ori dacă este adevărat că legea cu­mulului va fi îngropată la Senat, revolta ce mocneşte în sufletele func­ţionarilor se va intensifica. Nu tre­buie contat de epururi cu blajinăta­te şi făptura depersonalizată a funcţionarului. De vreme ce­ i se răpeşte şi meschina satisfacţie de a şti că simte calul şi cu «ăl mare» cum vreţi să-şi mai suporte osân­da şi soarta cu smerenie? Oamenii cari nu fac nimic şi în­casează din diverse locuri trebuiau strict încadraţi între curbă şi cu­mul. Funcţionarii sunt oricum niş­te sacrificaţi. Prin însăşi, profesia lor .Oameni standardizaţi şi care n’au învăţat măcar graţie standar­dizării vreo meserie. Aşteptau în ultimii ani să li se mai sporiască lefurile şi în loc de sporire, cade ca un trăsnet, reducerea. Nici reduce­rea n’ar fi fost atât de tragică, da­că li s’ar fi oferit acestor oameni satisfacţia meschină dar omenească de a se şti tovarăşi cu cineva în su­ferinţa lor. Deaceia, dacă legea cumulului nu va rămânea nici măcar praf arun­cat în ochii mulţimei, dacă este a­­devărat că nu se va vota, atunci reducerile vor trece în ochii mulţi­milor drept un sacrificiu inutil. Deşi nu este adevărat. Reducerile de sa­lariu au fost o necesitate absolută pentru finanţele publice. Dar redu­cerile în veniturile cumularzilor re­­prezintă şi o necesitate financiară şi una morală. Imponderabilele nu trebuesc dis­preţuite şi desconsiderate. Se pot răzbuna cumplit. Şi în­.fun viitor nu prea îndepărtat. E. Frământările din partidul naţio-­­ nal-ţărănesc capătă, pe zi ce trece, un caracter din ce în ce mai grav. Până la plecarea d-lui luliu Maniu în streinătate ele nu erau în stare să pună în pericol unitatea partidu­lui. Astăzi însă au depăşit această fază şi au început să îngrijoreze pe toţi acei care ţin la fiinţa acestui partid. Intrigile d­-lui Alex. Vaida Condiţiunile în cari au părăsit guvernul d-nii luliu Maniu şi Alex. Vaida sunt destul de cunoscute. Deşi d. Alex. Vaida avea mai mult nevoie decât d. Iuliu Maniu să se ducă să facă o cură în străinătate, totuşi ă-sa la lăsat pe fostul preşe­dinte de consiliu să plece şi a rămas în ţară să supravegheze de aproape acţiunea guvernului condus de d. Gr. Mironescu şi evenimentele po­litice. D. Alex. Vaida nu s’a mulţumit numai să «supravegheze» acţiunea guvernului ci a încercat să-i sabo­teze lucrările. Încercarea sa n’a reu­şit. Parlamentarii n’au vrut să-l as­culte şi au dat un concurs destul de loial guvernului. Din această cauză fostul ministru de interne a fost foarte supărat pe parlamentarii arădeni. In timpul vacanţei de Crăciun d-sa le-a făcut aspre reproşuri. Le-a cerut însă ca cel puţin de acum încolo să-l as­culte. D. Vaida doreşte un guvern Maniu! Răbdarea şi socotelile d-lui Alex. Vaida au ajuns, — se pare, — la li­mită. D-sa vrea să fie din nou minis­tru şi în acest scop a început să se agite şi să prepare atmosfera unei reîntoarceri la preşedinţia de consi­liu a d-lui luliu Maniu. D. Vaida cred© că ministerele se pot schimba în România după cum d. luliu Ma­niu are pofta sau nu d© «spaţii». D -sa a uitat că d. Costică Sărăţeanu a devenit un simplu particular. Fostul ministru nu pricepe că din Octombrie şi până acuma s’a schim­bat ceva în politica românească şi mai ales în partidul naţional-ţără­­nesc. D-sa crede că parlamentarii nu şi-au dat seama de greşelile ce le-a comis guvernul luliu Maniu-Alex, Vaida şi că ar fi în stare să mai sprijine un nou minister bicefal ar­delean! Imposibilitatea unui nou guvern Maniu .Situat­ iurte­a politică şi financiară — B. — NOI) GU­VERN MANII: [„PIATILETCA“ O IMPOSIBILITATE Bazele ideologice ale „planului de cinci Unitatea partidului.­­ Intrigile d-lui Alex. Vaida. D. Vaida dorește un guvern Maniu ! In pagina 3-as nu tt st ROMAN de MIRCEA ELIADE ••• Intre vechiul şi noul Ardeal Demiterea d-lui Vidirighin a stâr­nit ostilitatea «bătrânilor» ardeleni împotriva guvernului. Puşi la cale de d. Vaida, câţiva parlamentari au trimis — toa­re — o telegram­ei de energie protest. Iar «Patria», deşi jenată să ia o atitudine vehe­mentă şi categorică pe această ches­tiune, nu-şi ascunde totuşi o secretă nemulţumire. Nimeni, desigur, nu poate sili p© d-nii Maniu şi Vaida să se declare satisfăcuţi de plecarea forţată a d-lui Vidrighin din fruntea unei ad­­m­inistraţii publice unde nu s-a vă­dit a fi decât ataşat beneficiilor su­nătoare ale faimosului contract. O­­mul fusese pus acolo de domniile lor şi scoaterea lui de către alţii trebuia să sgândăre susceptibili Iă­­ile patronilor săi politici şi morali. Cu atât mai mult cu cât se făcuse mare vâlvă în jurul cazului, iar rezolvirea lui în sensul pretins de morala publică şi de interesele sta­­tului s’a voit interpretat ca o nouă înfrângere a d-lor Maniu şi Vaida. Dar puse pe planul acesta, lucruri­le aveau să ducă cu necesitate la unele solidarizări. Care ar putea să pară oarecum ciudate, dacă ne-am mărgini la cercetarea aparenţelor, dar care au o semnificaţie depăşind cu totul o simplă acţiune de m­am­e­­lucism­ politic. Fiindcă aceste soli­darizări mărturisesc cu certitudine criza spirituală şi în consecinţă şi politică în care se află angajat as­­tăzi Ardealul. Zadarnică este truda unora de a ne convinge că provin, silindu-se să acopere divorţul Spiri­tual dintre unii şi alţii şi să afirme o solidaritate imposibilă a «tineri­lor» şi a «bătrânilor», nu sunt va­labile. Peste prăpastia dintre ei nici o punte nu poate fi aruncată Ameninţaţi însă de o expropriere politică şi morală în chiar casa pe care se deprinseseră a o socoti nu­mai a lor, bătrânii fură prinşi de o groaznică spaimă.. Toate actele conducerii naţional-ţărăniştilor ar­dia de peste munţi e încă şi azi cu deleni poartă pecetea panicei. Căci sufletul şi cu mintea ei alături de [ intrigând, spre pildă, împotriva gu­dinii Maniu şi Vsida. Este cineva să creadă că generaţia bătrânilor poate încă să păstreze în tiparele-i înţepenite viaţa «ipa nouă pulsând biruitoare în Ardea­i . Ce-ar fi a­­tunci să însemne mişcarea chemă­­ristă dacă nu tocmai efortul de eli­berare a vieţii ardelene de sub stă­pânirea pe care se căznesc s’o păs­treze bătrânii ? Toate comunicatele vernului actual şi schiţând ei dar a­tacuri prin oficiosul din Cluj, d-nii Maniu şi Vaida sunt doar mieluşei blânzi la Bucureşti. In afacerea Vidrighin «bătrânii» au făcut front solidar. Dece ? Fiind că sub imperiul spaimei soarta a­cestuia a căpătat pentru ei proporţii de simbol. Fiecare dintr© «bătrâni» se simte pândit de o primejdie si­­d­ilară. Azi a fost decapitat Vidri­ghin, mâine va fi suplantat un al­tul. Astfel unul după altul toate posturile de comandă ale vieţii noa­stre publice le scapă din mâini. P.­ Vladim­ir lonescu D. IULIU MANIU Liniuţa a luat-o razna Nu cred să fi greşit când, în acest ziar, am­ deschis vorba despre între­buinţarea liniuţei în scrisul nostru. Şi deşi, încă dela început, a sărit la mine o cocoană, prin ziarul «Epoca» şi mai-mai să-mi ia îndrăzneala de a mai scrie în această materie, dar s’au găsit şi alţii care au zis «scale»! De aceia, de­oarece liniuţa nu nu­mai că-şi păstrează nesupărată ce a apucat să cuprindă în scrisul nos­tru, dar vrea încă să mai dea afară şi celelalte semne ale punctuaţiunii şi să rămâie singură, vin s’o arăt şi în aceste noi încălcări ale ei, de un­de trebuie neapărat alungată. Punctuaţiunea noastră are oare­care amănunţimi. Ai punct, virgulă, punct şi virgulă, două puncte. A le întrebuinţa pe toate cum trebuie, nu e uşor. Trebuie oarecare chibzu­ială. Greul nu este în alegerea lor, ei în judecata noastră. Am putea spune că a punctua, este a judeca. Cine îşi rânduieşte bine judecata, îşi potri­veşte şi semnele acestea ale scrisu­lui după limpezimea judecăţii. Punctele, virgulele şi toate celelalte sunt nimic altceva decât nişte perfie de hotar, prin care se arată cum şerpuieşte gândirea în mintea ta. Prin ele, înfigi stâlpii indicatori ai drumului. Cine cugetă, simte nevoie în scris să arate mersul judecăţii prin aceste senme. Când vorbeşti, te ajuţi altfel. Ai la îndemână mişcarea mânii, jocul ochilor, cu atâtea felurimi ale lui, ai lăsarea şi ridicarea glasului, mu­­iarea şi întărirea lui, in­ţuirea sau încetinirea lui. In scris, în loc de acestea, ai semnele. Se înţelege, deci, ce slujbă de seamă îndepli­nesc­ ele. Sunt ca nişte maluri prin­tre care ducem cugetarea noastră. Deci, nu este de prisos a avea grijă de ele, dacă voim ca lumea să ne înţeleagă scrisul mai uşor şi deci ca gândurile noastre să străbată mai sprinten. Urmează, de asemenea, că avem mare nevoie de ele, pentru a arăta în amănunţime care este gândul nostru şi a nu lăsa pe cititor în nedumerire dacă am spus aceas­ta sau cealaltă. Sunt câteva pilde vestite pentru a scoate la iveală în­semnătatea virgulei. D. Nae Ionescu a închinat o­­dată un întreg foileton întrebuin­ţării acestui semn, într’un număr de acum vre-o patru ani, al «Cuvân­tului», şi de atunci am găsit că avea toată dreptatea să deschidă vorba despre virgulă, despre acest fleac, ar zice cineva. Este însă şi această întrebuinţare o îndemânare, peste care nu trebuie să trecem uşor fiindcă virgula, unde trebuie, nu slăbeşte pasul sigur al gândului în scrisul cuiva. Ei bine, această puţin căutată şi despreţuită virgulă a început as­tăzi a fi trecută la coş, prin puterea unui şivoi care înscăunează numai liniuţa. Spre mirarea mea, am găsit proas­păt un articol, în care numai cu ocheanu mai descoperi, ce e virgulă. 11 ami înaintea mea, în «Mişcarea» de la 81 Decembrie trecut. In artico­lul «De ce nu progresăm?» şi în care scriitorul tratează despre spor­turi, virgula a fost aproape desfiin­ţată. Obişnuita despărţire prin vir­gulă, pe care noi o facem în scris când pomenim de felurite lucruri ori fapte unele după altele, iat-o înlocuită prin liniuţă. Autorul scrie, ca cea mai firească întrebuin­ţare: «Am practicat foot­ball-rugby­­atletism-nataţie... Apoi: «Avem ne­voie de antrenori pricepuţi la foot­­bal — la atletism — la rugby — la notaţie etc.». Ce i-o fi căşunat virgula, uşoara trăsătură din condei, de a alungat-o în toate aceste împrejurări, în care obişnuit se pune virgula, nu se poa­te pricepe. In întreg articolul de 47 de rânduri, nu se găsesc decât trei virgule, dar 12 liniuţe. Autorul pierzând obişnuinţa virgulei, nici liniuţa n’o întrebuinţează totdeau­na în locul virgulei, înainte de încât pun© liniuţă, unde noi punem virgulă. Dar în alt loc, tot înaintea lui încât, într’o a­­şezare a cuvintelor la fel, unde de asemenea trebuia un semn fie al virgula, fie liniuţa, nimic. Această liniuţă păşeşte nu numai împotriva virgulei, ci şi împotriva semnului două puncte. Autorul scrie de pildă: «Sportul a fost prac­ticat dintr’o simplă dorinţă—aceia de a imita străinătatea». Ce semn însă se pune obicinuit aici, unde se vede liniuţa! Două puncte. Iată deci că liniuţa umblă să-şi întindă dom­nia mai peste toate semnele punc­­tuaţiunii. Ea vrea un semn şi bun, toate o apă şi un pământ. Ce atâta oaste de semne? De ce unul mai sus ca altul ? Toate deopotrivă ! Mai ai zice că aceasta e un bol­şevism. Nu se mai primeşte trepte deosebite, ci totuşi aceiaşi linie. Dar după cum bolşevismul îuă­(CUifi continuarea în pagina II-aj, ............................ii.iiuji I I - ] JOI 15 IANUARIE 1931 al Sovietelor I De treisprezece ani de când bol­șevicii s’au instalat la putere, ei duc o luptă înverșunată împotriva I statelor burgheze. De treisprezece ani, Moscova a­a ţârei face imposibilă o revenire am­imează mișcări subversive din în­­d-lui luliu Maniu în fruntea guver-­ treaga lume, dând sume enorme co­­nului. Aceasta o ştiu parlamentarii­­ muniştilor străini ca să o distrugă mai bine decât d. Alex. Vaida. Or societatea contemporană burgheză, nouă experienţă Iuliu Maniu nu mai însă o mişcare serioasă, fermă, este posibilă. Ţara este sătulă de­ care ar fi în stare să frângă tot ce cea dintâi şi abia poate să-şi revi­­stă în drumul ei, până acuma nu nă după dezastrul pe care Ta­pro­ s’a produs. Massel© populaţiei ră­­vocal, în toate domeniile. 1 mâneau întotdeauna liniştite şi in­ Guvernul prezidat de d. G. Mi-1 diferente. Ionescu, prin măsurile eroice pe ca-1 care putea să fie altfel, când în re le-a luat, a reuşit să stăvilească I cercările de înfăptuire ale coniu­­întru câtva răul. Dacă d. Iuliu Ma- mnismului în Rusia eşuau complect mu ar reveni cu d. Alex. Vaida la ministerul de interne, ar repune li­niştea publică şi situaţiunea f­inan­ciară în situaţiunea din Octombrie. În nici parlamentul, nici partidul naţional-ţărănesc nu doresc lucrul acesta, astăzi după ce s’a produs o ameliorare. A vrea un guvern Maniu în îm­prejurările de astăzi, înseamnă să doreşti trecerea imediată a partidu­lui naţional-ţărănesc în opoziţie. Ori dacă d. Alex. Vaida vrea să-i vadă şi pe alţii «la vatră», partidul nu înţelege să se supună acestui ca­priciu fatal pentru viitorul şi uni­tatea lui, şi se sfârşeau cu un fiasco ruşi­nos ?! Luptând cu statele burgheze, gu­vernul sovietic ducea în acelaş timp neîntrerupt o altă luptă şi a­­num­e cu populaţia Rusiei. Comuniştii fanatizaţi, puţini la număr, vroiau să forţeze milioane­le de inşi la supunere tacită unei forme noui de viaţă sociale. Insă comunismul realizat în 1920 -1921, prin constrângere (aşa zis militar») s’a prăbuşit. Gospodăria bazată pe schimbul natural al pro­duselor, s’a văzut incapabilă atât ca să păstreze printre populaţie sti­mulentele de lucru, cât şi ca să o aprovizioneze. A izbucnit o foamete nemaipo­menită. Lenin a fost nevoit să cedeze şi să se întoarcă la capitalismul de­făimat. Ascunzând nereușita îndrăs­­netei comuniste, el a dat acestei în­torsături o denumire frumoasă — »nouă economie politică» și care de fapt a deschis o perioadă de îndoieli și șovăieli. Ea a durat cinci ani (1922—1927) In 1927 a început o nouă muncă tTh­ibu’Ilu& 1*« ,,yv tindea acuma nu pe o cale direc­tă, ca înainte, ci prin intermediul capitalismului de stat. Păstrând toate atributele capita­lismului—banii, bugetul şi în parte proprietatea privată — comuniştii ruşi au cutezat să facă un asalt dis­perat spre socializarea întregei vieţi. Făcând acest pas, ei nu puteau să nu se întrebe dacă este posibil socialismul într’o singură ţară înr lerele vii se ridică din ce în ce mai c°njuyaUt de statele burgheze. In toiul luptei cu Stalin, troţiu numeroase în jurul lor. Privesc cu afima­tă construirea socialisms desnădejde valurile de viaţă nouăIntr’O singură ţară nu este pe sub car© vor fi înecaţi. Unii, re- Uibilă. Dimpotrivă, Stalin era da semnaţi abandonează lupta inegalăI părer­e contrarie şi şi-a luat sarci­­ni încearcă apropieri osândite mai na de a dovedi aceasta­.1.Cn dinainte fiindcă nefireşti şi impo-l taj [hipa paverea lui, de a Sibile. Alţii se încăpăţâneza uitr’o ] căpăta 0 deplină independenţă e­­rezistenţă la capătul căreia nu poa­­conomică de statele europene şi de ce să fie decât o iremediabilă şi de­ America, finitivă înfrângere. Nevoile de afir-l Insă ca să fie posibil acest lucru, mare ale vieţii româneşti pretind această înfrângere pe care nimic nu e în stare s’o evite. Eforturile­­ «bătrânilor» ar putea numai întâi­ar trebui ea însăşi Rusia să se pre­facă într­’un colosal stat industrial, absolut de sine stătător şi să aibă tot la sine acasă. In afară de aceasa, tendinţa mo­zia deslegarea procesului şi drama-i dem­& de mecanizare a vieţei, tre­buie să fie împrumutată in cel mai XT . . . „ „ I mare grad. Trebuie să fie utilizat Noul Ardeal, Ardealul cel tanar, tot CQ a0 ^ In acest­ sens ştiinţa sporeşte clipă cu clipă în puterile I technică, şi în voinţa lui. In fiecare zi el a­ j Mai mult decât atâta. Trebuiesc runcă la pământ o chingă din chin­gile în care l-a voit ferecat setea de dominaţie nelimitată a «bătrânilor». Şi nu e departe vremea când îl vom putea saluta ca pe un biruitor. I să fie întrecute Statele Unite nord­­americane, cea mai puternică şi des- I voltată ţară industrială. In această ordine de idei a năs­cut un proiect îndrăzneţ de indus- I trializare şi «americanizare» a Ru- I­siei. Realizarea oricărui proiect, cere timp. Sovietele au socotit că ea este posibilă în cinci ani. Cu expirarea acestui termen se va putea face încă «un mic pas» înainte şi Rusia va trece din împa­­raţia capitalismului în socialism, adică în «paradisul terestru». Această idee a înflăcărat pe mulţi comunişti, cari, în urma întoarcerea Sovietelor la capitalism, erau tare (Citiţi continuarea în pagina ll-aj ■ 00XX0) Din turma credincioşilor miron­­erisleni, — din staulul «sfintei noa­stre biserici» care, precum se ştie, ca o mamă bună ne adăposteşte (în clădiri cu 7—8 camere), ne hrăneşte (de la Neonomat) pe noi şi pe toţi ai noştri, ne încălzeşte (cu lemne), ne luminează (cu lumină electrică), ne păzeşte (cu slugi nenumărate) şi ne dă părăluţe (câte 20­ 000 pe lună) pentru ce va mai fi de lipsă, pe ici pe colo, se ridică glas de oaie, de plete, de berbec, întru apărarea li­­niştei care a fost, până acum, ne biserică. Numele lui: Ion Sanda Matei. Prelung behăeşte numitul, în şire multe la gazetă, împotriva bleste­maţilor, împotriva simbriaşilor ia­dului, cari tulbură liniştea din bi­serică. Fiindcă Până acum a fost aci linişte deplină, treburile mer­geau strună (ba bine că nul). Ber­becul bisericii declară că dela răz­boiţi încoace stă într’una şi obser­vă «atent şi obiectiv viaţa noastră religioasă». Se uită adică la ea şi tace. Dar acum nu mai poate răb­da. Acum s’a isprăvit. Acum pune mâna pe condei (mâna lui pe care lemne, sau altceva, de acest fel, să facă) şi denunţă «credincioşilor de omenie» pe cei cari «dirijaţi de o­­culta conspiratorilor» s’au pornit spre tulburăirea Unistei. Acest fel de oameni ar fi «cinici prin defini­ţie». Dintre ei numeşte doar pe­ţi­nut , călugărul Dionisie Lungu­. Ci­nic prin definiţie! La ce naiba s’o fi gândit d­etele când a spus vorba asta? Călugăr. Adică cinic. Sau poate s’a gândit la Dionysos, nume beţivănesc! Au la Lungu s’a gân­dit! Ei şi! Parcă tot ce e lung e treabă cinică! Cine ştie! Mai spune Schafbock-ul nostru că Dionisie Lungu este «ateu prin atitudine» fiindcă «dă busna prin toate tramvaiele (prin absolut toa­te) şi împarte la lume «o gazetă mălăcuţă»; că are «mişcări feline»; că e «în plină erupţie patologică» şi îitr’un fel de «epilepsie morală». Şi furios cere grabnica lui trimitere la mănăstire, fiindcă altfel se tur­bură liniştea şi scade prosperitatea Bisericii (treburi cari, dragă Doam­ne, se măsoară pe brăcinarul isme­­nelor voastre­'). Este din cale afară interesantă hipostasa în care apare logofătul Ion a Sandei. In afacerea asta el cere, pur şi simplu, aplicarea ca­noanelor. Si aşa, de probă, ne arată unul. Oare să se fi supurat pe Părin­tele Patriarh de când­­ s'a redus leafa de director al internatului teologic la 2­500 lei lunar ?... Mai a- Ies că îşi încheie jelania cu sen­­tenta: tot cel ce strică biserica, strica-l-va şi pre el Dumnezeu. Incurcă-i drace! G. Racoveanu

Next