Cuventul, ianuarie 1931 (Anul 7, nr. 2046-2075)
1931-01-15 / nr. 2060
ANUL AL Vll-Iea. - Wo. 1060. REDACŢIA Şl ADMINISTRAŢIA Bucureşti, Str. Const. Miile (Sărindar), 14 Etajul III. -rnrnnnK IV REDACŢIA 2HLHION 378/g ADMINISTRAŢIA Fondator TITUS ENACOVICI Director NAE IONESCU_________ ANUNCIURILE Şl PUBLICAŢIILE ADMINISTRAŢIA „CUVÂNTULUI“ Şl prin toate agenţiile de publicitate SE PRIMESC LA 3 LEI Tot despre violenţe NU şi ilegalităţi După ecourile cari au ajuns până în «retragerea» mea de suferind,se pare că socotelile pe cari le făceam aci mai zilele trecute în legătură cu necesitatea în care se află uneori guvernele, de a călca legea, nu a plăcut unora dintre cetitori. O bănuiam. Chiar din momentul în care scriam acele rânduri. Nu m’am sfiit însă a-mi spune gândul întreg şi deschis; căci nu stau aci pentru a fi pe placul lumii, ci pentru a spune ceea ce, în desăvârşită bună credinţă, socotesc eu că e adevărul. Că nu a plăcut în primul rând colegilor şi camarazilor mei din presă însă, asta mă doare, pentru breasla mea, pe care aş fi dorit-o mai curagioasă, şi mai gata a lua asupră-şi riscurile curagiului şi îndrăznelilor ei. Desigur, noi cerem în orice împrejurare aplicarea legii. Numai că, legea ne apără complet pe noi, — şi nu apără suficient... pe victimele noastre. Şi atunci e natural ca «victimele» acestea să încerce uneori a-şi face dreptate singure, trecând dincolo de lege. Iată, mai acum câţiva ani un tânăr, care a avut — pe drept, sau pe nedrept — impresia de a fi fost molestat de un ziar, a urcat scările redacţiei respective şi s’a dedat la o serie de exerciţii violente pe seama unui redactor. Faptul este regretabil; — dar se putea altfel? Vă închipuiţi situaţia: eu am o gazetă care apare în fiecare zi; şi în această gazetă eu scutur sau ocărăsc în fiecare zi pe un om care poate să fie vinovat, — dar poate să nu fie decât o victimă a antipatiilor mele; îl ridiculizez, îl insult, îl calomniez; pe el şi familia lui; intra în drame intime cari nu pot interesa în, nici un fel opinia şi viaţa publică, răstălmăcesc, falsific. Omul protestează. Eu îi răspund calm; adresaţi-vă justiţiei, că aşa spune legea. Iar jrână la proces,uncii mi an doi, trei chiar, victima îmi stă la dispoziţie... ca să o molestez cotidian în gazetă. Apoi, onorabili confraţi cari v’aţi năcăjit, spuneţi Dvs., bună şi potrivită aşezare e asta? Şi cum se pot apăra oamenii năpăstuiţi de noi — căci, să o mărturisim, sunt şi de aceştia — altfel de cât administrând’-ne din când în când câte o bătaie ilegală? Evident, s’ar putea ca atunci când cineva urcă în redacţie la mine, ea să-şi facă dreptate singur, să se întâlnească cu un om hotărât care mai poartă şi revolver, fie deasupra! E o nenorocire, desigur! Dar o nenorocire inevitabilă: de îndată ce între un gazetar şi un particular armele sunt inegale, violenţa şi transgresarea legii sunt fatal de neînlăturat. Ceea ce se întâmplă însă între un gazetar şi un simplu particular, se repetă între un gazetar şi un regim, un gazetar şi forma de stat Ori cât de paradoxal s’ar părea, un gazetar , mai tare decât un regim, căci ziarul poate ataca şi păgubi un regim, pe câtă vreme operaţia inversă nu e posibilă. Legea care apără întotdeauna pe cel slab împotriva celui tare, a crezut că e cazul să treacă de partea gazetei. Şi s’a înşelat, pentru că în această împrejurare cel slab este... statul. Care, după lege, stă fără nici un fel de apărare în faţa atacurilor scrisului cotidian — cel mai puternic explozibil din câte se cunosc în lumea modernă. Iată dar unde se fundează atitudinile ilegale ale guvernelor faţă de presă, nu numai la noi, ci pretutindeni. E de la sine înţeles că o asemenea rezolvare a conflictelor închide în ea putinţa arbitrariului şi a abuzului. Că ceea ce un guvern socoteşte drept o primejdie de stat, nu e uneori decât o primejdie pentru un regim politic, el însuş primejdie de stat. Şi că prin intervenţia violentă a statului în potriva presei se crează o stare de înfrângere a adevăratelor interese ale societăţii. Nu e, însă, nimica de făcut Cine e încredinţat de dreptatea cauzei lui acceptă lupta în orice formă; sigur fiind că dacă nu învinge el personal, va învinge totuş cauza lui, ceea ce e tot una.E linia pe care am urmat-o noi. Să protestezi, însă, principial, în potriva lezării de către autoritatea constituită ? E zadarnic, pentru că nu ai dreptate. Poţi protesta de la caz la caz; principial însă nu. E sigur: în raporturile dintre presă şi victimele ei, legea nu oferă egală acoperire ambelor părţi. Aşa fiind, reacţiunea violentă, abuzul care depăşeşte legea, sunt realităţ regretabile, — dar fatale. Este evident, o întrebare, dacă cumva se poate face o lege egal de nepărtinitoare pentru ambele părţi; şi dacă nu cumva înăsprirea regimului prosei duce la jugularea ei, — ceea ce ar însemna un rău mai mare încă. Dar ce urmează de aci ? Că e bine ca deocamdată să ne ţinem la situaţia de fapt; noi să scriem ce vrem, iar cei lezaţi să reacţioneze cum pot. Chiar ilegal? Chiar. Căci, vedeţi, şi ilegalitatea are un cântec. Oricât ar fi statul modern o aşezare juridică, şi ar tinde principial înspre realizarea justiţiei absolute, el recunoaşte imposibilitatea de fapt a uunei asemenea nobile năzuinţe. Căci ce este oare altceva teoria «actului de guvernământ», dacă nu legalizarea ilegalităţii ? Deci dară, mai domol cu protestele şi cu apărarea «marilor principii». E în această atitudine prea multă ipocrizie, pentru ca ea să poată cuceri simpatiile şi aprobarea conştiinţei publice. Nae Ionescu De prisos, să răscolim jalea din sufletul funcţionarilor. Curba miraculoasă a trecut ca un briciu ascuţit tare peste veniturile lor, le-a împuţinat, le-a retezat cu un cap. N’avem cutezanţa să susţinem că funcţionarii de stat sunt făpturi model, pilde de dat umanităţii. Ştim că cea mai mare parte din ei reprezintă o inutilă armată flămândă şi flămânzită. De vină nu sunt însă bieţii funcţionari. De vină este defectuozitatea planului administrativ, de vină este lipsa de pricepere pentru energie şi timp. Ştim deasemeni că s’ar fi găsit mijloace de mpuţinare a numărului de sinecuişti. Dar de sinecurişti nu se atinge, nu s’a atins nimeni. In schimb, un informator ne aduce la cunoştinţă o veste ulUitoa-Or JCsto A'ovba o« înrie»îi mr ?.ilui care a făcut atâta vâlvă — şi care a fost discutat la Cameră — să fie definitiv îngropat la Senat. Ne este cu neputinţă să dăm crezare vestei informatorului nostru. Curba a început să se aplice. Salariile slujbaşilor de stat au fost aduse. Viaţa nu s’a ieftenit. Piaţa încă nu s’a lăsat impresionată de scumpetea banului şi de sărăcia generală. Funcţionarii au acceptat — dacă nu cu inima uşoară, în orice caz cu resemnare — reducerile de salariu. Statul românesc e în criză şi trebue ajutat de fiecare după putinţele sale. Ante-proedul legii cumulului reprezintă, de aceia, pentru aceşti slujbaşi o satisfacţie morală. Că legea cumulului putea fi destul de uşor eludată de către acei ce ar fi dorit-o, nu mai e nici o îndoială. Ori dacă este adevărat că legea cumulului va fi îngropată la Senat, revolta ce mocneşte în sufletele funcţionarilor se va intensifica. Nu trebuie contat de epururi cu blajinătate şi făptura depersonalizată a funcţionarului. De vreme ce i se răpeşte şi meschina satisfacţie de a şti că simte calul şi cu «ăl mare» cum vreţi să-şi mai suporte osânda şi soarta cu smerenie? Oamenii cari nu fac nimic şi încasează din diverse locuri trebuiau strict încadraţi între curbă şi cumul. Funcţionarii sunt oricum nişte sacrificaţi. Prin însăşi, profesia lor .Oameni standardizaţi şi care n’au învăţat măcar graţie standardizării vreo meserie. Aşteptau în ultimii ani să li se mai sporiască lefurile şi în loc de sporire, cade ca un trăsnet, reducerea. Nici reducerea n’ar fi fost atât de tragică, dacă li s’ar fi oferit acestor oameni satisfacţia meschină dar omenească de a se şti tovarăşi cu cineva în suferinţa lor. Deaceia, dacă legea cumulului nu va rămânea nici măcar praf aruncat în ochii mulţimei, dacă este adevărat că nu se va vota, atunci reducerile vor trece în ochii mulţimilor drept un sacrificiu inutil. Deşi nu este adevărat. Reducerile de salariu au fost o necesitate absolută pentru finanţele publice. Dar reducerile în veniturile cumularzilor reprezintă şi o necesitate financiară şi una morală. Imponderabilele nu trebuesc dispreţuite şi desconsiderate. Se pot răzbuna cumplit. Şi în.fun viitor nu prea îndepărtat. E. Frământările din partidul naţio- nal-ţărănesc capătă, pe zi ce trece, un caracter din ce în ce mai grav. Până la plecarea d-lui luliu Maniu în streinătate ele nu erau în stare să pună în pericol unitatea partidului. Astăzi însă au depăşit această fază şi au început să îngrijoreze pe toţi acei care ţin la fiinţa acestui partid. Intrigile d-lui Alex. Vaida Condiţiunile în cari au părăsit guvernul d-nii luliu Maniu şi Alex. Vaida sunt destul de cunoscute. Deşi d. Alex. Vaida avea mai mult nevoie decât d. Iuliu Maniu să se ducă să facă o cură în străinătate, totuşi ă-sa la lăsat pe fostul preşedinte de consiliu să plece şi a rămas în ţară să supravegheze de aproape acţiunea guvernului condus de d. Gr. Mironescu şi evenimentele politice. D. Alex. Vaida nu s’a mulţumit numai să «supravegheze» acţiunea guvernului ci a încercat să-i saboteze lucrările. Încercarea sa n’a reuşit. Parlamentarii n’au vrut să-l asculte şi au dat un concurs destul de loial guvernului. Din această cauză fostul ministru de interne a fost foarte supărat pe parlamentarii arădeni. In timpul vacanţei de Crăciun d-sa le-a făcut aspre reproşuri. Le-a cerut însă ca cel puţin de acum încolo să-l asculte. D. Vaida doreşte un guvern Maniu! Răbdarea şi socotelile d-lui Alex. Vaida au ajuns, — se pare, — la limită. D-sa vrea să fie din nou ministru şi în acest scop a început să se agite şi să prepare atmosfera unei reîntoarceri la preşedinţia de consiliu a d-lui luliu Maniu. D. Vaida cred© că ministerele se pot schimba în România după cum d. luliu Maniu are pofta sau nu d© «spaţii». D -sa a uitat că d. Costică Sărăţeanu a devenit un simplu particular. Fostul ministru nu pricepe că din Octombrie şi până acuma s’a schimbat ceva în politica românească şi mai ales în partidul naţional-ţărănesc. D-sa crede că parlamentarii nu şi-au dat seama de greşelile ce le-a comis guvernul luliu Maniu-Alex, Vaida şi că ar fi în stare să mai sprijine un nou minister bicefal ardelean! Imposibilitatea unui nou guvern Maniu .Situat iurtea politică şi financiară — B. — NOI) GUVERN MANII: [„PIATILETCA“ O IMPOSIBILITATE Bazele ideologice ale „planului de cinci Unitatea partidului. Intrigile d-lui Alex. Vaida. D. Vaida dorește un guvern Maniu ! In pagina 3-as nu tt st ROMAN de MIRCEA ELIADE ••• Intre vechiul şi noul Ardeal Demiterea d-lui Vidirighin a stârnit ostilitatea «bătrânilor» ardeleni împotriva guvernului. Puşi la cale de d. Vaida, câţiva parlamentari au trimis — toare — o telegramei de energie protest. Iar «Patria», deşi jenată să ia o atitudine vehementă şi categorică pe această chestiune, nu-şi ascunde totuşi o secretă nemulţumire. Nimeni, desigur, nu poate sili p© d-nii Maniu şi Vaida să se declare satisfăcuţi de plecarea forţată a d-lui Vidrighin din fruntea unei administraţii publice unde nu s-a vădit a fi decât ataşat beneficiilor sunătoare ale faimosului contract. Omul fusese pus acolo de domniile lor şi scoaterea lui de către alţii trebuia să sgândăre susceptibili Iăile patronilor săi politici şi morali. Cu atât mai mult cu cât se făcuse mare vâlvă în jurul cazului, iar rezolvirea lui în sensul pretins de morala publică şi de interesele statului s’a voit interpretat ca o nouă înfrângere a d-lor Maniu şi Vaida. Dar puse pe planul acesta, lucrurile aveau să ducă cu necesitate la unele solidarizări. Care ar putea să pară oarecum ciudate, dacă ne-am mărgini la cercetarea aparenţelor, dar care au o semnificaţie depăşind cu totul o simplă acţiune de mamelucism politic. Fiindcă aceste solidarizări mărturisesc cu certitudine criza spirituală şi în consecinţă şi politică în care se află angajat astăzi Ardealul. Zadarnică este truda unora de a ne convinge că provin, silindu-se să acopere divorţul Spiritual dintre unii şi alţii şi să afirme o solidaritate imposibilă a «tinerilor» şi a «bătrânilor», nu sunt valabile. Peste prăpastia dintre ei nici o punte nu poate fi aruncată Ameninţaţi însă de o expropriere politică şi morală în chiar casa pe care se deprinseseră a o socoti numai a lor, bătrânii fură prinşi de o groaznică spaimă.. Toate actele conducerii naţional-ţărăniştilor ardia de peste munţi e încă şi azi cu deleni poartă pecetea panicei. Căci sufletul şi cu mintea ei alături de [ intrigând, spre pildă, împotriva gudinii Maniu şi Vsida. Este cineva să creadă că generaţia bătrânilor poate încă să păstreze în tiparele-i înţepenite viaţa «ipa nouă pulsând biruitoare în Ardeai . Ce-ar fi atunci să însemne mişcarea chemăristă dacă nu tocmai efortul de eliberare a vieţii ardelene de sub stăpânirea pe care se căznesc s’o păstreze bătrânii ? Toate comunicatele vernului actual şi schiţând ei dar atacuri prin oficiosul din Cluj, d-nii Maniu şi Vaida sunt doar mieluşei blânzi la Bucureşti. In afacerea Vidrighin «bătrânii» au făcut front solidar. Dece ? Fiind că sub imperiul spaimei soarta acestuia a căpătat pentru ei proporţii de simbol. Fiecare dintr© «bătrâni» se simte pândit de o primejdie sidilară. Azi a fost decapitat Vidrighin, mâine va fi suplantat un altul. Astfel unul după altul toate posturile de comandă ale vieţii noastre publice le scapă din mâini. P. Vladimir lonescu D. IULIU MANIU Liniuţa a luat-o razna Nu cred să fi greşit când, în acest ziar, am deschis vorba despre întrebuinţarea liniuţei în scrisul nostru. Şi deşi, încă dela început, a sărit la mine o cocoană, prin ziarul «Epoca» şi mai-mai să-mi ia îndrăzneala de a mai scrie în această materie, dar s’au găsit şi alţii care au zis «scale»! De aceia, deoarece liniuţa nu numai că-şi păstrează nesupărată ce a apucat să cuprindă în scrisul nostru, dar vrea încă să mai dea afară şi celelalte semne ale punctuaţiunii şi să rămâie singură, vin s’o arăt şi în aceste noi încălcări ale ei, de unde trebuie neapărat alungată. Punctuaţiunea noastră are oarecare amănunţimi. Ai punct, virgulă, punct şi virgulă, două puncte. A le întrebuinţa pe toate cum trebuie, nu e uşor. Trebuie oarecare chibzuială. Greul nu este în alegerea lor, ei în judecata noastră. Am putea spune că a punctua, este a judeca. Cine îşi rânduieşte bine judecata, îşi potriveşte şi semnele acestea ale scrisului după limpezimea judecăţii. Punctele, virgulele şi toate celelalte sunt nimic altceva decât nişte perfie de hotar, prin care se arată cum şerpuieşte gândirea în mintea ta. Prin ele, înfigi stâlpii indicatori ai drumului. Cine cugetă, simte nevoie în scris să arate mersul judecăţii prin aceste senme. Când vorbeşti, te ajuţi altfel. Ai la îndemână mişcarea mânii, jocul ochilor, cu atâtea felurimi ale lui, ai lăsarea şi ridicarea glasului, muiarea şi întărirea lui, inţuirea sau încetinirea lui. In scris, în loc de acestea, ai semnele. Se înţelege, deci, ce slujbă de seamă îndeplinesc ele. Sunt ca nişte maluri printre care ducem cugetarea noastră. Deci, nu este de prisos a avea grijă de ele, dacă voim ca lumea să ne înţeleagă scrisul mai uşor şi deci ca gândurile noastre să străbată mai sprinten. Urmează, de asemenea, că avem mare nevoie de ele, pentru a arăta în amănunţime care este gândul nostru şi a nu lăsa pe cititor în nedumerire dacă am spus aceasta sau cealaltă. Sunt câteva pilde vestite pentru a scoate la iveală însemnătatea virgulei. D. Nae Ionescu a închinat odată un întreg foileton întrebuinţării acestui semn, într’un număr de acum vre-o patru ani, al «Cuvântului», şi de atunci am găsit că avea toată dreptatea să deschidă vorba despre virgulă, despre acest fleac, ar zice cineva. Este însă şi această întrebuinţare o îndemânare, peste care nu trebuie să trecem uşor fiindcă virgula, unde trebuie, nu slăbeşte pasul sigur al gândului în scrisul cuiva. Ei bine, această puţin căutată şi despreţuită virgulă a început astăzi a fi trecută la coş, prin puterea unui şivoi care înscăunează numai liniuţa. Spre mirarea mea, am găsit proaspăt un articol, în care numai cu ocheanu mai descoperi, ce e virgulă. 11 ami înaintea mea, în «Mişcarea» de la 81 Decembrie trecut. In articolul «De ce nu progresăm?» şi în care scriitorul tratează despre sporturi, virgula a fost aproape desfiinţată. Obişnuita despărţire prin virgulă, pe care noi o facem în scris când pomenim de felurite lucruri ori fapte unele după altele, iat-o înlocuită prin liniuţă. Autorul scrie, ca cea mai firească întrebuinţare: «Am practicat football-rugbyatletism-nataţie... Apoi: «Avem nevoie de antrenori pricepuţi la footbal — la atletism — la rugby — la notaţie etc.». Ce i-o fi căşunat virgula, uşoara trăsătură din condei, de a alungat-o în toate aceste împrejurări, în care obişnuit se pune virgula, nu se poate pricepe. In întreg articolul de 47 de rânduri, nu se găsesc decât trei virgule, dar 12 liniuţe. Autorul pierzând obişnuinţa virgulei, nici liniuţa n’o întrebuinţează totdeauna în locul virgulei, înainte de încât pun© liniuţă, unde noi punem virgulă. Dar în alt loc, tot înaintea lui încât, într’o aşezare a cuvintelor la fel, unde de asemenea trebuia un semn fie al virgula, fie liniuţa, nimic. Această liniuţă păşeşte nu numai împotriva virgulei, ci şi împotriva semnului două puncte. Autorul scrie de pildă: «Sportul a fost practicat dintr’o simplă dorinţă—aceia de a imita străinătatea». Ce semn însă se pune obicinuit aici, unde se vede liniuţa! Două puncte. Iată deci că liniuţa umblă să-şi întindă domnia mai peste toate semnele punctuaţiunii. Ea vrea un semn şi bun, toate o apă şi un pământ. Ce atâta oaste de semne? De ce unul mai sus ca altul ? Toate deopotrivă ! Mai ai zice că aceasta e un bolşevism. Nu se mai primeşte trepte deosebite, ci totuşi aceiaşi linie. Dar după cum bolşevismul îuă(CUifi continuarea în pagina II-aj, ............................ii.iiuji I I - ] JOI 15 IANUARIE 1931 al Sovietelor I De treisprezece ani de când bolșevicii s’au instalat la putere, ei duc o luptă înverșunată împotriva I statelor burgheze. De treisprezece ani, Moscova aa ţârei face imposibilă o revenire amimează mișcări subversive din înd-lui luliu Maniu în fruntea guver- treaga lume, dând sume enorme conului. Aceasta o ştiu parlamentarii muniştilor străini ca să o distrugă mai bine decât d. Alex. Vaida. Or societatea contemporană burgheză, nouă experienţă Iuliu Maniu nu mai însă o mişcare serioasă, fermă, este posibilă. Ţara este sătulă de care ar fi în stare să frângă tot ce cea dintâi şi abia poate să-şi revistă în drumul ei, până acuma nu nă după dezastrul pe care Tapro s’a produs. Massel© populaţiei răvocal, în toate domeniile. 1 mâneau întotdeauna liniştite şi in Guvernul prezidat de d. G. Mi-1 diferente. Ionescu, prin măsurile eroice pe ca-1 care putea să fie altfel, când în re le-a luat, a reuşit să stăvilească I cercările de înfăptuire ale coniuîntru câtva răul. Dacă d. Iuliu Ma- mnismului în Rusia eşuau complect mu ar reveni cu d. Alex. Vaida la ministerul de interne, ar repune liniştea publică şi situaţiunea financiară în situaţiunea din Octombrie. În nici parlamentul, nici partidul naţional-ţărănesc nu doresc lucrul acesta, astăzi după ce s’a produs o ameliorare. A vrea un guvern Maniu în împrejurările de astăzi, înseamnă să doreşti trecerea imediată a partidului naţional-ţărănesc în opoziţie. Ori dacă d. Alex. Vaida vrea să-i vadă şi pe alţii «la vatră», partidul nu înţelege să se supună acestui capriciu fatal pentru viitorul şi unitatea lui, şi se sfârşeau cu un fiasco ruşinos ?! Luptând cu statele burgheze, guvernul sovietic ducea în acelaş timp neîntrerupt o altă luptă şi anume cu populaţia Rusiei. Comuniştii fanatizaţi, puţini la număr, vroiau să forţeze milioanele de inşi la supunere tacită unei forme noui de viaţă sociale. Insă comunismul realizat în 1920 -1921, prin constrângere (aşa zis militar») s’a prăbuşit. Gospodăria bazată pe schimbul natural al produselor, s’a văzut incapabilă atât ca să păstreze printre populaţie stimulentele de lucru, cât şi ca să o aprovizioneze. A izbucnit o foamete nemaipomenită. Lenin a fost nevoit să cedeze şi să se întoarcă la capitalismul defăimat. Ascunzând nereușita îndrăsnetei comuniste, el a dat acestei întorsături o denumire frumoasă — »nouă economie politică» și care de fapt a deschis o perioadă de îndoieli și șovăieli. Ea a durat cinci ani (1922—1927) In 1927 a început o nouă muncă tThibu’Ilu& 1*« ,,yv tindea acuma nu pe o cale directă, ca înainte, ci prin intermediul capitalismului de stat. Păstrând toate atributele capitalismului—banii, bugetul şi în parte proprietatea privată — comuniştii ruşi au cutezat să facă un asalt disperat spre socializarea întregei vieţi. Făcând acest pas, ei nu puteau să nu se întrebe dacă este posibil socialismul într’o singură ţară înr lerele vii se ridică din ce în ce mai c°njuyaUt de statele burgheze. In toiul luptei cu Stalin, troţiu numeroase în jurul lor. Privesc cu afimată construirea socialisms desnădejde valurile de viaţă nouăIntr’O singură ţară nu este pe sub car© vor fi înecaţi. Unii, re- Uibilă. Dimpotrivă, Stalin era da semnaţi abandonează lupta inegalăI părere contrarie şi şi-a luat sarcini încearcă apropieri osândite mai na de a dovedi aceasta.1.Cn dinainte fiindcă nefireşti şi impo-l taj [hipa paverea lui, de a Sibile. Alţii se încăpăţâneza uitr’o ] căpăta 0 deplină independenţă erezistenţă la capătul căreia nu poaconomică de statele europene şi de ce să fie decât o iremediabilă şi de America, finitivă înfrângere. Nevoile de afir-l Insă ca să fie posibil acest lucru, mare ale vieţii româneşti pretind această înfrângere pe care nimic nu e în stare s’o evite. Eforturile «bătrânilor» ar putea numai întâiar trebui ea însăşi Rusia să se prefacă într’un colosal stat industrial, absolut de sine stătător şi să aibă tot la sine acasă. In afară de aceasa, tendinţa mozia deslegarea procesului şi drama-i dem& de mecanizare a vieţei, trebuie să fie împrumutată in cel mai XT . . . „ „ I mare grad. Trebuie să fie utilizat Noul Ardeal, Ardealul cel tanar, tot CQ a0 ^ In acest sens ştiinţa sporeşte clipă cu clipă în puterile I technică, şi în voinţa lui. In fiecare zi el a j Mai mult decât atâta. Trebuiesc runcă la pământ o chingă din chingile în care l-a voit ferecat setea de dominaţie nelimitată a «bătrânilor». Şi nu e departe vremea când îl vom putea saluta ca pe un biruitor. I să fie întrecute Statele Unite nordamericane, cea mai puternică şi des- I voltată ţară industrială. In această ordine de idei a născut un proiect îndrăzneţ de indus- I trializare şi «americanizare» a Ru- Isiei. Realizarea oricărui proiect, cere timp. Sovietele au socotit că ea este posibilă în cinci ani. Cu expirarea acestui termen se va putea face încă «un mic pas» înainte şi Rusia va trece din împaraţia capitalismului în socialism, adică în «paradisul terestru». Această idee a înflăcărat pe mulţi comunişti, cari, în urma întoarcerea Sovietelor la capitalism, erau tare (Citiţi continuarea în pagina ll-aj ■ 00XX0) Din turma credincioşilor mironerisleni, — din staulul «sfintei noastre biserici» care, precum se ştie, ca o mamă bună ne adăposteşte (în clădiri cu 7—8 camere), ne hrăneşte (de la Neonomat) pe noi şi pe toţi ai noştri, ne încălzeşte (cu lemne), ne luminează (cu lumină electrică), ne păzeşte (cu slugi nenumărate) şi ne dă părăluţe (câte 20 000 pe lună) pentru ce va mai fi de lipsă, pe ici pe colo, se ridică glas de oaie, de plete, de berbec, întru apărarea liniştei care a fost, până acum, ne biserică. Numele lui: Ion Sanda Matei. Prelung behăeşte numitul, în şire multe la gazetă, împotriva blestemaţilor, împotriva simbriaşilor iadului, cari tulbură liniştea din biserică. Fiindcă Până acum a fost aci linişte deplină, treburile mergeau strună (ba bine că nul). Berbecul bisericii declară că dela războiţi încoace stă într’una şi observă «atent şi obiectiv viaţa noastră religioasă». Se uită adică la ea şi tace. Dar acum nu mai poate răbda. Acum s’a isprăvit. Acum pune mâna pe condei (mâna lui pe care lemne, sau altceva, de acest fel, să facă) şi denunţă «credincioşilor de omenie» pe cei cari «dirijaţi de oculta conspiratorilor» s’au pornit spre tulburăirea Unistei. Acest fel de oameni ar fi «cinici prin definiţie». Dintre ei numeşte doar peţinut , călugărul Dionisie Lungu. Cinic prin definiţie! La ce naiba s’o fi gândit detele când a spus vorba asta? Călugăr. Adică cinic. Sau poate s’a gândit la Dionysos, nume beţivănesc! Au la Lungu s’a gândit! Ei şi! Parcă tot ce e lung e treabă cinică! Cine ştie! Mai spune Schafbock-ul nostru că Dionisie Lungu este «ateu prin atitudine» fiindcă «dă busna prin toate tramvaiele (prin absolut toate) şi împarte la lume «o gazetă mălăcuţă»; că are «mişcări feline»; că e «în plină erupţie patologică» şi îitr’un fel de «epilepsie morală». Şi furios cere grabnica lui trimitere la mănăstire, fiindcă altfel se turbură liniştea şi scade prosperitatea Bisericii (treburi cari, dragă Doamne, se măsoară pe brăcinarul ismenelor voastre'). Este din cale afară interesantă hipostasa în care apare logofătul Ion a Sandei. In afacerea asta el cere, pur şi simplu, aplicarea canoanelor. Si aşa, de probă, ne arată unul. Oare să se fi supurat pe Părintele Patriarh de când s'a redus leafa de director al internatului teologic la 2500 lei lunar ?... Mai a- Ies că îşi încheie jelania cu sententa: tot cel ce strică biserica, strica-l-va şi pre el Dumnezeu. Incurcă-i drace! G. Racoveanu