Cuventul, iunie 1931 (Anul 7, nr. 2194-2223)
1931-06-01 / nr. 2194
ANUL AL VlMea» — No. 2194* REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA Bucureşti, Str. Constante (Sărindar), 14 Etajul IIL VUTwnm I 378/10 REDACŢIA ZTiLKFON I 378/g ADMINISTRAŢIA Fondator TITUS ENACOVICI Director NAE IONESCU__________ ANUNCIURILE ŞI PUBLICAŢIILE ADMINISTRAŢIA „CUVÂNTULUI" şi prin toate agenţiile de publicitate SE PRIMESC LA 3 LEI Din câte lucruri sunt deplorabile în politica românească, — începând cu ea însăşi în total, — totuşi cel mai deplorabil lucru e lipsa de fantasie a oamenilor. Să fie aşa de stors geniul rasei, aşa de epuizat românul politic încât să nu mai poată produce nimic noul De câte ori cade un guvern, se declară o victimă a nedreptăţii Coroanei; de câte ori vine un guvern se intitulează un «nou regim». Cel plecat sare din fite ce fleac în apărarea drepturilor sfinte consacrate de Constituţia care mai poartă încă urmele violului său din ajun; cel venit verifică gestiunea celuilalt care e totdeauna dezastruoasă şi anunţă sancţiuni exemplare, adică repetă vorba mereu de spirit «hoţii la puşcărie» în larma căreia oamenii săi ocupă neobservaţi locurile abia părăsite de cei ce nu vor merge la puşcărie şi, la rândul lor, închiriază «safe»-uri pentru durata guvernării... Divertismentul cel mai gustat al acestei proaste comedii, mereu jucată cu succes, este aşa numita controversă asupra bugetului. Guvernul cel nou anunţă — poate că şi descoperă—un deficit care, cu cât e mai mare cu atât stârneşte mai multă veselie şi mai mare bucurie în rândurile descoperitorilor; şi fireşte, mai multă revoltă şi mai îndărătnică contestaţie din partea retorilor lui. O inovaţie, totuşi, este în această insolubilă controversă: toată lumea e de acord că există deficit şi numai asupra quantumului deficitului nu se poate ajunge la înţelegere. Excedent, însă, a deficitului, nimeni nu-i mai spune ca pevremurile răposatului Vintilă Brătianu... Zece miliarde cum spune d. Argetoianu, douăsprezece cum i-a anunţat d. Mihai Popovici d-lui Iorga şicontesta d. Madgearu sub cuvânt că chiar dacă ar fi acest deficit un d. Mihai Popovici îl putea mărturisi pentru convingătorul motiv că bunul ministru de finanţe nu putea şti ce e în buget ci numai că trebuesc împrumuturi, multe împrumuturi, mari — mici, cum se găsea. ...Dar mâine — poimâine sunt alegerile,—şi deficitul nu va mai avea nici o importanţă, parcă o să-şi piardă miniştrii şi foştii miniştri vremea cu astfel de contestaţii electorale şi parcă are cineva de câştigat ceva de pe urma unui deficit!.. Nu e standardizabil. — ca ouăle d-lui Madgearu, nu e comercializabil, nu e nici măcar pensionabil, că ungurii d-lui Boilă. Atunci. Ce atâta interes pentru eli... 3* Alegerile, — aceasta este problema ceasului de fată. Libertate de propagandă, — şi libertate de vot, ^ asta vrea «adevărata tară» adică opoziţia; căci guvernul spre deosebire de opoziţie, e numai «tara». Iată altă chestiune etern controversată, a libertăţii propagandei electorale. Toţi candidaţii opozanţi protestează cu aceleaş proteste pe care le cunoaştem pe dinafară din toate alegerile anterioare — şi chiar am putea zice, şi din cele care vor urma, toţi prefecţii protestează contra protestelor, şi dreptate au şi-., n’au amândoi. Căci, când candidatul fără noroc inventează mormane de morţi ca d. Pompiliu Ioniţescu — cari nu sunt decât un modest bătut, prefectul are dreptate să spună în raportul său că a procedat «cu mijloace destul de civilizate». Iar când fiecare candidat pune pe afiş fotografia M. S. Regelui şi-şi face reclamă ca şi cum el ar fi «singurul reprezentant autorizat», guvernul, care, el, este al M. S. Regelui — dar nici mai mult nici mai puţin decât ar fi orice guvern — are datoria să intervină contra excrocheriei, — sau, dacă preferaţi, contra «libertăţii de propagandă»... şi. Indiferenţa alegătorului, care preţueşte votul atât cât face, nu exasperează — lucru curios — decât pe aceia cari, dacă tot alegătorul ar vota, ar profita mai puţin. De aci şi teoria scoasă de la recuzita partidului democratic de către d. Maniu: «se vor fura voturile». Se vor fura voturile! Şi, dintre toate furturile, d. Maniu pe acesta nu-l îngădue nici în ruptul capului. Pentru că, vedeţi, voturile sunt, toate, dinainte, ale d-lui Maniu şi ale d-lui Boilă ! Şi, n’are decât guvernul să fure dela cine vrea, — dela ţară, e dreptul lui că de-aia e guvern! dar dela d. Maniu şi dela d. Boilă, ce crimă odioasă contra democraţiei! Titu Devechi Duminica «Nu vezi că nu moare niciunul! l-a uitat Dumnezeu, iar Celălalt n’are ce face cu ei, dincolo. Se duc preoţi vrednici şi tineri, se prăpădesc oameni de ştiinţă, se săvârşesc plugari harnici şi cinstiţi; mor tot felul de oameni cari au un rost în viaţă, — cari fac ceva pentru binele societăţii omeneşti; iar episcopii de acum ai bisericii— cei mai inutili oameni din Romănia-Mare — trăesc ani mulţi pe pământ, sufocând, prin ticăloşirea şi inconştienţa lor totală, viaţa vie a bisericii lui Hristos. Este atâta nevoe de aer proaspăt,de primenire în biserică, dar prin... nemurirea lor, ferestrele instituţiei rămân încinse hermetic şi viaţa ei boleşte». Aşa îmi vorbeşte scrisoarea unui bun prieten, cleric. Nelucrând nimic şi neavând roade — decât roadele ticăloşiei — episcopii nu mai trebue să zăbovească în trup, mai scrie prietenul. Prietenul meu are perfectă dreptate. După socotinţa noastră, actualii episcopi, — aceşti beşlegi ai bisericii, n’ar mai trebui să trăiască. Atât de nefolositori, de vătămători sunt. Cu excepţia a doi, trei, din ei, aceşti oameni nu trăesc decât pentru mângâierea foalelor. Pe obrazul lor nu găseşti cută; urmă de lacrimă nu se dovedeşte. Niciodată n'au ştiut ce’s lacrimile; nicicând n’au fost chinuiţi de întrebări; în viaţa lor n’au ştiut ce-i lipsa pâinii şi de aceia n'au putut înţelege suferinţa săracului, a văduvei şi a orfanului; vărsatul zorilor nu i-a apucat niciodată cu Biblia pe genunchi şi cu sfărşirea ’n suflet. Nu. Grija lor a fost doar una: să strângă cât mai mulţi arginţi şi să-şi mângâie, cu tot ce se poate el mângâia, trupid stricăcios. Grija aceasta i-a făcut să renunţe la orice urmă de demnitate omenească. Tremură în faţa celui din urmă dintre puternicii pământului. Dar... bate din picior celor mai mici în treaptă. Cu aceştia e tiran şi câine; n’au ce-i face. Prietenul meu crede că din cauza bunului trai episcopii fiu mai mor; «în eparhii stau ca în nişte vaste sanatorii». El e îngrijorat că zăbovind ei prea mult pe aici, se întârzie opera de primenire. Eu cred că de nu mor e că nu-i iartă Dumnezeu. Se vor bolnăvi şi ei; şi Dumnezeu le va lungi boala; iar după moarte, pentru câte au făcut, ori n’au făcut în viaţă, nu le vor putrezi oasele. Aşa cred. Cât despre zăbava lor,„ mai ştiu câte ceva: ori de trăesc, ori de mor, primenirea se va face. Eu cred că o simt şi ei.„ G. Racoveanu Candidatura noastră lămuriri pentru cititorii „Cuvântului“ Câţivadintre redactorii şi colaboratorii «Cuvântului» se prezintă mâine în faţa corpului electoral cerându-i voturile la alegerile de deputaţi. Aşa încât alegătorii vor găsi pe listele de candidaţi nume cari până acum nu le întâlneau decât în coloanele acestei foi. Pornind dela oameni cari au evitat în chip statornic în politica românească domeniul competiţiunilor şi cari s'au îndărătnicit să decline situaţiuni ce reprezentau uneori un sumum pentru ambiţiunea oricărui om politic, gestul acesta al candidaturii ar putea să surprindă, lată de ce suntem datori o lămurire, nu atât alegătorilor, cărora nu le făgăduim nimic în afară de grija jertfelnică pentru binele public pe care am dovedit-o până acum, cât mai ales cetitorilor noştri. Nu vrem să minţim pe nimeni. Noi ne prezintăm în faţa alegătorilor şi nu cerem să fim trimişi în Cameră, ca «să contribuim la munca constructivă pentru ridicarea ţări», aşa cum spun obicinuitele clişee electorale. Ştim, am spus-o şi nu ne vom desminţi astăzi pentru biete nevoi de circumstanţă, că în regimul nostru politic amintita «muncă constructivă» nu se prestează în parlament. Iniţiativele stau doară toate la guvern, iar Camerele nu au în fapt decât foarte reduse posibilităţi de amendare a acestor iniţiative. fie altfel nici nu e asta funcţiunea noastră, deocamdată. Rosturile noastre au fost, şi sunt încă, să desprindem problemele de structură ale vieţii publice româneşte, să indicăm liniile de forţă şi momentele esenţiale, să descoperim sensul general şi statornic în care se mişcă problematica vieţii noastre de stat şi a spiritualităţii româneşti, şi să promovăm, prin afirmaţia hotărâtă, la adăpost de orice tocmeală, soluţiile lor fireşti. Asta am făcut şapte ani la «Cuvântul» şi asta trebue să facem, încă, astăzi. Numai că astăzi câmpul de activitate da lărgit. Prin chemarea la conducerea treburilor publice a unui guvern în afară de partide, s’a creat posibilitatea adunării unui parlamient cu o configuraţie nouă, nelegat de un partid politic şi putând hotărî în sânul lui, prin grupări şi regrupări, asupra viitoarei înfăţişări — NOUI — a vieţii noastre publice. Vrem deci să intrăm în parlament, pentru a ne lărgi, în chip firesc, cadrul acţiunii de până acum. Redactorii ziarului «Cuvântul» candidează pe listele Uniunii Naţonale. Asta ar însemna că , păstrându-şi desăvârşita libertate de a judeca şi hotărî asupra situaţiilor viitoare, ei cred astăzi în guvernul actual. Ceeace e drept- Pentrucă guvernul actual nu emană dintr’un partid şi o clientelă politică, ci dintr'o încercată şi mişcătoare dorinţă de a face binele chiar cu preţul jertfei personale; pentrucă în conducerea lui precumpănesc cele ale sufletului şi — mai bine încă — ale sufletului şi realităţilor roomâneşti, pentru că — de la marea deziluzie naţional-ţărănistă — guvernul actual e singurul care prin închegarea lui mai poate da garanţii de vioire a vieţii noastre publice. lată ce am avut de declarat. . . J®' «CUVÂNTUL» INVENTATORUL ROMÂNIEI D. Iuliu Maniu şi-a reeditat în ajunul alegerilor manifestul de mai acum vreo două săptămâni, adresat, fireşte, tatei. Era, desigur, momentul ca şeful naţional-ţărăniştilor să explice ceva din activitatea fecundă pentru partizanii domniei sale a partidului cu care a cîrmuit aproape doi ani de zile destinele bugetului şi ale tezaurului românesc. Ştiam până acum că România începea odată cu partidul liberal. Era o vechie deprindere a acestui partid de a se confunda necontenit cu ţara şi cu poporul din a căruia trudă a huzurit vreme de aproape trei sferturi de veac. In deprinderea aceasta intra fireşte şi impostura explicabilă dorinţei de a-şi anexa rând pe rând fiecare din marele acte istorice ale evoluţiei noastre. Pe temeiul acestei violentări a realităţei, liberalii, zăpăcind bună credinţa unei lumi întregi, îşi menţineau un prestigiu factice, cu care, paralel, schimbau în bunuri mai solide şi cu circulaţie reală pe piaţă, gloria de a se confunda cu însăşi istoria ţarei. D. Iuliu Maniu a izbutit în manifestul domniei sale, să depăşească talentul liberal de a-şi lăuda ciocanul. Psihologia izvorâtă din vremurile de sportivitate actuale pare că a cuprins astfel şi pe d. Iuliu Maniu. Este vorba, astfel, de mania recordurilor. Un biciclist depildă vrea să parcurgă, fie o distanţă mai mare, fie cu o iuţeală mai grozavă, aceiaşi rută pe care predecesorul lui a izbutit la un moment dat să găsească o glorie şi să stârnească aplaude. Pe calea aceasta unii se antren' T'A* ca boxeuri, o vieaţă întreagă, cultivându-şi însuşirea de a mânca pumni peste nas şi de a primi picioare în... cap, din dorul de a răpune pe cine ştie ce necunoscut in al cărui nume şi-a ales un adversar. Şi tot aşa, ca înotători, ca fugari, ca mai ştim noi ce de la încercările eroice ale cine ştie cărei îndrăzneţe şi riscate experienţe, şi până la dorinţa de a fi proclamată «Miss Rădăcini», la nevoie, o, lume întreagă aleargă nebuneşte după înregistrarea şi afişarea mai ales a unui record. D. Iuliu Maniu nu a putut scăpa acestei psicologii. Blériot a inventat aeroplanul, Edison fonograful et Cia., Lindberg a trecut oceanul iar profesorul Picard a deschis drumul misterios al stratosferei. D. Iuliu Maniu s-a mulţumit cu ceva, în aparentă mai modest, dar, nouă mult mai folositor. Seful partidului national-tărănesc a inventat România. Lucrul acesta ni-i spune domnia sa foarte serios în manifestul partidului national-tărănesc, pe care îl semnează cu numele, dar și cu portretul său, ceea ce echivalează cu un fel de semnătură prin punere de deget Căci săvedeţi!" d. Iuliu Maniu este un om metodic. Domnia sa începe prin a înşirui chiar de la început ceea ce lipsea, sau ceea ce, totuşi, fiinţând, fiinţa atât de prost şi de bolnav, încât echivala cu mai rău decât o lipsă, până la venirea domniei sale la putere. Şi aflăm astfel că ne lipsea, rând pe rând: «administraţia, care...; «jandarmeria şi poliţia, care....; «magistratura însăşi, care...; «armata...»; «finanţele statului, care... «Banca Naţională, care... etc». Punctele de suspensiune reprezintă criticile pe care d. Iuliu Maniu le aduce instituţiilor mai sus enumărate. Domnia sa ,fireşte, s’a aşezat, lavenirea la cârmă, ca un ciasornicar dublat de un solomonar, la massa de lucru, şi a început să demonteze toată această maşinărie stricată, rotită cu rotiţă, pentru ca, alături de d-nii Pompilă D. It. Ioaniţescu Virgil Magcaru şi Aurel Dobrescu şi Romulus Boilă să dea fiinţă nouă jucăriei pe care pusese, la figurat, mâna. Au trecut doi ani de acest fel de operaţie, şi jandarmeria , poliţia au devenit, sub mâinile de vraci ale acestor domni jandarmerie şi poliţie, armata, armată, finanţele finanţe şi aşa mai departe. Chiar şi, cum zice manifestul, restauraţia dinastică a fost tot opera d-lui Iuliu Maniu. Or, un stat cu toate aceste aparate ale lui defectuoase, nu poate fi luat drept atare; în schimb, punerea lor înfuncţie sănătoasă echivalează, în cazul de faţă, cu o operă de adevărată invenţie a României. Şi este ceia ce a făcut d. Iuliu Maniu. A scos din morţi, cu moarte pre moarte călcând, România la soare fără a mai vorbi şi de alte treburi de natură internaţională, sau de măsurile luate împotriva chiar a dumpingului rusesc. Până acum trebuia, în materie de invenţie, să ne mulţumim cu gloria d lui Niculescu Magnificentius, Imperator al artelor. De acum înainte avem şi pe d.Iuliu Maniu, inventatorul României. . vadim N. Davidescu LUNII IUNIE 1931 fronţa Orientului Nici «Belgia Orientului», rămasă de pomină în analele năravurilor noastre occidentalo-balcanice, n’ar fi fost un titlu greşit. El ar fi avut, după aceia, avantajul, să sune foarte familiar unor urechi dedate constituţionalismului pe hârtie şi hrănit cu toate minciunile convenţionale. Cum însă, despre noi şi ai noştri Bucureşti, despre ţară şi al său popor, de atâtea ori s’au auzit complimente pe tema duhului galic, bune şi acest titlu de Franţă a Orientului, în acest an al centenarului francezei în şcolile noastre, mai cu seamă. Centenar, în marginea căruia d-şoara V. Ghiacioiu, eminenta profesoară din Bucureşti a gravat cele mai strălucite epigrame, din câte se puteau concepe, în conferinţa d-sale din Februar acest an, ţinută la Cercul profesorilor secundari din Capitală şi tipărită in extenso în excelenta revistă craioveană «Şcoala secundară» (N. 3. April 1931). Se aduc în aceste pagini de minuţioasă informatie atâtea probe de franceză preistorică, dacă ne e permis a spune, că, oricât de dureros, termenul de epigrame nu este nelalocul lui. Cu atât mai mult, cu cât nu e vorba de eşantioane de franceză primară, cât secundară şi universitară, provenind deci de la acele elemente ce ele înşile îşi aleg disciplina aceasta de carieră în viaţă şi năzuesc, pe deasupra, să o transmită, în calitate de dascăli, generaţiilor lacome de savoare galică. Când studenta care a uitat să iscălească lucrarea, dă fuga după examinator ca scuza: je n’ai pas iscalé, când un candidat, dintre cei mulţi, neştiind să utilizeze dicţionarul, traduce: prepeliţă pe brânci ou la caille crésipéle, pentru că alături de brânci vocabularul cuprinde şi pe brâncă sau când majoritatea candidaţilor valahizează cu furie, de parcă toţi ar imita arta lui Panait Istrati (care, totuşi, artă rămâne) cum dovedesc mostre (mai curând monstre) ca următoarele: oile apporté le castron sur la table; le pretre binecuvinta; yoyant la pericol sau le pericle, la durate de la reviste, etc. etc. — când astfel (şi studiul d-şoarei Ghiacioiu aduce o bogată recoltă de astfel de performanţe lexicologice), se prezintă foile de observaţie ale învăţământului francezei în ţara noastră, înţelegem şi surprinderea adnotatorului dar şi îndurerarea lui. Pentru că toate aceste dovezi de flagrantă inasimilare franceză, oricât de amuzante ar fi la prima vedere, rămân totuşi dureroase semne de întrebare în prezentul şi viitorul oarecum sumbru al învăţământului nostru secundar. Cum bine spune d-şoara V. Ghiacioiu: «expunerea răului nu este un scop în sine. Ea trebue să ne ducă la căutarea mijloacelor de îndreptare. Aceste constatări ar rămâne anecdotice dacă nu ne ar servi de îndemn pentru stabilirea sforţărilor de făcut în vederea unei îndreptări». De aceia considerând tot acest material sensaţional numai drept un argument documentar, d-şoara V. Ghiacioiu schiţează o întreagă reformă pentru aerisirea şi aşezarea pe alte temelii a învăţământului francezei în şcolile secundare. Principiul d-sale, exprimat într’un memoriu încă din 1919, s’ar putea rezuma, în speţă, la predarea limbei franceze nu pe clase întregi, ci pe grupe de elevi, 10-15, o clasă putând avea 5-6 grupe după gradul de pregătire şi progres al elevilor. Principiu anexa, învăţământul de bază intuitivă, etc. etc. Dar mai preţios decât toate, problemele pe cari singură o detailare la nivelul şi de importanţa studiului d-şoarei V. Ghiacioiu, le-ar pune în lumină, ni se pare concluzia de axă a studiului d-sale : «mai bune cunoştinţe elementare reale decât cunoştinţe de ordin superior, dar fictive». Iată unde se cunoaşte pedagogul superior. Ei nu pleacă niciodată de la teorie fastuoasă ca să se mulţumiască cu realizări de parodie. El vizează realităţile şi de la ele îşi fixează linia de conduită. Ce păcat însă că o concepţie aşa de superioară, prin sănătatea şi practicitatea ei, ca aceia pentru care pledează, cu atât de mult talent şi pregătire d-şoara V. Ghiacioiu, întârzie să-şi facă drum în endoderma opacă a forurilor noastre ministeriale. Să sperăm totuşi, că vorbind astfel, glăsuim despre trecut. Perpessîcius (Ctiţi continuarea in pag. 1Ia) CRONICA MUZICALA de G. BREAZUL Opera şi muzica romaneasca După «Filarmonica», iată că-şi trage grăbit obloanele sfârşitului de stagiune şi «Opera Română» din Bucureşti. Scurtă stagiune şi la «Operă», deci, abia de patru lunide zile. Stagiune începută târziu, sub greutăţile unei moşteniri dificile, sub perspectivele şi condiţiunile unui regim nou, şi, mai ales, sub povara îngrijorătoarelor consecinţe ce decurg din situaţia economică ce ne sugrumă. Activitatea acestei stagiuni nu pare totuşi a fi fost stânjenită de lipsa de solicitudine datorită de stat pentru o instituţiune de teatru muzical. Dimpotrivă, faţă de vremurile prin care trecem, avem motive a socoti că activitatea Operei a fost uşurată şi încă mult, graţie generozităţii cu care punga ţării a fost deschisă pentru concesionarul acestei instituţiuni. Nu ne încumentăm să facem aprecieri asupra întregei activităţi a încheiatei stagiuni de operă. Nici să socotim progresele realizate de educaţiunea muzicală românească în acest timp de patru luni, cât a durat stagiunea. Vom renunţa, deocamdată, şi la înfăţişarea raportului, financiar conceput, dintre banii acordaţi de Stat sub formă de subvenţie pentru susţinerea Operei şi aportul cultural al funcţionării acestei Opere. Nici asupra acestor socoteli nu ne vom opri, deşi ele nu trebuesc înlăturate, mai ales astăzi când se revizuesc toate întreprinderile în care banul Statului este întrebuinţat. Dar este oportun, socotim, să ne oprim cu mai multă atenţiune asupra felului în care opera română a ţinut seama de una din obligaţiunile de căpetenie care-i revin, nu numai din faptul subvenţiei primite de la Stat, dar din însăşi existenţa sa ca instituţiune de propagandă culturală românească, în virtutea cărui titlu a primit monopolul şi întreg inventarul, întreaga zestre morală şi materială, agonisită de Stat de-a lungul anilor de experienţe şi încercări, de la înfiinţarea instituţiei şi până la actualul regim de concesiune. Vrem, anume, să privim întrucât în stagiunea curentă, s’a ţinut seamă de creaţiunea dramatică muzicală românească. Drept din momentul începerei activităţii, adică chiar din momentul deschiderei stagiunii, critica muzicală a înregistrat lipsa de atenţiune pe care conducerea Operei o manifesta pentru producţia muzicală autohtonă. Intr’adevăr, când chiar în repertoriul curent al Operei, se află înscrisă, studiată şi pusă la punct o lucrare dramatică muzicală de valoarea operei «Năpasta» a lui Sabin Drăgoi, nu e admisibil ca să deschizi stagiunea cu Boris Godunov. Lipsa de atenţiune pentru producţia originală apărea şi mai evidentă cu atât mai mult, cu cât reprezentanţiei de deschidere i s’a afişat caracterul unei reprezentaţiuni de gală la care urma să participe Majestatea Sa Regele, corpul diplomatic şi oficialitatea. Ce prilej mai nimerit s’ar fi putut ivi, de cât această reprezentaţie de gală, pentru demonstrarea puterilor de creaţiuire dramatică muzicală românească, în care, în afară de valoarea strict artistică şi de atmosfera pur românească a lucrării, era de relevat puternica personalitate de interpret a rolului lui »Ion», basul G. Folescu. Ei bine, acesta a fost începutul unui întreg sistem de ignorare a producţiei originale româneşti, transformat mai apoi în dispreţ. De altfel, chipul în care maestrul George Georgescu Isaw a înţeles să se comporte faţă de compoziţiunea românească nesocotind-o cu totul în alcătuirea programelor «Filarmonicii», a fost adoptat de domnia-sa, în calitatea de concesionar şi director general, şi la «Operă». Oricare ar fi fost amărăciunile pe care maestrul Georgescu le-ar fi avut din partea compozitorilor români, totuşi, în interesul existenţei şi pentru progresul instituţiilor muzicale pe care le conduce, atitudinea adoptată nu poate fi nicidecum justificată. Aşa s’a făcut ca opere româneşti înscrise în repertoriu.—«La şezătoare» de Tiberiu Brediceanu, «Nunta tragică» de Alexis Catargi şi «Năpasta» de Sabin V. Drăgoi, — nu au fost reluate. Iar, în afară de aceasta, opere admise de comitetul de lectură încă de anii trecuţi, nici măcar nu au mai fost puse în discuţie de a fi montate pe scena Operei. Astfel sunt lucrările lui Sabin V. Drăgoi (Misterul Sf. Dumitru), Mihail Jora, dr. Ion V. Borgovan. Aceasta este situaţia. Nici operile vechi, nici altele noui, n’au fost reprezentate în această stagiune a operei române. Ceea ce dovedeşte dispreţul actualei direcţiuni pentru producţia muzicală autohtonă. Nu este niciun motiv plauzibil care să poată fi invocat în sprijinul acestei atitudini de desinteresare completă pentru creaţiunea românească. Nici măcar motivul lipsei de valoare artistică a lucrărilor admise deja de comitetul de lectură. Bună, rea, o lucrare de operă a unui compozitor român trebue să fie reprezentată. Suportul material oferit de stat pentru susţinerea operei, nu-şi află în altfel rostul, decât sprijinind asemenea încercări. Dealtminteri, educaţiunea muzicală a poporului şi stimularea forţelor creatoare româneşti sunt singurele motive în virtutea cărora actuala direcţiune a operei române a putut prelua o zestre impresionantă de recuzită şi ma Cunoaşteţi păţania ăluia de s'a împrumutat cu o pereche de ciubote dela un vecin ! Sunt aproape încredinţat că nu, pentru că, după cât se svoneşte, întâmplarea s'a petrecut cam de mult, într’un judeţ; nu ştiu care şi cam — ca să fiu precis — pe vremea lui Vlad Ţepeş cel adevărat. Şi chiar de aţi cunoaşte-o, nu văd nici o piedică s’o repet pentru acei ce n’au auzit-o. Povestea sună cam aşa: cică un rumân vrând să iasă şi el — ca omul şi ca creştinul — la horă, şi neavând ciubote s’a căciulit pe la vecini, până s’a găsit o inimă milostivă de l’a împrumutat. Dumineca, a ieşit dar rumânul nostru la horă, fudul şi voios, juca fetele şi bătea din călcâie, ca din castagnete (ştiţi că dansatoarele spaniole au deobicei mult temperament îri castagnete). Văzându-l pre el prea vesel, creditorul strigă: — Nu mai bate atâta din călcâie, măi fărtate, că-mi strici ciubotele! După aceste zise, rumânul nostru s’a întristat foarte și a plecat ruşinat acasă. Cum veni însă altă sărbătoare şi sărman tot sărman rămase, fără embote, fără ciubote deașijderi rumânul, și îl îmbla inima să se ducă la horă, porni să colinde iar satul. — Uite, mă vere, împrumutai de la ăla ciubotele şi tocmai la horă îşi găsi nătărăul să-mi atragă luarea aminte să nu-i dau gata ciubotele! înduioşat de suferinţele acestui tânăr Werther rural şi fără încălţăminte, un om milostiv îi împrumută ciubotele trebuincioase făgăduindu-i să nu-l mai dea de ruşine. Şi iar s’a veselit rumânul şi iar s’a dus la horă şi iar a jucat fetele şi bătea tactul fără milă de ciubota omului. Iar cel de i le-a împrumutat văzându-l cât se bucură, s’a bucurat deasemeni şi nu l-a răbdat inima să nu-i strige flăcăului: — Joacă mă, cât vrei, că eu nu sunt ca ăla de l-a împrumutat deunăzi ciubotele, că crăpa fierea într’însul să nu i le prăpădeşti. Eu nu-ţi spun că’s ciubotele mele... Păţania mi-am amintit-o cetind foaia partidului naţional-ţărănesc din Cluj. Oameni subţiri şi nu mai puţini subtili acei cari stau în dosul unor confraţi, prea puţin responsabili de scrisul lor — se dau la «democraţii» bucureşteni tovarăşi de până mai ieri. Este drept că ei nu spun nici: — Mă nu-mi strica ciubotele! — nici: — Joacă, mă, că eu nu spun că ciubotele nu’s ale tele! ci: Cât îţi dădu, bă, ciocoiul de Argetoianu ca să-i susţii dictatura, că mie mi-ai păscut şi părul de subsuori! Nu este mai puţin adevărat că în lupta aceasta de principii dintredemocraţi noi nu ţinem să ne amestecăm. Se cunosc între ei, se preţuesc cum se cuvine. Este treaba lor. Dar ca spectatori dezinteresaţi, n’am putut trece cu vederea faptul că harta dintre democraţi, din ceasul de faţă, se aseamănă cu povestea ăluia de şi-a împrumutat ciubote la vecin. In pagina IV-a: Apusul unui mit D. Maniu e primit pretutindeni cu indiferență ori chiar cu ostilitate