Cuventul, iunie 1931 (Anul 7, nr. 2194-2223)

1931-06-11 / nr. 2204

ANUL AL VII-lea. - Wo. 3204. REDACŢIA 1 1 ADMINISTRAŢIA Bucureşti, Str. Const. Miile (Sărindar), 14 Etajul III IELECONI 378/10 REDACŢIA­­ 378/9 ADMINISTRAŢIA Fondator TITUS ENACOVICI Director NAE IONESCU AM­RCIURILE ŞI PUBLICAŢIILE ADMINISTRAŢIA „CUVÂNTULUI“ şi prin toate agenţiile de publicitate SE PRIMESC LA „Triumful ideii de partid“ Presa noastră politică se agită în jurul unei noui controverse. E vor­ba anume să se ştie dacă ultimele alegeri au întărit sau, din potrivă au debilitat ideea de partid. Şi, evident, ziarele democrate pledează pentru prima interpretare. Mărturisesc că nu le-am prea în­ţeles argumentarea. Ele spun: pe listele guvernului nu au căzut de­cât aproape 50 la sută din voturi, şi asta încă, numai pentru că nu au votat decât foarte puţini ale­gători, căci dacă ar fi votat mai mulţi, aderenţa pentru guvern ar fi fost încă şi mai redusă. Restul de 50 la sută, a revenit partidelor,mari şi mici. Deci, cetăţenii s’au rostit pentru partide. Deci? Cum deci? Mai întâiu nu e adevărat că în acest an s’a votat mai puţin decât în trecut. Ci, din­­potrivă, mai mult. O spun cifrele. Şi o recunoaşte însuş confratele nostru, — dar pe altă pagină. Al doilea de unde ştiu onoraţii noştri preopinenţi că dacă participaţia la vot era mai mare, procentualitatea ar fi fost pentru guvern mai mi­că? De unde? Dumnezeu ştie! Se pare însă că «argumentul» ho­tărâtor e celalt: de îndată ce 50 la sută din alegători s’au pronunţat pentru partide, însemnează că ide­ea de partid a triumfat. Am impre­sia că aci avem dea face cu puţină rea credinţă. (Dacă nu cumva e vorba de altceva, e mai trist). Căci cum s’au pronunţat cetăţenii pen­tru partide? Votând listele cari li s’au prezentat, nu? însemnează în­să că votând aceste liste alegătorii s’au pronunţat pentru ideea de par­tid? Asta, după socoteala mea nu reiese de nicăieri. In adevăr. Alegerile s'au făcut după indica­ţiile legii electorale. Legea aceasta însă a fost făcută de partide, şi cu intenţia vădită de a împiedeca ori­ce viaţă politică în afară de par­tide. Mai mult încă, ea tinde să fa­că imposibilă chiar existenţa par­tidelor mici şi a organizaţiilor po­litice regionale, excluzând aproape cu totul valoarea personală şi in­dividualităţile care nu ar voi să se înregimenteze într-un partid. Aşa fiind, ori­cine voieşte să intre în Cameră e forţat să-şi facă o orga­nizaţie pe întreaga ţară; cu alte cuvinte,­­ un partid. Căci altfel,nu poate candida, însemnează însă as­ta că ţara doreşte să aibă partide? Nu. Ci, doară, că, în actuala lege e­­lectorală, cetăţenii sunt forţaţi să acorde voturile lor partidelor. Să cercetăm însă mai de aproa­pe situaţia. In aceste ultime alege­ri s’au prezentat 12 liste: guvernul, averescanii, georgiştii, naţional-ţă­­răniştii, evreii, socialiştii, L. A. N. C.-iştii, comuniştii, lupiştii, maghia­rii, cămătăriştii şi garda de fier. Dintre aceştia averescanii, liberalii, naţional-ţărăniştii, lupiştii şi socia­liştii constituesc, desigur, partide. Dar restul? Evreii, maghiarii şi în­­tr’un fel chiar şi L. A. N. C.-iştii sunt organizaţii naţionale, şi nu politice (cei din urmă sunt în orice caz ligă şi nu partid!); garda de fier şi comuniştii sunt formaţiuni de luptă având de scop instaurarea dictaturii; cămătăriştii sunt o miş­care cu caracter şi ţeluri limitate în timp; iar guvernul... o tovărăşie de bunăvoinţe. Aşa fiind însă, trebue să constatăm că chiar cu actuala lege electorală, care favorizează în chip nepermis aproape ideea de partid, sau cel puţin crează o con­fuzi­une în favoarea ei, partidele propriu zise nu au căpătat, după calculele definitive, în actualele a­­legeri decât 30 la sută din voturi, sau — acordând d-lui Duca 10 la sută, ceea ce faţă de procentul geor­gist şi naţional e, de­sigur, exage­rat—cel mult 40 la sută. Apoi, dacă aşa stau lucrurile, însemnează asta că ţara s’a pronunţat în favoarea ideii de partid? Nu. Cu atât mai mult, cu cât acest maximum 40 la sută, poate să reprezinte — după cum de altfel e foarte probabil — coeficientul de inerţie al vieţii noa­stre publice şi aportul structurii de­fectuoase — sau părtinitoare — a legii electorale. Nu, domnilor democraţi şi parti­zani ai sistemului partidelor politi­ce, ţara nu s-a pronunţat pentru ideea de partid, ci în potriva par­tidelor politice sau, în orice caz, în potriva partidelor politice actuale. Gândiţi-vă că în alegerile trecute au luptat şapte liste, iar în cele ac­tuale douăsprezece. Că acum trei ani din şapte liste au­ întrunit cota numai cinci, pe când astăzi, din douăsprezece, unsprezece au depă­şit procentul de 2 la sută. Cum, as­ta nu însemnează nimic? Ba da, în­semnează anume că partidele poli­tice s-au fărâmiţat, pentru că pres­tigiul, autoritatea şi cohesiunea lor au scăzut. Şi că această fărâmiţa­re a lor corespunde unei scăderi a încrederii pe care în trecut masse­­le electorale o acordau vechilor partide. Iată, astea sunt realităţile. Şi nici o sofistică din lume nu va fi în stare să treacă peste ele. Soluţia unui guvern în afară de partidele politice era, în actualele împrejurări, singura indicată. Im­­prăştierea voturilor din ultima o­­peraţie electorală nu face decât să o confirme. Să lăsăm deci insinuă­rile subversive. Cât despre ceea ce va fi mai târziu,­­ nu vom pierde nimic aşteptând. Nae Ionescu [«Mail« Spiritu­alul articol de mai jos al Prinţului Bibescu a apărut în Car­tea expoziţiei de aviaţie din 1927. La vârsta de 7 ani, fiind în vili­­giatură cu părinţii mei în străină­tate, am asistat la o ascensiune cu balonul liber, a unui aeronaut, La­­teman — şi la scoborârea lui cu pa­raşuta de la 6 sau 5 sute de metri. Idola de a sbura devenise o obsesiu­­ne pentru mine — şi, întors în ţară, îmi frământam mintea: „Cum aş pu­tea sbura? Unde aş găsi o paraşu­tă !” Copil neastâmpărat, începui a scotoci toată casa, dela pivniţă la pod, când, deodată sunt fericit, dau, într'un coif, de o umbrelă japoneză, foarte mare, de hârtie, întrebuinţată în grădină, vara. — Iată ce-mi tre­buia ! De atunci, în fiecare zi, dispă­ream ceasuri întregi; plecam pe fu­riş cu toate sculele necesare: ace de cusut, sfoară, clei, foarfeci şi, în fundul podului, lucram cu înfrigu­rare! Muncă grea! Transformarea unei umbrele japoneze în paraşută, nu e lucru de glumă! Vârându-mă sub frânghia care punea barieră spectatorilor, cerusem foarte politicos desluşiri Domnului Lateman, care, cu mult serios, mi le dăduse. Mă uitasem bine cum era făcută paraşuta lui Lateman, şi observasem că avea gaură în centru (pentru a stabiliza căderea prin curentul ce se produce). După câteva săptămâni de mun­că, „aparatul" e gata. 11 transport pe ascuns în podul cu fân, care era foarte înalt, mă sui pe fereastra cea mai ridicată, deschid „Parașuta”, îmi dau drumul, „aterisând" perfect. încurajat de acest frumos rezultat, convoc a doua zi toată familia în grădină, îi rog să aștepte, căci le voi arăta ceva foarte interesant! Mă urc cu „aparatul" în biroul ta­tălui meu, la etaj, deschid fereastra şi, înainte ca părinţii mei să aibă timp să se gândească, deschid um­brela şi sar! Eu fiind uşor şi umbre­la mare, mă ţine de minune şi scobor foarte dulce! In clipa „aterisaju­­lui" când, mândru, mă așteptam la entuziasmul spectatorilor și la felici­tări bine meritate, primesc, de la Ma­ma, cea mai straşnică palmă, pal­mă, dată cu mâna întoarsă. Mama purta inele multe, astfel că le sim­ţeam foarte dureros pe falca mea. — Barem de ţi-ai fi scos inelele! — spun, frecându-mi obrajii! Acest prim sbor memorabil a avut loc în Aprilie 1888, în Bucureşti. De atunci am sburat mult! Cu balon liber şi captiv, cu dirijabil, cu planor, cu avion şi hidroavion — dar la nici un aterisaj, nu am fost primit cu atâta entuziasm ! PRINT BIBESCU Pilot aviator No. 20 din 6 Ian. 1910. Vice-Președinte al Aero­clubului Regal Român --------team------— Am impresia că atunci când mor poeţii — aceşti trimişi ai zeilor — ceva din freamătul cosmic partici­­pă cu religiozitatea unei oficieri di­vine la marea trecere peste apele Styxului. Din superba simfonie a naturii se desprinde o partitură orhestrată în preajma înălţimilor celeste pe o claviatură nouă. Este acea ferme­cătoare muzică a cărei armonie îşi picură stropii de melancolie fune­bră peste puzderia terestră. Este o ceremonie oficiată de zeii, cari jert­fesc miresme pentru clipa trecerei spre locul fără de întoarceri şi îm­part cu dărnicie regrete peste larga suferinţă umană, într’o astfel de clipă, inundată de parfumul liliacului, ce umple par­curile din jurul Pragăi, a trecut spre cele veşnice poetul şi scriitorul ceh Victor Dyk. Născut acum 54 de ani în Şopte, lângă Melnik, nu de­parte de Praga, cariera lui de scrii­tor, gazetar şi om politic este o traectorie plină de sinuosităţi. ...Poezia cehă, prin fecundidatea şi avântul cre­aţiei sale, a depăşit de mult proza, care nu şi-a găsit încă interpretul desăvârşit. Peste sonoritatea acestei poezii au trecut vânturile spiritului european, dând versului cehesc o într’aripare pe care noi, românii, o ignorăm. A­­lmentată permanent de izvoare ori­ginale, poezia s’a plămădit din mis­terele rasei, ale sângelui şi din vir­tuţile acestei naţii, culminând în erelaţiile mistice ale lui O. Brezina. Intre reveriile metafizice ale lui Macha, între evoluţionismul istoric a lui Vrhlitky şi între noua consti­tuţie mistică lumii a lui D. Brezina poezia lui Victor Dyk se situiază pe o linie ce-i aparţine numai lui. In această privinţă, Dyk a desfăşu­rat o activitate fecundă ca poet, dra­maturg, romancier şi gazetar de ta­lent din 1897 şi până la sfârşitul vie­ţii lui, activitatea sa de scriitor, dublată de combativitatea omului politic, n’a încetat o clipă. Voiu­ cita numai câteva din numeroasele volume: A parta inferi (1897); Ză­dărnicie (1900); Rebelii (1902); Po­vestiri din satele noastre (1910) ; Nopţi himerice (1917); Cel din urmă an (1922); proză: Ruşinea (1900); Cântec din răchitiş (1908); drame, din înţelepciunea lui don Quichote (1908); Solul (1900) ş. a. Pornit, ca I şi Macha, din preajma poeziei po­pulare, de unde a luat darul de a condensa şi de a reliefa consisten­ţa interioară a imaginilor, Victor Dyk s’a oprit pe creasta subtilă a liricei cehe. Contemporan cu To­man, Sramek şi Theer, nu li se a­­seamănă întru nimic ca expresie poetică. Cu Vrlilitki Sava şi Brezina s’a creiat un stil încărcat, imagist şi colorat, contra căruia Dyk a reac­­ţionat printr’o concizie sugestivă, prin aforisme proprii şi dense a­­breviaţiuni. Poezia formulată astfel lapidar, păcătueşte uneori prin lip­să de muzicalitate. Lipsind melodia şi pitorescul, poezia a îmbrăţişat un intelectualism rafinat şi cu gust pronunţat pentru jocul de cuvinte şi antiteză, ceea ce a făcut din Dyk un singular în poezia cehă. Din toată opera sa se detaşează un fel de comentar­ al mişcării pro­gresiste a timpului, iar în versurile sale se întrevăd ecourile ideei co­lectivităţii naţionale, unde se refu­giase ca cel dintâi din generaţia sa, pentru a evita crizele unui nihilism intelectual. Revoluţia sa poetică îmi aminteşte la noi pe­ aceia a d-lui Goga fără unele elemente elegiace din poezia acestuia şi fără punctul celui din urmă vers. Sau mai cu­rând, pe ace­ea a lui Barrés din Franţa, la început cultul eului, o predilecţie evidentă pentru chimia (Citiţi continuare în pag. II-a) Printre Cehi VICTOR DYK In pag. IV-at Lucrările congresului internațional al aero­nauticei ANCHETE POLITICE Alegerile s’au sfârşit- Guvernul a obţinut majoritatea în Cameră şi în Senat, care-i permite să lu­creze. Lupta ce au dat-o partidele poli­tice spre a-i pune în imposibilitate să obţină majoritatea de care avea nevoie, s’a sfârşit în mod ruşinos pentru ele. Ţara a adoptat progra­mul d-lui N. Iorga, care de fapt nu este decât expresia nevoilor ei. Ingerinţele Agenţii partidelor înfrânte, con­tinuă să se plângă de aşa zise «in­gerinţe» făcute de guvern, spre a întreţine o atmosferă antipatică în jurul lui şi a explica insuccesele a­­vute în alegeri. Opinia publică îşi dă seama de «trucul» întrebuinţat şi nu ia în serios plângerile lor. In afară de aceasta, cetăţenii cu­nosc mai bine decât agenţii electo­rali liniştea şi libertatea în care s-au desfăşurat alegerile. D. C. Argetoian a făcut alegeri libere, şi civilizate. Numai oamenii de rea credinţă şi paraponisiţi se pot plânge de felul cum au fost e­­fectuate. Majoritatea parlamentară Deşi majoritatea parlamentară nu este omogenă, totuşi d-nii N. Iorga şi C. Argetoianu se pot bi­zui pe ea fără să se teamă de sur­priză. Toţi nouii parlamentari ştiu că au fost aleşi nu spre a servi in­teresele unui partid sau spre a-şi face micile lor interese personale ci spre a ajuta guvernul să salveze ţara din situaţia tragică în care se găseşte. Un sentiment de răspun­dere comun îi uneşte pe nouii par­lamentari, fiindcă au fost aleşi spre a ajuta pe d -li N. Iorga şi C. Argetoianu la restaurarea morală a României. Concursul liberalilor ducişti Fără să facă parte din majorita­tea guvernamentală deputaţii şi senatorii liberali ducişti îi vor da ministerului d-lui Iorga concursul lor. Evident că fruntaşii acestui partid ca şi toţi membrii lui do­resc să se înfrupte din binefacerile puterei şi că vor încerca sau să in­tre pe uşa umilinţei în guvern sau pe aceia a intrigilor parlamentare. Chiar dacă d. I. C. Duca nu vrea sau n’ar vrea aceasta, va fi împins s-o facă de membrii partidului care au luptat în alegeri cu speranţa că vor veni în curând la putere. Deşi guvernul are majoritatea în parlament, el trebuie să se aş­tepte în orice zi la un atac sau o coaliţie a partidelor de opoziţie şi sa aibă mereu un număr compact de deputaţi în Cameră. Altfel nu este exclus să aibă surprize neplăcute. G. T. Babeş DUPĂ ALEGERI Planoritatea parlamentara.­­ Concursei liberalilor cinoişti D. C. ARGETOIANU CLARITATE ŞI SIMPLIFICARE ---------A­nl ---------------------------­ Nimic nu deosebeşte mai lămurit pe omul de adevărată cultură de cel la care cultura este un balast de meserie de­cât gradul de clari­tate şi simplitate cu care îşi expri­mă gândul. Acelaş lucru trebue spus şi des­pre popoare. Teehnicitatea greoaie, cu încheieturi complicate, în orga­nizarea instituţiilor care a cucerit multe din Statele Europei postbe­lice, cu toate că derivă din nece­sităţi de adaptare la condiţiile complicate ale vieţei economice şi politice de acum, răspunde acestor necesităţi într un chip barbar şi ne­­durabil. Ştiinţa şi technica sunt condiţii indispensabile şi instituţiilor şi vie­­ţii omeneşti, în genere. Insă nu ele trebue să condiţioneze această via­ţă, ci numai să-i ajute înflorirea deplină — dacă nu voim a intra într'o barbarie materialistă cum nu visau nici romancierii inceputului acestui secol. Ştiinţa trebue numai să descopere drumul cel mai nor­mal al vieţii, să­­ cureţe patul, să-i înlesnească curgerea. Cea mai imposibilă pretenţie a „spiritului de falsă ştiinţă este acea care derivă din înclinarea spre simetrie şi analogie, prima formă a raţionalismului aplicat de om în relaţiile sale cu natura, forma pri­mitivă a ştiinţei. Adevărate ravagii produce acea­stă aparentă metodă ştiinţifică ca­re a avut zecile de instituţii, cu încă mai numeroase consilii, fie­care cu diviziunile şi simetriile sa­le, rezultate din o aşa zisă techni­­că, aservită însă unor interese in­dividuale, indiferente şi scopului şi rostului creaţiei lor. De­cât, dacă o falsă ştiinţă ne-a dus prea departe, o lipsă complec­tă de ştiinţă ne poate aduce prea îndărăt. Omul de stat trebue să se ferească de aparenţele groteşti pe care i le dă totdeauna prejudecata technică şi cunoscând şi cerinţele şi postulatele acestei technici, să le depăşească prin acel spirit de fineţe şi simplificare, fără de care guvernarea este calamitate. Am avut, puţine zile în urmă, prilejul să văd împreună diferiţi oameni care au un cuvânt hotărâ­tor în Stat, şi să apreciez această mare diferenţă: unul din ei ştia, fără să fie copleşit de ştiinţa, pe care o depăşeşte, folosind-o însă, ceilalţi împărţiţi în două grupuri: unii fără ştiinţă — având doar cli­şee, alţii deopotrivă de inutili a­­vând ştiinţă, însă cu totul cople­şiţi de ea. Am trăit zece ani de feroce ex­perimentare technică, de barbarie politică aservită formelor, legilor, regulamentelor, consiliilor şi comi­siilor. Pretutindeni esenţialul a fost uitat şi neglijat Suntem acum chiemaţi să cură­ţim pământul instituţiilor pentru a căuta pretutindeni lucrurile esen­ţiale, şi a ne îngriji de ele. Pentru aceasta nu trebuie să ve­nim cu coasa. Ci fir cu fir să cău­tăm în haosul acesta, pentru a nu — 5 ~ 11« a k.«« «2 «««« pitiuu uiuiiv­­um uoi muu cac«’ tial. Se va începe cu vestitele regii autonome, prilejul atâtor distracţii unele aşa de sentimentale şi obosi­toare, încât de-ar mai continua ar reabilita şi regiile şi pe consilierii lor. Chestiunea formei acestor re­gii — a unora dintre acele care merită să fie luate în discuţie — nu este, chiar atât de însemnată cum pare. Şi n'ar fi rău ca, dacă aceste instituţii au rezultat din barbara aplicare a unor miniştrii şi forme permise de lege, reprimarea lor să ev facă cu Spiritul de fineţe şi cla­ritate ce singur are dreptul să fie opus barbariei. Nu ştiu de ce nu ar fi de pildă, îngăduită oarecare autonomie unei Instituţii a Monitorului Oficial? Dar nici nu ştiu de ce trebuie să i se conserve numai­decât un consiliu atât de complicat şi nu ne-am pu­tea mulţumi cu un comitet de di­recţie care să îndrumeze pe direc­tor în câteva chestiuni mai grele, fără să se mai meargă la ministru. Evaluare, nu este de folos de­cât ca act de revoluţionar şi nu într'o o­­peră de purificare. Adevărata mare operă de început este bugetul, pe care barbaria a­­nilor ce s’au încheiat l-a încâlcit, l-a complicat şi l-a f­alsificat în aşa măsură, în­cât pentru a vedea clar în el va trebui o sabie. Vroiam să scriu că aici in primul rând e locul acelui spirit de clari­tate şi simplificare pe care l-am cerut omului de stat. Trebuie însă să pun înaintea lor un lucru mai grav: trebuie în sfârşit să prezide­ze la orânduirea bugetară a ţării acea conştiinţă onestă care a lipsit tuturor alcătuirilor de buget de până acum. Lipsesc miliarde din bugetul sta­tului , cu ştiinţa celor ce l-au al­­cătuit numai pentru a satisface contabiliceşte aşa zisei echilibrări. In fond echilibrarea ca şi obliga­ţiile statului au fost escamotate cu ajutorul nem­ai­pomenitelor com­plicaţii ce rezultă din legăturile cu bugetele locale şi cele ale case­lor autonome. Octav Onicescu sindicat­ul (nltivalorilor sfeclă de zahăr (Spicuiri dintr’un program agrar) ! Articolul acesta l-aveam de mult în gând și l-am purtat multă vre­me în minte sub titlul de «neoio­­băgia]. Unele fapte cunoscute de noi, în­tre cari câteva în directă legătură cu subiectul ce tratăm, justificau complect titlul iniţial. Dacă am preferat totuşi să-l dăm pe cel pe care cititorii îl au sub ochi, am făcut-o, pe d­e o parte pentru că afirmaţiunile noastre să nu aibă aparenţă că-s exagerate, iar pe de alta, pentru că, din pro­gramul agrar al Departamentului Agriculturii, reese că toată nădej­dea salvărei intereselor juste ale cultivatorilor de sfeclă din ţară, se pune în strângerea acestor oameni într’un sindicat profesional. Să ni se dea voie însă ca, în pri­vinţa aceasta, noi să avem cu to­tul o altă părere. Nu ne îndoim un moment că sin­dicatul va face tot ce-i va sta în putinţă să apere cât mai complect interesele celor pe cari îi repre­zintă. De la apărare însă şi până la salvare, este un drum foarte lung-E drept, chestiunea sfeclei de za­hăr lumea a ajuns să o cunoască în anii din urmă mai mult ca un con­flict restrâns, dar permanent, în­tre cultivatorii acestei plante şi fa­bricile de zahăr din ţară. Eanalizat prin ridicarea lui prea des la ordinea de zi şi prin faptul că, au dio an, conflictul cam în a­­celaş fel de atâta vreme,­ se apla­nează cu intervenţia ministerului de agricultură, sau a celui de in­dustrie şi­ comerţ, printr’o învoială făcută pe bază de concesiuni reci­proce între părţi, multă lume nu-i mai dă nici o atenţie. Examinate însă mai îndeaproape lucrurile, vedem că chestiunea nu-i tocmai aşa lipsită de interes. După noi, problema culturii sfec­lei de zahăr trebue văzută într’un orizont mult mai larg d­ecât ne-am obişnuit s’o privim. Pentru că, nu e vorba numai de interesele, destul de importante şi ele, ale cultivatorilor de sfeclă, in­terese încălcate de multe ori în mare şi nejustificată măsură de că­tre fabricile de zahăr, ci, încă alte multe interese între care şi cele de strictă şi zilnică necesitate de trai ale întregii populaţii. In adevăr, astăzi, cum foarte bi­ne ştim cu toţii, zahărul nu mai este un articol d­e lux. Complexi­tatea de necesităţi a vieţii moder­ne a făcut din acest articol un ali­ment căutat şi folosit până în cele mai înfundate cătune. Datorită multor şi variate împrejurări, în­­tre care nepăsarea noastră vinova­tă nu este printre cele din urmă, la noi, încă de mult, creşterea al­binelor a ajuns ceva cu totul exo­tic. Era deci firesc ca mierea, care odinioară îndulcea din belşug şi cele mai umile mese de sat, să fie înlocuită şi la ţară, pe cât «nevoile cu multe fete» ale populaţiei au îngăduit, cu zahărul. • Acolo însă unde acest nou ali­ment a pătruns deplin şi cu un triumf desăvârşit, este oraşul. In hrana populaţiei de toate catego­riile de la oraş, zahărul este azi ab­solut indispensabil. Este un alt­ Probleme agrave­ ment de care nu se poate lipsi în special, populaţia nevoiaşă. In felul acesta luate lucrurile, este evident că chestiunea nu inte­resează numai pe cele două părţi care se socotesc în cauză, ci, măcar tot în atâta măsură, şi pe marele public consumator. Totuşi, în rândurile de faţă, noi nu vom discuta problema decât aşa cum este pusă în mod obişnuit. Prin urmare, se pune întrebarea: chiar în cadrul restrâns în care se prezintă mai des problema, poate ca sau nu să fie rezolvată prin în­ (Citiţi continuarea în pag. II-a) Cea mai indignată dintre gazetele româneşti — s’a înţeles că e vorba de oficiosul naţional-ţărănist clu­­jan — scrie: «Profesorii universi­tar de la Cluj nu ştie aritmetică şi vrea să fie senator la Universita­te». Iată dar o nouă crimă care face pe cineva inapt de a mai re­prezenta o instituţie sau o massă în divanul ţării. Este adevărat că profesorul despre care e vorba şi împotriva căruia se indignă semin­ţia irascibilă, este un distins filo­log, un bun profesor şi prieten sau rudă — ni se pare — cu un ăla de cum ştie aritmetica. Şi, dacă în ca­­litatea sa de învăţat sau profesor, putea, acel ce nu ştie aritmetica, să aştepte mult şi bine, fără să se a­­leagă, în calitatea sa de rudă sau prieten cu un potentat, are, fără îndoială, dreptul să se aleagă. Dar nu despre aceasta e vorba. Nu intenţionăm să-i luăm apărarea profesorului cel atât de grav atins în demnitatea sa parlamentară. «Patria» afirmă cu ironie — și cine poate rezista ironiilor «patriste» !— că, de vreme ce nu știe «profesora» aritmetică, nu poate reprezenta în Senat, Universitatea din Cluj. Lo­gic ar fi să nu fim de acord cu su­rata noastră ardeleană. Dar mai socotim că are dreptate. Intr'ade­­văr, cum îşi îngădue domnul de se ocupă de chestii importante ca pro­venienţa cuvintelor smântână şi sapă, iaurt şi ţambală, să răvrţias­­câ la un loc de senator ? De pildă, d. D. R. Ioaniţescu nu s'a preocupat niciodată, de naivităţi de acestea. Ci s'a specializat într’o ramură de activitate utilă: transporturile. Nu numai de căruţe s'a ocupat d. Ioa­­niţescu, ci şi de automobile. (Căru­ţele pentru săteni, automobilele pentru si­tic). D. A­i­vel Dobrescu s’a specializat în navigaţie fluvială. (Precum se ştie a­ făgăduit alegăto­rilor că le va face Oltul navigabil şi că numai în două decenii Oltul va fi populat de sute şi mii de va­poraşe cari vor transporta bogăţiile din miază-noapte spre Dunăre şi mare — şi veceversa). D. Aurel Do­brescu s’a descoperit, e drept, navi­gator în ultimele luni: înainte se ocupa mai mult cu chestiunile sil­vice şi penale. D. Iuliu Maniu — mai mare peste d-nii Aurel Dobres­cu, D. N­. Ioaniţescu şi chiar dr. Alex. Vaida-Voevod — (specializat în represiuni sângeroase) se specia­lizase în interpretări de regulament, ca parlamentar, şi substituire de autoritate, ca prim-ministru. Şi după ce s’au creiat atâtea pre­cedente, mai cutează­ să candideze profesorul de la Cluj, fără să ştie a­­ritmetică. Ori, pentru un bărbat po­litic aritmetica nu este o ştiinţă, ci un simţ, ca văzul, ca auzul şi pipăi­tul. Un bărbat politic care nu ştie aritmetică este un infirm. Dacă nu erau înzestraţi cu acest simţ inedit — atât de potrivit poreclit aritme­tica — ajungeau liberalii prin abile mişcări de translaţie să transpună codrii, munţii şi subsolurile româ­neşti în curţi şi pungi particulare. Iar naţional-ţărăniştii să schimbe regiile autonome în firme colective de comerţ ? Pentru aceste motive şi încă mul­tele, un om care vrea să fie senator sau deputat, trebue să ştie neapă­rat aritmetica. Căci, dacă nu ştie, e în stare să compromită mintea politicianistă, să nu fure, să nu mintă şi să nu se şperţuiască. Iată de ce, suntem de acord cu «Patria».. ..

Next