Cuventul, iunie 1931 (Anul 7, nr. 2194-2223)
1931-06-11 / nr. 2204
ANUL AL VII-lea. - Wo. 3204. REDACŢIA 1 1 ADMINISTRAŢIA Bucureşti, Str. Const. Miile (Sărindar), 14 Etajul III IELECONI 378/10 REDACŢIA 378/9 ADMINISTRAŢIA Fondator TITUS ENACOVICI Director NAE IONESCU AMRCIURILE ŞI PUBLICAŢIILE ADMINISTRAŢIA „CUVÂNTULUI“ şi prin toate agenţiile de publicitate SE PRIMESC LA „Triumful ideii de partid“ Presa noastră politică se agită în jurul unei noui controverse. E vorba anume să se ştie dacă ultimele alegeri au întărit sau, din potrivă au debilitat ideea de partid. Şi, evident, ziarele democrate pledează pentru prima interpretare. Mărturisesc că nu le-am prea înţeles argumentarea. Ele spun: pe listele guvernului nu au căzut decât aproape 50 la sută din voturi, şi asta încă, numai pentru că nu au votat decât foarte puţini alegători, căci dacă ar fi votat mai mulţi, aderenţa pentru guvern ar fi fost încă şi mai redusă. Restul de 50 la sută, a revenit partidelor,mari şi mici. Deci, cetăţenii s’au rostit pentru partide. Deci? Cum deci? Mai întâiu nu e adevărat că în acest an s’a votat mai puţin decât în trecut. Ci, dinpotrivă, mai mult. O spun cifrele. Şi o recunoaşte însuş confratele nostru, — dar pe altă pagină. Al doilea de unde ştiu onoraţii noştri preopinenţi că dacă participaţia la vot era mai mare, procentualitatea ar fi fost pentru guvern mai mică? De unde? Dumnezeu ştie! Se pare însă că «argumentul» hotărâtor e celalt: de îndată ce 50 la sută din alegători s’au pronunţat pentru partide, însemnează că ideea de partid a triumfat. Am impresia că aci avem dea face cu puţină rea credinţă. (Dacă nu cumva e vorba de altceva, e mai trist). Căci cum s’au pronunţat cetăţenii pentru partide? Votând listele cari li s’au prezentat, nu? însemnează însă că votând aceste liste alegătorii s’au pronunţat pentru ideea de partid? Asta, după socoteala mea nu reiese de nicăieri. In adevăr. Alegerile s'au făcut după indicaţiile legii electorale. Legea aceasta însă a fost făcută de partide, şi cu intenţia vădită de a împiedeca orice viaţă politică în afară de partide. Mai mult încă, ea tinde să facă imposibilă chiar existenţa partidelor mici şi a organizaţiilor politice regionale, excluzând aproape cu totul valoarea personală şi individualităţile care nu ar voi să se înregimenteze într-un partid. Aşa fiind, oricine voieşte să intre în Cameră e forţat să-şi facă o organizaţie pe întreaga ţară; cu alte cuvinte, un partid. Căci altfel,nu poate candida, însemnează însă asta că ţara doreşte să aibă partide? Nu. Ci, doară, că, în actuala lege electorală, cetăţenii sunt forţaţi să acorde voturile lor partidelor. Să cercetăm însă mai de aproape situaţia. In aceste ultime alegeri s’au prezentat 12 liste: guvernul, averescanii, georgiştii, naţional-ţărăniştii, evreii, socialiştii, L. A. N. C.-iştii, comuniştii, lupiştii, maghiarii, cămătăriştii şi garda de fier. Dintre aceştia averescanii, liberalii, naţional-ţărăniştii, lupiştii şi socialiştii constituesc, desigur, partide. Dar restul? Evreii, maghiarii şi într’un fel chiar şi L. A. N. C.-iştii sunt organizaţii naţionale, şi nu politice (cei din urmă sunt în orice caz ligă şi nu partid!); garda de fier şi comuniştii sunt formaţiuni de luptă având de scop instaurarea dictaturii; cămătăriştii sunt o mişcare cu caracter şi ţeluri limitate în timp; iar guvernul... o tovărăşie de bunăvoinţe. Aşa fiind însă, trebue să constatăm că chiar cu actuala lege electorală, care favorizează în chip nepermis aproape ideea de partid, sau cel puţin crează o confuziune în favoarea ei, partidele propriu zise nu au căpătat, după calculele definitive, în actualele alegeri decât 30 la sută din voturi, sau — acordând d-lui Duca 10 la sută, ceea ce faţă de procentul georgist şi naţional e, desigur, exagerat—cel mult 40 la sută. Apoi, dacă aşa stau lucrurile, însemnează asta că ţara s’a pronunţat în favoarea ideii de partid? Nu. Cu atât mai mult, cu cât acest maximum 40 la sută, poate să reprezinte — după cum de altfel e foarte probabil — coeficientul de inerţie al vieţii noastre publice şi aportul structurii defectuoase — sau părtinitoare — a legii electorale. Nu, domnilor democraţi şi partizani ai sistemului partidelor politice, ţara nu s-a pronunţat pentru ideea de partid, ci în potriva partidelor politice sau, în orice caz, în potriva partidelor politice actuale. Gândiţi-vă că în alegerile trecute au luptat şapte liste, iar în cele actuale douăsprezece. Că acum trei ani din şapte liste au întrunit cota numai cinci, pe când astăzi, din douăsprezece, unsprezece au depăşit procentul de 2 la sută. Cum, asta nu însemnează nimic? Ba da, însemnează anume că partidele politice s-au fărâmiţat, pentru că prestigiul, autoritatea şi cohesiunea lor au scăzut. Şi că această fărâmiţare a lor corespunde unei scăderi a încrederii pe care în trecut massele electorale o acordau vechilor partide. Iată, astea sunt realităţile. Şi nici o sofistică din lume nu va fi în stare să treacă peste ele. Soluţia unui guvern în afară de partidele politice era, în actualele împrejurări, singura indicată. Imprăştierea voturilor din ultima operaţie electorală nu face decât să o confirme. Să lăsăm deci insinuările subversive. Cât despre ceea ce va fi mai târziu, nu vom pierde nimic aşteptând. Nae Ionescu [«Mail« Spiritualul articol de mai jos al Prinţului Bibescu a apărut în Cartea expoziţiei de aviaţie din 1927. La vârsta de 7 ani, fiind în viligiatură cu părinţii mei în străinătate, am asistat la o ascensiune cu balonul liber, a unui aeronaut, Lateman — şi la scoborârea lui cu paraşuta de la 6 sau 5 sute de metri. Idola de a sbura devenise o obsesiune pentru mine — şi, întors în ţară, îmi frământam mintea: „Cum aş putea sbura? Unde aş găsi o paraşută !” Copil neastâmpărat, începui a scotoci toată casa, dela pivniţă la pod, când, deodată sunt fericit, dau, într'un coif, de o umbrelă japoneză, foarte mare, de hârtie, întrebuinţată în grădină, vara. — Iată ce-mi trebuia ! De atunci, în fiecare zi, dispăream ceasuri întregi; plecam pe furiş cu toate sculele necesare: ace de cusut, sfoară, clei, foarfeci şi, în fundul podului, lucram cu înfrigurare! Muncă grea! Transformarea unei umbrele japoneze în paraşută, nu e lucru de glumă! Vârându-mă sub frânghia care punea barieră spectatorilor, cerusem foarte politicos desluşiri Domnului Lateman, care, cu mult serios, mi le dăduse. Mă uitasem bine cum era făcută paraşuta lui Lateman, şi observasem că avea gaură în centru (pentru a stabiliza căderea prin curentul ce se produce). După câteva săptămâni de muncă, „aparatul" e gata. 11 transport pe ascuns în podul cu fân, care era foarte înalt, mă sui pe fereastra cea mai ridicată, deschid „Parașuta”, îmi dau drumul, „aterisând" perfect. încurajat de acest frumos rezultat, convoc a doua zi toată familia în grădină, îi rog să aștepte, căci le voi arăta ceva foarte interesant! Mă urc cu „aparatul" în biroul tatălui meu, la etaj, deschid fereastra şi, înainte ca părinţii mei să aibă timp să se gândească, deschid umbrela şi sar! Eu fiind uşor şi umbrela mare, mă ţine de minune şi scobor foarte dulce! In clipa „aterisajului" când, mândru, mă așteptam la entuziasmul spectatorilor și la felicitări bine meritate, primesc, de la Mama, cea mai straşnică palmă, palmă, dată cu mâna întoarsă. Mama purta inele multe, astfel că le simţeam foarte dureros pe falca mea. — Barem de ţi-ai fi scos inelele! — spun, frecându-mi obrajii! Acest prim sbor memorabil a avut loc în Aprilie 1888, în Bucureşti. De atunci am sburat mult! Cu balon liber şi captiv, cu dirijabil, cu planor, cu avion şi hidroavion — dar la nici un aterisaj, nu am fost primit cu atâta entuziasm ! PRINT BIBESCU Pilot aviator No. 20 din 6 Ian. 1910. Vice-Președinte al Aeroclubului Regal Român --------team------— Am impresia că atunci când mor poeţii — aceşti trimişi ai zeilor — ceva din freamătul cosmic participă cu religiozitatea unei oficieri divine la marea trecere peste apele Styxului. Din superba simfonie a naturii se desprinde o partitură orhestrată în preajma înălţimilor celeste pe o claviatură nouă. Este acea fermecătoare muzică a cărei armonie îşi picură stropii de melancolie funebră peste puzderia terestră. Este o ceremonie oficiată de zeii, cari jertfesc miresme pentru clipa trecerei spre locul fără de întoarceri şi împart cu dărnicie regrete peste larga suferinţă umană, într’o astfel de clipă, inundată de parfumul liliacului, ce umple parcurile din jurul Pragăi, a trecut spre cele veşnice poetul şi scriitorul ceh Victor Dyk. Născut acum 54 de ani în Şopte, lângă Melnik, nu departe de Praga, cariera lui de scriitor, gazetar şi om politic este o traectorie plină de sinuosităţi. ...Poezia cehă, prin fecundidatea şi avântul creaţiei sale, a depăşit de mult proza, care nu şi-a găsit încă interpretul desăvârşit. Peste sonoritatea acestei poezii au trecut vânturile spiritului european, dând versului cehesc o într’aripare pe care noi, românii, o ignorăm. Almentată permanent de izvoare originale, poezia s’a plămădit din misterele rasei, ale sângelui şi din virtuţile acestei naţii, culminând în erelaţiile mistice ale lui O. Brezina. Intre reveriile metafizice ale lui Macha, între evoluţionismul istoric a lui Vrhlitky şi între noua constituţie mistică lumii a lui D. Brezina poezia lui Victor Dyk se situiază pe o linie ce-i aparţine numai lui. In această privinţă, Dyk a desfăşurat o activitate fecundă ca poet, dramaturg, romancier şi gazetar de talent din 1897 şi până la sfârşitul vieţii lui, activitatea sa de scriitor, dublată de combativitatea omului politic, n’a încetat o clipă. Voiu cita numai câteva din numeroasele volume: A parta inferi (1897); Zădărnicie (1900); Rebelii (1902); Povestiri din satele noastre (1910) ; Nopţi himerice (1917); Cel din urmă an (1922); proză: Ruşinea (1900); Cântec din răchitiş (1908); drame, din înţelepciunea lui don Quichote (1908); Solul (1900) ş. a. Pornit, ca I şi Macha, din preajma poeziei populare, de unde a luat darul de a condensa şi de a reliefa consistenţa interioară a imaginilor, Victor Dyk s’a oprit pe creasta subtilă a liricei cehe. Contemporan cu Toman, Sramek şi Theer, nu li se aseamănă întru nimic ca expresie poetică. Cu Vrlilitki Sava şi Brezina s’a creiat un stil încărcat, imagist şi colorat, contra căruia Dyk a reacţionat printr’o concizie sugestivă, prin aforisme proprii şi dense abreviaţiuni. Poezia formulată astfel lapidar, păcătueşte uneori prin lipsă de muzicalitate. Lipsind melodia şi pitorescul, poezia a îmbrăţişat un intelectualism rafinat şi cu gust pronunţat pentru jocul de cuvinte şi antiteză, ceea ce a făcut din Dyk un singular în poezia cehă. Din toată opera sa se detaşează un fel de comentar al mişcării progresiste a timpului, iar în versurile sale se întrevăd ecourile ideei colectivităţii naţionale, unde se refugiase ca cel dintâi din generaţia sa, pentru a evita crizele unui nihilism intelectual. Revoluţia sa poetică îmi aminteşte la noi pe aceia a d-lui Goga fără unele elemente elegiace din poezia acestuia şi fără punctul celui din urmă vers. Sau mai curând, pe aceea a lui Barrés din Franţa, la început cultul eului, o predilecţie evidentă pentru chimia (Citiţi continuare în pag. II-a) Printre Cehi VICTOR DYK In pag. IV-at Lucrările congresului internațional al aeronauticei ANCHETE POLITICE Alegerile s’au sfârşit- Guvernul a obţinut majoritatea în Cameră şi în Senat, care-i permite să lucreze. Lupta ce au dat-o partidele politice spre a-i pune în imposibilitate să obţină majoritatea de care avea nevoie, s’a sfârşit în mod ruşinos pentru ele. Ţara a adoptat programul d-lui N. Iorga, care de fapt nu este decât expresia nevoilor ei. Ingerinţele Agenţii partidelor înfrânte, continuă să se plângă de aşa zise «ingerinţe» făcute de guvern, spre a întreţine o atmosferă antipatică în jurul lui şi a explica insuccesele avute în alegeri. Opinia publică îşi dă seama de «trucul» întrebuinţat şi nu ia în serios plângerile lor. In afară de aceasta, cetăţenii cunosc mai bine decât agenţii electorali liniştea şi libertatea în care s-au desfăşurat alegerile. D. C. Argetoian a făcut alegeri libere, şi civilizate. Numai oamenii de rea credinţă şi paraponisiţi se pot plânge de felul cum au fost efectuate. Majoritatea parlamentară Deşi majoritatea parlamentară nu este omogenă, totuşi d-nii N. Iorga şi C. Argetoianu se pot bizui pe ea fără să se teamă de surpriză. Toţi nouii parlamentari ştiu că au fost aleşi nu spre a servi interesele unui partid sau spre a-şi face micile lor interese personale ci spre a ajuta guvernul să salveze ţara din situaţia tragică în care se găseşte. Un sentiment de răspundere comun îi uneşte pe nouii parlamentari, fiindcă au fost aleşi spre a ajuta pe d -li N. Iorga şi C. Argetoianu la restaurarea morală a României. Concursul liberalilor ducişti Fără să facă parte din majoritatea guvernamentală deputaţii şi senatorii liberali ducişti îi vor da ministerului d-lui Iorga concursul lor. Evident că fruntaşii acestui partid ca şi toţi membrii lui doresc să se înfrupte din binefacerile puterei şi că vor încerca sau să intre pe uşa umilinţei în guvern sau pe aceia a intrigilor parlamentare. Chiar dacă d. I. C. Duca nu vrea sau n’ar vrea aceasta, va fi împins s-o facă de membrii partidului care au luptat în alegeri cu speranţa că vor veni în curând la putere. Deşi guvernul are majoritatea în parlament, el trebuie să se aştepte în orice zi la un atac sau o coaliţie a partidelor de opoziţie şi sa aibă mereu un număr compact de deputaţi în Cameră. Altfel nu este exclus să aibă surprize neplăcute. G. T. Babeş DUPĂ ALEGERI Planoritatea parlamentara. Concursei liberalilor cinoişti D. C. ARGETOIANU CLARITATE ŞI SIMPLIFICARE ---------Anl --------------------------- Nimic nu deosebeşte mai lămurit pe omul de adevărată cultură de cel la care cultura este un balast de meserie decât gradul de claritate şi simplitate cu care îşi exprimă gândul. Acelaş lucru trebue spus şi despre popoare. Teehnicitatea greoaie, cu încheieturi complicate, în organizarea instituţiilor care a cucerit multe din Statele Europei postbelice, cu toate că derivă din necesităţi de adaptare la condiţiile complicate ale vieţei economice şi politice de acum, răspunde acestor necesităţi într un chip barbar şi nedurabil. Ştiinţa şi technica sunt condiţii indispensabile şi instituţiilor şi vieţii omeneşti, în genere. Insă nu ele trebue să condiţioneze această viaţă, ci numai să-i ajute înflorirea deplină — dacă nu voim a intra într'o barbarie materialistă cum nu visau nici romancierii inceputului acestui secol. Ştiinţa trebue numai să descopere drumul cel mai normal al vieţii, să cureţe patul, să-i înlesnească curgerea. Cea mai imposibilă pretenţie a „spiritului de falsă ştiinţă este acea care derivă din înclinarea spre simetrie şi analogie, prima formă a raţionalismului aplicat de om în relaţiile sale cu natura, forma primitivă a ştiinţei. Adevărate ravagii produce această aparentă metodă ştiinţifică care a avut zecile de instituţii, cu încă mai numeroase consilii, fiecare cu diviziunile şi simetriile sale, rezultate din o aşa zisă technică, aservită însă unor interese individuale, indiferente şi scopului şi rostului creaţiei lor. Decât, dacă o falsă ştiinţă ne-a dus prea departe, o lipsă complectă de ştiinţă ne poate aduce prea îndărăt. Omul de stat trebue să se ferească de aparenţele groteşti pe care i le dă totdeauna prejudecata technică şi cunoscând şi cerinţele şi postulatele acestei technici, să le depăşească prin acel spirit de fineţe şi simplificare, fără de care guvernarea este calamitate. Am avut, puţine zile în urmă, prilejul să văd împreună diferiţi oameni care au un cuvânt hotărâtor în Stat, şi să apreciez această mare diferenţă: unul din ei ştia, fără să fie copleşit de ştiinţa, pe care o depăşeşte, folosind-o însă, ceilalţi împărţiţi în două grupuri: unii fără ştiinţă — având doar clişee, alţii deopotrivă de inutili având ştiinţă, însă cu totul copleşiţi de ea. Am trăit zece ani de feroce experimentare technică, de barbarie politică aservită formelor, legilor, regulamentelor, consiliilor şi comisiilor. Pretutindeni esenţialul a fost uitat şi neglijat Suntem acum chiemaţi să curăţim pământul instituţiilor pentru a căuta pretutindeni lucrurile esenţiale, şi a ne îngriji de ele. Pentru aceasta nu trebuie să venim cu coasa. Ci fir cu fir să căutăm în haosul acesta, pentru a nu — 5 ~ 11« a k.«« «2 «««« pitiuu uiuiivum uoi muu cac«’ tial. Se va începe cu vestitele regii autonome, prilejul atâtor distracţii unele aşa de sentimentale şi obositoare, încât de-ar mai continua ar reabilita şi regiile şi pe consilierii lor. Chestiunea formei acestor regii — a unora dintre acele care merită să fie luate în discuţie — nu este, chiar atât de însemnată cum pare. Şi n'ar fi rău ca, dacă aceste instituţii au rezultat din barbara aplicare a unor miniştrii şi forme permise de lege, reprimarea lor să ev facă cu Spiritul de fineţe şi claritate ce singur are dreptul să fie opus barbariei. Nu ştiu de ce nu ar fi de pildă, îngăduită oarecare autonomie unei Instituţii a Monitorului Oficial? Dar nici nu ştiu de ce trebuie să i se conserve numaidecât un consiliu atât de complicat şi nu ne-am putea mulţumi cu un comitet de direcţie care să îndrumeze pe director în câteva chestiuni mai grele, fără să se mai meargă la ministru. Evaluare, nu este de folos decât ca act de revoluţionar şi nu într'o operă de purificare. Adevărata mare operă de început este bugetul, pe care barbaria anilor ce s’au încheiat l-a încâlcit, l-a complicat şi l-a falsificat în aşa măsură, încât pentru a vedea clar în el va trebui o sabie. Vroiam să scriu că aici in primul rând e locul acelui spirit de claritate şi simplificare pe care l-am cerut omului de stat. Trebuie însă să pun înaintea lor un lucru mai grav: trebuie în sfârşit să prezideze la orânduirea bugetară a ţării acea conştiinţă onestă care a lipsit tuturor alcătuirilor de buget de până acum. Lipsesc miliarde din bugetul statului , cu ştiinţa celor ce l-au alcătuit numai pentru a satisface contabiliceşte aşa zisei echilibrări. In fond echilibrarea ca şi obligaţiile statului au fost escamotate cu ajutorul nemaipomenitelor complicaţii ce rezultă din legăturile cu bugetele locale şi cele ale caselor autonome. Octav Onicescu sindicatul (nltivalorilor sfeclă de zahăr (Spicuiri dintr’un program agrar) ! Articolul acesta l-aveam de mult în gând și l-am purtat multă vreme în minte sub titlul de «neoiobăgia]. Unele fapte cunoscute de noi, între cari câteva în directă legătură cu subiectul ce tratăm, justificau complect titlul iniţial. Dacă am preferat totuşi să-l dăm pe cel pe care cititorii îl au sub ochi, am făcut-o, pe de o parte pentru că afirmaţiunile noastre să nu aibă aparenţă că-s exagerate, iar pe de alta, pentru că, din programul agrar al Departamentului Agriculturii, reese că toată nădejdea salvărei intereselor juste ale cultivatorilor de sfeclă din ţară, se pune în strângerea acestor oameni într’un sindicat profesional. Să ni se dea voie însă ca, în privinţa aceasta, noi să avem cu totul o altă părere. Nu ne îndoim un moment că sindicatul va face tot ce-i va sta în putinţă să apere cât mai complect interesele celor pe cari îi reprezintă. De la apărare însă şi până la salvare, este un drum foarte lung-E drept, chestiunea sfeclei de zahăr lumea a ajuns să o cunoască în anii din urmă mai mult ca un conflict restrâns, dar permanent, între cultivatorii acestei plante şi fabricile de zahăr din ţară. Eanalizat prin ridicarea lui prea des la ordinea de zi şi prin faptul că, au dio an, conflictul cam în acelaş fel de atâta vreme, se aplanează cu intervenţia ministerului de agricultură, sau a celui de industrie şi comerţ, printr’o învoială făcută pe bază de concesiuni reciproce între părţi, multă lume nu-i mai dă nici o atenţie. Examinate însă mai îndeaproape lucrurile, vedem că chestiunea nu-i tocmai aşa lipsită de interes. După noi, problema culturii sfeclei de zahăr trebue văzută într’un orizont mult mai larg decât ne-am obişnuit s’o privim. Pentru că, nu e vorba numai de interesele, destul de importante şi ele, ale cultivatorilor de sfeclă, interese încălcate de multe ori în mare şi nejustificată măsură de către fabricile de zahăr, ci, încă alte multe interese între care şi cele de strictă şi zilnică necesitate de trai ale întregii populaţii. In adevăr, astăzi, cum foarte bine ştim cu toţii, zahărul nu mai este un articol de lux. Complexitatea de necesităţi a vieţii moderne a făcut din acest articol un aliment căutat şi folosit până în cele mai înfundate cătune. Datorită multor şi variate împrejurări, între care nepăsarea noastră vinovată nu este printre cele din urmă, la noi, încă de mult, creşterea albinelor a ajuns ceva cu totul exotic. Era deci firesc ca mierea, care odinioară îndulcea din belşug şi cele mai umile mese de sat, să fie înlocuită şi la ţară, pe cât «nevoile cu multe fete» ale populaţiei au îngăduit, cu zahărul. • Acolo însă unde acest nou aliment a pătruns deplin şi cu un triumf desăvârşit, este oraşul. In hrana populaţiei de toate categoriile de la oraş, zahărul este azi absolut indispensabil. Este un alt Probleme agrave ment de care nu se poate lipsi în special, populaţia nevoiaşă. In felul acesta luate lucrurile, este evident că chestiunea nu interesează numai pe cele două părţi care se socotesc în cauză, ci, măcar tot în atâta măsură, şi pe marele public consumator. Totuşi, în rândurile de faţă, noi nu vom discuta problema decât aşa cum este pusă în mod obişnuit. Prin urmare, se pune întrebarea: chiar în cadrul restrâns în care se prezintă mai des problema, poate ca sau nu să fie rezolvată prin în (Citiţi continuarea în pag. II-a) Cea mai indignată dintre gazetele româneşti — s’a înţeles că e vorba de oficiosul naţional-ţărănist clujan — scrie: «Profesorii universitar de la Cluj nu ştie aritmetică şi vrea să fie senator la Universitate». Iată dar o nouă crimă care face pe cineva inapt de a mai reprezenta o instituţie sau o massă în divanul ţării. Este adevărat că profesorul despre care e vorba şi împotriva căruia se indignă seminţia irascibilă, este un distins filolog, un bun profesor şi prieten sau rudă — ni se pare — cu un ăla de cum ştie aritmetica. Şi, dacă în calitatea sa de învăţat sau profesor, putea, acel ce nu ştie aritmetica, să aştepte mult şi bine, fără să se aleagă, în calitatea sa de rudă sau prieten cu un potentat, are, fără îndoială, dreptul să se aleagă. Dar nu despre aceasta e vorba. Nu intenţionăm să-i luăm apărarea profesorului cel atât de grav atins în demnitatea sa parlamentară. «Patria» afirmă cu ironie — și cine poate rezista ironiilor «patriste» !— că, de vreme ce nu știe «profesora» aritmetică, nu poate reprezenta în Senat, Universitatea din Cluj. Logic ar fi să nu fim de acord cu surata noastră ardeleană. Dar mai socotim că are dreptate. Intr'adevăr, cum îşi îngădue domnul de se ocupă de chestii importante ca provenienţa cuvintelor smântână şi sapă, iaurt şi ţambală, să răvrţiascâ la un loc de senator ? De pildă, d. D. R. Ioaniţescu nu s'a preocupat niciodată, de naivităţi de acestea. Ci s'a specializat într’o ramură de activitate utilă: transporturile. Nu numai de căruţe s'a ocupat d. Ioaniţescu, ci şi de automobile. (Căruţele pentru săteni, automobilele pentru sitic). D. Aivel Dobrescu s’a specializat în navigaţie fluvială. (Precum se ştie a făgăduit alegătorilor că le va face Oltul navigabil şi că numai în două decenii Oltul va fi populat de sute şi mii de vaporaşe cari vor transporta bogăţiile din miază-noapte spre Dunăre şi mare — şi veceversa). D. Aurel Dobrescu s’a descoperit, e drept, navigator în ultimele luni: înainte se ocupa mai mult cu chestiunile silvice şi penale. D. Iuliu Maniu — mai mare peste d-nii Aurel Dobrescu, D. N. Ioaniţescu şi chiar dr. Alex. Vaida-Voevod — (specializat în represiuni sângeroase) se specializase în interpretări de regulament, ca parlamentar, şi substituire de autoritate, ca prim-ministru. Şi după ce s’au creiat atâtea precedente, mai cutează să candideze profesorul de la Cluj, fără să ştie aritmetică. Ori, pentru un bărbat politic aritmetica nu este o ştiinţă, ci un simţ, ca văzul, ca auzul şi pipăitul. Un bărbat politic care nu ştie aritmetică este un infirm. Dacă nu erau înzestraţi cu acest simţ inedit — atât de potrivit poreclit aritmetica — ajungeau liberalii prin abile mişcări de translaţie să transpună codrii, munţii şi subsolurile româneşti în curţi şi pungi particulare. Iar naţional-ţărăniştii să schimbe regiile autonome în firme colective de comerţ ? Pentru aceste motive şi încă multele, un om care vrea să fie senator sau deputat, trebue să ştie neapărat aritmetica. Căci, dacă nu ştie, e în stare să compromită mintea politicianistă, să nu fure, să nu mintă şi să nu se şperţuiască. Iată de ce, suntem de acord cu «Patria».. ..