Cuventul, iulie 1931 (Anul 7, nr. 2224-2254)

1931-07-24 / nr. 2247

ANUL AL VH-lea. No. »847» REDACŢIA şi ADMINISTRAŢIA» Bucureşti, Calea Victoriei 48, etajul I (intrarea prin Pasagiul Imobiliara Scara B, dreapta) I 378/10 REDACŢIA TELEFON: 378/09 ADMINISTRAŢIA Fondator: TITUS ENACOVICI Director : NAE IONESCU ANUNCIURILE ŞI PUBLICAŢIILE SE PRIMESC LA ADMINISTRAŢIA „CUVÂNTULUI“ şi prin toate agenţiile de publicitate literatori ungari după Trianon VOIAJORII Inter-ntmisteriali Perpessicius ul ieşit din urna războiului, la 1918. La împrejurări noi — drumuri noi. ,O publicaţiune de sinteză internaţională (Le Mois, — nr. 6, Iunie 1931) ne aduce la cunoştinţă cuprinsul unui roman unguresc, de curând apărut la Budapesta, roman care, dacă exprimă într’o bună măsură resentimentele minoritarilor noştri, în şi mai mare măsură reprezintă obsesia unui iredentism, din substanţa căruia se poate, fără îndoială, deduce opere de artă, fără ca prin aceasta, ceva din procesul de apropiere al conlocuitorilor, să câştige. Nuvom tăgădui justificarea până la un punct, mai corect spus, supravieţuirea acelor sentimente nestânjenite şi acelui orgoliu etnic pe care, dominaţia milenară asupra Ardealului le-a favorizat, în aşa de largă măsură. N’am s’ar afla satisfăcută. Ea nu rămâputea cere, numai la 13 ani de i- ne, însă, mai puţin una din operele Staurare românească, un desvăţ pe reprezentative, ale acelei literaturi care noi şi ai noştri din Ardeal, île ungare, irredente, de după Trianon, ştiu cât de dificil este. Nu vom în- Şi totuşi, ce-ar fi dacă, paralel cu cerca nici prin argumente, nici prin aceste ficţiuni inevitabile poate în silnicii de o natură sau alta, să convingem cât de schimbate sunt timpurile şi cât de definitiv organic e sorţul ieşit din urna războiului. Astfel de operaţiuni n'au ce căuta într’un proces de anelimatizare pe care singur timpul îl poate duce la bun sfârşit. Timpul — oricât oamenii s’ar opune, fie prin demonstraţiuni legate de istoria curentă, fie prin literatura cu substrat irredent. Amintind împrejurările politice ordinea firească a creaţiunilor de artă, şi a manifestărilor psihologice, s’ar încerca şi adevărata operă de apropiere despre care Teleki, răspunzând lui Bălcescu, în 1851 scria: «Români şi Unguri, noi trebue să ne înţelegem». Nu uităm nici că pe vremea aceia proectul de confederare dunăreană a lui Bălcescu era privit de Kossuth ca o tentativă de cesmembrare a Ungariei, nu uităm nici ce s’a urmat după aceia, nici epoca Memorandumului, dar şi noua aşezare ungară, de după nici cât de definitiv organic e sor-Trianon — glosatorul romanului unguresc de curând apărut, face constatarea că scriitorii de baştină transilvăneană au utilizat în literatura lor două maniere, una alegorică şi alta directă, cu adnotarea că, bineînţeles, alegoriştii sau simbolizanţii s’au folosit de parafrază numai din pricina noului regim românesc, aşa cum se obişnueşte în vremuri de censult şi aservire politică. Adevărat sau nu, faptul rămâne: literatura ungară de după Trianon, a cântat Transilvania, din cele două trâmbiţe. Una, de aramă şi de ecouri profetice, ca aceia a lui Végvári în care timbrul irredent merge până la balada castelului secuiesc în care, cernite Î11 doliu, trăesc retrase Doamna Consolaţia şi Doamna Convingere şi alta de ecouri suggerate, de simboluri discrete cum este în bună parte literatura lui Aprily, după aceia a lui Reményi, la fel de ferite de şovinism, dar nu mai puţin impresionante prin nostalgia peisajelor transilvane, circumscrise: «privirea mea înfiorată de speranţă îşi desfăşură atunci aripile; îmbrăţişai orizontul unduios şi creştetele lui, cu sutele şi cu miile şi-am murmurat atunci un cuvânt misterios: Transilvanie...» Romanul despre care ne informează glosatorul publicaţiei amintite, se numeşte «Stânca» (Zátony) şi are de autor pe Mózes Szekely. El tratează problema Ardealului, de după Trianon şi, prin artificii, prin accent, ca şi prin ficţiunea însăşi, dă despre Ardealul reintegrat României, o imagine sumbră, desnădăjduită, cu atât mai sezisantă cu cât frizează mai mult resignaţia creştină, blazarea stoică. Povestea Ardealului pe care foştii lui stăpâni îl părăsesc de bună voe sau sunt aduşi să-l părăsească, e pusă pe seama câinelui fostului căpitan de artilerie, simbolic denumit Adam, carele întors orb din războiu, nu va părăsi cu nici un preţ Ardealul cu casa bunicilor săi: «Graiul omenesc e neputincios să povestească ce s’a petrecut în ţara aceasta, coşmar ce pare să fi fost născocit de un creer dement. E de datoria ta să urli tot la ce ţi-a fost dat să fii martor. Lumea poate că va voi să dea crezare iniimei tale de câine credincios». Şi câinele povesteşte începând cu descrierea moşioarei stăpânului său Adam: «La stânga câmpurilor noastre şerpueşte Someşul. El încinge o parte din pământul nostru ce seamănă unui smarald preţios legat într’un metal strălucitor. Era bijuteria dispreţ chiar şi a bunicului stăpânului meu. Nu ştiu de ce e iubit pământul ăsta, înainte de a-şi fi pierdut verficiosul d lui Madgearu, comentănd veleităţile d-lui Vâlcovici de a trece dela ministerul Comunicaţiilor la departamentul Industriei printr-un schimb amical cu d. Vasilescu-Karpen, îşi exprimă ironic îndoiala că această permutare ar fi de vreun folos pentru ţară ori pentru guvern. Nu vom anticipa, desigur, asupra succesului pe care ar fi să-l obţină încercările d-lui Vâlcovici. Cu atât mai mult cu cât ministrul Comunicaţiilor, dacă n'a izbutit prin desminţirile date să convingă lumea despre irealitatea veleităţilor sale de deplasare inter-ministerială, a mărturisi de fapt o renunţare provizorie de la oferta pe care a făcut-o d-lui Vasilescu-Karpen, colegul său de la Industrie. Dar naţional-ţărăniştii sunt cei mai puţini indicaţi să facă glume sau să se indigneze. Doară na trecut atâta vreme încât să nu ne mai amintim remanierile ministeriale ale fostei guvernări. D. Madgearu, universala competenţă naţional-ţărănistă, nu s’a plimbat în decurs de doi ani pe la trei departamente, de la Industrie la Finanțe şi de aci la Domenii spre nenorocirea ministerelor asupra cărora zelul său reformator şi-a exercitat toate fanteziile ? Cine ştie pe la câte departamente încă n’ar mai fi trecut d. Madgearu, dacă guvernarea naţional-ţărănistă nu s’ar fi prăbuşit sub greutatea atâtor greşeli săvârşite ! Dar inefabilul domn Halippa, plimbat pe la câte ministere voia d. Maniu să le păstreze calculelor sale de echilibristică guvernamentală, cu ce aere de omniscienţă imperturbabilă îşi adăpostea ciocul şi cişmele când la Comunicaţii, când la Sănătate, când la Justiţie când la ministerul Basarabiei ? N’apuca să se aşeze bine în fotoliul ministerial vreunul dintre subordonaţii d-lui Maniu şi se şi ivea nevoia pentru motive misteroase cunoscute mimai de fostul premier ca el să fie deplasat în alt scaun. N’a fost deţinător de portofoliu ministerial în trecuta guvernare naţional-ţărănistă pe care Maniu să nu-l fi încercat pe rând pe la toate departamentele. Şi încă dacă domnul Maniu ar fi avut în gând să facă o experienţă cu însuşirile dorea stăpânul meu îl îmbrăţişa a colegilor săi de cabinet. Dar fostul desea cu priviri înduioşate, aşa cum făcuse mai înainte şi bunicăsa. Aşa se priveşte un vechiu tezaur de familie a cărui valoare e nepreţuită». Şi se urmează după aceia, împărţirea pământurilor, confiscările bunurilor lui Adam, la cari credincioasa slugă, Românul Moise, protestează pentru ca Adam să-l tempereze: «legile sunt făcute ca să ne plecăm lor». Se urmază arestări, a preotului care moare în închisoare cu pâinea neagră, — prim-ministru nu asta urmărea... Ci, încurcat în propriile-i maşinaţiuni, d. Maniu făcuse din remaniere un instrument de răzbunări personale şi de lucrături meschine. Astfel că dela d. Văida şi până la d. D. R. Ioaniţescu, dela d. Mihalache şi până la d. Halippa, toţi echipierii diverselor formaţiuni ministeriale naţional ţărăniste, au călătorit de la un departament la altul. A se slăbi deci... V. I. «inima zdrobită a Mântuitorului şi a Transilvaniei» — pe buze, închiderea şcolilor cu ultima oră de lecţie, cu imnul cântat de surdină pentru că nu mai e îngăduit dar, cum le spune învăţătoarea copiilor: «când vă veţi regăsi, în doi sau în trei, pe câmpuri sau în păduri, cântaţi-l, să nu-l uitaţi». Şi romanul sfârşeşte cu dispariţia lui Adam... Cât adevăr şi câtă mistificare se cuprind în acest roman, nu e nici locul, nici nu vedem utilitatea să detailăm. Se pare că lucrarea lui Szekely, din cât se poate deduce pe urma unei expuneri şi unor extrase, oricum parţiale, este o foarte reuşită lucrare. Şi cu asta raţiunea suficientă a acestei opere de artă ------eooo—--- ANCHETE POLITICE Congresul partidului naţional-ţărănesc care se va ţine după toate probabilităţile la sfârşitul lunei octombrie promite a fi foarte interesant. De altfel este şi natural să fie aşa. Fiindcă el va avea să rezolve problema şefiei, a epurării cadrelor şi să pună în concordanţă aspiraţiunile massei partidului cu cele ale conducătorilor lui. Problema acestui congres a în- ceput de pe acum să preocupe pe fruntaşii partidului, pentru că de el depinde într’o mare măsură rolul politic viitor pe care va avea să-l joace în ţară. Epurarea cadrelor Despre problema şefiei nu ne vom mai ocupa de astă dată. Ea se va soluţiona după toate probabilităţile aşa cum am arătat în ziarul nostru cu alte prilejuri. Dacă soluţia problemei şefiei este importantă pentru d-nii Boilă, Pop & Co., a epurărei cadrelor este foarte importantă pentru membrii partidului care n’au făcut afaceri şi nici nu şi-au traficat influenţa. Conducătorii partidului pe când erau la putere au promis că vor îndepărta din organizaţii pe oamenii cari s’au compromis în timpul guvernatei imediat ce vor fi în opoziţie. Apoi au amânat această Operaţie pentru după alegeri. Deşi au trecut aproape două luni de la sfârşirea campaniei electorale nu s-a luat încă nici o măsură împotriva lor şi nu văd nici un semn că se va lua vreuna. Ei îşi dau seama că epurarea a fost amânată tocmai partidului alături de potlogari, o vor reclama din nou în congresul care se va ţine la toamnă find siguri că glasul lor va fi ascultat de marea massă a partidului. Partidul şi conducerea lui CONGRESUL PARTIDULUI NAŢIONAL-ŢĂRĂNESC Epurarea cadrelor Lipsa de legătură dintre conducerea partidului şi membrii lui s’a observat chiar a doua zi după ce a venit la cârmă. Cât rău a făcut partidului acest divorţ dintre şef şi massă s’a văzut cu prisosinţă în timpul guvernării. Astfel în loc să se dea posibilitatea elementelor de valoare să ocupe întâile locuri, ele au fost reţinute pentru rude şi prieteni. Aceasta a scârbit pe cei care fuseseră entuziaşti în lupta ce dăduseră împotriva liberalilor şi i-a făcut să se abţină de la orice manifestaţie. La congres sau chiar înainte de el se va pune şi această problemă, şi nu este exclus să asistăm la revelaţiuni senzaţionale. Partidul naţional ţărănesc este într’o perioadă de mare refacere. ca spre a fi uitată. Totuşiacei cari au rezista? Este o problemă* de care va cerut-o şi au refuzat să candideze depinde situaţia lui politică villa alegerile din Iunie pe listele toate. I. IULIU MANIU Liberalii şi ideia de partid Oficiosul de limbă românească al ] reprezintă nimic din ceea ce ar pu- şi de desfăcut instituţii, nicivorbă d-lui I. G. Duca zburdă. D- Argetotea constitui o anomalie în viaţa nu mai poate fi, iar ca pildă din fanu a afirmat că rămâne dator noastră politică, prietenilor domniei sale politiei, Și d. Duca trebui să știe foarte . erau bine lucrul acesta- Intr’adevăr, parnei sărbătoriri cu o masa și cu untidul libera! do ^ șefÎl domnieî partid. D. L Duca s a grăbit sa ia sala nu mai este nici pe departe partidul liberal de sub șefia, de pildă, a lui Ion I. C. Brătianu. Laşi de un articol din «Neamul Românesc» pentru a conchide că «lupta dusă contra partidelor a eşuat, şi că însăş acest guvern «de technicieni» a pornit pe calea înjghebărei într’un partid politic». Şi punct- De aici au răsărit, apoi, două coloane de bucurie sub titlul «Un nou partid politic» și cu concluzia: «este, desigur, cel mai semnificativ omagiu ce se putea aduce partidelor politice». Bucuria d-lui Duca însă trebue să miroasă teribila: «faire bonne în vue a mauvais jeu!». Căci domnia sa nu poate ignora că lucrurile nu stau chiar aşa de simplu. Ceea ce se numea «lupta împotriva partidelor» era de fapt lupta împotriva hipertrofiei la care ajunsese două partide, şi anume cel liberal şi cel naţional-ţărănesc. Aceste două organizaţiuni politice constituiau doi monştri ai vieţei noastre publice; cel dintâi, pe calea colectării tuturor posturilor de comandă ale economiei noastre naţionale, iar cel de al doilea pe calea unei dictaturi exercitată de jos în sus, pe cale demagogică, deşi, ceea ce este paradoxal dar adevărat, pentru a duce la cel mai desmăţat bun plac. Lupta împotriva partidelor însemna astfel luarea din mâinile liberărilor a unei puteri economice, şi din mâinile naţional-ţărăniste, a unei puteri electorale izvorâtă nu dintr’o realitate politică, ci dintr’o confuzie demagogică. Şi liberalii, ca şi naţional-ţărăniştii, reduşi la propriul lor tip, adică la forţele reale pe care le reprezintă, şi reduşi la rolul lor simplu, de beralii, pe atunci, puteau, de pildă, prin glasul acestui conducător al lor, să afirme că «pleacă de la putere când vor şi vin când socotesc ei mai bine» sau , cu aceiaşi superbie leonină care caracteriza pe Ion I. C. Brătianu, să afirme că «dacă interesele politice cer, se poate ca un popă să fie ministru de război, şi ca un militar să conducă ministerul cultelor», sau cam aşa ceva; puteau, apoi, aceiaşi liberali ai lui Ion I. C. Brătianu să suprime o instituţie, dacă nu convenea intereselor lor, ca să o refacă apoi a doua zi, dacă socoteau ei de cuviinţă, în forma în care le convenia. In această privinţă este caracteristic cazul contenciosului administrativ, dacă nu ne înşelăm, înfiinţat de conservatori, desfiinţat, apoi, şi reînfiinţat de Ion I. C. Brătianu. Să mai vorbim apoi de imensul aparat economic, industrial, şi bancar pe care fostul partid liberal îl mânuia în favoarea lui? Or, actualul partid liberal de sub şefia d-lui Duca se vede silit să se strecoare în parlament pe uşa de din dos a firmei «Uniunei Naţionale», punându-şi la dispoziţia guvernului, anonim şi fără condiţii, resturile unui aparat tehnic electoral, în dezagregare; cuvintele, angajamentele, ameninţările, sau numai dezideratele d-lui Duca nu mai impresionează, nu numai guvernele ţărei, pe care, pe vremuri Ion I. C. Brătianu le trântea cu simple «cărămizi» dar nici măcar pe un înicpartid, la fel cu oricare altele, naţionar mai mare din stat. De făcut ceea ce a mai rămas din marele aparat financiar liberal este concordatul ruşinos al Băncei Generale a Ţărei Româneşti- unde un bucheţel de funcţionari au dat peste cap, până la situaţia actuală, un întreg comitet compus din d. Duca, şeful partidului liberal de azi, d. Victor Antonescu fost ministru liberal de finanţe, şi aviator de veselă memorie, dr. Costinescu, etc. etc. Or, îşi închipue d. Duca posibilă o atare situaţie a unei instituţii economice în fruntea căreia ar fi stat Vintilă I. C. Brătianu sau Ion I. C. Brătianu? Şi, apoi, tot aşa şi cu partidul naţional-ţărănesc care, de la morga d-lui Iuliu Maniu, usurpând, cu prilejul tratativelor d-lui Titulescu, prerogative regale, de a şterge şi recomanda miniştri, şi până la actuala lui situaţie de mozaic a mai multor facţiuni în ceartă de sfâşiere reciprocă, este iarăşi, o deosebire fundamentală. In schimb, apoi, în faţa acestor partide diminuate până la proporţiile mai sus arătate, faptul că se ridică, noi, proaspete, pline de posibilităţi, până la egalitate, partidul liberal de sub şefia d-lui George Brătianu, sau partidul poporului, din situaţia lui subalternă de odinioară, constitue o suficientă dovadă că «lupta contra partidelor» pe care d. Duca o consideră drept pierdută, a dat toate roadele la care urma să ducă. Zburdarea de căpriţă în trifoi a d-lui Duca, din «Viitorul» este, deci, un simplu gest de cochetărie zadarnică. Domnia sa simte cel dintâi că nu mai este, ca șef al partidului liberal, nici macar cât ar fi fost ca simplu deputat opozant dintr’un partid liberal de odinioară, N. Davidescu Stilul gotic e stilul francez născut în File de France către mijlocul sec. XII, spune Denise Jalabert în «La sculpture gotique». Născut din nevoia decorării exterioare a ceremonialului catolic, el a fost nava pe care au călătorit Ordinele Romei spre frontierele domeniilor papale. Un stil prin excelenţă liniar şi elegant s-a adequat minunat la festivitatea teatrală a serviciului catolic, proporţionalizând oarecum cadrul scenic al ritualului şi stimulând setea de admiraţie a credincioşilor. Stilul gotic e ţanţoş şi orgolios ca şi spiritul de dominaţie al Romei, siluetele lui exprimă încredere şi speranţe îndrăzneţe asvârlite spre culmile calme ale înălţimilor. In penumbra şi măreţia marilor catedrale, din metropolele Europei, catolicismul a captat cu dibăcie în toate vremile, spiritele obosite ale ideologilor şi a intervenit cu grija echilibrului constant printre efectele individualismului anarhizant. Acolo unde recalcitranta scepticismului rebel a desgolit insuficienţa şi neputinţa puterilor lumeşti, stilul gotic copleşit de fanatismul contemporanilor a rămas statornic în credinţă scaunului papal. La catedrala din Saint-Denis, unde s’a practicat pentru întâia oară, la cea din Chartres, la Notre- Dame din Paris sau la cea din Reims, oriunde se poate urmări azi cu uşurinţă realizarea acestui stil din epoca idealistă. Pretutindeni, unde supleţea stilului gotic a crescut din truda şi dărnicia împăraţilor, s’au păstrat cu sfinţenie aceste preţioase opere de artă, în care trăesc laolaltă aurul donatorilor şi geniul artistic creiator. Catedralele gotice sunt în această privinţă monumente de artă, asemeni unor mari jertfelnice, înălţate zeilor sub ochiul sfredelitor al Romei. ...In Boemia, stilul gotic apare imediat după 1230 importat în formele lui pure de coloniştii streini, cari veneau din diferite părţi ale Germaniei. Importul pe această cale s’a menţinut cu repercusiuni evidente în linia de realizare a acestui stil, sub Venceslas I şi Venceslas II (1276—1305), până ce sub Ioan de Luxemburg (1310—16) începe influenţa directă a Franţei, prin maeştri săi. Astfel, în 1333, maestrul Guilaume din Avignon e chemat pentru construcţia podului din Roudnice, iar în 1344, arhitectul Mathieu d’Arras e solicitat să pună piatra fundamentală a catedralei Sf. Vit. A urmat atunci, în a doua jumătate a sec. XIV, o epocă de preţioasă eflorescenţă artistică pentru Boemia d e epoca de aur a împăratului Carol IVI Acest suflet ales, îndrăgostit de artă şi frumos, a realizat din bogăţiile sale, comori de artă risipite prin catedralele şi castelele Boemiei. Sub el arhitectura atinge punctul culminant al desvoltării sale şi, în această vreme se înalţă în Boemia biserici de tipul catedralelor, expresiunea cea mai înaltă a arhitecturei medievale. De atunci străpunge spaţiul silueta elegantă a catedralei Sf. Vit în mijlocul castelului Praga ! I-a fost dat însă acestui lăcaş să fie realizat complet în aproape o mie de ani. E uimitor, dar adevărat. Pe locul unde în 929 Sf. Venceslas ridicase rotonda sa, prinţul Spestibnev înălţă după 1060 o basilică romană mai spaţioasă, lângă care apoi Carol IV (Cititi contiuuarea in pag. II «) PRINTRE CEHI Catedrala Sf. Vit VINERI 24 IULIE 1931 „Reformele“ toi Stalin Stalin a anunţat „reforme”. La un congres al conducătorilor întreprinderilor industriale ţinut la sfârşitul lunei iunie, el a supus criticei aspre sistemul şi moravurile gospodăriei industriale sovietice. Una din cele mai esenţiale cauze a nereuşitei comparative a planului de cinci ani, după părerea oratorului, este nestabilitatea muncii. Astăzi, lucrătorul este aici, mâine acolo. El nu are nici un stimulent pentru a deveni un lucrător calificat, deoarece şi cel experimentat şi cel care nu ştie nimic, primesc plata egală. Este absolut imposibil ca un maşinist conducător al trenului să fie remunerat pentru munca sa în aceiaşi măsură ca şi un dactilograf. Deci, prima grijă trebuie să fie stabilirea unei răsplate drepte a muncei. Plata trebuie să corespundă nu nevoilor lucrătorului, ci capacităţii lui. Pe de altă parte, pentru a asigura fabricilor o cantitate de lucrători suficientă, trebue să silim «kolhoz»urile să dea pe ţărani ca lucrători temporari. Săptămâna de cinci zile, trebuie să fie părăsită ca dăunătoare producţiei, şi schimbată pentru săptămâna de şase zile, obişnuită. Nu au nici un stimulent de lucru nici conducătorii industriali, întrucât răspunderea fiecăruia nu este bine definită. Stalin a terminat, recomandând un sistem „prost şi reacţionar” de a pune peste tot locul numai pe partizani comunişti, cu toate că ei sunt uneori incomparabili mai puţin capabili şi pregătiţi decât cei din afară de partid. Asemenea politică duce la discreditarea partidului. Purtarea cu specialiştii ingineri din şcoala veche trebuie să fie radical schimbată. Nimeni din ei nu se mai gândeşte la intervenţie întrucât toate speranţele în aşa ceva s’au arătat o „căsuţă construită pe nisip”. De şase ani se aşteaptă intervenţia, însă ea nu vine. Fabricile şi uzinele se conduc actualmente de o mulţime de „biurouri colegiale”, compuse din 10—15 oameni, cari vecinie scriu adrese şi discută. Asemenea metoade trebuiesc desfiinţate. Conducerea trebuie să fie personală, răspunzătoare, nebirocratică. Aceasta a spus Stalin în cuvântarea sa. Presa europeană, care priveşte cu o deosebită atenţie orice schimbare în politica economică a Rusiei, a denumit cele spuse de Stalin „reforme”. Iar unele ziare au redat sensul schimbărilor în cuvinte şi mai radicale: „înapoi la capitalism”. Şi una şi alta par a fi o exagerare. Toată filosofia economică a lui Stalin nu este decât alfabetul orişicărui bun gospodar, este natura firească a gospodăriei normale, nu numai capitaliste. Cu toate acestea, discursul lui Stalin prezintă ceva ce iese din cadrul unor simple cuvinte călăuzitoare pentru conducătorii industriei sovietice. Industria sovietică denaturează principiile fundamentale ale gospodăriei, regulile de prosperitate, pe care le cunoaşte foarte bine gospodăria capitalistă. După două ani de „piatiletca”, după ce s’a declarat în repetate rânduri că desvoltarea economiei comuniste merge perfect, să vii din nou la alfabetul gospodăresc pe care cu sfinţenie îl păstrează capitalismul european şi american, nu este numai o simplă şi mică rectificare a metoadelor de guvernare economică a partidului comunist, ci o vădită condamnare a gospodăriei comuniste, recunoaşterea nereuşitei ei. Capitalismul de stat a dat greş, deoarece nu a fost construit pe socotelile stricte ale posibilităţilor proprii, pe menţinerea şi respectarea sentimentului gospodăresc normal, permiţându-şi abateri în favoarea ideologiei comuniste. Oare nu vine prea târziu schimbarea metodelor de politică economică ? Lucrătorul ,inspirat de ideologia comunistă, nu va socoti răsplata muncii după capacitatea lucrătorului ca un principiu reacţionar, capitalist, născut de un regim cu totul opus comunismului? Rectificările de mai sus nu vor naşte oare o înclinare spre capitalismul autentic, curăţit de ideologia comunistă şi în acelaş timp un spirit de revoltă ? Viitorul ne va arăta cât de serios va privi Rusia „reformele” lui Stalin. In pag. IV-a: Afacerea de spionaj de la Sf. Gfieorghe A. Boldur Un turc din Tracia, pe nume Mustafa, s’a plâns că jandarmul şef de post din sat, a spintecat burta asinului său şi roagă guvernul — căruia îi adresează jalba — să-i plătească oarecari despăgubiri şi pentru dobitocul măcelărit. întâmplarea s’a petrecut precum urmează: asinul lui Mustafa a ieşit în zorii zilei din grajd—sau de unde l-o fi adăpostit stăpânul—şi a plecat să se plimbe şi să pască. Acest asin născut pe clasice plaiuri, se pare că era cam filosof şi cam înzestrat cu omeneşti înclinaţii. (Nu vreau — departe de mine gândul! — să insinuez prin aceasta că, avea simpatii pentru băieţii desculţi de turci şi arnăuţi sau pentru fetele rămase cadâne, nici că-i plăcea cumva să cetească oarecari bucoavne poreclite pe la noi romane sau poezii). Asinul lui Mustafa era filosof înnăscut şi empiric. Nu credea decât ce-i vedeau ochii şi în propria sa experienţă. Păştea iarba grasă şi se găndia, desigur, la constelaţiile care spuzesc pielea brumată a cerului, la generaţiile de asini cari s’au succedat dela începutul lumii până la dânsul. Nu este exclus că gândia asimil lui Mustafa să compună o istorie a neamului său pentru uzul elevilor din şcolile balcanice, după cum nu este exclus că putea gândi să-l combată pe Apuleius, acel care a scris două cărţi «Măgarul de aur», în care cată să dovedească, precum că ar fi mai bine să rămâi chip de om — dacă te-ai născut om — decât să te schimbi în măgar. Căci e greu să găseşti un trandafir, graţie aromei căruia să te schimbi iar în om. Poate ar mai fi vrut să dovedească asinul că nu e atâta diferenţă între un asin fizic şi unul ca să zicem aşa moral. S’a întâmplat însă ca meditaţiile asinului lui Mustafa să fie întrerupte de o Ploaie văratecă. Şi probabil, pentru că era mai aproape sau pentru că asinul are predilecţie şi predispoziţii pentru ordine, băiatul adoptiv şi ierbivor al lui Mustafa s-a retras în localul jandarmeriei. Aici a fost găsit de şeful de post care, căutând nişte acte şi negăsindu-le, îl învinovăţi pe asin că le-ar fi mâncat. Deaceia, îl judecă şi îl osândi la spintecarea burfii. Se pare că actele importante aflate în jandarmeria satului trac, n’au fost totuşi găsite în burta asinului, căci altfel n’ar cuteza Mustafa să ceară despăgubiri.... Veţi zice, fabulă. Dimpotrivă. Nimic mai autentic. Şi dacă ne pare fabulă este pentru că ne-am desobişnuit din pricina civilizaţiei care ne stigmatizează la tot pasul, ne strâmbă judecata şi ne tulbură mintea, să mai credem că există, că ar putea exista asini grămătici. Adoptivul lui Mustafa din Tracia era un intelectual prin destinaţie şi râvnă. Deşi pentru dânsul până şi stăpânul său nu cere altceva decât despăgubire bănească şi nu i se recunoaşte, nici după moarte, meritul înaltei sale spiritualităţi, cu toate că suntem dispuşi a recunoaşte calităţi celor mai asini dintre oameni. Asin al lui Mustafa din Tracia, tu care ai murit inocent, bucură-te dincolo măcar că se ocupă gazetele de tine, ca de — iartă-mi apropierea — Trancu Iaşi şi alţi iluştri bărbaţi contiporani. Dar. *c