Cuventul, noiembrie 1931 (Anul 7, nr. 2347-2376)

1931-11-26 / nr. 2372

ARUL Al VllHeau­ No. 137». REDACŢIA şi ADMINISTRAŢIA: Bucureşti, Calea Victoriei 48, etajul I (Intiaiea ptiu Pasagiu/ Imobiliara) ( 3*2/45 OIRECTIfl Jlil 1.1 ON: { 378,10 REOACţlft l 378,09 ADMINISTRAŢIA Fondator: TITUS ENACOVICI Director: NAE IONESCU________ ANIINCIN­R11E $1 PUBLICAŢIILE SE PRIMESC LA A® PSINISTIC AŢI­A ,,CD VANI OUT* şi prin toate agenţiile de publicitate Ofensiva liberală Partidul liberal a deschis focul în potriva guvernului. Şi a ales pentru aceasta prilejul discuţiei la Mesaj, iar ca purtător de cuvânt pe d. G. Tătărăscu. D. Tătărăscu e, precum se ştie, de o înfăţişare cu totul sim­patică. Vorbitor cu remarcabil de­bit, cu rotunjime de glas, de frază şi de gest, fostul subsecretar de la interne poate cuceri prin persoana lui netăgăduite simpatii pentru cau­za pe care o prezintă. Atacul încercat Luni, însă, în po­triva guvernului, nu a isbutit. Şi chiar lăsând la o parte deosebirile politice dintre liberali şi noi, putem afirma categoric că, până la sfârşit el s-a transformat în înfrângere, în­frângerea aceasta era de prevăzut. Ea putea fi mai dinainte dedusă, odată din împrejurările personale ale luptei, a doua oară din elemen­tele obiective ale situaţiei politice. Desigur, d. Tătărăscu e un om plă­cut. Dar asta nu e suficient pentru a da un atac de mari proporţii în potriva guvernului, mai ales când acest guvern e prezidat de prof. Ior­­ga, şi când e de aşteptat că agreso­rii vor avea să fie întâmpinaţi de replica acestuia. Gândirea d-lui Tă­tărăscu, aşa cum s’a dovedit eri, e lipsită de substanţă politică, şi se ţine mai ales pe la periferiile tactice. Cu un asemenea instrument nu se poate însă face nimic împotriva d-lui Iorga. Care e un om, în primul rând, de credinţă, şi care nu poate­­fi bătut d­e arme din afara credin­ţei lui. Ce nu înţeleg adversarii pri­mului ministru e faptul că acesta nu p­oate fi atacat cu succes decât de un adversar de aceeaş credinţă cu el, care la un moment dat ar fi în stare să dovedească, negru pe alb, că şi-a devenit necredincios sie în­­suş. Asta nu se poate întâmpla însă în situaţia de azi, pentru simplul motiv că nu e în toată viaţa noas­tră publică un singur om care să se poată ridica la înălţimea de cre­dinţă a lui Neculai Iorga şi să-l poată chema la judecată în numele acestei credinţe. Iată de ce, în afară de orice consideraţii de îndemânări dialectice, actualul preşedinte de consiliu nu va putea fi nici­odată înfrânt într’un duel parlamentar. Situaţia d-lui George Tătărăscu era insă şi altfel defavorabilă. D-sa pornea, în numele partidului libe­ral, lupta împotriva guvernului Ior­­ga, care nu e un guvern de partid. Tema pusă aşa nu putea duce decât la înfrângere. Pentru că pornea de la un partid — împotriva guverne­lor în afară de partide — într’un moment în care partidele sunt toate în descompunere; și pentru că por­nea dela partidul liberal, împotriva guvernului Iorga, adică tocmai împo­­criva guvernului cu care liberalii merseseră în alegeri. Să ne mai mi­răm deci de rezultatul desbaterii de Luni ! Eu singur lucru rămâne neexpli­cat în toată această afacere: de ce ■a pornit liberalii la ofensivă. Ca lui răstoarne guvernul ! E greu de crezut. Pentru ca să răstorni gu­vernul, trebue ca — atunci când ești­ partid politic — să fii gata a- lu­a succesiunea; sau cel puţin să ştii că prin răsturnarea guvernu­lui ţi se creiază ţie o situaţie mai favorabilă. E acesta cazul ? Nu. Partidul d-lui Duca nu poate pre­lua puterea — sau cel puţin nu o poate prelua acum. Căci în afară «le orice conjonctură, partidul libe­ral e în momentul de față în prefă­ceri lăuntrice așa de hotărâtoare, încât nu poate prezintă o organiza­ție coherentă de guvernare. Nu poa­te deci perlua guvernul­ui și, sun­tem siguri, nici nu vrea. Cine să formeze, atunci, guvernul ? Cu di­salvarea parlamentului, ori­cine, a­­fară de liberali, după cum văzu­răm. Va avea însă d. Duca în par­lamentul viitor optzeci de deputaţii? Nu. Fără dizolvarea parlamentului, cum ? Cu o regrupare de forţe esen­­ţialmente alta decât cea care dă ac­tualele majorităţi ? Să nu mai pier­dem vremea în discuţii, este exclus ! Atunci, cu aceleaşi majorităţi par­lamentare ? Principial, se poate. Dar asta nu schimbă cu nimic si­tuaţia partidului liberal. Aşa fiind, ofensiva liberală nu poate urmări răsturnarea guvernu­lui Iorga. Ce urmăreşte atunci ? E ceva mai simplu: partidul liberal, în descompunere azi, ca toate par­tidele politice, încearcă să-și refacă cohesiunea prin luptă. Conducerea partidului e slabă, ea cedează as­tăzi presiunii anarhice a unor cercuri subversive din partid, care urmărește crearea haosului; cedea­ză, chiar dacă «a contra coeur», nu­mai pentru motivul că dacă nu ar­­ face-o, ar risca să meargă la desfa­cerea partidului. Metoda e însă greşită. In încer­carea iniţiată prin discursul d-lui Tătărăscu, liberalii nu pot fi decât înfrânţi. Aşa după cum am ară­tat-o. De aci va urma o scădere de prestigiu. Şi mai ales o scădere pentru cei cari au naivitatea de a da atacul pe faţă. Partidul liberal ar avea o altă cale de urmat: să provoace lichidarea înlăuntrul par­tidului. E adevărat, ar urma fră­mântări şi ruperi dureroase pentru organizaţia lor. Dar ceea ce ar ră­mâne, ar fi un sâmbure sănătos, în jurul căruia s’ar putea crea cu tim­pul ceva. Aşa cum se lucrează azi se merge tot la destrămare, dar la o destrămare cu victoria elemente­lor subversive. De ce nu se uită liberalii mai cu atenţie la naţional-ţărănişti? Căci, după impresia noastră, acolo s’a a­­doptat metoda cea bună. Nae Ionescu Tenorii n’ar trebui să se producă decât în faţa unui public sigur. En­tuziasmat de acasă, dinainte dresat şi d­e aplauzele pregătite după indi­caţii. Căci, producăndu-se în faţa li­nei săli incerte, riscă să se compro­mită, o adunare neprietenă de oa­meni neţinând, de obicei, seama de vanitatea şi susceptibilităţile sale de artist. Poate, o astfel de aduna­­e să vadă că tenorul e cam tâmpit, după cum îi merge vestea şi să aibă suprema indelicateţă de a-i o şi spu­ne. Poate o astfel de adunare să-l întrerupă în mijlocul celei mai pate­tice fraze muzicale... De aceia, un te­nor îşi ia un bun impresar, care tocmeşte câteva echipe de specia­lişti în aplauze. S’a găsit totuşi un tenor care n’a ţinut seama de aceste obligatorii formalităţi necesare succesului. Este drept că tenorul nu e pur mu­zical, ci politic. Se numeşte G. Tă­tărăscu, a fost subsecretar de stat şi are veleităţi de şef de partid. Domnul ăsta G. Tătărăscu (Guţă, George sau Gheorghe) are pasiunea recitalurilor oratorice. Să debiteze, adică, discursuri a căror idei şi fap­te le împrumută de la alţii. Că dom­­■niei-sale personal, îi place să se a­­meţească, să se asculte şi să se auto­­admire. Cât era pe jumătate minis­tru şi avea la dispoziţie o majorita­te, compactă, era sigur de succes. Li­ba­ni aleşi din camerele liberale plă­teau subsecretarului ordinei tribu­tul lor de r­ecunoştinţă, îi iertau ori­ce slăbiciune. Nu prea băgau de sea­mă că domnul subsecretar plutea pe apele elocinţei ca un om care nu ştie să înnoate şi se agita mai mult decât înainta. Când se simţea totuşi covârşit, pomenea un cuvânt mag­netic ca «patrie» sau altul — şi ma­jorităţile îi aruncau colacul de sal­vare al aplauzelor. Bizuindu-se i de acest glorios tre­cut, fostul tânăr şi subsecretar de stat s’a încumetat să vorbească şi în actualul parlament. Mai precis: să facă pe tenorul. Dar, după un text muzical compus de d-sa. Apă­rând un punct de vedere care era și al său personal și al grupării din care face parte. N’a mai avut suc­ces. Nu numai fiindcă nu era simpa­tică actualelor majorităţi, tema, ci fiindcă, d. Tătărăscu îşi îngăduia să fie imprudent. Reţivut încă de izbân­zile sale parlamentare trecute, când vorbea de unul singur, d. Tătărăscu a vrut să recolteze acelaş succes. Şi s’a pomenit încolţit din toate părţi­le: ‘s’a pomenit că în sala de con­cert nu răsună aplauzele. ...De aceia şi afirmam dintru înce­put că un tenor trebuie să-şi aran­jeze dinainte un public sigur. Alt­fel riscă să-şi trădeze secretul pro­fesional al succesului. D. G. Tătărăscu­, n’a ţinut însă seamă de acest adevăr, la Cameră. Dar. ! 8 PAGINA 3 LEI Actualităţi INCIMNTI HUSARI Datorim d-lor I. E. Torouţiu şi Gh. Cardaş, un început de faptă e­­ditorială, de la care istoriografia li­terară românească are, numai bine, de aşteptat. Pornind de la convinge­rea că operele literare, curentele şi epocile au o îndoită existenţă, una publică, cunoscută obştei cetitoare şi alta de arhivă, ascunsă mulţimi­lor, d-niil. E. T. şi Gh. C. au între­prins tipărirea unui corpus de STUDII ŞI DOCUMENTE LITE­RARE, (tip. «Bucovina», XXVI -1- 476 pag.; 350 lei), sau ca să rămâ­nem pe terenul analogiilor noastre, un Hurmuzache al celor literare, de extensiunea şi importanţa celui is­toric. întâiul volum, un impunător şi compact pp de 1. 500 pagini des­chide seria cu documente referi­toare la istoricul «Junimei» şi Convorbirilor literare». In el se cu­prinde corespondenţa primită de ve­­nerabilul secretar de redacţie al «C. L.», d. Iacob Negruzzi, între 1867— 1915, de la o seamă de personalităţi, colaboratori în marea lor majorita­te, şi membri, ai revistei şi cercului. Volume ulterioare vor completa co­respondenţa, în­ aşa f­el că primele patru vor pune la îndemâna istori­cului literar sau amatorului de li­teratură, materialul cel mai viu şi mai preţios pentru cunoaşterea e­­pocii maioresciene, din literatura românească. Să mai adăugăm, ceea ce ni se pare demn de remarcat, că volumul întruneşte toate condiţiile unei lucrări moderne, mai exact oc­cidentale. Profuziune de note expli­cative şi indice sistematic, uşor ma­niabil, completează meritele acestei lucrări şi-i dau toate atributele u­­nui veritabil instrument de cultură. Nu vom intra, de astă dată, în amănunte. O atare operaţie cere Legea care, pentru necesităţi bun,­­ în acest stare, a cerut şi acestor funcţie-floc' EaTM trebu făcută, totuşi,o pen­gerare, nari o contribuţie, i-a pus poate pen­tru prima dată în chip concret în faţa Statului şi în acelaş timp a a­­rătat şi acestuia cât de crud se în­ na şi utilitatea colecţiei întreprinsă Octav Onicescu I de d-nii I. E. T. şi Gh. C. Caragiale, Eminescu, Greangă, Maiorescu şi toţi ceilalţi membrii ai «Junimea», de la fruntaşi până la Ca­racudă (termen­u-i istoriceşte consa­crat) apar cu gândurile lor din mar­ginea operei, cu acele intimităţi ca­re şi mai mult îi sporesc valoarea, când poemul sau nuvela se văd în­florind ca nufărul din nămol. Ce ziceţi de pildă de rândurile acestea din scrisoarea lui Creangă: «Pisem­­ne D-voastră nu mă credeţi că sunt bolnav şi aproape, dacă nu de tot, idiot. Apoi ocupat 30 de ore pe săp­tămână cu şcoala primară, plus du­sul şi întorsul de 2 ori pe zi, cine ştie de unde, prin ploaie şi noroiu, ger sau arşiţă, cum se întâmplă, nu e lucru tocmai uşor pentru omul vrâsnic şi gropiu... încurajat de Dv. voiu mai încerca a scrie câte ceva. Timpul însă, pe când voiu ave ceva gata, nu vi-l pot hotărî, căci ştiţi Dvs. tare bine că aceasta e treabă de gust, nu de silinţă». Scrisoarea e din 1885. Iar 1883 e ultimul an în care Ion Creangă mai colaborează la «Convorbiri Litera­re». Iar în 1883 Eminescu, tovarăşul lui Creangă îşi începe amurgul, pentru că în 1889 cei doi tovarăşi de basme şi petrecere să se pornească, la scurtă distanţă, pe tărâmul ce­lălalt Perpessicius Micii şcolari bucur­eşteşti strângând frunzele uscate pentru a face cu ele învăliş de iarnă trandafirilor FUNCŢIONARII Iată-ne ajunşi din nou vrând nevrând, la politica socială. Orice s’ar spune budgetul rămâne o o­­glinlă a politicei unui guvern, dacă nu în realizările sale, măcar în in­tenţiile sale­ Şi poate cu atât mai mult este de examinat lucrul acesta când e vorba de un budget de «a­­daptare». Decât pentru a aprecia legătura dintre concepţia politică şi budget treime să ştii să-l citeşti şi să vezi cum, adesea, lucrurile cele mai scumpe sunt lăsate fie in col­ţuri nebănuite, fie în rezervele unde iniţiativa guvernului poate mane­vra în mai multă libertate. Cu aceste prealabile considerente aş vrea să examinez o chestiune pe care formarea actualului budget ne-o aduce din plin în faţă: pro­blem­a funcţionarilor Statului şi a celor particulari. Salariile tuturor funcţionarilor Statului vor suferi deci, începând cu 1 ianuarie o reducere de 15 la sută. Trebue să atrag atenţia asu­pra unui fapt care aduce o oare­­care ameliorare acestei reduceri. Şi anume: în tot cursul anului trecut reţinerea de pensie se făcea asupra salariului nominal, aşa cum era tre­cut în budget. Abia după aceea o­­pera curba de sacrificiu. Deci la un salariu de 10.000 de lei, de pildă, se oprea 1000 de lei pentru pensie; sa­lariul real era însă numai de 8000 lei, sau chiar mai puţin; prin ur­mare reţinerea pentru pensie era cu 200 lei mai mare de cum ar fi fost normal. Se poate spune deci că, în medie reţinerea de pensie era cu 2 la sută mai mare de cum va fi anul acesta, când operaţia nu se va face asupra unui salariu nomi­nal, ci asupra salariului real. Rezultă, cu oarecare aproximaţie, că în realitate de la 1 ianuarie îna­inte reducerea reală va fi de 13 la sută, cel puţin pentru salariile a­­tinse până acum de curba de sacri­­ficiu. Dar nu astfel de consideraţii sunt obiectul preocupărei noastre în a­­cest articol. Cr, pe lângă constata­rea faptului reducere! sensibile a crurile, nu suntem departe de preo­cupările cari interesează şi cealaltă mare categorie de funcţionari, cei particulari. Fără stabilitate, fără garanţii, în aceste vremuri de economii forţate, ameninţaţi în situaţia lor în fiecare clipă, aruncaţi violent pe drumuri prin neprevăzutul unor evenimente care au dărâmat vechi şi mari in­stituţii economice private, funcţio­narii particulari au trăit cu mai salariului, punerea în evidenţă a ne­cesităţii ca sub o altă formă, prin asistenţa şi autoritatea Statului, funcţionarii să poată suporta aceste reduceri. Ştiu că preocuparea exis­tă, dovadă atenţia pe care guvernul o acordă casselor de credit de pe lângă ministere, al căror număr creşte prin înfiinţarea Cassei de Credit a Magistraţilor. Problema trebu privită în între­­făţişează problemele vieţei funcţio-­ uimea ei, cu­­ problemă narilor particulari, socială, până in prezent sunt două mari instituţii pe cari Statul le tu­telează: Ossa pensiior şi Cassele de credit Ele însă nu sunt sufici­ente pentru scop: susţinerea func­ţionarului în împrejurările mai spe­ciale, mai critice ale vieţei lui, a­­tunci deci când regimul normal al veniturilor sale nu poate răspunde necesităţilor. Oricum ar apărea la prima vedere o Cassă de Credit, fie ea chiar aşa de bine organizată şi condusă, cum e Cassa de Credit a Corpului didactic nu poate da decât bani. Şi uneori manipularea banilor este de evitat pentru funcţionarul care nu ştie să şi-i distribue, după nevoi, de ajuns de bine. Prestarea unor servicii materiale uniforme, bine şi eftin distribuite, cum ar fi de pildă asistenţa în caz de boală, sau pentru accidente, sau pentru măritişul fetelor, sau înzes­trarea profesională a copiilor în ge­nere, iată câteva lucruri care ar pu­tea fi organizate — măcar unele din ele — în favoarea funcţionarilor Statului. Ar fi deasemeni de reluat încă şi de aproape chestiunea căminelor pn­tru a desprinde imagina «Junimei din documentele prezentului volum, pentru a confrunta imagina aceasta cu aceia transmisă generaţiilor ac­tuale şi pentru a încerca o părere şi o punere la punct, din alăturarea celor două imagini. Vom stărui de astădată mimai asupra caracterului utilitar al unor astfel de tipărituri, de mulţimea şi perfecţiunea cărora o literatură matură nu se poate dis­pensa. De bună seamă, voiu ceti întot­deauna, în primul rând opera şi multă intensitate ca ceilalţi viaţa de­­apr .locl”fCI‘t"1,an­ex’ IntrU roma­nele lui Stendhal şi în urmă anec­dotele şi cancanurile câte se leagă de numele de viaţă şi de peregri­­naţiile marelui romancier. Dar nu-mi va fi nimic străin şi voiu voi să ştiu totul, când un autor m’a pa­sionat cu opera lui. Viaţa lui mer­ge, din ziua aceia, mână în mână cu opera şi amândouă îmi sunt de o iluzii a inflaţiei şi au înainte-le mai crud ca ceilalţi realităţile de astăzi. Şi doar ei sunt unul din factorii esenţiali ai comerţului şi indus­triei noastre. Sunt acum aduşi să contribue la sforţarea de adaptare a budgetu­lui, cu un procent modest desigur,­ potrivă de preţioase. Fără să mai pentru că nici nu ar putea fi altfel. SpUne cât de mult se luminează în­ Statul va înţelege însă şi ce le da­­sesi opera din cunoaşterea condi­torează, în primul rând asistenţa ţiunilor de laborator în care a fost şa pentru crearea unei Casse de distilată. Aceasta pentru Dostoiev­­pensii de invaliditate şi bătrâneţe, pentru Stendhal, pentru Proust Desigur că lucrul nu este uşor de şi pentru Eminescu, realizat, în primul rând pentru că Şi dacă mă pasionează să aflu vor trebui armonizate diferitele re- toate zecile de pseudonime între ru­­gimuri la cari sunt supuşi funcţio-1 iutate de autorul lui Lucien Leuwen narii particulari de patronii respec- ^ întreg itinerarul drumurilor lui fie tivi. Dar mai ales pentru că asigu­-1 italiene, fie galice, în aceiaşi mă­­rarea unei pensiuni convenabile sură, de­sigur, ţin să aflu, d’a fir a­­ presupune o reţinere importantă din părul, viaţa lui Eminescu. Deaceia, miliare funcţionăreşti. Oricâte greu- s salariu, pe care nu ştim în ce mi-1 a fost binevenită cercetarea, curma­­taţi întâmpină ideea, reuşita ei în sară ar fi dispuşi aceşti funcţio- ta înainte de vreme, ce d. Bogdai alte ţări şi nu voiu lua ca exemplu ţările de inflaţie şi de politică so­cială desordonată, ei Italia şi Fran­ţa, ne arată că este a ei o direcţie în­spre care trebue să mergem. Fără mari sacrificii budgetare. Ci tot prin contribuţia funcţionărească, însă administrată eftin, echitabil şi onest Sub acest aspect privite fiind la­ Bogdan nari s’o consimtă. Duică întreprinsese, acum câţiva în toate aceste greutăţi o Cassă ani, pe urmele lui Eminescu, de a­­de pensiuni trebue realizată şi am ce z il ar trebui mai mult răspândită avut multe ocaziuni să constatăm şi mai, mud­imentata publicaţia cernauţeană «Mihail Eminescu», în­că funcţionarii o doresc, chinată în întregime studiilor şi de­ Realizările mari şi durabile se­ntimentelor eminesciene. Deaceia, fac mai ales în vremuri grele,­­ semnalăm cu toată deferenţa râ. JOI 26 NOEMBRIE 1931 Pentru Smaranda Brăescu Ne-a cercetat la redacţie, domni­şoara Smaranda Brăescu şi ne-a ce­rut, cu o timiditate pe care i-o cu­noşteam de mai de mult, să scrim aici câteva bune cuvinte despre proectele ei viitoare. Aţi aflat poate că această călă­toare a văzduhului, după ce descin­­zând de la 0000 de metri cu paraşuta, a câştigat un campionat mondial fe­m­­inin, s-a hotărât să depăşească propriul ei record şi să încerce a-şi atribui campionatul «la toate catego­riile» (nu ştiu dacă termenul aces­ta e sportiv). Smaranda Brăescu va pleca, de­ci ceea, în America şi va repeta aco­lo o ispravă, care ne-a uimit pe noi cei de aici — atât de nesportivi cât suntem — dar care în altă ţară, cu o educaţie serioasă a sportului, ar fi însemnat realmente un moment de mare entuziasm colectiv. Smarandei Brăescu îi este necesară această vi­zită într-o ţară în care curajul, li­niştea şi hotărârea ei de a înfrunta moartea, şi-ar găsi dintr’odată răs­plata ce se cuvine gesturilor nebune şi frumoase. Dar această campioană a lumii e săracă. Va fi fost probabil singurul campionat al lumii, care n’a fost ur­­mat de publicitate, milioane şi pro­prietăţi. O plecare dincolo de ocean c­ostă bani. Bani mulţi, Smaranda Brăescu nu are de unde să-i ia. Ori, dacă noi n’avem cum să-i creiăm, aici la noi, cadrul de celebritate mondială cuvenită titlului ei, cel pu­ţin să-i înlesnim plecarea în­spre ţări care vor şti să o preţuiască. Se organizează serbări şi lis­te de subscripţie în acest scop. Nimeni dintre cei cari pot da, n’are dreptul să lipsească de-acolo. O spunem noi, în locul domnişoa­rei Brăescu, prea modestă ca să o spună singură. Căci, lucrul e curios dar explicabil, această foarte cu­­ragioasă campioană, este o foarte timidă fiinţă. Două zile după fru­moasa ei victorie din Octombrie, venind la «Cuvântul» să vorbească de la postul nostru de difuziune, pu­blicului bucureştean, ne-a privit pe toţi câţi ne adunaserăm să o cunoaş­tem, cu o privire de copil speriat. Asemenea eroism şi asemenea dis­creţie spune foarte mult despre ci­neva, care le posedă laolaltă, Amyntas (Citiţi continuarea în pag. II-a)­ cu pe slujbe importante, nici să-şi formeze organizaţii culturale şi de instrucţiune publică, ei oprimau şcolile şi limba polonă, încercând să demoralizeze şi să desnaţionali­­zeze acest popor, când le ştim toate acestea, înţelegem de ce greutăţi era legată organizarea interioară a sta­tului polon. Prin urmare, pentru munca de or­ganizare a statului a fost nevoe să fie angajaţi toţi acei cari posedau o practică oarecare şi erau socotiţi ca specialişti, aşa că problemele e­ Scrisori din Varşovia • 9 NI [ul­l 911 După războiul victorios contra senţiale erau destul de des negii la­­bolşevicilor în 1920, naţiunea polonă te din cauza lipsei de forţe spe­­a început opera de refacere a ţărei l­eializate. Dacă ne dăm seama că statele ca­ * Din această cauză, la începuturi­­re au stăpânit naţiunea polonă stâ­­le de desvoltare­­ale statului polon, şiată nu permitea polonezului să o­ 1 posturile principale erau uneori o­cupate de persoane ale căror idei erau în contrazicere cu interesele statului. Şi numai din luna Mai 1926, desvoltarea şi organizarea a­­facerilor interne a statului au luat o direcţiune nouă, graţie acţiunii Mareşalului Pilsudski, care a rein­trat în guvern, după ce l-a părăsit pentru a se retrage la Sulejowek, după alegerea primului preşedinte al Republicei. Noul guvern a­­fost format din persoane cunoscute de naţie ca vechi luptători pentru libertatea ei. Caracterul acestora, conştiinţa lor şi iubirea lor de ţară, dădeau toate garanţiile că sarcina lor va fi dirijată în special spre folosul re­publicei, chiar dacă nu puteau nu­măra printre ei numai specialişti. Aceşti vechi luptători au început reorganizarea statului. Astfel aceia care au ştiut să-şi sacrifice viaţa întreagă şi chiar să-şi verse sânge­le pentru independenţa Poloniei au ocupat posturi importante sub ordi­nele desrobitorului Mareşal Pilsud­ski. Cei cinci ani scurşi ne arată roade vrednice de admiraţiune. Din momentul în care Mareşalul Pil­sudski ia parte activă la guverna­re, observăm progrese uimitoare în toate domeniile de activitate. S-a început prin reorganizarea admini­straţiei publice, eliminându-se o cantitate de dispoziţii biroacratice rămase de pe vremea dominaţiilor străine. Aceste simplificări erau necesare pentru a da un ritm nou serviciilor publice. Din punctul de vedere al politicei externe Polonia și-a manifestat cu hotărâre pacifismul. Ideea domi­nantă a politicei externe polone se bazează pe necesitatea de apărare a păcei. Polonia a fost cea dintâi care a prezentat la Geneva moţiunea prin care se dezaprobă războiul şi numai după aceea a urmat semnarea pac­tului Kellog. Pe lângă consolidarea relaţiunilor pacifice şi a găsirii de modalităţi pentru lichidarea dife­rendelor între diferitele state, Po­lonia desfăşoară o continuă acţiu­ne de garantare a păcei şi în altă privinţă, adică prin sistemul de convenţiuni de conciliaţiune şi ar­bitraj, cum sunt acelea încheiate cu România, Iugoslavia, Ungaria şi Bulgaria. Polonia s’a asociat la protocolul din Moscova, semnat în Februarie 1929, punând astfel în practică pac­tul Kellog înainte de termen şi su­bliniind astfel încă odată pacifis­mul său. In acelaş timp i-a reuşit să extin­dă şi asupra României, Letoniei şi Estoniei iniţiativa guvernului so­vietic, ceea ce a făcut ca negocierile între Polonia şi Rusia să câştige o semnificaţie cu mult mai largă. Cu toată poziţia vădit ostilă ce o au Germanii faţă­ de Polonia, poli­tica externă polonă e animată în relaţiunile cu aceştia de un spirit liniştit şi hotărât. Strădania de a asigura poporului o instrucţiune publică bine organi­zată este una din principale pro­bleme ale Poloniei contimporane. S’a stabilit instrucţiunea obligato­rie pe timp de 7 ani. Pe lângă 29.111­ şcoli primare au funcţionat în 1929—30­2.617 şcoli secundare. Minorităţile naţionale posedă şco­lile lor proprii, şcoli al căror nu­măr a crescut simţitor în ultimul an. Căile ferate contează printre cele mai importante bogăţii naţionale, reprezentând un capital de 7 miliar­de de zloţi. Desvoltarea lor creşte zi de zi sistematic. In această pri­vinţă e vrednică de amintit linia nou construită pentru transportul cărbunilor din Silezia de Sus până la portul Gdynia, de o lungime de 453 km. Nouile linii Kutno — Str­­zalkow, Plock — Kutno, etc., for­mează un total de 650 km. Linia Plock — Sierpe este în curs de con­struire. Aviaţia civilă a ajuns într’o si­tuaţie strălucită şi toate centrele importante ale ţării Odansk, Poz­nan, Katowice, Cracovia, Lwow şi Wilno sunt legate de Varşovia prin­­tr-o reţea aeriană care funcţionează normal şi care creşte necontenit. Lucrările ministerului poştelor şi telegrafelor au ajuns la desvoltarea reţelelor de cabluri telefonice. A­­ceastă desvoltare concepută pe un plan vast permite să întrevedem organizarea a 8 linii principale, ca­re vor lega Varşovia nu numai cu toate regiunile ţării, ci vor face po­sibilă legătura directă cu statele străine. Cu toată situaţiunea grea Ministerul de Comerţ şi Industrie ne înfăţişează pe anii 1926 — 1931 rezultate dintre cele mai bune. Ul­

Next