Cuventul, decembrie 1931 (Anul 7, nr. 2377-2404)
1931-12-01 / nr. 2377
AfcuL Al VlSi-Sea«—Wo»' «S77. " IFOCHA Sl ADMINISTRAŢIA: București, Calea Victoriei 43, etajul I (la traion ]Hin Jisi*íi£tui Imobiliara) I 312/4'} JIâ£C[IA TELEFON : 378.10 REDACNIA I 17809 ADMimSTRAIIR Fondator: TITUS ENACOVICI Director : NAE IONESCU ANUNCIURILE I PUBLICATIILE SE PRIMESC LA ADMINISTRAŢIA „CUVANTULUI" şi prin toate agenţiile de publicitate 3 LEI Armata aerului1 la pomelnicul de jertfe al eroilor văzduhului un nou nume românesc s’a înscris. Nupraznica moarte a locotenentului Oculeanu, de al cărui nume se legau atâtea victorii şi atâtea nădejdi, a scormonit o impresionantă durere în mulţimea noastră. Mii de oameni au întovărăşit la mormânt pe cutezătorul care înfrunta puterile firei, credincios destinului său de sburător. Se cunosc împrejurările în care Oculeanu a fost răpit vieţii de orbul nesaţ al morţii. Dar în urma anchetei organelor militare se ştiu acum, pe cât ne este dat nouă oamenilor să surprindem tainele lucrurilor, şi pricinile acestei tragice întâmplări. O îndrăzneaţă acrobaţie la o înălţime care nu mai îngăduia redresarea aparatului. Dar în legătură cu acest dureros accident s-a vorbit din nou de primejdia acestor acrobaţii aeriene, care ispitesc în ciuda şi în dispreţul morţii temeritatea supraomenească a aviatorilor. Pentru foarte multă lume aceste acrobaţii nu reprezintă decât un fel de joc primejdios, pe care şi-l îngădue iscusinţa pilotului. Adevărul nu este, însă, acesta. Căci toate acele ranversări, tonneau-uri, picate, nu sunt capricioase îndemânări ale unor pasionaţi ai riscului. Ci ele fac parte integrantă din experienţa indispensabilă unui pilot. Rostul lor este de a-l face pe acesta să cunoască toate, dar absolut toate însuşirile şi posibilităţile aparatului său, pentru siguranţa aviatorului în rândul dintâi şi pentru studiul mijloacelor prin care avionul poate să fie perfecţionat, în al doilea rând. Căci fiecare din situaţiile în care pilotul îşi aşează prin iniţiativa sa aparatul în timpul unui exerciţiu, poate să-i fie prezentată prin cine ştie ce împrejurări independente de voinţa lui. Pentru a şti, deci, cum să facă faţă, acestui neprevăzut, este indispensabilă o atare pregătire. Cu cât un pilot are o mai bogată experienţă dobândită prin aceste cutezătoare exerciţii, cu atât are mai multe mijloace de utilizat în toate împrejurările dificile, primejdioase, pe cari forţele naturii le pot oricând ridica în calea sburătorului. Iar piloţilor militari cari în timp de război au misiunea de a combate avioanele duşmane, pregătirea aceasta, care nu se dobândeşte într'o zi ci printro cotidiană şi îndelungată luptă cu elementele, este imperios cerută. Căci într’o luptă aeriană, izbânda ca şi viaţa aviatorului depinde la egalitate în ce priveşte numărul şivaloarea aparatelor -- de superioritatea manevrieră a pilotului, de gradul său de identificare cu maşina, instrument docil, cunoscut în toate amănunţimile şi în toate virtualităţile sale. Cine îşi imaginează că aşa numitele acrobaţii ale aviatorilor sunt numai divertismentele temerare ale acestor cuceritori ai spaţiului, se înşeală, deci, profund, îndrăzneţul lor joc în nemărginitul văzduhului nu este decât o şcoală continuă de pregătire şi de educaţie, înfricoşetoare pentru noi profanii, dar absolut indispensabilă lor. Asta nu scade nimic din supra-firescul lor curaj. Ci dimpotrivă. Căci fiecare, din câţi se dedică zborului, ştie dinainte ce-l aşteaptă. A fi pilot, nu e numai un titlu profesional; e în acelaş timp un splendid brevet de temeritate şi de forţă morală. Acelaş sens îl are şi emulaţia pentru recorduri. Căci recordul nu e numai o performanţă satisfăcând un îndreptăţit orgoliu, ci un mijloc de necurmată depăşire. Care cere jertfe. Fiindcă o lege fatală vrea ca orice nouă dobândire să nu se cucerească decât astfel. In oastea zburătorilor, mai cu seamă, cu jertfa vieţii. Dar, dacă acesta este destinul aviatorului, o grijă de căpitenie ni se impune. Să nu lăsăm pentru nici o pricină ca sacrificiul la care ei consimt ca un splendid elan, să fie zădărnicit. Toate mijloacele prin care minunata lor meserie se poate realiza şi poate progresa să le fie din plin puse la îndemână. Aci orice neglijenţă, orice compromis, orice economie rău înţeleasă, orice măsură străină de preocuparea veşnic vie de a le asigura cele mai bune condiţiuni pentru îndeplinirea misiunei lor, capătă gravitatea condamnabilă a unei odioase crime. Fiindcă oamenii aceştia ating în fiece clipă hotarele morţii, răscumpărând prin eroica lor străduinţă şi de atâtea ori prin jertfa lor de viaţă nouile cuceriri ale omenirii asupra necunoscutului. Vladimir Ionescu O măsură bună şi un adversar prost Ministerul instrucţiunii a hotărât să suprime examenele de fine de an în şcolile secundare. Este încă o cărămidă ce se duce din edificiul şi opera d-lui Anghelescu, acest Spiru Ilarel în ediţie apocrifă. Zi de zi, fără un program anume — căci programele sunt ho- târârile premeditate de a nu face nimic — fără schimbări brutale, ministrul Iorga desfiinţează «opera» anghelească şi pune în locul ei o şcoală nouă, eliberată de prejudecăţi şi pusă în contact direct cu viaţa. Intr’o zi schimbă cartea, într’altă zi programul, într’alta examenul. Mergând tot aşa înainte, ne vom trezi intr o bună dimineaţă cu o şcoală, care nu va fi fost reformată, dar care va fi cu desăvârşire alta, asemeni cuţitului din poveste, care era acelaş, cu mica deosebire că i se schimbase mânerul şi lama. Examenul fusese în intenţia d-lui Anghelescu un mijloc de a ridica nivelul studiilor. Concepţie de poliţai liberal! Domnul acesta punea mai mare încredere într-o întrebare şi un răspuns de cinci minute, decât în controlul continuu, apropiat şi înţelegător al unui profesor pentru elevul, pe care îl are un an întreg sub priveghere. Era o măsură inutilă, care complica viaţa şcolară şi îi lua în fond activităţii din timpul anului jumătate din seriozitate. Profesor, dar profesor adevărat, nu elector cu parale şi sprijin la club, domnul Iorga suprimă acest joc neserios de-a examenul. Fostul ministru-cărămidă trebue să privească melancolic soarta tristă a isprăvilor lui culturale. Fiţi încredinţaţi că nu va întârzia să pornească împotriva dispoziţiei d-lui Iorga toate forţele de care dispune şi că organele liberale nu vor pregeta să anunţe drept consecinţă grabnică sfârşitul pământului. Deocamdată, într-o fiţuică, naţionalul nostru domn Mihalache Dragomirescu a pus în mişcare imensul număr de flori stilistice şi greşeli gramaticale care-i stau la îndemână. E o veritabilă încântare să le citești. In materie de spectacole, sezonul acesta sărac nu cred să fi avut o reintrare mai izbutită. Totul e regisal într’un fel care intimidează prin exces. Uneori ai vrea să nu crezi. Și, ca să vorbim sincer, ce ar fi dacă imbecilitatea d-lui Mihalache D. nu ar fi o imbecilitate pură şi simplă ci un renghiu, pe care legendarul purtător de cioc ni-l joacă de câteva decenii pentru bucuria noastră a tuturora ? Ar fi o perfidie de geniu. Dar pentru a-şi fi câştigat astfel de adversari, înţelegeţi cât trebue să fie de bună măsura d-lui lorga. Ilmgutas Intre marile catastrofe pe care, după închipuirea Asociaţiei Băncilor, le va provoca indubitabil conversiunea datoriilor agricole, e indicată ca una din cele mai grave reducerea cu 25% a creanţelor. Şi evident, Asociaţia Băncilor protestează. Protestul acesta nu poate surprinde, de îndată ce vine din partea băncilor, pentru car banul e o realitate, singura realitate. Dar, tot aşa, el nu trebue să 11e impresioneze. Căci adevăruri postulatorii în domeniul finanțelor devin simple obiecte de examinare critică în lumea politică. Să examinăm deci, îngrijorarea care se ridică din această parte o are la bază o convingere: că nimic nu se poate atinge de ban. Banul reprezentând oarecum o valoare absolută, o bogăţie inatacabilă, o acumulare sigură de avuţie. A veni astăzi, deci, cu o readucere a creanţelor, însemnează a ataca însuş fundamentul aşezării omeneşti, — a face nici mai mult nici mai puţin decât operă... criminală. Adică, chiar aşa să fie? Mai întăiu, nu e adevărat că banul e o valoare inatacabilă. Protestează posesorii de bani împotriva ştirbirii banului lor? Că s'a ştirbit, nu e bine, desigur. Dar ce ar fi spus toţi aceşti tezaurizatori dacă în loc de reducerea aceasta de 25%, ar fi venit, doamne fereşte!, peste ţara românească inflaţia? Ce s’ar fi ales de toţi aceşti bani? Şi dvs. ştiţi că inflaţia e un fenomen natural deci de domeniul posibilităţilor cărora nu te poţi opune. Dar mai e ceva. Posesorii de bani vor să aibă o situaţie privilegiată faţă de toată lumea cealaltă. Vor să nu aibă nici un fel de risc. Căci dacă am bani, şi-mi cumpăr o casă, casa poate arde; şi desigur e o mare nenorocire, — dar nimeni nu protestează. Sau dacă cumpăr acţiuni, şi acţiunile scad, e iarăş o mare nenorocire, împotriva căreia iarăş nimeni nu protestează. De ce? Pentru că aşa e învăţată lumea: să şte că orice acumulare de capital e supusă riscurilor. Ei bine, acest adevăr fundamental este ignorat de posesorii de bani, cari refuză categoric să admită că de îndată ce şi ei sunt acumulatori de capital, trebue să se supună şi ei într’o formă sau alta unui fel de risc. Şi riscul se numeşte odată furt, altă dată ‘insolvabilitate a debitorului şi altă dată mai ştiu eu cum. Evident că de îndată ce e vorba de risc, ne aflăm în domeniul anormalului. Şi intervenţia statului, care pretinde astăzi amintita reducere de 25% nu e, deci, decât tot anormală. Dar face parte din acele anormalităţi pe cari trebue să le accepţi, şi în potriva cărora nu ai în niciun fel dreptul de a te revolta. A avea bani, e desigur, o situaţie de natură individuală; dar banul fiind semnul de natură socială a unei bune stări care prin aceasta însăş e tot de natură socială, e de la sine înţeles că banul trebue să răsfrângă starea însăş a societăţii respective, iar folosinţa lui să fie condiţionată şi ea de starea societăţii. Nu suntem cu toţii prea personali şi prea individualşti, — şi de aceea uităm anumite lucruri fundamentale. Uităm anume, că ne încadrăm, că nu putem trăi decât încadraţi într’un sistem — al societăţii — şi că bunurile sociale nu le putem folosi decât în măsura în care o funcţiune normală a societaţii le asigură plinătatea valorii. Avem bani — şi vrem să ne bucu- 25°.t răm de ei? De sigur! Nu o putem face însă decât în măsura realităţii lor. Căci ce însemnează ban, de pildă, într’o ţară în care nici un fel de producţie nu mai e rentabilă, sau într’o ţară în care debitorul nu mai poate face faţă plăţilor? Banul îşi va fi păstrând el o valoare a lui — se poate —, dar folosinţa acestei valori îmi poate fi refuzată în momentul în care această folosinţa devine primejdioasă aşezării sociale. Confiscare de avere, îmi veţi spus 1ie, sau cei cu predilecţie pentru vorbe mai sănătoase: bolşevism! Confiscare de avere? Se poate! Bolşevism? Nu ştiu! Ştiu însă că in vreme de răsboiu se fac rechiziţii de avere şi de vieţi omeneşti. Şi nu mai protestează nimeni. Pentru că e vreme de războiţ? Desigur! Dar aş întreba pe onoraţii mei preopinenţi; azi ce e? Pace? Căci cu asta ajungem la o a doua pricină a neînţelegerii: lumea vrea să trăiască astăzi cum trăia la 1910, când toate treburile erau aşezate — cel puţin în ceea ce vedem noi şi când nimeni nu era supărat de nimic. Ar trebui poate să ne gândim şi la ceea ce se mai întâmplă în jurul nostru, şi să ne punem întrebarea dacă situaţia de azi e normală. Dacă da, atunci desigur, banul e ban, folosinţa lui la adăpost de orice risc, iar cine se atinge de dreptul meu asupra lui e în afară de lege şi trebue tratat ca atare. Dar dacă nu? Dacă nu, legea nu mai e lege şi dreptul meu nu mai e drept, pentru că colectivitatea îşi caută ei o altă lege şi un alt drept, sub care eu individ va trebui să trăiesc. 25% reducere de creanţă? Gândiţi- vă că orice posesiune e un risc; şi că niciodată mai mult ca acum societatea nu e mai nevoită să treacă peste «drepturile» noastre, — probabil perimate, bietele! Nae Ionescu In pag. IV-a-Problema conversiunii agricole explicata țărănîmei Actualii ăfl In Cîșmigiu : Prima zi de iarnă MARTI I DECEMBRIE 1931 Soluţia lui Piţurcă... sau curmeie de sacrificiu.-VOCO Ne loveşte altă curbă. Şi tot nu numai mai de sacrificiu se chiamă. In mai puţin de un an leafa unui judecător în Tribunalul Ilfov scade de la 13700 lei la 8000 lei prin efectul celor două curbe, şi dacă se deduce 1000 lei pe lună pentru diversele impozite afară de cel elementar, se poate socoti strict necesar suficient suma de aproximativ 230 lei pe zi pentru un om în care pregătirea și... ritmul a creat maximum de nevoi? Are cineva curajul monstruos de a afirma că pentru un magistrat sau un profesor spre pildă strictul necesar se mărgineşte la existenţa fizică, în ce Senz s’o fi înţelegând şi cât i s’o fi acordând şi acesteia? — Avem un ministru îngăduitor care într’o cunoscută circulară publicată astăvară în gazete recomanda magistraţilor şi o cultură generală.. .care, poate îi literară, artistică sau muzicală». Eu cred că toţi simt nu numai ca o recomandaţie dar ca o obligaţie, ca o nevoe chiar, apropierea unei culturi generale, care însă dacă poate fi de foarte multe feluri, este totdeauna intratabilă în raport cu mizeria. Am credinţa că abundenţa publicaţiilor juridice d. ex. în ce priveşte jurisprudenţa, analiza şi aglomerarea de soluţiuni şi penuria lucrărilor de doctrină şi sinteză se datoreşte în mare parte la noi şi nevoei de a câştiga a muncitorilor şi înzestraţilor magistraţi şi avocaţi. Şi pentru progresul justiţiei cred că este periculos a se înlocui sistematic prin repertoriu, contribuţia totului la soluţia speţei. De curând un eminent coleg a demisionat şi a sacrificat o carieră care-i era dragă pentru că nu avea cu ce-şi susţine familia. In circulara pomenită se arăta că jucătorul de cărţi nu-şi cunoaşte familia. «Vine acasă când toţi dorm, se trezeşte când toţi sunt plecaţi». Dar în condiţiile actuale un magistrat oricât de duşman jocului de cărţi nu poate avea o familie, căci aceasta presupune sentimente pe care nu oricine le poate sacrifica ori târgui. Acela careeste chemat ca prin rostul lui să fie îndreptat altora este pus în situaţia de a abdica de la toate posibilităţile, de a-şi înzestra sufletul cu înaltele criterii de sensibilitate şi moralitate. Unii demisionează, alţii îşi vor găsi o scuză necinstei. Unii înarmaţi cu puterea de a rezista pe baza resurselor materiale personale, vor deveni indiferenţi, ceilalţi — marea majoritate, vor deveni actori sceptici între formulele solemne ale tribunalului şi surdele contradicţii de acasă. In orice caz se va întâmpla ceva rău — şi nu numai pentru ei — acelora care compun cea mai nepătată oază a societăţii româneşti actuale. Şi corpul magistraţilor şi corpul avocaţilor, aceasta forţă care de câte ori a vrut a fost şi o ascultată forţă morală, trebue să apere dreptul la viaţă al celui mai umil dintre slujitorii dreptului. Este o mândrie pentru domnul ministru să-i amintim că-i cunoaşte, că în magistartură a creat şi că este creaţia ei. Celorlalţi?-- Statul... sunt ei? Oscar Wilde, marele făuritor de paradoxe spune că cinismul este o impresionantă formă a sincerităţii Momentele grele cer soluţii de curaj, şi cinismul şi curajul sunt pe scara sincerităţii şi toate la un loc alcătuesc un tot în ritmul nou al vremii-E totuşi o ezitare. Loviturile repetate pot fi înlocuite cu o măsură radicală. Suprimarea complectă a salariilor ar conduce desigur nu la echilibrarea bugetului dar şi la... excedente. Restul nare importanţă. Şi mai, aşi reveni, totuşi tot ce-am spus are importanţă pentru o singură frază. Strictul necesar nu se apreciază, nu se tocmeşte, nu se acordă, el îşi face drum singur pentru că el este fapt de natură, nu dcnibraţie socială. Fostul meu profesor de economie politică ironiza odată la cura originalele soluţii ale altui... economist. Criză teribilă domnule, stagnare, luptă între clase şi categorii, falimente, camătă... Banul încurcă totul. Ce e de făcut? — Să se suprime banul. Economistul original era: unu Piţurcă. Laurențiu I. Preutescu* „Bocam citesc expunere“ Oficiosul d-lui mareşal Averescu îşi mărturiseşte violent supărarea împotriva unui subsecretar de stat care a cutezat să întrerupă pe ma-estrul hilarităţii desinteresate. D. Trancu-Iaşi~Bine altul vreţi să fief) Până aici nimic anormal. Organul partidului este dator să se agite — ca să zicem aşa — adică să apere pe membrii partidului pe drept sau pe nedrept atacaţi. Dar oficiosul nu se supără fără să-şi motiveze. Deşi ar fi fost mai bine, poate să tacă. Fiindcă motivându-şi supărarea riscă să-l supere pe cel apărat. «Îndreptarea» pretinde că subsecretarul de stat a fost necuviincios întrerupând «documentata expunere asupra stărilor economice din ţară* a d-lui Trancu-Iaşi. Dacă până în clipa motivării ne puteam declara dacă nu de acord cu ziarul indignat, măcar să-i înţelegem indignarea, din clipa motivării, ne declarăm de perfect acord cu subsecretarul de stat. Ba mai mult, credem că avea datoria să-l întrerupă d. Gr. Tranen. Deşi se cuvine, după cum pretinde «Îndreptarea,» ca cei tineri să fie cuviincioşi cu oamenii mai bătrâni. (Chiar când sunt ridiculi ?). Căci subsecretarul de stat copios înjurat n’a comis decât o faptă pur filantropică, în folosul şi în favoarea d-lui Trancu. Precum se ştie, d. Trancu este un personaj care posedă resurse inepuizabile de umor. Cuvântând la mesaj şi-a permis să facă — vorba «Îndreptării» — o documentată expunere. Se vede că umorul personajului era atât de subtil că nu-l înţelegea nimeni. U.Trancu are obiceiul de a se lăsa fermecat de propria-şi elocinţă. Şi fiindcă nu mai sunt la modă economiştii iar d. Trancu s’a declarat «economist» la bătrâneţii, subsecretarul de stat la tras respectuos de mânecă. „ In parlament insă lucrurile nu se petrec ca în viaţa de toate zilele, deci, când tragi pe cineva de mânecă, nu tragi la propriu, ci a întrerupt. Subsecretarul de stat vrând să fie delicat «a bătut şeaua ca să priceapă iapa» cu alte cuvinte, la întrerupt pe d. Trancu, dându-i a înţelege că a greşit şi că s’ar putea întâmpla ca unii deputaţi să ia în serios «documentata expunere». Intrerupându-l, i-a înviorat discursul, a pus sare în apa sălcie a retoricei franciste. Totuşi oficiosul mareşalului Averéseu s’a supărat. Probabil, ca să-i facă inimă rea d-lui Trancu și să-i dea la cap cu «documentata expunere»... Dar. (Citiţi continuarea în pag. II-a) D-L PROFISORORfi/tvaniiacon publicist polon Ziarul polon Dziennik Poznanski (14.XI) publică sub titlul «Zegadlowiez la profesorul Iorga» următorul articol: «Aflându-ne în România, am crezut de cuviinţă să vizităm şi Valenii-de-Munte, localitate binecunoscută şi dincolo de graniţele României Mari, graţie faptului că aici îşi are reşedinţa de vară Preşedintele Consiliului de miniştri şi savantul de faimă mondială, profesorul Nicolae Iorga. Până la Văleni ne-am dus cu automobilul, care ne-a fost pus la dispoziţie de către subsecretarul de stat de la Interne, d. Ştefan Meteş, mare prieten al Poloniei şi iubitor de literatură. Drumul străbate porumbişti prăfuite şi înfierbântate de arşiţa soarelui. Dacă în Bucureşti nu există praf, există din belşug pe şoselele româneşti. Arborii tineri dealungul şoselei sunt cenuşii de pulbere După trei ore de drum ajungem la Vălenii de Munte, care are înfăţişarea de sat românesc obişnuit. Ne oprim la locuinţa primului ministru Iorga, al cărei caracter oficial îl dă santinela postată la poartă. Alături de această reşedinţă se află vestita Universitate de vară, în întreţinută ca şî toate celelalte instituţii de cultură din Văleni din entusiazmul şi strădaniile profesorului Iorga. In edificiul secretariatului acestei Universităţi ni s’a pus la dispoziţie camera unei studente, cameră splendid mobilată, deşi cât se poate de modest, în stil românesc şi profanată numai de un pulverizator cu apă de Colonia. Pulverizatorul acesta contrastează ciudat cu frumuseţea simplă a interiorului. De aici până la casa prof. Iorga avem de făcut doar câţiva paşi. Suntem introduşi printr’un privdor cu stâlpi atât de caracteristici în arhitectura românească, în salon, care este aranjat simplu, cu mobilă şi alte obiecte, produse ale artei poporale româneşti. Mobilele sunt de lemn alb, împodobite cu sculpturi ţărăneşti. Alături covoare româneşti, câteva vase şi tablouri. Peste câteva minute îşi face apariţia în salon profesorul Iorga — un bărbat foarte înalt, cu barbă de patriarh, cu ochi plini de bunătate şi înţelepciune — şi ne salută afabil. După o mică introducere, Emil Zegadlowicz îi oferă volumul său Tematy Rumunskie, în frumoasa haină tipografică ce a ales-o editorul Jan Kuglin. Prof. lorga, pasionat bibliofil, este foarte mulţumit. Conversaţia devine repede vioaie. Prof. lorga apreciază foarte mult pe Poloni, cunoaşte Polonia şi se interesează îndeaproape de mişcarea ei literară şi ştiinţifică. Are cunoştinţă aproape de fiecare carte apărută şi de orice eveniment ştiinţific. Suntem profund impresionaţi de enorma energie şi forţă vitală a acestui om de 60 ani. La întrebarea noastră: Care este regimul actual al României, ne răspunde surâzând: «Monarhia liberală». Prof. Iorga nu este prieten al teoriei şi al teoreticianilor. Toate le bazează pe experienţă. Filozofia sa derivă din natură, din viaţă. Baza activităţii sale sociale este tradiţionalismul bine priceput. Educaţia pe care o face tinerelor generaţii se bazează pe această concepţie. Din salon trecem în camera de lucru, plină de manuscrise, de cărţi şi miniaturi. Lângă birou se află bustul acestui mare om. Suntem primii care în afară de autor admirăm acest bust. Mai departe prof. Iorga ne arată cu mândrie lucrările picturale ale fiicei sale Magda Iorga. Prof. lorga este un între amator de opere de artă bisericească. Posedă o colecţie foarte bogată, un adevărat muzeu. Vedem acolo splendide opere ale artei bisericeşti vechi: icoane, altare, pietre funerare, troiţe, cărţi bisericeşti, odăjdii, etc. etc. Prof. lorga ne dă lămuriri asupra şcoalei de misionare, unică în felul ei în Europa, şcoală la care d-sa ţine nespus de mult. La această şcoală se primesc simple fete de ţăran, în cazul cel mai bun, fete de preoţi sau învăţăori de la ţară, care după un an — după însăşi spusa domnului profesor Iorga — se transformă în adevărate «contese», încântat ne prezintă elevele. Avem în faţa noastră vreo 20 de fete bine desvoltate, care-ţi fac impresia că sunt domnişoare de familie sau studente în vacanţă. Au locuinţe foarte curate, In stil românesc, fără nici o urmă de influenţă occidentală. In privirile acestor fete se poate citi o imensă admiraţie şi recunoştinţă pentru profesorul lorga, care le este cel mai bun părinte. Fetele ne-au cântat mai multe cântece vechi româneşti. Profesorul lorga ţine mult ca muzica poporală a ţarei sale să nu fie schimonosită de melodiile la modă. Intr’adevăr muzica poporală românească este deosebit de frumoasă. După ce au terminat de cântat, elevele misionare s’au adunat în jurul poetului nostru Emil Zegadlowicz rugându-1 să se iscălească în albumurile lor. Albumurile acestea şi mulţumirea pe care o simt fostele ţărăncuţe pentru că au obţinut autograful poetului, este dovada cea mai bună că profesorulorga poate fi într’adevăr mândru de rezultatele activităţii sale de educator. Fetele acestea după un an se întorc în satele lor şi continuă acolo programul de educaţie al maestrului. Această metodă este cea mai bună educaţie socială pe care se poate întemeia viitorul sănătos al Ilomâniei Mari. O asemenea instituie de educaţie se află într-o grădină apropiată şi este destinată fetelor minoritare. Aici întâlnim ungu